Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Chucurucu Vernissage

“Want ik heb lust gekregen voor een poosje bij u den sophist te spelen”…

Erasmus, Lauda Nebuniei

Spre Rotterdam mesaje unei sucevene: “Leiden”, “Abcoude”, “Woerden”, din Gouda ea nimereşte alt tren, plouă nu plouă, aleg vinul după titlu, The Blind River, flori din găleţile pe care mi le arată un poliţist cuminte iar domnişoara J. cu păr de lână, scundă, şi cu două linii arcuite şi subţiri ca nişte arabescuri de peniţă ce ȋi despică complet obrajii după fiecare cuvânt, ȋntr-un zâmbet, se ȋnvârte să căutăm un taxi pentru că nu are cartelă, taxi arab cu ochi mari de mesteacăn, albi, zâmbeşte cenuşiu, găsim singura maşină sub floarea stilizată, gigantică, a lui Naum Gabo, de lângă Bijenkorf – politicos! (arabii când văd flori se-mbată) –, mestecă ȋn Tom Tom vreo zece minute cu motorul aprins după strada lu’ Zoe lângă Erasmusbrug, unde locuisem la etajul 29, ȋn Hoge Heren cele două blocuri negre, şi unde zăceam stupefiat ȋn fotoliu lungi dupăamieze urmărind furtunile venind din Islanda sau când era senin marea, geamurile duduiau ca tractoarele, peste Maas de această dată unde sunt atelierele de artişti ce ocupă treptat halele industriilor ce fug toate ȋn China, iar seara spionam ferestre, am ajuns Chucurucu, mă ridic din taxy ȋmprăştiind din buzunare monezi şi-i las arabului cu ochii de mesteacăn să culeagă. Pe unde şi când voi ajunge de aici ȋnapoi, unde o fi Zoe! Susţinut şi aprig burlesc Est-West dialog dintre români şi olandezi, Zoe Daniela Cochia şi Jan Maarten Leupen, ȋn şpagat conversaţional din secunda ȋn care am intrat pe uşă. Cronjestraat, mă duc ȋntins la boxa de biciclete blocată de o canapea pe verticală după care o aud pe Zoe de sus, petrecerea ȋncepuse, Jan şi Thijs Gloger plănuiau elicopetere pline de confetti, urşi şi lupi ȋn culisele pânzelor şi peliculei, Jan e un olandez ȋnalt fremătând de nerăbdare să apuce vopsele, cuburi, stafii, sapă ca un motor turat la maxim şi pe masă sunt deja berile pe tabla de şah, şi fum şi şezătoare cu scaune adânci. Care, ce, cine, bine ne-am găsit, nu trebuia să exagerez cu florile. Stai jos.

"Tell me more, you know better", Zoe Cochia

Thijs e un olandez blond, cu tenul acela transparent, firav, obraznic şi inspirat cum sunt cei care spun lucruri pe care nu le ȋnţelege nimeni – şi de ce nu – vrea să facă un film ȋn film despre industria porno, despre Est ȋn Vest când Vest ȋn Est – dar fără sex sau poate cu -, adică ce se petrece când nu se filmează. Ce? I-am spus de Boris (Baruch) Abramov, evreu bulgar cu studio de comedii erotice ȋn Amsterdam West, poate ultimul şi primul, amicul meu care a traversat cu un fel de titimobil ca o femeie crăcănată sub formă de maşină ȋntreagă America şi a filmat şi se iubea cu o stripteusse, Bulgary, căci s-au cam mutat la Budapesta studiourile şi Berlin şi că nimic nu se petrece. Sexul banal, că nu mai ştim să ne tragem ȋnapoi din povestea lui care nu spune ceva anume, sexul e o iluzie ȋn noi asexuaţi, mai banal decât mâncarea, mai penibil, dar nu am reuşit să termin/ȋncep ideea că Jan din colţul gurii – ştiu dar nu toţi ştiu şi filmul ar fi pentru ei, Jan are dreptate, l-am lovit pe Thijs – şi visele lui despre industrie -, am adăugat repede că portretele ar fi un pretext suficient. Oameni disperaţi care fac sex. Şi Jan face portrete dar nu numai, e cel mai pozitiv, fremătător-magnetic om şi e absurd şi spontan ca un tanc rusesc ce ȋţi intră prin pereţi. Jan se aprinde de tot ce vede – trăieşte deliberat şi până la capăt orice urmă de entuziasm pe care o găseşte ȋn ceilalţi – şi când am vorbit despre mici, micii-steag, cu sufletul ȋn ei, ăsta e un adaos al lui Zoe, citând şi ea din altcineva, ei bine Jan a scos telefonul din buzunar şi scrisese cu degete şi apăsând la ȋntâmplare telefonul ȋn buzunar ȋn timpul convesaţiei noastre despre mici, Jan? Ridică ecranul: “Carnate!”

"Iti propun "Visul unui orb" (Chucurucu) - care este de fapt imbratisarea dintre mine (Zoe) si Jan, dinte Est si Vest....dintre the Vader si papusa ruseasca (femeia adaptata)"

Regăsesc Rotterdamul la fel vacant şi de umed precum l-am lăsat atunci, ȋn 2002, rătăcind ȋn tunelul unui timp spart ȋn care fusese aruncat de către nazişti ȋntr-un singur sfert de oră, 1940, 14 mai, când oraşul a fost culcat la pământ, practic casă cu casă. Zadkine a portetizat această dramă printr-o statuie ȋn port, omul din care a fost zmulsă inima şi care ridică spre cer mâinile ȋntr-un protest acerb, inutil, exemplar. Aşa le-a fost ştearsă memoria şi oraşelor noastre, nu poţi să nu-ţi spui, unul câte unul, aruncate pe aceeaşi orbită anistorică, americană, ȋntr-un McDonalds care ne bântuie şi jecmăneşte şi din care ţipă acum Zoe. Cum te poţi ȋntoarce din Rotterdam, care mai este sensul lui, care sunt ȋntrebările şi pericolele care te pasc ȋntr-un astfel de tunel temporal, unde te duci, unde poţi ajunge presupunând că acest drum are capăt? Din acel moment 1940, ombilicul a fost tăiat, oraşul s-a desprins din gravitaţia istorică a Olandei şi alunecă ȋntr-un experiment continuu care ȋl ȋndepărtează spre nicăieri, cum ai da un impuls unui meteorit determinându-i ȋn infinit un drum care ȋl va scoate din lumea asta. Rotterdamul este un experiment ȋn toate sensurile, mai ales arhitectural, aglomerând cele mai inedite proiecte urbanistice – Kubus-ul lui Piet Blom bunăoară -, ȋntr-un labirint care simulează ceva din intimismul şi fantezia vechilor clădiri roşii, ȋn trepte, care fac specificul olandez, dar care nu sunt decât varianta hăhăită şi rârâită a clădirilor simple saxone, varietăţile acestea niedergermane se ȋntind altfel din Hamburg şi Anvers până ȋn Danemarca, şi nu exprimă ȋn intenţiile ei şi ȋn percuţia plastică a elementelor decât ȋntreagă aspiraţia burghezului la ceremonial şi solidaritate, ȋn Rotterdam acest lucru a dispărut şi el, oraşul e un oraş muncitoresc, artiştii ȋnsă ȋl iau cu asalt ocupând halele marilor industrii care şterg putina ȋn Asia şi scot arta pe străzi. Arta este prima nevoie a omului, spunea o blondă, undeva, la o conferinţă. Dacă din punctul de vedere al expresiei, ȋn Amsterdam nu se mai poate inova nimic, ȋn Rotterdam e loc de orice. Şi mai ales de spart un trecut care nu mai semnifică nimic, cum ai continua la infinit acea zi, 14 mai. E ca o navă care aruncă ancora şi ea coboară şi coboară, fără să atingă nimic, e aşteptarea aceasta, pe damul de pe râul Rotte.

Zoe Cochia

Dar ȋnapoi pe Cronjestraat, domnul Cochia, tatăl lui Zoe, a jucat ȋntr-un film cu Emil Botta pentru care am făcut un site omagial – astăzi -, se numise “Poveste sentimentală”, Iulian Mihu, 1961. Domnul Cochia nu e actor, a fost ales ȋn contextul ȋn care completau echipa cu sportivi şi s-au adresat echipei sale de rugby. Cum era Emil? Se furişa, aluneca printre noi iar astăzi nu ar fi rezistat pentru că tot timpul el declama. De asta l-or fi dat afară din teatru. Domnul Cochia a adus din Bucureşti două cutii de pantofi pline de negative fotografice, filme ȋn neştire, un prieten implanta, strecura, forţa şedinţe de foto ȋn ambiente care acum ni se par cu totul rupte de orice şi oriunde – şi pentru că nu avusese o prietenă niciodată, colecţia fotografică supranumită “femeile prietenilor mei”, adică peisaje, portrete – suprarealiste – Jan corectează: “hartstikke realistisch maar komen zij suprarealistisch over”, femei un pic surâse, la telefon, ȋn soare, cu fruntea ȋnainte etc, ei bine după câteva cadre acele negative nu au mai fost o expoziţie ȋn intenţia ei, ȋmprăştiată şi fără selecţie, ci un muzeu de sine stătător, oameni, stări, petreceri ȋncepând din 1957. Mii, documentul unui timp urmărit până ȋn miez, până când transpare şi devine alt timp, cu alţi oameni de altundeva, dans, care ȋţi râd ȋn nas de fericire şi expresivi şi jucăuşi după blocurile de beton ale minimalismului socialist. Aproape fiecare a treia sau a patra fotografie e cadru de copertă, cu totul ȋmpotriva oricărei forme de plauzibilitate şi firesc, total, dens, detaliat, atroce, fotografii pe care le priveşti zece minute fără să le epuizezi, propietatea muzeului naţional de artă şi Zoe are acum un fel de râşniţă care scanează negativele unul câte unul şi le ȋncarcă ȋn calculator, dar mai are de lucru până ȋn decembrie 2012.

Jan Maarten Leupen

Spadone e artistul, inginer maşini unelte, ȋn mod sigur unul dintre cei mai importanţi fotografi al acestei perioade şi perimetrul Est, foarte probabil dacă nu sigur, cea mai importantă teză estetică pe care mi-a fost dat să o aflu despre această perioadă. Un Stieglitz român. Se mai şi ascundea ȋn tufişuri, dacă aţi vedea cartierele muncitoreşti fotografiate de Spadone, de pe altă lume, şi dacă v-aţi născut ȋn preajma lor vă salvaţi acelui timp, aveţi o cheie estetică şi asta nu prea are nimeni… O formă foarte specifică de romantism ȋntr-un ambient aproape abstract, abrutizat, vid, ȋn polemică dură cu realismul socialist practicat de heirupismul artisticoid, dizidenţă şi subversiune căci oamenii aceia, ȋmi atrage Zoe atenţia, după mişcări, după cum râd, sunt complet liberi, petrecerea a zece oameni care traversează ȋn hohote şi senzualitate epoca, o fanfară ȋn lagăr. E o replică vizuală dacă vreţi la cadastrele literare diminuate, sparte, prin care Herta Müller decodifică respiraţiile, secretele şi gesturile otrăvite ale acelui timp refuzat. Face parte dintr-o aceeaşi regăsire dar Spadone nu e trist… Câteva elemente: o portretistică ce asamblează ȋn ingenuitate personajele ce nu au nimic comun cu partiturile simbolice ale spaţiului ȋn care sunt abandonate, aproape atârnate, sunt forţate acolo din simplu artificiu istoric, oameni care se mişcă, se ȋmbrăţişează, zâmbesc ȋn răspărul vidului şi aparenţei de ghetou pe care un cartier muncitoresc ȋl poate măcina, dar lumina pe care filmul o prinde şi o scandează nu face decât să răstălmăcească betonul, femeile, profilul câte unui personaj din care nu rămâne decât un contur rezemat de un toc de uşă… Din punct de vedere politic acea bucurie e o crimă dar din punct de vedere strict uman, e tot ceea ce a mai rămas din nişte oameni care nu mai vor să se lase furaţi, care trăiesc un vis pe o ruină.

Jan Maarten Leupen

A fost rândul lui Thijs Gloger şi filmul său cu o negresă care se arată prin nişte ȋncadramete de vis, maidanele – de această dată africane rotterdameze, un film fără poveste, Thijs necăjit de prima lui poveste avem acum un film fără, o negresă care tandră se plimbă printre betoane şi noroaie ideale, un film senzual, trist peut-être pentru că negresa ȋn mini găseşte un mort şi apoi pleacă să trăiască ȋn pădure dar asta ne-a spus Thijs, nu am văzut nici mortul, nici pădurea, filmul se numeşte Bebob, e ȋn montaj. Bob numesc olandezii şoferul, pe autostrăzi sunt tot felul de avertizări: Bob ik of Bob jij?, adică mai ȋncetineşte Bobul că ieşi de pe pârtie, ȋn cazul lui Thijs poate că este vorba despre camera de filmat care se mişcă, şofează, vom afla când se va lansa filmul ca un statement ȋmpotriva limbajului tradiţional ȋn cinema. Thijs pune ȋn secvenţele pe care le-am urmărit ȋntrebări interesante despre codurile de limbaj filmic, nu ştiu dacă am ȋntrezărit şi răspunsurile dar ȋntrebările sunt suficiente. Limba cinematografului a fost descoperită, clădită, ca o serie de stereotipii şi convenţii ce răspund cadrelor narative necesare poveştii ȋn felul ȋn care bunăoară simplu, schematic Propp a fixat-o, dacă ȋnsă nu urmăreşti povestea ca atare ci te referi la film aşa cum citeşti bunăoară un tablou, care are el ȋnsuşi o naraţiune şi o cursivitate interioară, filmul devine altceva. Ȋn primul rând raportul fix al vizionării, spectatorul este introdus ȋn joc, sare pe scenă, pentru că locul şi mişcările camerei nu mai conspiră, camera e unul dintre personaje, joacă. Cadrul ȋn sine ca şi expresie plastică poate fi continuat, dedus, la fel cum povestea se continuă, tensiunea plastică ȋnlocuieşte tensiunea narativă, trebuie să mărturisesc că rezultatul sau mai degrabă experimetul e destul de captivant, chiar dacă obiectul de vizionat e uneori vag, neclar pe alocuri şi nu poartă ȋn el un suspans care să prindă, e neutru aş spune, dar nu totdeauna. Ȋn timpul vizionării Jan l-a ȋncurajat continuu pe Thijs şi pentru că nu avea sonor, la cadrele cu ploaia a ȋnceput să plouă, aşa că am avut coloană sonoră de pe balcon. Când trece negresa ȋn pasul ştrengarului prin faţa clădirii aceleia cu sute de balcoane atârnânde sau ȋi zbârnâie muşte fosforescente pe la urechi noaptea, Thijs e maestrul fără-de-poveste ca-n filmul Hukker, când sughiţă moşu’ de se zbâlţâie gardul, pisicile, licuricii, Thijs Gloger “sterk project” am zis!, şi ce cred că nu merge am zis dar tot ce e ȋn acel film e intenţionat. Neȋnţelegerea a fost destul de mare pentru că nici unul din noi nu am ştiut ce am văzut ȋn filmul lui Thijs iar ȋn ce mă priveşte am vorbit despre ceea ce aş fi făcut pe mai departe.

Memoires, Zoe Cochia

J. nu avea chitară să ne cânte din Bohemian Rhapsody, să ne vindecăm. Zoe a fost ea prin tinereţe “floarea CFR-ului”, o tânără domnişoară cu un carnet ce inspecta trenurile de la Aiud pe care lucrau puşcăriaşi şi deţinuţi politici, şi fugea prin tuneluri şi dacă vedeţi fotografiile lui Zoe tânără fată cu mâna ȋn şold şi tricou american, veţi vedea unul din visele frumoase ale lui Luc Besson, combinaţia aceea teribilă de naivitate, curaj şi inteligenţă, toate ȋntr-o expresie perfectă a unei forme de frumusete pe care nu o mai identifici dacă e exterioară sau interioară. O Diva. Care a fugit din România cu 300 de mărci ȋn buzunar şi care a muncit şi tras până a ajuns docent ȋn artă modernă… anul trecut a primit din partea Ambasadei o Diplomă de Excelenţă pentru promovarea culturii române ȋn Olanda şi pentru douăzeci de ani de asistenţă a proiectelor de artă. Poezia lui Zoe are o ȋncărcătură simbolică şi o densitate pe care o recunoşti la artiştii ce vin din zona plastică, unde permutările de semnificaţii se produc ȋn plină libertate, ca simplă spontaneitate a materiei care ȋncepe să vorbească şi ridice oamenii ȋn privire, imaginile pe care le produce Zoe ȋn cuvânt sunt fonoteci paralele unor semne ce descifrează şi amplifică lucrurile ȋn trupul lor ȋn care materiile se amestecă ȋn lumină şi devin semne, plastic, acolo unde lucrurile vorbesc cu sine şi unde dacă pui urechea pe ele, auzi ce spun. Imaginile se detonează una câte una ȋn spaţiul mitic: “zinnebeeldige verhalen/ van onbekende zielen/ in optocht naar de hemel/ deftig gekleed”, anume “poveştile figurative/ sufletelor anonime/ ȋn goana spre cer/ de caranaval gătite”. Noi.

Zoe Daniela Cochia prin anii '80

Zoe e un artist complet ȋn sensul că angajează toate formele artistice simultan, scrie deasemenea ȋn olandeză o poezie excavând simplu resursele mitice ale limbajului, când limba recrează şi modelează concretul cu fiecare pas şi virgulă, e o concentraţie a gândului, o dimensiune a meditaţiei ce se propagă ȋn ambivalenţă şi care o consacră ca şi creatoare la intersecţia a două culturi ce diferă radical: mitologiile Estului şi felul ȋn care ne-am salvat reinventând sub sistem o alternativă de sensibilitate şi trăire, redescoperind libertatea şi resursele umanului ȋntr-o lume geometrizată şi anesteziată de ideologie, şi cealaltă variantă, un orizont ȋngrămădit şi confuz ȋn care Vestul ȋmbracă şi dezbracă ultimele rochii dintr-o garderobă ce duce ȋn dulapurile absurde şi monomanice ale celor care au preluat vocabularul artistic după moartea avandardelor. Versurile lui Zoe, “Cântec de sirenă”, ȋntr-o traducere aproximativă: “Ȋn răstimpuri şi amurg/ ne visăm/ o clipă Centauri/ fără şei/ goi/ izbucnind din caii sălbatici/ cât de adevărat/ mai ȋndrăznim noi/ primari şi scăpaţi din dresaj/ să mai fim?/ cât de ȋnfricoşaţi/ bestia noastră/ o lăsăm să intre?” Cum poţi duce mai departe, mai adânc şi mai dulce gândul unei femei pe marginea prăpastiei? Zoe experiementează, provoacă, luptă şi transformă tot ce e ȋn jur, ȋnvârtindu-se pe scaun, nu stă o clipită iar Jan mă corupe să facem happeninguri ȋn limuzinele lui Iulian până când l-am lămurit că Iulian şi limuzinele sunt ȋn Bucureşti. Să ȋncercăm cu tramvaie! Dar el ştie cine a făcut asta, olandezii au făcut tot, cum citeşti ȋn cartea lui Colin White, pe fiecare palmă de pământ au trecut milioane de paşi ȋnainte să te nimereşti tu. Eşti cumva tot timpul la mijloc.

Jan Maarten Leupen

Ȋn afară de Zoe nu are voie nimeni să umble prin desenele lui Jan şi acesta exemplifică prin mişcări largi linii şi gesturi de culoare prin care cei doi se ȋncaieră pe câte o guaşă sau un colaj, dialogul dintre Zoe şi Jan are ceva esenţial şi neprovocat ȋn substanţa lui, nu există oameni care să vină mai de altundeva către mai cu dinadins acelaşi lucru iar colajele lui Zoe, deja expuse multe dintre ele, se lansează ȋn direcţii contrare, elaborate, frenetic disociative, am reţinut cel puţin două care mi-au părut esenţiale: testul imaginilor şi simbolurilor româneşti ȋn mediul eterat, confuz, aglutinat, agresiv, alienat al artei occidentale, şi noua gramatică ce poate şuiera din astfel de suprapuneri, cel puţin surprinzătoare pentru oricine urmăreşte ce se petrece cu tematica românească ȋn alte contexte, miza acestui excurs e centrală, ţine de racordare şi iniţiere ȋn universal prin filonul de bază, iar cea de-a a doua, ar fi o nouă variantă de investigare a vocabularului artistic, l-aş numi wittgesteinian pentru că nu e pornit din destructurarea tematicilor şi esteticilor clasice, ȋncepute cu Cezanne şi până la Duchamp, ci merge ȋn detaliul şi concretul imaginii ȋnseşi, când alăturarea elementelor, ȋnţelesurilor, perspectivelor indică şi punctează raţiunea ȋn momentul ei de salt din planul concret, substanţial, hiletic, ȋn abstract şi se anunţă ca misiune, ca soteriologie; Zoe e acolo, ne arată cum renunţăm să gândim lumea din jurul nostru care prin simpla alăturare a obiectelor poartă o gândire ce desconspiră totul şi te duce către esenţe, fără să apelezi la un construct paralel sau ipoteze virtuale, e deajuns să ȋnveţi să priveşti căci obiectele, ȋntre ele, gândesc. Dar nu le mai vedem noi şi mai degrabă prin vălul simbolic, nu le vrem. Zoe ȋncearcă poate, deşi s-ar putea aici să greşesc, un pas ȋnapoi din cadru, aşa cum am reuşit noi din ȋnţepenirea sovietică, un pas ȋnapoi din magma şi zidurile involuntare ale Vestului, revenirea la simţire, fiecare artă şi colecţie de simboluri a trecut printr-un astfel de şoc, ȋn Film s-a produs acest gest cu un grec, Elia Kazan, un astfel de pas e posibil şi probabil chiar astăzi prin venirea ȋmpreună a Estului, torenţial, către Vest, şi e posibilă printr-o simultaintate programatică a artiştilor de aiurea, nu printr-un proiect unic, dar el e anunţat şi practicat cu succes de Zoe Cochia. Nici nu e alt moment. Zoe se bate şi din cealaltă perspectivă, pentru o Olandă eliberată de stafia Americii, care ȋngroapă totul ȋn subcultură şi comerţ iar nivelul de elaborare şi de abstracţie sau de plasticitate al simbolurilor e terifiant.

Zoe Daniela Cochia

Jan Leupen şi Zoe Cochia au asamblat mize-en-scene unui dialog artistic care se duce ȋn toate registrele şi cheile de simţire, de la ȋntrebările ȋn absolut despre spaţiu, cum este imaginea lui Zoe cu doi ciobani pe un background vag de culoare, ce analizează resorturile a ceea ce am numit noi şi am clarificat ca şi spaţiu mioritic – dar ce este el ȋn diferenţă şi ȋn conflict cu un alt spaţiu, sau ce este el pus pe lună? Până la o interogaţie similară despre Olanda, cu o vacă mergând agale pe o stradă de cărămizi roşii şi turişti – un soi de stafie indiană -, căci olandezii au şi ei amintiri şi nostalgii – clompi, vaci, lapte, noroi – care ȋi marchează din timpul ȋn care nu aveau oraşe. Zoe şi Jan se ȋntâlnesc ȋntr-un proiect comun aşezat sub vocabula abracadabrantă Chucurucu (trebuie neeapărat să auziţi cum pronunţă Jan Leupen cu accentul lui olandez acest cuvânt). Nu ştiu dacă numele vine de la Huapango-ul mexican al lui Tomás Méndez, “Cucurrucucu Paloma”. Jan ȋnsă e partenerul ideal pentru orice proiect, este felul lui pozitiv şi percutant prin care primeşte orice provocare, o formă de polemică ce ȋmi e cu totul inaccesibilă căci Jan nu se ceartă dintr-o educaţie a temperamentului său ȋn absolut, e pur si şimplu civilizat până la capăt, propulsează orice urmă de umanitate şi orice fragment plastic pe care ȋl ȋntâlneşte ȋn jurul său şi ȋn felul acesta uimit, straniu, primeşte de fiecare dată un semn de sus, ploaia din filmul lui Thijs, ori scrie ȋn orb cuvinte pe telefon. Mărturii despre familia Leupen găseşti cu precădere de la sfârşitul secolului 16 ȋn Leiden, secolul ȋn care s-au profilat multe din familiile olandeze. Jan e un aliaj foarte straniu de umor pe care ȋl substituie simbolisticii occidentale pe care el o abordează caustic, ca şi perversiune, şi pe de altă parte melancolia din mesajul destructiv pe care această civilizaţie – sau indivizii devastaţi de ea sau de o gingăşie echivalentă – ȋl poartă şi generează uneori.

The happy end of Odessa seemed to be just the beginning, Jan Maarten Leupen

Jan foloseşte cu măieştrie “the ultimate methafor”, şi aici un exemplu ar fi un nud, o blondă care scoate ouăle din cuib, cu prividea şi duioşia unei broaşte testoase, genul acesta de asociaţii, substituiri şi bruscheţi face discursul lui Jan să percuteze ȋn mitologiile vestului ca o contradicţie care se descoperă şi anunţă cu intonaţii lirice, alteori cu dead-end seriosity, dar care ȋn centrul de gravitaţie al discursului este angajarea simbolurilor vestului ca şi ideologie şi alienare, aşa cum Estul s-a măcinat ȋn alte selecţii şi fixaţii nefericite. Jan Leupen nu e angajat ȋnsă programatic ȋn artă, curiozitatea lui şi deseori umorul ȋl ȋndreaptă către cele mai inedite şi mai bizare dintre imagini, cum ar fi bunăoară o femeie cu un afiş “RMA” (amor?) pe fund, ȋntr-o cameră distrusă, poate ȋntr-o zonă rău famată, cu titlul: “The happy end of Odessa seemed to be just the beginning”. E aici o formă de optimism ultim, sensul carnavalesc al oricărei tragedii căci trăim ȋntr-un secol ȋn care plânsul şi-a pierdut şi el toate sensurile. Omul e ascuns ȋn spatele semnelor de fiecare dată, adânc, oricât de nobile şi de frumoase ar fi semnele. Jan ȋmi spune că Zoe ȋl trage ȋntr-un fel productiv din cadrele concrescute ale vestului, din simbolistica ce acţionează ca o ideologie şi care macină mintea noastră ca un val hipnotic, arta trebuie căutată ieşind din aceste structuri, cum ai ieşi printre schele. După care am luat trenul ȋnapoi spre Amsterdam şi era să cobor ȋn noapte de vreo trei ori ȋn alt loc.

Zoe Daniela Cochia

“A quelle utilité ? Pour exercer l’esprit
De ceux qui de la Sphère et du Globe ont écrit ?”

(L’ Astrologue qui se laisse tomber dans un puits)

Animalele au singurătăţi care s-au vindecat, cerbii cheamă ȋn luminişuri lucruri pe care nu le văd ȋn pădure dar ştiu de ele, că sunt, cerbul hăulind ştie că el cheamă ceva, omul nu mai ştie asta, pădurea e de fapt certitudinea că singurătatea ta e populată, printre copaci nu eşti văzut sau observat dintr-o lume care e plină până la refuz, care te asediază. Copacul e zid şi deschidere ȋn acelaşi timp, infinit, compact. Ȋnainte de a devasta pădurea, omul a tăiat-o ȋn el ȋnsuşi, aşa a ieşit omul ȋn luminiş, omul nu a coborât din copaci, cum se crede, ci a tăiat copacul, el a căzut cu copac cu tot. Omul trăieşte, umblă printr-o altă formă de deschidere, ȋn deschis el ca fiinţă nu ȋşi apare căci omul e abis, ferecat, omul dispare ȋn luminiş şi mai departe omul tace ȋn absolut pentru că limba lui e de fapt pragul ȋnchiderii sale; animalele vorbesc cu tot ceeea ce văd şi simt, animalele ţin limbile lor ȋn pragul singurătăţilor lor care s-au salvat, limbile lor ajung tot timpul la capăt, oamenii vorbesc numai ȋntre ei, rareori cu un animal şi din ce ȋn ce mai rar cu florile sau peştii… şi din ce ȋn ce mai rar cu ei ȋnşişi. Existenţialiştii au căzut ȋmi amintesc pe metafora luminişului dar nostalgia lor i-a dus către alte concluzii, cumva forţate pentru că ȋn definitiv nu lumina este elementul omului, ci omul, ca şi alte animale, vede ȋn ȋntuneric…

Lupta, limba cerbilor este ea ȋnsăşi diferită de majoritatea conflictelor dintre animale, este o luptă dintre stafii, nu două trupuri se ȋnfruntă, ci stafia pe care cerbul o poartă cu el, e o luptă a gândurilor, o luptă de vis. Rareori sunt răniţi cu adevărat cerbii ȋn conflictele lor, este iarăşi o diferenţă a te ȋnfrunta cu dinţii, a rupe ceva ce nu vezi pentru că este deja ȋn tine, ȋn gura ta, ȋţi aparţine şi urăşti ȋn acelaşi timp, a simţi doar cruzime ȋn orb, a o ȋnchipui şi duce până la ultimele ei consecinţe, căci nu poţi continua muşcătura decât dacă stafia muşcăturii, amară şi uriaşă se ridică din umerii tăi, dinţii pătrund ȋn inima care pulsează plină de sânge ca un frunct copt. Cruzimea cerbilor ȋnsă care nu folosesc dinţii, ci coarnele, nişte dinţi exteriori, care ȋnsoţesc privirea, tu vezi ce ȋnfrunţi, privirea urmăreşte şi evaluează adversarul, victoria, umilinţa ȋnfrângerii. Privirea luptă. De aceea lupta nu are ca rezultat un cadavru ciopârţit, cum lasa câinii pe trotuare, ci stafia cerbului e rănită sau amplificată până la senzaţia atroce că cerbul victorios nu poartă doar coarnele, ȋncet, pe cărările pădurii, ci pădurea ȋnsăşi, copacii, devin coarnele pe care el le poartă suav pe alte cărări, ȋn lumea lui de cerb. E şi o diferenţă de felul ȋn care ȋţi confecţionezi trupul, silueta din instincte, altele de fiecare dată, câinele e gata să sară, să sfâşie, să frângă, asta ȋl face, asta ȋl desface. Puterea şi conştiinţa lui e ascuţimea dinţilor şi nevoia diabolică de a strânge şi pătrunde, câinele stăpâneşte lumea tăind-o continuu cu dinţii, o treieră, o rupe. Cerbul ȋnsă ȋşi poartă dinţii pe frunte, cu demnitate, el nu se repede să ȋnjunghie ȋntunericul cărnii, el se arată doar, se răsfrânge, se măsoară şi iese din umbre păşind ȋn lumină, cerbul nu cere măcar moartea adversarului căci el nu ştie ce e moartea, moartea este un lucru pe care şi animalele au nevoie să-l ȋnveţe sau dezveţe. Cerbul vrea doar să reducă adversarul său. Ȋn lupta dintre cerbi, nu se ȋntâmplă nimic. Ȋn lupta căinilor, sunt numai victime.

Românii se bat şi ei, altfel decât olandezii şi decât chinezii, ȋn România m-am bătut adeseori cu bucurie, ȋn Olanda nu mai poţi avea bucuria asta. E o formă de ȋnfruntare ȋn România cu totul diferită de cea olandeză, românii se bat mai repede, mai peste tot, mai fără motiv şi mai fără rezultate decât un olandez bunăoară, care nu prea se bate. Olandezii nu se bat, ȋnfruntarea la ei e totală, orice om e periculos ȋn absolut pentru că ei mai degrabă de omoară, se scot din joc, nu ȋşi tocesc pumnii. A ȋnfrunta un om pe stradă ȋnseamnă a ȋl ȋnfrunta ȋn mod total, ȋn afara legilor şi ȋn afara timpului. Ȋn România ȋnseamnă ceva mai puţin, românul cere supunere, umilinţă, sclavie, şi victimele ştiu ce să ofere celui puternic pentru a scăpa cu viaţă, e o solidaritate ȋn România ȋntre călău şi victimă, solidaritate cu totul necunoscută ȋn Nord. E o diferenţă care trece şi ȋn registrele milei, ȋn România e milă – cât e – dar ȋn West noţiunea e cu mult mai conturată ca şi caritas, ceva neutru, principial. Şi crimele sunt altfel, oamenii se omoară şi se iubesc din cu totul alte motive. Lupta ȋn România nu mai e o ȋnfruntare ȋntre oameni, e o ȋnfruntare ȋntre iluzia unui călău care te bântuie şi inspiră, ȋn avantajul căruia cedezi din porţia de pâine a gândurilor tale. Ȋnfruntarea, tipul de luptă ȋn sine e ceea ce alienează pe valah şi duce la de-personalizare, nu sistemul politic, care e indiferent, sunt oameni adevăraţi si societăţi autentice ȋn orice sistem politic, aşa cum sunt miciuni şi idioţi pe orice insulă ȋn Atlantic. Lumea modernă, cu oameni care merg zâmbitori pe stradă şi care probează costume englezeşti rămâne una a confruntării totale, românii par a nu fi angajat această luptă, ȋn mojarul ȋn care se amestecă reziduuri şi vise orientale, nu au aflat cine cu cine se bate. Ţinta? Pentru a se ȋnţelge cu noii călăi, românii vor un contract, nu vor să lupte, ȋntr-o lume ȋn care contractele sunt o formă de luptă ca oricare alta. Nu ştim călăii, iată noul avatar al victimei, la români, pentru că ei nu au mai continuat să mintă despre ei, au ȋnceput să mintă despre noi. Venim dintr-o lume ȋn care ştiam, ne rămânea doar să-i identificăm. Acum, ne identifică ei.

“- Mănânc lumânări, mă! răspunse Manea, ca să mă luminez pe dinăuntru, mă!”

Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri, 1881, Londra, 15 august

Dintre artişti, cei mai norocoşi sunt cei care sunt născuţi chiar ȋn lumea pe care o visează, unii plasticieni bunăoară, care doar privesc şi care ȋşi apar. Urmează poate o specie mai lipsită, cei care ajung la sine după un lung efort de căutare, se pierd pe drum de multe ori, abandonează, ȋmi imaginez că pentru ei cadastrul ȋngrămădit al culturilor mici, tinere sau băltite nu pot oferi prilejuri prea explicite, selecţia aprigă ce ȋntâmpină aceste spirite vagi nu se găseşte decât ȋn craterul care mistuie miezurile, şi nu tot timpul, e pleiada secundă a celor cărora le reuşeşte un gest, nu au mai mult, dar le reuşeşte, o viaţă merită pentru oricare dintre aceste lucruri. Disfuncţia ce transformă firavele dantelării artisticoide româneşti ȋntr-o aberaţie din punct de vedere al artei şi ies artiştii la drum cum ies tăranii cu merele la şoşea, pentru judecata drumului, este că nimeni nu face organe, nu aşează arterele ȋn corp, nu vede corpul care e lăsat ȋn comă, sub lespezi. Corpul trebuie ridicat, nu inventează adică roluri, partituri, nu ştie conflictele din acea lume, majoritatea sunt surpaţi ȋn intensitatea propiului efort, după care se pierd pentru că nu e public, nu sunt criterii: artiştii sau criticii chiar nu mai ştiu să facă lumi, fac obiecte prin care să iasă din lumea lor, efortul artistic românesc e un efort eminamente de evaziune, băjenie. Nimeni nu aduce, toţi trimit.

Ȋn lumea afacerilor, e simplu, banii sunt puşi la mijloc, conflictul tot e dat la ȋnceput pe când ȋn artă conflictul e la sfârşit, de aici dificultatea; nu ştii ce să lupţi, nu ştii pentru ce te lupţi, doar lupţi. E un pariu pe care nu ȋl faci, te face, şi artistul se abandonează unui astfel de excurs dar umanitatea modernă nu mai ştie să adune asta. Modernul nu e un om care oferă pentru că dincolo de el a rupt totul. Arta e religie ȋn cel mai precis dintre sensurile ei. Desprinderea din construcţiile anonime, gigantice ale culturilor monolitice şi ale oricărui monoteism estetic pentru a se căuta pe sine ca artist ţine ȋn parte de o confuzie: artiştii au participat ȋntotdeauna la construcţii gigantice, comune, doar că din unghiuri diferite, cu alte ȋnţelesuri. Artistul nu e singur, e cel mai populat dintre oameni, singurătatea lui e o formă domestică a năpădirii, liniştea din centrul furtunii. Singurătatea ȋnsă are un rang, artistul modern nu mai are acces liber la singurătatea lui şi aceasta din urmă ȋl condamnă din chiar punctul ȋn care spectrele sufletului ar fi trebuit să-l salveze. Valorile de piaţă sau integrarea ȋn circuitul european sunt inefective, insuficiente, fără relevanţă, dacă faţă ȋn faţă generaţiile şi artiştii nu se ȋnfruntă iar această ȋnfruntare după descoperirea alfabetului modern a murit. Arta s-a ȋnchis. Lumea dintre contează, ăsta e motorul, nu lumea ca lume. După care poate că mai sunt alţii care nu se găsesc niciodată, cei care ştiu că merg ȋn zadar, care nu mai numără, care forţează uşile palatului, care zbiară pe coridoare, ȋnchişii. Traseul karmic indian are un optimism halucinant, că mergi ȋn căutarea ta şi nu ȋn urma altuia, omului ȋn genere, cum am ȋnchipuit noi, ȋn Europa, atâtea veacuri. Este şi o selecţie ȋn tine: ce laşi să izbucnească la suprafaţă: ceea ce ai mai evident si mai puternic, ceea ce intuieşti doar vag sau ce simţi că ai ȋnchis şi nu reuşeşti să apuci. Cu tine se face chiar selecţia pe care tu o faci, nu e societatea care te numeşte, distribuie, convinge. Arta capătă o altă dispunere ȋn om şi astfel face parte dintr-o altă luptă. Arta nu s-a ȋnchis, s-a mutat.

Ȋn două feluri poţi testa că te-ai născut ȋntr-o lume vacantă, goală, pe care o faci tu, prin care te faci: dacă supravieţuieşti ȋn orice punct de lume ai fi aruncat şi ȋn orice epocă, şi prin a nu renunţa niciodată la duşmanii tăi. Poţi supravieţui oriunde numai dacă ai voinţa de a juca orice partidă care ţi se oferă, ȋn fond jocul vieţii este identic: te naşte ȋntâmplător, aiurea pe câmpii. Ei bine, poţi continua acest joc, poţi repeta la infinit jocul naşterii. Şocul naşterii. Poţi fi orice, de fiecare dată. Să nu faci niciodată o alegere care să te depărteze de ȋnceputuri, să stai ȋn poartă, cum am văzut fotografia aceea a lui Brâncuşi: omul care stă ȋn poartă. Să nu te naşti, la urma urmei. Pentru că a te naşte ȋnseamnă să alegi cumva această lume, dar tu nu o alegi, nici nu o judeci, pentru că lumea e un lucru complet indiferent. Să rămâi ȋn labirintul intermediilor, acolo unde poţi hotărâ deodată că te vei naşte, sau nu. Olandezii au o expresie clasică ȋn raport cu ruptura de lume: “Als de wereld vergaat, zijn wij allees kwijt.” Ceea ce se traduce prin “dacă lumea dispare, pierdem tot!”. E una dintre expresiile olandeze care demonstrează ca “a avea” ȋl surclasează pe “a fi”. Lumea e lângă. Lumea e pe din-afară, la propiu şi la figurat. Tu nu eşti ȋn luptă cu ȋnnoirea picturii franceze, cum scria T-Lautrec madamei R. C. de Toulouse-Lautrec (Paris, 28 Dec. 1886), ci te lupţi cu o bucată de hârtie care nu ţi-a făcut nimic. Asta ai. Oamenii slabi vor să stăpânească această lume transformând-o, dar această lume nu poate fi transformată, poate fi doar redusă.

Un alt important argument este acela de a nu părăsi nici o luptă, de a lupta toate războiele, simultan. Duşmanii tăi sunt ȋnvăţătorii tăi, de multe ori vrei să te plângi, să pleci, să alegi altceva, căci e mai uşor să te muţi doi paşi mai ȋncolo, să scapi de derbedeu. Nu face asta. Tu eşti un punct fix, tu eşti de fapt singurul punct fix din toată maşinăria. Un căpitan de navă care nu ȋşi părăseşte nava decât ultimul, pe care nava ȋl părăseşte mai degrabă. Te naşti ȋn acest punct pentru a primi o ȋnţelegere a locului, acesta este singura semnificaţie a punctului ȋn care te-ai născut – şi a singurei tale ȋntrebări la care nu ai ajuns, ţi-e dată, deci are o altă valoare. El, punctul, e dator cu ȋnţelegerea completă a situării sale. Dacă renunţi la o ceartă, la un conflict sau la o bucurie, ȋnseamnă că ai sărit din barcă, că ai pierdut. Pentru că orice conflict, orice om, orice stea nu e altceva decât o semnificaţie şi nu poţi ajunge la acea semnificaţie decât dacă tu rămâi pe loc, dacă el om, stea, curge pe lângă tine. Este o cu totul altă rămânere decât cea obişnuit valahă, de apele curg iar pietrele rămân, această zicere are ȋn miezul ei o rană, e eroism dar e ciunt. Rămânerea e mai degrabă semnul unei ȋnsoţiri anonime, prieteni care te ȋnsoţesc ca nişte consemne ȋntr-o lume care te ameninţă şi care te va condamna fără scăpare, căci scăpare nu are nimeni. Marx a pretins că această ȋnsoţire care a pornit ca afinitate şi care a ajuns orice altceva e dovada unui complot, dar complotul se află altundeva, complotul este de fapt lipsa acestei ȋnsoţiri. Şi un ultim accent: ȋntr-o lume ȋn care suporţii legislativi ai feudalismului au fost tăiaţi şi averile sfărâmate, pariul conservatorismlui este un pariu cu sine, ȋn primul rând a nu crede că ceva a trecut. Dacă ȋnseamnă ceva, ȋnseamnă asta: că poţi ȋnvinge ȋn oricare dintre lumi, oriunde, orice. Să rămâi pe loc chiar şi când pleci, dar asta e deja altă discuţie. Să duci aceeaşi luptă când nu mai ai nimic de apărat, dintr-o lume ȋn care au rămas doar steagurile.

Conservatorismul nu trebuie suprapus naţionalismului şi paradoxurile familiei Ghica (Mavrocordat, Cantacuzino ş. a.) sunt relevante, porniţi greci, ei s-au bucurat româneşte de sfârşitul fanarioţilor – e adevărat, o tragedie care nu mai avea nevoie de argumente, avea toate evidenţele -, Ion Ghica spunea că făcuse parte dintr-o “generaţie care a urmat de aproape după deşteptarea românismului din letargia ȋn care ȋl afundase grecismul fanariot, ce ȋncepuse a prinde coajă şi năbuşea naţionalitatea noastră, precum apasă astăzi asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia şi asupra albanezilor.” (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti-Chişinău 2002, 34). Scrisorile acestea sunt printre cele mai frumoase rânduri scrise despre Bucureşti, pe vremea turcilor era la fel de frumos, năpastile şi nesiguranţa fac dragostile mai frumoase. Aşa Ferdinand a condus trupele române ȋmpotriva Germaniei. Ce e această trecere: trădare, uitare, infamie? Saltul regal al Hohenzollern-ilor, trecerea ȋntr-o altă matcă de simţire printr-un legământ mai adânc decât naţiunea ce nu e decât expresia ultimă a feudalismului şi care se clatină acum din toate balamalele, este proba conservatorismului ca antemergător ideologiei naţiunilor ȋn oricare dintre variantele sale. Naţionalismul este de fapt o situaţie care nu iese din paradox, naţiunile sunt toate căpiate. Interesant este dacă noi mai putem reprezenta astăzi pentru vreun grec sau pentru altcineva, prilejul unui astfel de salt. Se poate argumenta că Ion Ghica nu vorbea ȋn numele nici unui conservatorism dar asta contează mai puţin. Se poate de asemenea afirma că nimeni nu mai sare, alunecă .

If you like something, wear it!
Bounnce (a girl from California)

Câteva argumente pentru o nouă radicalitate ȋn artă. Ȋmpotriva burghezului s-au pronunţat multe lucruri care nu mai contează nici unul ȋn afara faptului că arta se prilejuieşte prin saloane, agonizează ȋn festivităţi iar arta poate că e altceva decât ȋngropăciune. A apărut chiar artistul-muscă, cel care bâzâie prin jur ca o formă autentică de participaţie, căci astăzi eşti ȋn trei ore artist. Arta nu mai e domeniul virtuozităţii. Orizontul artei, libertatea ei şi necesitatea au fost preluate ȋn plină ilegalitate de două alte domenii, pe de o parte ştiinţa, care a confiscat stricteţea şi preţiozitea laboratorului ȋn care orice poate fi studiat, ȋn orice condiţii, oricare dintre faţeletele umanului, biologicului, religiei – ştiinţa e imorală, arta a căpătat tot felul de principii -, oamenii se dezbracă mai uşor astăzi la doctor sau ȋntr-un compendiu de ştiinţă decât ȋntr-un album de artă. S-a petrecut un furt al nudului, savanţii au spart universitatea noaptea şi au cărat nudurile ȋn cămara lor – infamie pentru care vor plăti prin faptul că nudul le mănâncă din cămări – e abominabil pentru că arta are o obiectivitate autentică, un adevăr mai adânc decât ştiinţa ȋl poate vreodată visa. Nu mai credem bunăoară că mai merită să vedem până unde ne duce iubirea de margarete, nu mai studiem, am pierdut aplicaţia pentru fenomenele sufletului, le considerăm absurde, omul modern suportă cu neplăcere nebunul care ȋi locuieşte pieptul ȋn numele lui, sufletul. Terence McKenna, shamanul US, ne spune că să ne urmărim curiozitatea, “sheer curiozity”, aceasta ar fi cel mai autentic ȋnvăţător. Noi am pierdut domeniul unei astfel de căutări civile. Civilizaţia ȋngroapă curiozităţile – nu mai poţi fi curios dacă ştii, nici dacă eşti din toţi rărunchii pe drumul de a şti, curiozitatea e o specie mai contemplativă, mai melancolică a ȋntrebării, şi dacă nu mai eşti curios eşti dubitabil. Victimele – ideologiilor, mass-media, jocurilor cu bile – vor să ştie astăzi cu o ingenuitate mai adâncă decât oamenii vor să fie, decât se ȋntreabă despre ei ȋnşişi, ȋntrebările ȋn genere atârnă mai greu – iată decesul inflaţionist al curiozităţii. Când ne ȋntrebăm din ce ȋn ce mai aprig despre ceva care a ȋncetat să conteze. Stafia ȋntrebării, nu ȋntrebarea ȋnsăşi.

Ȋn cadrul artistic – uneori e tot ce mai supravieţuieşte -, ȋnvăţăm să privim ceva subiectiv, ca subiect, deformat, primim astfel o informaţie alterată şi acest lucru subiectiv are o ȋndreptăţire mai slabă ȋn raport cu ceea ce e ştiinţific şi obiectiv. Ştiinţa ȋnsă aduce, reduce, recunoaşte totul obiectiv – sau declară legitimitatea acestui efort -, ne putem preda ei ȋn oricare din ipostazele noastre, suntem ȋn siguranţă – “nu ne priveşte nimeni”. Ceea ce e fals. Ruptura ȋn sine aproape că nu mai are relevanţă, am ȋnvăţat să trăim ignorând tot ceea ce alţii cred şi ne-am livra – noi, voi – mai degrabă ingenuu şi imediat artei – căci subiectivitatea are rădăcini mai numeroase şi mai adânci decât ştiinţa, care nu are nici o rădăcină, e o raţă care pluteşte. Perspectiva obiectivă ar trebui ȋn mod firesc să ȋncludă toate perspectivele subiective dar ea nu face decât să reducă aceste demersuri ale persoanei, ȋn calculul social, ȋn mentalitatea modernă. Obiectivitatea este o operaţie reductivă, nu ȋnsumantă, ca şi democraţia, al cărui principiu e reductiv. Ȋn legătură cu eleganţa ştiinţei, oamenii cred că nu mai este vorba despre ei ȋnşişi, că studiază cineva bunăoară artera coronară. Artera coronară ȋnsă suntem noi şi trebuie să punem toate ȋntrebările. Subiectivitatea nu e nici ea personală, nici persoana, abia subiectul, dar asta nu apucă niciodată să conteze ȋndeajuns. Savanţii, majoritatea lor, cresc aşa cum se dezvoltă bolile de nervi: abandonaţi unei nevroze, cerându-şi scuze, şi nerecunoscând că ei fac ȋn esenţă artă, sunt livraţi unor ecuaţii a căror certitudine e o fraudă estetică.

Iar pe de altă parte psihologia se amestecă ȋn testamentul artei, preia necesitatea interioară, curiozitatea şi coerenţa şi ȋndărătnicia ȋntr-o traiectorie pe care o urmezi indiferent de urmări şi de rezultate. Aceasta e de fapt misiunea artei, nu a nebunului. Arta are confortul de a pronunţa ȋn aceste momente condamanrea ei ȋn raport cu ştiinţa, care nu are sens fără artă, şi arta poate reporni din individ, prin clădirea necesităţilor lui ȋn raport cu voinţa lui creatoare, nu cu destinul său de scelerat care aruncă ȋn aer şopârlele din terrarium. Psihiatria nu trebuie să ne aducă ȋnapoi nebunii ci să recunoască măcar faptul că unii dintre noi, chiar dacă greşesc fereastra, au considerat necesar să se arunce. La capăt, evident că arta duce la crimă, ȋn libertatea ei, aşa creştinismul atârnă ȋn naos un cadavru, va trebui să găsim raportul corect cu această libertate, cu sângele, altfel civilizaţia nu are nici o valoare, nu e un spor, e doar un analgezic. Trebuie să ȋncetăm să spunem o minciună pentru o lume mai bună, trebuie să căutăm să spunem adevărul pentru o lume mai bună, la toate nivelele. Riscul de a trăi este unul artistic, noi transformăm această operaţie ȋntr-o probă de vitalitate, de asta poate că nebunii ȋnnebunesc, pentru că ȋn moara halucinată a minţii lor ei riscă altceva, ceva ce e pus ȋn societate ca materie de trăit, şi care e de fapt un recul al aşa zisei lumi ştiinţifice. Ei sunt respinşi la o probă de examen care n-ar trebui să se ţină. Argumentul numit nu cântăreşte pentru procesul de creaţie, el este unul adresat identităţii artistului, ei asta distrug, altceva nu reuşesc să frângă, ar fi mers până ȋn punctul, ȋmi ȋnchipui, ȋn care am fi pus totul ȋn ecuaţii şi am şti. Cuvintele sunt de altfel această punere ȋn ecuaţie, punere care se clatină din toate ȋncheieturile. Ei – nemernicii – nu ȋşi dau seama că a şti e un lucru trist, că a nu şti este singura noastră formă autentică de a şti. Am profitat chiar mai mult de lucrurile pe care nu le ştim decât de cele pe care le ştim; noi nu ştim, asta e frumusetea ultimă. “Colour is essential.”

Un alt argument este trecerea la natură, singurul concept ce poate ȋnsoţi profitabil notorietatea activismului ecologic actual, să facem din civilizaţie natură – o sarcină mai complicată decât aceea de a face din natură civilizaţie, poate şi mai durabilă. Altfel tot ceea ce scoatem din cercul naturii devine deşeu, material sau uman. Ȋn pădure – să ȋncepem din nou să trăim ȋn păduri, nu ȋn oraşe, oraşul e o greşeală, o formă de deşertificare ca oricare alta – ȋn păduri suntem ȋnconjuraţi de materii care se lasă fabricate la infinit, forma acolo e libertate pentru că mintea omenească nu poate urmări şi epuiza designul naturii, prea complex, şi pentru că omul e natură – pentru că face parte din acele ȋntâlniri. Francisc Bacon declara că iubeşte să fie ȋn natură dar că nu poate lucra, trebuie să se ȋntoarcă ȋn oraş, din tradiţia vangogh-iană a spaimei el crede că dimineţile sunt cu totul insuportabile “la ţară”. Ȋn acest fel am mutat mai fiecare arhivistica umanului la oraş crezând că sălbaticul trăieşte ȋn pădure şi omul civilizat la oraş, dar e invers. Oraşul poate dispărea ȋntr-o mie de feluri, locuit inutil, aşa cum Marchel Duchamp spusese despre Los Angeles că e un oraş care nu există, numai autostrăzi pe care rulează maşini ȋn viteză. De partea cealaltă a baricadei, nu ajungem la obiectele pe care le-am dori, căni, pantofi, plicuri – arta e un fel de colecţie paralelă care dublează obiectele de consum etc. Ȋnainte de acest sfârşit de capitol, se pare că arta ȋmbâcsise totul, valul iconoclast a făcut curat. Arta a ajuns ȋnsă un domeniu de care te poţi lipsi, pe care ȋl poţi ignora pentru că bunăoară teatrele se petrec ȋntre ziduri, o inabilitate. Teatrul a fost deschis la ȋnceputuri, casa teatrului ar putea fi demolată cu un câştig real, ce dacă plouă, de ce se joacă fotbal pe ploaie? -, ca şi muzeele care ar trebui să expună pe străzi, ȋn panouri pe care să le vadă toţi, arta e captivă – concluzie -, nu numai omul, ei, porcii administraţiilor eterne, au ȋnchis-o. Să ieşim ȋn stradă ca la sfârşitul lumii, noi trăim singuri ȋn case, nişte singurăti aglomerate, compacte, inutile. Au ȋnchis şi ȋmpachetat tot – şi pe noi ȋnşine – , au pus vămi, ceea ce ȋntâlneşti la tot pasul nu sunt decât gunoi-ştiri, gunoi-imagini, gunoi-oameni. Oraşul s-a născut ȋn fond ca “artă ȋn deschidere” şi a murit prin luarea artei ca ostatic de unii şi alţii. Trăim pe un munte de gunoi pentru că nimeni nu are curajul să elibereze arta, să o lanseze ȋn societate, pentru că arta e periculoasă, pentru că va ieşi cu măcel. Dar dacă… dacă vom supravieţui? De la sălbatic nu trebuie să ȋnvăţăm miturile lui – vagi, inutile – ci sălbaticul ȋnsuşi, nici nu ştiu ce să-l ȋntrebe pe bietul om, aşa de departe au venit.

Trecerea la natură – să fim indieni, chiar şi ameroindieni – să putem din nou visa pe marginea obiectelor, să le facem din nou, tot timpul, pe toate. Nu putem face un avion ȋnsă de câte ori vrem să zburăm şi apoi să-l demontăm şi să depunem aluminiul ȋnapoi ȋn mină. Să zbori e ȋnsă o inepţie dacă trebuie să faci un avion pentru asta. Am pus noi toată ȋntrebarea despre a zbura ȋn toată complexitatea ei şi am ajuns la concluzia să facem avioane? Ȋntrebarea despre tehnică e cum poate fi aceasta ascunsă sau mai degrabă lansată ȋn dimensiunea ei infinită. Abia nişte mici ȋnceputuri se văd, ȋţi poţi desena singur tricourile sau decupa pe ordinator pantofii dar totul trebuie trecut prin maşina de tocat, până şi ordinatorul. Tocaţi-vă hainele şi ieşiţi ȋn curul gol pe stradă şi declaraţi-vă primii oameni adevăraţi ai mileniului trei, de ce nu. S-ar putea să aveţi dreptate. Colajul rezolvă o parte din problemă dar indirect, ajungi la tine abia după un proces lung de abstracţie, de dorit ar fi să zmuceşti din bici şi să iasă cai albaştrii. Să fii artist e să fii normal, nimic excepţional ȋn a fabrica lucruri continuu, pe care să le spele ploaia şi roadă şoarecii, să laşi urme, omul nu memorează numai la modul abstract, continua sa zbatere ȋn concretul lucrurilor este o formă de amprentare a naturii, e nevoie ca spaţiul său să fie eliberat. Omul trebuie să se ȋnstăpânească pe un spaţiu vital ȋn jurul său care e la fel de esenţial cum este spaţiul interior din el ȋnsuşi. Dacă nu are asta, e la fel de ȋnchis ca un prizonier ȋntr-o temniţă de beton. Omul ajunge să renunţe la sine ȋn mod definitiv şi total ȋncetând să emită forma pe care sufletul său o produce continuu, omul nu se mai poate vedea, măsura, el nu mai ştie nimic despre el, la capăt. Dacă nu modelează spaţiul din jur, dacă nu se vede lipit de materii, dacă nu scrijeleşte, vopseşte, rupe, mestecă, aruncă. Omul e o treierătoare.

Omul iubeşte dând din picioare şi din mâini, aşa trebuie să poată trăi, continuu, străzile noastre sunt pline de momâi – priviţi cum merg oamenii, ai zice că-s morţi. Şi mai vedeţi cum păşesc africanii dintr-un sat ȋn altul, ȋntr-un fel de dans, coregrafia mersului e una din tristeţile fundamentale ale epocii noastre. Noi am inventat mersul de momâie aşa cum am inventat o specie a gândirii care merge drept, mută, cadaverică, inutilă, aparent cu o ţintă precisă, ȋn fapt nicăieri. Mergem cum gândim şi trist, când mergem momâieşte, nu putem gândi – pentru că ȋn fond este aceeaşi operaţie ȋnterioară. Artistul este nu avangarda societăţii, este simplu ce a mai rămas, o ruină. Nu putem – de la primărie – să ne vopsim maşinile cum vrem, nu găsim lămpile pe care le vrem, asta mică moare că nu găseşte rochia pe care a visat-o săptămâna trecută, eu mor că nu are accentul franţuzesc al celeilalte. Nu putem să ne tatuăm pielea cu semnele pe care le vrem, tot ceea ce suntem e propietatea altora, democraţie sau nu. Suntem prea mulţi pentru a face o lume aşa cum vrea fiecare, ar spune un urbanist. Dar urbaniştii trebuiesc primii ȋmpuşcaţi, ordinea e o unitate organică, piramida nu e o minune a civilizaţiei, este chipul geometric al morţii, căci moartea nu are un chip de om care putrezeşte, chipul morţii e geometric, aşa cum se şi vede, ȋn piramidă e un trup lichefiat. Un om care refuză să putrezească, ȋn India ar fi o infamie, ȋn Egipt se spune că a avut noroc. Aşa suntem şi noi lichefiaţi ȋn piramida civilizaţiei actuale, abia mai respirăm – clădind un mormânt. Dictatura politică e percepută prin obiectele dictaturii, aşa ne amintim de Ceauşescu, actualizând obiectele acelor vremi, timpul e ȋn obiecte. Iar ȋn natură… nu e timp, e ritm. Oamenii nu mai ştiu să trăiască, dar au ştiut odată, nu mai ştiu să moară, dar au ştiut, odată.

Obiectul de artă este un fragment de memorie care a căpătat o regie tot mai complicată, mai ezoterică şi mai arbitrară ȋn raport cu producerea umanităţii şi sensibilităţii ȋn individ, considerată la rândul ei ca dat, talent, ȋnzestrare personală, propensiune, etc, ceea ce iarăşi e fals. Omului ȋi rămâne să se creeze pe sine – nu să se cunoască – şi deci nu să creeze obiecte, să nu le creeze, la limită. Obiectul nu face decât să asiste la producerea unui fragment de umanitate ȋn creator, ȋn acest sens obiectele de artă nu au nici o valoare, sunt materii aşa cum pietrele şi nisipul sunt. La această concluzie au ajuns artiştii când au ȋnceput să vadă lucruri interesante ȋn apă, ȋn bulgări de pământ, ȋn desenul scoicilor, şi ȋn ei ȋnşişi cu ochii ȋnchişi. Obiectele n-au valoare nu pentru că valorile s-ar afla ȋn om ci pentru că omul nu poate sta ȋn obiecte – aşa cum nu poate sta nici ȋn trupul său, migrează de la o senzaţie la alta, de la o aromă la alta, de la un om la altul, omul e pasăre. Care nu e ȋnchisă ȋn trup, cum se crede… Omul este abandonat – undeva ȋntre – şi ȋnvaţă el ȋnsuşi, ca artist, să se abandoneze ȋn obiect, producându-l, aşa apar numiţii preoţi ai artei, indivizi care renunţă la viaţa laică dedicându-se, ȋncheindu-şi viaţa cu o colecţie de obiecte, colecţie lipsită de relevanţă. Traiectoria lui Duchamp – a celui care a spus că nu există soluţii pentru că nu există ȋntrebări – e iarăşi relevantă, când el a ȋnceptat să producă obiecte, producând doar ȋnţelesul lor, şi apoi, nimic. Obiectele de consum de lângă acele obiecte de artă, ȋntâmplătoare, pot fi la fel de interesante sau mai interesante. Duchamp este ȋn ȋnţelegerea mea, revolta Amazonului, aşa cum se ȋntind rădăcinile copacilor şi iederile, ȋnghiţind o casă şi obiectele din ea. Oricare dintre subiectele literare sau plastice se ȋnvecinează cu o infinitate de obiecte mai interesante decât el ȋnsuşi şi pentru asta se cere imediat abandonat. Fără a descalifica efortul artistic ȋn vreun fel, trebuie recunoscut că producerea unui obiect e arbitrară, poţi face dragoste fără să faci copii. Poţi trăi actul artistic fără intenţia măcar de a te face pe tine ȋnsuţi, fără decizia unei memorii. Duchamp nu a ȋncercat să se arunce şi pe sine ȋn aer, ca pe ultimul obiect din recuzită. Care mai e sensul? Unul: arta este memoria ȋnsăşi. Copacii, animalele sunt rezultatele unei memorii ca artă. Copacii şi animalele pe care le vedem ȋnsă, nu sunt procesul unei selecţii provindeţiale, sunt cei care nu au renunţat, care nu ştiu, care au scăpat, mai degrabă. Nu sunt cele mai frumoase animale şi cei mai frumoşi copaci. Sunt doar cei mai vii. Aşa şi arta: e natură, nu e frumos.

Aş spune atât, ȋn prelungurea acestui furtiv excurs, că am putea – de ce nu?! – ȋnvăţa să enunţăm obiecte, nu să le creem, să ancorăm adică obiectul ȋn ȋnterior, nu ȋn spaţiu. Se acceptă de către ontologi, obiectele au avantajul că sunt stabile, le poţi repera ca un substrat ce nu fluctuează sau dispare deşi experienţa lor poate fi la limită redusă la şirul unuor evenimente interioare. Obiectul ar fi – pentru pragmatişti dacă nu mă ȋnşel – suma acestor evenimente interioare, care nu mai poate fi redusă şi care produce la un moment dat un decantat. E o formă de pragmatism a cunoaşterii, să postuleze identitatea incertă – dar vajnică -, a obiectului. Evenimentul interior noi ȋl decantăm ȋn afara noastră – creând obiectul – pe când propunerea mea ar fi să decantăm ȋnăuntru – să legăm obiectul de memoria noastră, să ȋl transformăm ȋn discurs despre sine, să ȋl sistăm. Ei bine suma senzaţiilor, temperaturi, culori, etc şi a sentimentelor, iubire, ură, toate acestea sunt trăite ca efemere, ȋn deplină libertate, ca ceva spontan şi care nu are nici un fel de stabilitate ȋn afara obiectului la care revenim constant, ca sursă. Obiectul este o boală mai serafică decât vrem să acceptăm, obiectul nu este numai punctul ȋn care se ȋntoarce pictorul care citeşte şi scrie ȋn acelaşi timp acelaşi lucru, ȋn dialogul lui surprins cu pânza, care ȋn fond ȋi ordonă ȋn cea mai simplă dintre situaţii, obiectul este chiar şi gând, ceva care devine stabil, care a murit, senzaţiile şi obiectele interioare se metabolizează de fapt cu viteze uimitoare, producând munţi de deşeuri personale, identitare, cimitire infinite de senzaţii care nu se mai pot reproduce, care pot fi doar numite, care au dispărut. Cuvintele sunt mărturiile că aceste cimitire există, şi că noi nu putem sări durabil gardul.

Noi nu ştim să păstrăm bunăoară culoarea roşu ȋn simţuri, ori caldul – decât ca imagini de fundal -, putem face asta ȋnsă cu imaginile dar iarăşi e un lucru aici care prilejuieşte o confuzie. Pentru simplul fapt că noi putem memora şi actualiza orice am trăit, la orice nivel, renunţăm ȋnsă cu teamă, poarta pe care am deschide-o ȋn simţuri ar fi un pas sigur căte nebunie. Nu mai ştim să facem ȋn condiţii de siguranţă aceste volte ale simţirii, performitatea vagă a acestui salt e lăsat pe seama artei spectacolului care ne induce o stare de hinoză lucidă ȋn care acceptăm să simţim, să suferim la un nivel infim, cât ne credem ȋn siguranţă, când ţinem sub observaţie “până unde” merge stafia ȋn noi. Dacă am ȋnvăţa să ne bântuim pe noi ȋnşine? Ce spectacol ar fi? Noi nu mai ştim măcar să numim ceea ce se află ȋnăuntru, acea limbă a murit şi ȋn Europa cel puţin a fost lichidată de creştinism. Lăsăm – unul din graiurile moderne – pe alţii să acceseze aceste filoane de memorie pentru că ceilalţi pot fi oricând părăsiţi, abandonaţi, sunt siguri ca o scară de incendiu. Dacă ne-am urni noi ȋnşine ȋn noi stafia, cum face omul singur şi nebun ȋn miezul codrului, ce-ar fi? Nebunia ȋnsă e chiar asta: destabilizarea suportului, ridicarea ancorii din exterior căci nebunul este ȋn ȋnteriorul unei lumi care pulsează şi fierbe, ȋntreg… asta e tragedia finală: ȋnăuntru nebuniei este un om lucid care se zbate să iasă. După câteva şedinţe de mescalină, cea mai acceptabilă dintre ipoteze, despre nebunie, ar fi că nebunii nu au nodul conştiinţei desfăcut, ceea ce reflectă această conştiinţă este scăpat ȋnsă de sub control. Lumea ȋnnebuneşte, prin urmare, ȋn jurul nebunilor, ei sunt la fel ca şi noi, ȋntregi, logici, tragici, estetici, duioşi. De aceea nu putem rupe perdeaua aparenţelor pentru că asta e tot ce avem. Dar… poate că mai avem ceva!

Poate că şi aparentele noastre, chiar dacă e pusă supravieţuirea noastră ca specie ȋn ele, e la fel fierbere şi nenorocire, şi noi suntem căpiaţi, cu tot ceea ce suntem, lucizi, ȋnchişi ȋntr-o incertitudine şi o pulsaţie fără sens. Este vremea unei noi reducţii. Descartes a făcut reducţia ȋn felul următor: a ȋnchis ochii şi a ignorat tot ce vedea, auzea, ştia. Ei bine, dacă la acel capăt nu e un decantat al subiectului, ca un obiect ȋmpotriva căruia am scriu acest mic eseu, ci e cineva care spune ceva sau mai grav – care vrea ceva?! Ȋn perioada medievală umblau şi prin Europa tot felul de specialişti ȋn ştiinţe secrete, vorbitori cu morţii, fachiri, zburători pe mătură, creştinismul a igienizat tot acest imaginar dar cu toţii suntem de acord că trebuie să vedem ce am aruncat. Aceşti specialişti accesau de fapt o memorie care e ȋn simţuri, cum aminteam de roşu, cald etc, accesau chiar şi imagini, accesau de fapt memoria ȋn integralitatea ei! Iată reducţia: aruncarea ȋn fluviul memoriei totale, pentru a putea judeca, ȋntr-un gest final, ce este, ce ţipă sub noi. Căci noi actualizăm pe rând prilejuiţi de concret ceea ce am putea actualiza total prilejuiţi de sine, iar ceea ce am putea face din noi astfel lucizi ar face trecerea de la epoca gândirii la epoca visului, ar fi exponenţial gândire, căci de gândit, poate veţi fi uimiţi, nu ştim ȋncă, suntem mai aproape de câini şi delfini decât de oameni. Visul este presimţirea gândirii, nu este mascarea ei. Toţi aceşti specialişti ai sacrului accesau o memorie sensibilă ȋntr-o cosmogonie păgână, nu ȋn proiectul unei arte ȋn care secretele omului vor fi cunoscute până la capăt, o accesau vorbind cu morţii bunăoară neştiind că ceea ce vedeau ei nu erau morţi, că ceea ce le vorbea din pereţi nu erau morţii, erau oameni mai mari, care au scăpat, care ne cheamă, nu ȋn Iad ci ȋn Paradis, nu ȋn ei ci ȋn noi. Fantomele, dacă le deşurubezi, sunt numai flori şi fulgi de nea. Ei erau nişte artişti ai memoriei, iată reducţia, pentru care va trebui să scriem alte vocabulare. Descartes a spus că nu a văzut nimic când şi-a astupat urechile şi ochii. Descartea a minţit. Ȋn noi cântă cineva şi se dă de-a berbeleacul. Şi vrea să facă un nou guvern.

Istoria noastră reflectă tensiunea continuă dintre conştiinţa politică şi cea militară. Dacă politic a trebuit să acordăm visele cu mai răsucitele circumstanţe contrarii şi nu am găsit nici acum o expresie potrivită ȋnvecinării noastre, amalgamând bestialităţi capitaliste, abandonuri şi răscruci etice şi estetice cu bucolicele ordinii patriarhale şi pe fragmente, militar ȋnsă ne-am dat ȋntreagă măsura. Fără mirajul imperial – când am ȋnceput să visăm s-a prăvălit acoperişul pe noi -, am reformulat dimensiunea luptei imperiale din ipostaza victimei, a trebuit să ne recâştigăm ţara de fiecare dată iar suprafaţa astfel ȋnsumată, pe loc, e mai largă decât Rusia astăzi de câteva ori. Un imperiu se luptă din lăuntru şi din afară, cel care ȋl face, ȋmplinind o conştiinţă politică seculară şi cel ce rezistă una militară, milenară. Cotropiţii au mai mulţi eroi, câteodată ȋi au pe toţi. Anonimatul prin care militarul se reȋntoarce spre ţara lui care se tot scufundă, mereu la ȋnceput, e lipsit deci de carnavalul cu laurii pe tâmple din Roma, are doar pământul, oasele, câte o cruce ȋntre drumuri, zice altfel despre sine, ştie că e om. Militarii pot fi de multe feluri căci şi miresele sunt toate ȋmbrăcate la fel dar nici una nu seamănă cu cealaltă. Ipostaza principială de a nu putea refuza ordinul face cu atât mai interesantă mise-en-scene gândirii unui militar, când acesta scrie păstrează cartuşiera la brâu, militarii nu pot scrie ȋn civil, ȋmi ȋnchipui.

La noi nu sunt ca acei teutoni legaţi de sabie şi care sabia le devine cruce, nu sunt penele largi, colorate de muşchetar, nu sunt măcar dibăcia troiană, sunt altceva. Care este specificul conştiinţei militare române şi mai ales care sunt tehnologiile fantasmagorice, bizare prin care o astfel de conştiinţă reuşeşte să ignore calm, divulge şi condamne ticăloşia noastră politică de latini târzii? Şcoala armatei române de care vorbea cu drag Goma, cuminţenia militarului, luciditatea, vigoarea şi blândeţea lui. Poate urmele de memorie ale celor două legiuni romane rămase aici face ca astăzi să putem face spontan o armată şi nici macar la sfârşitul timpului o cetate. Când vor intra aceste detaşamente rătăcite ȋn cetate? Care sunt istoricii din şcoala lui Pârvan ce se vor mai putea ȋncerca ȋn acest nou ev românesc? Recuperarea ȋn traseu politic a conştiinţei militare, cea mai lucidă dintre conştiinţele noastre publice, ȋn parte debranşate – fără militarizarea politicului, face parte din miezul unei reforme pe care cu toţii o aşpteptăm. Reflexul de a apăra, a cultiva, a păstra şi loialitatea din care se naşte militarul ar trebui să devină un bun comun, discurs parlamentar.

Cărţile generalului Florea Dobrescu se ȋnscriu ȋn acea sferă a memorialisticii ȋn care discreţia şi evidenţele se ȋntrepătrund, un gen foarte aparte, de prăbuşire a planurilor sociale şi politice dar faptul semnificativ, uneori abia o nuanţă ȋn ultimul cuvânt reconfigurează speranţa şi dozează fin rezistenţa civică, firească şi răbdarea românului peste amarul veac douăzeci, porneşte ȋnsă ca un copil care intră ȋn război cu arma ȋn mână la şaisprezece ani, ȋmpotriva nemţilor, ȋn ’44. Tonalitatea aceasta rezevată o găseşti bunăoară ȋn jurnalele lui Junger, sub o altă vitregie politică şi cu o altă miză personală. Prima jumătate a cărtii “Pe Drumuri Cazone” dă măsura celei de a doua jumătăţi, e o carte scrisă ȋn două direcţii, simetrice, face reducţia a ceea ce contează, a ceea ce rămâne şi a ceea ce merită păstrat aşa cum ȋn ruptura vremii suntem mai toţi, ȋnainte şi după ‘89. Dom’ General ȋnsă a trăit şi ȋşi mai aduce aminte şi dinainte de război, când lumea era buimăcită dar nu ȋntoarsă pe dos. Timpul condamnat dinainte de revoluţie şi condamnările timpului de după se adună ȋn memoria unui militar care porneşte copil de trupă. După ce se lasă la vatră se apucă de scris temeinic şi ajunge iarăşi aşa, general.

Cartea ȋncepe printr-o parodie a generalului, prin ȋntâlnirile cadetului-dactilografist de atunci cu generalul birjar, generalul şi curcanul, generalul aşa cum ne-am obişnuit din romanele sud-americane, figura robustă, răvăşită, desuetă a generalului… după care gesturi ȋn marginea lucrurilor, printre sovietici, ideologii şi şedinţe, oamenii rămân lipiţi de lucrurile importante, se păstrează ȋn formolul jumătăţii de secol cu răbdare şi cu atenţie către trecut, apun, ai spune. Un trecut pe care de această dată autorul ȋl postulează cu generozitate, elogios. Este ca o pungă de pământ, câteva biserici, câteva evenimente fără de care nu poţi lupta cu nimeni, pentru altfel că n-ai şti de ce, circumscrierea minimală a unui patrimoniu, o listă, dacă vreţi. Dacă nu ar fi soldatul şi dacă nu ar fi fost ȋn mijlocul lucrurilor, ȋn riscul şi la dispoziţia lor, nu am putea accepta lucruri atât de simple, de directe şi de sincere. Şi ȋntr-adevar, dacă, ȋmpotriva şi pentru că oamenii sufereau, lucrurile au crescut, s-au făcut oraşe, canale – căci faci un canal dar de ce să-l faci cu sapa?! -, s-au restaurat monumente, unele s-au şi dărâmat… oamenii au murit, poate peste un milion de români, dar ȋn acelaşi timp am sabotat cu toţii condamnarea timpului construind, e un timp care a crescut pe sub timpul sovietic, ca o unghie ȋn carne. Poetul Păunescu a fost frate cu dracul, Dracul ȋnsuşi, dar a ridicat vocea – sau şoapta -, făcând pe mulţi să nu mai ştie cine este, timpul a făcut să nu mai poţi judeca cu măsura ȋntreagă, să iei din toate ce e bun dacă găseşti ceva bun, pentru un duh al locului, pentru o judecată finală, care va fi aceea, militarul se ţine de puţinele lucruri, cele care contează. A salva din oameni firimiturile care se pot salva căci să-l condamni e un risc pe care nu fiecare ȋl poate lua, măcar pricepe. La capăt, să ne vedem la capăt.

Şi acest capăt a venit. Generalul sub vremi se ȋntoarce cu privirea către trecut, am rezistat – sau am căpiat -, cu toţii ȋn comunism ȋn această privire ȋntoarsă, am ȋncercat să uităm ceea ce se petrece cu noi privind ȋnapoi, printre secole, ȋn prisma lor, am căzut ȋn timp prăbuşindu-ne ideologic ȋn viitor, către sfârşitul marxist al istoriei, către sfârşit pur şi simplu. Acum privim ȋnainte, numai ȋnainte dar ne prăbuşim iarăşi ȋnapoi, de fapt ȋnapoi-ul ȋnsuşi se surpă, o memorie care se ȋmbâcseşte şi care ne cere. Şi lucruri mai importante decât consistenţele şi chiar micile solidarităţi ale clipei prezente, ratate ȋn perioada comunistă, lucruri mai importante decât afirmarea politică, spontană, a libertăţii se pierd de această dată ȋn privirea ȋnainte: tocmai acel trecut, momumentalitatea, ancora… lucrul pe care poate am fost nevoiţi să-l rememorăm de milioane de ori sub dictatură, acum ȋl pierdem buzunăriţi de visele noi, iată teza generalului, a cărţii “Pe Drumuri Cazone”. Căci nu există un timp rău sau bun, sunt doar spiritele locului şi felul ȋn care noi le ştim servi sau le ucidem. Aşa cum sovieticii au facut un aşa zis gulag cu români – termen impropiu ar spune cineva -, ȋl facem noi la rândul nostru cu stafiile brancovenilor, cu visele lui Ştefan, lăsând mănăstirile ȋn paragină, cu morţii, cu securişti care ne traversează blând, anonimi, cum e mai condamnabil genocidul, când?

Ȋntr-o discuţie ȋn care unii ȋncearcă să tragă roadele condamnării comunismului ori ȋn care voci şubrede şi fără imaginaţie fac bilanţul grăbit al momentului, generalul trage cu luciditate linia frontului. Volumul “50 de ani ȋn marş” este aventura copilului căruia i se conferă ȋn timpul războiului, ȋn ’43, o diplomă de dactilograf ȋntr-un program al armatei. Se urmărea astfel constituirea unui grup capabil să redacteze documentele secrete ale frontului, fără ajutorul civililor. Generalul descrie bombardamentele Bucureştilor, oamenii şi caii rupţi. Naraţiunea trece apoi la detalii despre purificările din anii ‘50, presiunea spionajului rusesc, gesturile pe care a avut ocazia să le facă scăpând ȋn acele momente din anchetele militare ofiţeri vânaţi de hazard ori de răutatea colegilor. Este provocat ȋntr-un rând să răspundă la o ȋntrebare cu tâlc şi spune nu chiar pe linie, da, Basarabia este pământ românesc; refuză instalarea ȋn propia casă a unui microfon ȋn vederea ascultării vecinilor, pentru care i se cer cheile de la casă, mai găseai şi câte un securist scrupulos; se mai povesteşte cum un ofiţer petrecăreţ a plecat cu tancul la cârciumă, generalul are deliruri istorice la ruinele greceşti.

Istoria virează către detaliile ruperii de Rusia la nivel militar şi operativ pentru ca ȋn ’64 să se renunţe la uniformele copiate după ruşi şi la ȋnsemnele de grad sovietice. Ȋn ’67 aflăm cum armata română se pregăteşte intens, cu detalii de logistică, contraspionaj şi cu fotografii din Cehoslovacia pentru a rezista unei eventuale intervenţii ȋn forţă a armatei ruseşti. Mai este descrisă starea de necesitate de la cutremurul din ’77 şi implicarea armatei ȋn criză, pentru ca Ceauşescu să trimeată din anii ’80 armata ȋn agricultură şi pe şantierele patriei, cam acolo unde ajunseseră şi duşmanii poporului. Ȋn acelaşi timp se raţionalizează consumul, ȋncepe să se ȋntrerupă curentul electric şi apar primele urme firave de complot ȋmpotriva “cuplului”. Episodul ultim este revoluţia din decembrie care apare aşa cum s-a desfăşurat, ca o mişcare diversionistă; ȋn măcinarea cadrelor militare de după revoluţie, generalul se pensionează. Perioada actuală este pentru general una la fel de activă şi de dramatică: a dat ȋn judecată statul.

Cartea demască cu subtilitate logica timpului, este prima ei calitate, ne putem aştepta să găsim urmele unui protest mai acerb, manifest ȋmpotriva regimului, sovieticilor, vieţii dar nimic din acestea, sunt trei sute de pagini fără nici o ȋnjurătură, fără vreo urmă de ironie măcar. Ȋntr-un timp imposibil generalul reuşeşte să obţină o viaţă ȋn care restaurează normalitatea, spectrul ei, iluzia ei, pe un plan diferit. Este secondat de capacitatea sa supranormală de a simţi, de a visa, de a auzi voci, de a se lăsa inspirat, cum ȋl vedem ȋn celelalte volume. Un om care s-a câştigat ȋntr-un interval pe care mai nimeni nu ȋl poate accesa, o a patra dimensiune ȋn care am trăit cu toţii dar cine a putut avea un proiect reuşit, cine a putut spune că a fost fericit?! Iată că un general ne arată cum, din flancul unor ȋntrebări pe care nu ni le-am pus. Un general de armată ȋntr-un regim dictatorial fără să dărâme, fără să bată, fără să omoare dar cu raniţa ȋn spate, pe câmpii, ȋn stăpânirea unei sensibilităţi de poet, am spune astăzi, imposibil.

Partea a treia a volumului “Pe drumuri cazone”, referitoare la vise, este dovada că acest volum nu este al unui general care ȋşi scrie memoriile ci al unui autor care a avut o biografie de general; autorul primează şi un cadru militar care ar fi găsit resorturi interesante, folositoare pentru conştiinţa sa ostăşească ar trebui să se oprească la primele două părţi dacă nu are o solidă educaţie literară. Cea de a treia parte e paranormală. Ar face obiectul unei discuţii psihanalitice dacă nu am ghici la câte un colţ de frază zâmbetul generalului, miza sa literară, curajul de a-şi pune public la bătaie resorturile kantiene, iată-l visând religios, primind mesaje, călătorind peste secole, visând colorat. Faptul că numeşte această miză la capătul carierei punând ȋn paranteză orice examen de psihologie pe care periodic un militar trebuie să-l treacă, aşează sub semnul umanului pe general care coboară cu uimire ȋn zodia sa. Şi dă măsura unei intimităţi răvăşite de vreme, a unei vocaţii către intimitate care ar fi putut gestiona imponderabilele metafizice ale filozofiei clasice ori mistica orientală dar care alege să se ȋnfiripe ȋn aventura cazonă!

Ȋn partea a treia, o avertizare importantă. Ceea ce trăim se reflectă ȋn visele noastre, se re-trăieşte ȋn noi, ceea ce trăim e o provocare. Nu putem risca să trecem prin orice pentru că vom fi ȋnnăbuşiţi de vise, visul este condamnarea, ȋncarcerarea noastră permanentă. Felul ȋn care generalul luptă cu visele rele, cu oamenii răi, cu timpul rău, cu ameninţările subconştientului şi felul ȋn care a ambientat ȋn voltele destinului o imaginaţie prea vie face parte din sorţii acestui autor căci ȋn armată nu te poţi scuza, nu te poţi feri şi nu poţi refuza, trebuie să mergi ȋnainte. Uneori cu visul după tine, alteori ȋmpotriva lui dar niciodată fără el, absolvit. Imaginaţia se deprinde de tine, se răzbună, ȋncepe să te gândească, să fii un general ȋnseamnă să poţi urmări linia acestui front fantasmagoric, dispunerea visului ȋntr-un timp surpat, confruntarea finală. Şi partea a treia este preţul pe care autorul ȋl plăteşte pentru a fi fost general. Un voluntariat pentru o altfel de misiune, privirea ȋn abis…

Conştiinţa militară se propagă ȋntr-un timp al condamnărilor de tot felul, destinul unuia dintre copiii răboiului cum a fost ȋntreaga sa generaţie, el iese din dărâmătura timpului său fără să lase să-i scape din mâini nici un vis, cu pumnii strânşi. Ȋşi va face o viaţă, asta e lupta lui. El poate să vadă, să audă, să viseze ca nimeni altul, e pregătit pentru a ȋndura orice, nu va spune nimic până când va trebui să spună totul: da, ştiu, văd, aud mai multe ca voi, ne spune generalul, fantast. Şi noi ştim că e adevărat, că e unul dintre acei autori care nici să citească susţinut nu au nevoie, sunt oameni printre noi care visează ȋndeajuns, care compensează spontan exerciţiul şi penitenţa lecturii. Şi care abia pot numi asta. Visele se curbează ȋn geometria regulată, cazonă, se pun pe categorii şi se aliniază soldăţeşte, se dispun ȋn metodologii şi teritorii, imaginarul se cartografiază cu dexteritatea unei aplicaţii prin munţi. Iată-l pe general care cu o mişcare bruscă, firească, trage din creier pistolul minţii demontându-l fără ezitări pe masă, sub o miză literară supremă: ce suntem?

Am citit cartea cu o curiozitate morbidă pentru că generalul Dobrescu este unchiul meu şi cunoscându-l de copil, nu am reuşit să surprind la el bruscheţile obişnuite ale militarilor, nu am ştiut măcar că scrie – deşi mi-aş fi putut ȋnchipui ca scrie – până ȋn urmă cu nişte ani, când am aflat ȋntâmplător. Aşa că revenit ȋn România pentru câteva săptămâni, nu am ezitat sa-i cer cartea şi am fost surprins să primesc ȋn loc de una, patru. Iar unchiul Florin ȋn ciuda anilor şi a luptei cu bolile bătrâneţii, era la fel de viu, de volubil şi de atent…

Peste un an, am revenit. Am primit de această dată o carte-document ȋn care e pusă una dintre metaforele tari, la nivelul elaborat, arhivat, al catadicselilor fantasmagorile ale unui Saramago bunăoară, volumul m-a surprins ȋntr-o asemenea măsură că nu am putut găsi o cheie mai potrivită pentru măcinarea din ţară, e portretul momentului. Are un titlu care e deja pus ȋn ghilimele, “Redaţi-mi zâmbetul!” – este rugămintea unei fete frumoase de a se recăpăta pe sine, felul ȋn care ea, dăruită, divinizată, se ȋntoace către cei dragi crezând că ei o vor putea ridica din nou, cum ar mai naşte-o o dată. Generalul a dat lovitura, mi-am zis, a găsit şi o cheie pentru limbajul care avusese până acum o nuanţă instituţională, decentă, ȋn acest din urmă subiect, tonul şi vocabularul ȋn loc să tempereze naraţiunea, ȋi dă foc. L-am găsit pe general ȋn faţa casei, puţin ȋngrijorat, nu mă orientasem de această dată prea repede, Bucureştiul nu l-am ştiut niciodată după numele străzilor şi unchiul avea raţiuni să creadă că aş fi poate ȋmpiedicat ori descurajat să ajung. Pe mijlocul mesei din living, o maşină veche de dactilografiat, roşie, nici o hârtie ȋn jur, biblioteca monolitică, semiȋntuneric, deasupra pe un perete atârna un tablou, o natură moartă pe un fond verde, tabloul acela ȋl ştiam de vreo treizeci de ani; printre cărţi, o fotografie a verişoarei mele, fata generalului, şi ea ȋn uniformă de ofiţer; am pus pe mileuri, stângaci, un pachet cu baclava din care se scurg firişoare de sirop. Aşa că ȋn vreo câteva minute ne-am mozolit de zahăr amândoi, citeam scrisori, documente, corectam câte un fragment de frază care trebuia alăturat unui dicţionar de autori şi totul se lipea, se placa de sirop. Generalul dăduse ȋn judecată statul român şi schimba avocaţii unul după altul, era acum la al doisprezecelea. Dar asta este o poveste aparte.

“Redaţi-mi zâmbetul”. Rucsandra, datorită poate unei malformaţii provocate de medicamentele hipotensive pe care Ileana, mama sa, le-a luat ȋn timpul gravidităţii, are un atac cerebral ȋntr-o instituţie bizară, labirintică, care pătrunde tot şi care plănuieşte şi influenţează din umbră evenimentele. Este transportată la spital cu ȋntârziere şi dezvoltă pe creier un hematom operat ulterior ȋn repetate rânduri, cartea este centrată ȋn jurul acestei femei căreia i se taie din creier, a conjuncturilor potrivnice, a şansei care apare din străinătate pentru a-i fi restabilită circulaţia cerebrală printr-o operaţie de mare complexitate ce nu se mai efectuează datorită neȋnţelegilor şi necoordinării celor din jurul ei, a banilor ȋn fond. Creierul ȋnsă are o plasticitate deosebită, recuperează funcţiile pierdute mutând unii din centrii motori şi vizuali ȋn părţile nevătămate dar recuperarea Rucsandrei este periclitată de un conflict ȋntre soţ şi tatăl ei, de nervozitate, un conflict absurd. Aici intervine dramatismul, limita la care această poveste este aşezată: atât Rucsandra cât şi mama sa, cât şi autorul, tatăl, cel care scrie de fapt povestirea sunt agonici, surprinşi de urgenţe medicale, luptând şi susţinându-se unul pe altul pentru ca periodic să ajungă fiecare sub observaţii medicale, conectaţi la monitoare cardiace, incapabili de a se deplasa, anatomia acestei familii este periclitată din toate părţile şi ea, ca familie, se adună ȋntr-un ultim efort pentru a restabili funcţiunile cerebrale şi pentru recuperarea completă a Rucsandrei; ca un organism unitar ce se strânge ȋn jurul acestui organ central, creierul Rucsandrei. Ȋn acelaşi timp, o instituţie cu spectralităţi kafkiene şi agresiunea tembelă a soţului ei ce pare a face şi el parte din această conspiraţie nelămurită, el ȋnsuşi o victimă ȋn fond, poate ȋncercând să salveze aparenţele ȋntr-un conflict ȋn care e prins la mijloc, dar lipsit de o decizie clară şi cu un caracter ȋngrozitor, blochează comunicarea ȋntre aceşti trei invalizi care nu mai reuşesc să se vadă, să vorbească prin telefon, care sunt izolaţi unii de alţii ȋntr-o durere care creşte, paroxistică, mama Rucsandrei moare. Rucsandra, pentru a-şi demonstra puterea, normalitatea, duce la capăt un doctorat, ȋşi continuă cercetarea pe care o ȋncepuse ȋnainte de accident. Ȋn acelaşi timp ea rămâne abandonată pe o canapea dându-i-se rar să mănânce şi să bea, pe masă i se pun uneori medicamente psihotrope şi femeia suspectează că este o invitaţie a soţului pentru a-şi lua zilele. Sfârşit.

Radu Botta

Când a murit, am vrut să mă arunc ȋn groapă după el, nu am crezut că a dispărut, ȋmi vine şi astăzi greu să cred că a murit, aveam pe atunci şapte ani, pe bunicul meu tot Radu Botta ȋl chema. Dintr-o ramură a familiei care ȋşi lichidase temelia ȋn Transilvania, ȋnnobilaţi la 1579 ca voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş, “care nu şti horile/ bată-l sărbătorile.”, dar peste care Diplomă trecuse timpul şi averile se cam răspândiseră, ei s-au retras ȋn Zagăr la poalele Sighişoarei, un sat locuit ȋn majoritate de saşi lutherani iar mai apoi spre Bucureşti. Cetatea Chioarului, locul de refugiu al lui Pintea Haiducul care aprindea un foc, noaptea, ȋntre zidurile ei dărâmate sau exilul soţiei alungate a lui Sigismund, Maria Cristina, ce ȋşi ascundea aici dorul pentru Mihai al nostru, Viteazul… căci Sigismund se ocupa numai de alchimişti, pictori şi astrologi! aduna pe atunci douăsprezece voievodate. Sub ocupaţia ungurească, prin fabricarea ȋn grabă de blazoane, familiile româneşti au văzut posibilitatea nesperată pentru o recunoaştere din partea nobilimii apusene. Dintr-o altă ramură a familiei, la Adjud, se vor naşte pe jumătate italieni Emil şi Dan, se poate ca Emil să fie poetul nostru pentru secolul douăzeci. Iar intuiţile lui Dan Botta merg mai departe ȋn sufletul trac decât oricare alt salt ȋn trecut, acest Pârvan al cuvintelor, dicţionarul etimologiilor trace e ȋncă ȋn manuscris, poate singura noastră “Poetică” ȋn forma ei sistematică. Iar câţi or mai fi rămas prin Maramureş, cine să mai ştie de ei.

La 1590, familia Botha primeşte o confirmare şi pentru un voievodat din Bihor, anume satul Bochia care ar fi fost stăpânit “din vechime” de ei, această aşezare se numără printre cele care aparţinuseră lui Menumorut fiind parte a cetaţii cunoscută sub numele de Beland, nume cu o etimologie germană. Un fragment din scrisoarea lui Gabriel Bethlen, prinţ al Transylvaniei, către Nagylucsei Doczi, din 1615, – document reluat ȋn revista “Vatra Chioreană”, nr. 3, sep. 2008 -, ne spune ce ȋnseamna să fi voievod ȋn Maramureş: “Acolo, în ţinutul Chioarului, trãiau în fiecare sat nişte boieri înnobilaţi, care se mai cheamã şi voievozi, pe când Chioarul era stãpânit de persoane private, şi nu de domn. Privilegiile lor se trag nu doar de la stãpânii cetãţii, ori de la alţi feudali, ci de la vechii regi şi principi, ei fiind datori în schimbul acestora a servi cãlare, fiind trimişi pe ici pe colo, dupã cum era nevoie. Aceştia au fost mult prigoniţi şi necãjiţi de anume demnitari, pe timpul sãrmanului principe Bathory, e drept, fãrã ştirea lui, vrând sã-i facã iobagi, dar ei, sãrmanii, nu s-au lãsat, mai degrabã au pribegit, pierzându-şi toate dobitoacele, mãcar sã scape de iobãgie. Iar acuma, dupã ce din mila mãriei sale Chioarul a fost redat, venind în faţa ţãrii şi a noastrã cu jalba lor, sã judece domnia ta, dacã suntem datori a repune la loc asemenea vechi dreptãţi.” Iar Valer Hossu descrie pe scurt tragedia secolului optsprezece, dărâmarea cetăţii şi totodată cum stările privilegiate române chiorene se descompun devenind mulţi dintre ei “ţărani dependenţi sau chiar vagabonzi”.

Veniţi din Zagăr spre Bucureşti, fraţii Botta, sub oblăduirea mamei ce lucra la Casa Regală, Maria Botta, care o chema ca pe mama, căutau meserii de artişti sau pierde vară cum a fost Ghika, nume pe care ȋl va purta şi tata. Ȋnainte de război Ghika intrase ȋn trupa de circ de care ȋşi mai amintea şi bătrânul nostru clown, Siminică, care ştia toate poveştile până la 1900, câţi săriseră, câţi călăriseră, câţi se strâmbaseră, câţi fuseseră mâncaţi de fiare… Ghika Botta avusese naş ca şi tatăl meu pe unul dintre Ghikuleşti, ce rămăsese o tradiţie ȋn familie să-i avem naşi pe ei. Cel care l-a botezat pe tata, Ion Ghika, avea prin zona Gării o firmă de transporturi cu platforme largi trase de cai de munte. Copil, tata mai lua câte o trăsură din aceasta la goană pe hârtoapele Bucureştiului.

Miron si Ghika (dreapta)

Ghika Botta era trapezist, singurul ȋn România acelei vremi care făcea triplu salt mortal fără plasă, erau doi la trapez, aveau să dispară ȋn valurile Atlanticului cu toată trupa şi cu animale cu tot ȋn ’41. Plecaseră ȋn turneu spre America ori poate fugeau cu tot circul, se făceau multe turnee pe atunci şi mai avem fotografii trimise de ei de prin Europa, din Hamburg, el şi Miron ȋn cămăşi albe de in, pe trapez… Iar Ghica cestălalt, tata, va fi ajuns din profesor de Navigaţie ȋn Academia Militară printr-un Institut de Cercetare, ȋn vrajba revoluţiei, ca deputat ȋn primul parlament democratic al României, triplu salt şi Ghica ăsta. Radu rămăsese cu dragostea pentru circ datorită fratelui său dispărut, ȋmi amintesc o seară ȋn urmă cu peste treizeci de ani, era ploaie şi trebuia să parcăm maşina, aglomeraţie, mă urcasem pe bancheta din spate unde era un câine de fetru, din acela care ȋşi leagănă capul, sprijinit de un cui. Văd şi parbrizul din faţă şi pe bunic parcă, să zic. Circul nu mi-l mai amintesc, când săreau atleţii ȋnchideam ochii, ȋmi amintesc că ȋnchideam ochii.

Ghica Botta, tata (dreapta) O excursie a ofiterilor cu Bricul Mircea, in Istambul

Ghika dacă o fi scăpat din naufragiu, ori fie-său măcar căci am găsit ȋn America un Liviu şi pe băiatul său Liviu ȋl chema. Străbunicul ȋncă visa America, luase parte la Goana după Aur şi trimitea din copturile Californiei plicuri parafate cu un “B” frumos, ornamentat, avea el o pecete de ceară, unde o mai fi şi pecetea străbunicului. Tata ȋmi spunea că a văzut-o ȋn beciul din Calderon, ȋntr-o cutie cu tuburi goale, de gloanţe… Dintre ceilalţi, Ileana deschisese Casă de modă pe Calea Victoriei, Zaharia se ȋnsurase şi plodea numai fete, Niculae studia şi cerea bani prin epistole şi care ne-au rămas frumos caligrafiate, scurte mesaje de afecţiune; Mimi se aranjase cu un redactor de la un ziar de stânga iar Radu se ȋnvârtea, cum face şi astăzi prin Amsterdam…

Bunica, Aurelia

Pe Radu, multă vreme după ce a murit, mi-l ȋnchipuiam că ȋl văd pe stradă ori mi se părea că trece pe lângă mine, după ce trecea mă linişteam. Iar după un timp credeam că nu-l mai recunosc, că are ȋnfăţişarea altuia dar e el şi dacă trecea ȋl simteam, uneori la mai puţin de un metru ca o prezenţă ce trebuie să se anunţe şi mă bucuram ȋntotdeauna. Mama ȋmi va spune că mult timp după ce murise ȋncă ȋl mai visa, cred că toţi am mai vorbit cu el un timp… Amintirile lui clare de scit agatârs şi forţa cu care venise, mândria aceea sură a timpului nu o consumase ȋn jurul său, nu ȋi ajungeau nici vremurile, nici oamenii; când i-au atins din greşeală ficatul cu aparatul de raze şi i s-a comunicat de către doctor pe holul spitalului că şansele de viaţă i-au scăzut mult, a răbufnit ȋntr-o ură cumplită, vroia să trăiască mai mult ca noi toţi, abia l-au scăpat pe doctor din mâinile lui căci Radu făcuse şi box… Căuta ȋn jur o intensitate, un zvon, ceva care să ne trezească către o nouă lume şi poate că avea de spus lucruri, multe lucruri, lucruri despre toate lucrurile şi ȋşi găsise ȋn mine cel care promitea să-l asculte mai târziu, sunt sigur de asta căci am fost sigur de el. Să urmărescă ȋn străfunduri povestea, era dintre noi acela care aştepta fără respiraţie să treacă timpul ruşilor…Ȋmi amintesc ochii lui ȋncercând să ghicească ȋn ochii mei ceva ce nu ştiam ce, ȋmi amintesc această ȋntrebare a ochilor lui cum s-ar fi ȋntâmplat ieri.

Radu Botta, la Sinaia

Mi-l amintesc dându-mi plicuri cu zahăr ȋn faţa dulapului de stejar din camera din faţă ori bărbierindu-se cu lame pe care le colecţiona, avea mii de lame de ras germane pe care le ascuţea cumva din nou, ori pe pragul din Calderon, pragul acela de piatră, rece, frumos, ȋi văd şi acum inelul din şerpi de aur, masiv. Mie ȋmi zicea Prinţişor, aveam plete negre şi mă ȋmbrăcau deseori ȋn costume naţionale. De aceea ȋi ziceam şi eu lui, Tataie Prinţişor. Camera din faţă, din Calderon, avea ȋn colţuri lampadare ȋnalte ale căror abajururi imense le ȋmpletise el ȋnsuşi din fâşii colorate, deasupra lor adăstau porumbei din bronz iar ȋn perete era o reproducere largă a tabloului lui Boecklin, “The Isle of the Dead”. Sub tablou se ȋntindea un covor persan cu un model mărunt, ȋn nuanţe roşietice iar pe zidul din faţă cum intrai pe uşă, sus, căci era o cameră ȋnaltă, atârnau coarnele largi, neverosimile ale unui cerb lopătar, ca o ȋmbrăţişare galbenă, de os. Acestea erau montate pe un lemn sculptat, lăcuit ȋn negru iar dedesubt un alt corn lung şi rotit, poate de bivol african, cu vârful ȋmbrăcat ȋn argint. Era o goarnă mare agăţată de un lanţ ȋn filigram. Pe ceilalţi pereţi, portete care aveau deasupra coarne de capre de munte şi un bec mic, montat ȋn lemn, iar lângă uşă o fotografie a bunicii ȋn pragul vechii clădiri a Teatrului Naţional, acum demolate. Noaptea, dacă aprindeai micile lumini dintre coarne, vedeai portretele neamurilor care se apropie de tine ca nişte capre… prin ȋntuneric.

Casa din Calderon, ȋmpreună cu cea din stânga ei, făcută ȋn oglindă, fuseseră propietăţi ale lui Mihail Sturdza, Ministrul de Externe din guvernul Antonescu. Aceasta din urmă a funcţionat multă vreme ca ambasadă a Palestinei şi se auzeau ȋn acele vremuri ȋmpuşcături de pistol cel puţin o dată pe an. Din fericire ne despărţea un zid de cărămidă cu mici frontoane şi pe care ȋmi plăcea să mă caţăr ori să sar la vecini când se mutase acolo Ambasada Burgundiei. Marmora de peste gard era curăţată, lustruită, ȋţi venea greu să crezi că erau două case gemene. După ce urcai câteva trepte, ȋntr-o cameră de la parter aproape goală, era Doina care ȋmi dădea sucuri de portocale din nişte stile bulbucate. Săream gardul, salutam englezeşte negrii ȋn costume verzi şi mă duceam direct la Doina, blonda hăhăită. Burgundia e o mică ţară africană numită aşa după o regiune a Franţei, Burgundy.

Radu Botta, in timpul razboiului

Sturdza a vândut casele, inspirat, câteva luni ȋnainte de naţionalizare lui Bugheanu, un inginer de la căile ferate care a făcut puşcărie pentru că ar fi cumpărat cu bani furaţi; pe Bugheanu ȋl mai ţin minte, era un bătrân ȋnalt, ȋn baston, ȋmbrăcat mereu ȋntr-un costum negru şi purta o pălărie cu boruri largi, mergea ȋncet şi parcă dintotdeauna; locuia cred la etajul ȋntâi, urca pe scara din spate. Ȋn stânga porţii mai sunt ȋngropaţi saci cu lucruri de la Căile Ferate ȋmi spunea bunica, fiecare ȋngropa ceva pe atunci cu ruşii ȋn ceafă. Pe alţii ȋi ȋngropau ruşii cu totul. Curtea are de-a lungul zidului trei plopi foarte ȋnalţi care să fi prins rădăcini prin secolul nouăsprezece şi care luna lui mai acoperă totul cu seminţe, fuioare imense de flugi care se ȋntind până spre Biserica Batiştei şi pe care trebuie să le mături mereu pe dalele galbene. Iar casa e acoperită de iederă şi pragurile din marmură ieşite din făgaşuri; câţiva ani am locuit la etajul doi şi am de acolo mii de pagini de jurnal, nu mai ştiu ce am scris, poate vreodată am să reiau acele fragmente. Acum clădirea nici geamuri nu mai are iar scara interioară, din marmură, s-o fi prăbuşit ȋnăuntru, ȋn mijlocul casei. Italianul care a cumpărat de la urmaşii lui Bugheanu a dispărut.

Valer Botta, fratele tatei

Bunicul avea pe vremea aceea la capătul de beznă şi mucegai, pe sub casă, o cameră ascunsă. Parcurgeai un labirint de trepte şi coridoare iar ȋntrerupătorul de lumină era plasat undeva ȋn faţă, trebuia să-l nimereşti prin ȋntuneric de fiecare dată. Ȋntâi cobora el vreo douăzeci de trepte, poate mai multe, până sub nivelul străzii şi aşteptam câteva secunde lungi până să se aprindă din vreo firidă lumina. Apărea astfel galbenă o primă ȋncăpere, ȋnmuiată ȋn izuri amare şi rugină, era acolo o chiuvetă veche din care picura apă cu miros de canal; după care urma un coridor lung ce se termina cu nişte uşi masive, legate cu un lanţ de care atârna un lacăt mare dar mai ȋntâi trebuia să cobori; aşteptam şi aici pe buza treptei până ce bunicul ajungea la uşile acelea unde era ȋntrerupătorul după care treceam printr-o prelungire a coridorului ȋncadrată de două praguri ȋnalte. Urma iarăşi o treaptă către o altă ȋncăpere care avea un perete de scânduri prin care intra timid lumina străzii căci ȋn perete, dincolo, era un geam la nivelul trotuarului. Uneori mai simţeai câte un şobolan prin spatele sticlelor goale ori fugind pe pereţi. Scândurile acelea aveau şi ele o uşă cu lacăt dar de acolo vedeai să te ȋntorci spre dreapta unde era iarăşi un coridor mai scurt şi plin de dulapuri, cauciucuri de maşină, scânduri peste care praful stătea un centimetru şi ȋn spate bucăţi masive de fier, nu mai reţin pentru că nici nu distingeai bine. Erau toate lungite de-a lungul zidului până ȋn păienjenii groşi care trăiau ȋn cărămida casei preschimbată ȋn pastă roşie, putredă. Coborai de acolo pe nişte trepte care se mâncaseră complet. Apoi ȋn stânga era ȋn sfârşit o uşă ca un grilaj de lemn, trebuia să deschizi prin acea uşă un lacăt şi să strecori mâna printre lemne, să aprinzi lumina, aici era.

Cetatea Chioarului

O cameră pătrată, mai spaţioasă decât cele anterioare şi să fi avut ȋnălţimea de patru-cinci metrii, rafturi late de fier pe toţi pereţii până ȋn tavan iar ȋn stânga jos era un birou cu o lampă. Dar nu era o cameră de studiu. Pe birou, pe rafturi şi peste tot, ȋn grămezi uneori care păreau a fi lucruri aruncate unele peste altele, stăteau lăzi vechi de muniţie, măşti de gaze şi sute de cutii cu orice ȋţi trece prin cap, de la şuruburi şi piese de maşină, până la obiecte casnice, lămpi, ţevi, ornamente din bronz, cutii de ceai, de cafea, farfurii de aluminiu, cabluri, ȋncuietori, butoane, nasturi, părţi de manechine, leviere, fiare de călcat şi cutii de cărbuni, era tot ce vrei dar mai ales erau obiectele dinainte de război.Toate obiectele acelea aveau pentru mine un farmec imens pentru că nu semănau cu obiectele noastre, erau din alt timp, dinainte de ruşi. Multe dintre cutii erau germane. Majoritatea lucrurilor, mai ales cele care nu puteau fi ghicite de un nepriceput purtau câte o bucată mică de carton legată cu sârmă pe care era scris cu roşu denumirea şi anul. Coboram ȋn acel beci de câte ori aveam ocazia, era un alt timp acolo, un mic muzeu pentru un timp care ne fusese furat.

Ȋmi imaginez că ȋn nevoia bunicului de a trăi prin mine sau ȋn a se zămisli, arunca peste timpuri printr-un copil care nu ȋnţelege nimic dar simte tot, s-a pus indiferenţa mea ȋn faţa morţii, a soartei şi vieţii ȋn general; ȋmi ȋnchipui ca aş putea să ies din orice situaţie, că ceva adânc ȋn noi nici cele mai vitrege momente nu ȋl pot mişca, că nici pragul de piatră care s-a pus peste el nu ȋl apasă şi dacă va ieşi din groapă, o va face fără să spună nimic; şi se va plimba pe bulevard ȋntr-un palton crem, râzând pe Calea Victoriei cu mâna ȋn buzunar, lejer, cum era prin fotografiile de tinereţe. Pe acelaşi bulevard pe care voi trece ȋntâmplător… şi nu ne vom putea privi, poate nici nu ne vom mai putea recunoaşte dar ne vom simţi amândoi unul lângă altul, când vom fi din nou aproape…

Somnul culturii a născut un om

Sf Augustin: “Lasă ca acei ce cred că am spus prea puţin şi cei care cred că am spus prea mult, să mă ierte”…

Prin Eugen Ciurtin cultura română va da primei jumătăţi de secol european modelul disciplinei totale ȋn cultură. Modelul savantului, statura sa aspră şi exclusiv preocupată de sine va atinge prin acest ploieştean cu nume tătăresc deplina lui maturitate. Nici un alt român, nici chiar interbelicii nu au dus o luptă mai aprigă cu resorturile ultime ale culturii, nimeni ȋn afara lui nu a ȋncercat la noi să nu mai fie om, prin cultură şi nu prin ne-omenie, să dispară ȋn mitul ei, nici un alt postmodern nu a avut curajul să resuscite omul total, humboltian, acum, că lumea s-a spart ȋn cioburi, cum spun talmudiştii, ȋn felul ȋn care acest smitit cu fruntea largă şi fără maxilar o face din pragul celei mai importante biblioteci personale din România şi de un timp din “găvănoasele cu dulceţuri” ale Institutului de Istorie a Religiilor; de amintit că el era acest Institut ȋncă de când l-am ȋntâlnit la Facultatea de Filozofie, se petrecea atunci lansarea revistei “Archeus”… evident sub zodia convalescentă a lui Eliade dar acest Eliade a fost doar un prilej, ȋncă este, pentru un alt fel de lucru, pentru o altă vârstă…

Ȋnceputurile de secol douăzeci vor fi reprezentat pentru Europa o promisiune ce va strămuta registrele dogmei şi le va răvăşi ȋn social şi improbabil, ȋn acel timp a fost făcută şi o profeţie românească, una care a rămas peste veac ȋn suspensie. Una care se ȋmplineşte acum. Nevoia de a resuscita şi angaja o dispută la capătul căreia ne vom răscumpăra şi vom lua ȋn stăpânire lumea ȋn care mai părem ȋncă a fi aruncaţi fără nici o speranţă, a fost recunoscută şi asumată de un grup de tineri savanţi care sub iniţiativa colerică a lui Eugen vor muta treptat, definitiv, centrul de greutate al ȋntregii societăţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Când se va petrece aceasta şi la ce nivel nu mai ţine decât de noi, căci nimic nu ne obligă ȋncă, e o revoluţie a tăcerilor, a sugestiilor, a celor ce vor, a celor ce ştiu să se inspire. Fără baricade, cu biblioteci. Ȋmi amintesc de scrisorile unor diplomaţi britanici, e acolo zvonul unei arhive care are toate ieşirile din orice dilemă politică, sunt documentate sute de lovituri de stat şi revoluţii şi debarcări pe ţărmuri străine, Albionul nu a fost niciodată cucerit pentru această arhivă care oferă oricărei situaţii câte un precedent, o soluţie. Care e nucleul documentaristic, de inspiraţie al clasei noastre politice, m-aş ȋntreba dar ce să mă ȋntreb: e cuibul de şopârle securiste, neocomuniste, ei bine, vrem să credem sau nu, şopârlele mor. Cum arată, la o discuţie ȋn detaliu, scena culturii? Idem est non probari et non esse.

Şi niciodată ȋn cultura noastră cu strigături nu a fost parcurs mai tainic şi mai ȋndelicat, aproape nimeni nu ştie de el şi ȋncă va mai trece un timp, străinii vor ȋncepe să ne povestească despre Eugen, şi apoi vom crede şi noi, căci mai este ceva: Eugen ne ocoleşte… Foarte multe din parcursurile esenţiale ale culturii noastre se duc ȋn tăcere, această magmă amuţită va trebui răscolită de o privire care poate sustrage vitaminele eu-lui din mizantropia generală, e o stranie socoteală ȋn marginea ȋntâmplărilor, punem la mijloc ce e mai rău ȋn noi, bogomili. Ce-ar fi să descoperim peste câteva zeci de ani că altceva s-a petrecut, esenţial altceva, şi că nu am participat ȋn nici un fel la timpul nostru?! Cine strânge acest timp românesc ȋn care nu mai ştim ce contează, ce se petrece, ȋn care nu mai vrem să ştim, ȋn dispoziţia societăţii româneşti, socoteala ei, oare ce vom afla dacă ne vom spune totul, verde, ȋn ochi, deodată? Dar până atunci, iată faptele.

Raţionalismul – ȋn formele lui paupere, stricte -, ale secolului nouăsprezece au ȋndepărtat credinţa de germinaţia socială, au izolat faptul social şi au devastat garderoba dogmatică a societăţii tradiţionale până când nevoia de a fi ȋmpreună, care devenise contractuală, abstractă, a trebuit să-şi caute la rândul său din nou temeiul ȋn credinţă, de această dată cu excese şi frivolităţi. Ȋmpreună ȋnseamnă ceva mai complicat, vine de mai adânc şi duce mai departe. Proiectul acesta de recâştigare a temeiurilor sociale – şi ale individului, ȋn oricare dintre ipostazele sale, de altfel -, a fost ȋntrerupt, indivizii care s-au angajat ȋn aceast proiect au fost risipiţi, compromişi, alungaţi. Pentru crimele altora, ȋn definitiv, nu pentru crimele lor, aşa cum suntem noi alungaţi, risipiţi din ticăloşia altora. Aşa ne aplecăm peste frazele ȋntrerupte, peste gândurile lor acum, de parcă nu ar fi venit dintr-o vârstă a tiparului, ȋn ce priveşte teritoriul traversat de mistreţi al României, ne-au rămas fragmente şi frânturi, un peisaj conceptual presocratic şi pe alocuri… abulic.

Ei bine societatea nu a devenit un laborator aşa cum plănuiau trăiriştii, Eliade, dimensiunea de masă a experimetului a eşuat ca orice experiement de masă, dar s-a profilat cu aplomb o anumită disciplină a studiilor de istorie şi de istorie a religiilor care pune ȋn scenă resursele totale ale individului şi societăţii, care reface experimentul ȋn singura ipostază posibilă din liziera sălbăticită a timpului pe care ȋl traversăm. Suntem ȋn faţa unei provocări totale: omul dispune de religie ca de un instrumentar de lucru, aşa cum devine teologul şi sfântul propiei persoane, se face şi desface de acolo de unde secole la rând a crezut că este doar creat, dat, terminat o dată pentru totdeauna, ori de acolo de unde doar zeii erau preformulaţi, schiţaţi, demolaţi, reclădiţi. Hectarul ăsta de libertate a intrat pentru totdeauna ȋn posesia noastră. Asta aduce pe filiera lui Eliade, printr-o mai veche intuiţie a nucleului tare al culturii româneşti, hai să o spunem pe şleau, la noi ȋncepând cu Nae, asta aduce Eugen. Evident, nu e singur, dar el a ȋnnotat de la un mal la altul deja, şi asta contează când se ia la numărat. Ȋn mod profund e vorba despre un nou tip de umanism, unul adânc şi atroce, care nu rămâne ȋn coaja celor care sunt plictisiţi pe drept şi pe nedrept de Eliade, dar ce mai contează Eliade.

Se restaurează ȋn amintirea celor care au pornit către Orient sau dinspre Orient… Milescu, Honigberger, Gaster, Arion Roşu, o disciplină care reuşeşte să pună toate ȋntrebările şi aceasta e o provocare care nu emerge ȋn singurătate, izolat, şi nu cederează infecţiei nici unui vitalism, ȋn ciuda faptului că o serie de recunoaşteri instituţionale vor marca drumul pentru o centralitate şi pentru un nou canon cultural românesc. Trecerea ȋntr-o altă vârstă s-a ȋnfăptuit deja, nu mai putem scrie ca până acum, despre subiecte şi despre oameni care nu mai au greutate şi care ȋşi pierd glasul, cum este această magmă de ingineri şi gospodine care ne fac din batistă de pe val. România nu mai e o provincie, e din punct de vedere cultural măcar, tot ceea ce vrem noi să fie. Suntem ce vrem să fim, iată calea. Iată cum am ȋnceput din Amsterdam să mă gândesc uneori despre acasă, să cred că aş fi putut rămâne. Până când lucrurile vor lua cu toatele un alt curs, ȋl avem pe Eugen. Şi dincolo de asta ȋl avem.

Până acolo pentru că el a intuit că angajarea ȋn momentul românesc, la interstiţiile dintre epoci, cum ne aflăm noi acum cotonogiţi de vremi, nu are un sens altul decât cel al compromiterii, de aceea Eugen nu se izbeşte de nici o problemă imediată, nu merge prin ploaie, ca noi, şi bine face. Aşa a reuşit să facă Institutul de Istorie a Religiilor şi să ambienteze o reţea de savanţi din toate centrele importante academice ale lumii pentru subiecte şi pentru publicaţii comune, aşa i-a şi adus la Bucureşti ȋn 2006, la congres, unde alături de ei a vorbit, da, Băsescu. Cine ar fi putut avea ironia?! Savanţii nu fac doi bani, mie ȋmi plac fotbaliştii, mor după figurile de stil ale lui Becali şi plâng după preşedinţi; dar dacă scotoceşti unii dintre ei savanţi vor ceva şi e interesant ce vor, ştiinţa nu mai e un teritoriu disciplinar, strict, e mai nebună ca noi pe stadion, ne duce pe Lună. Ce vor aceşti oameni de gelatină putem să spunem noi, cei care nu ne pasă ce vorbim; sau ce vrem noi de la ei, savanţii sunt ca sacii de mălai, trebuie să-i fierbi. Nu Eugen care tocmai acum primesc un mail de la Raluca Boboc, cum l-ar fi văzut executând dansuri tribale pe Chopin şi Prokofiev. Pe Eugen ce să-l mai fierbi?!

Iar dincolo de asta ȋnseamnă că ȋn studiile lui, de la cartografiile oportunităţii din acel An 1, Fascicol 1, Iarna 1997, până la Liminariul ȋn onoarea lui Arion Roşu, un indianist român, elev al lui Eliade, se află resursele, pentru cine are răbdarea şi dexteritatea excavărilor de fineţe, pentru o altă persoană, aş spune, pentru un cu totul altceva, ȋn sensul, ȋn toate sensurile de fapt. Nimic din ce va urma ȋn această blestemată de cultură românească nu va putea, de acum, ignora silueta masivă, complicată, a acestei metafore totalizatoate. Ȋn anul 2000 apărea un tirage-à-part a revistei Archeus, cu un titlu semnificativ: “Coincider avec le monde, Carnets de lecture” – Philippe Gignoux, Ressembler au monde (Brepols, Turnhout 1999). Ȋn felul ăsta figura lui Eugen, contagiunea lui culturală care ȋţi pune ȋn faţă şorţul roşu de toreador conceptual la fiecare mişcare de urechi, este provocarea momentului: cine nu se va bate cu demonul lui, acum, nu mai are ce căuta ȋn cultura română, e pe dinafară, simplu şi cutezător. Ȋn felul acesta Eugen e o şcoală, ȋn felul ȋn care articulează provocarea culturii, de aceea contează el cu atât mai mult pentru cei ieşiţi din tranşee, ȋnchisori, amnezii, compromisuri: pentru că el reface orizontul surpat al culturii ȋn forma lui autonomă, totală, ȋntr-o ţară şi ȋntr-un moment ȋn care toate se amestecă.

L-am ȋntâlnit, de fapt i-am ȋntâlnit ȋn prima lor zi publică când ȋn aula de la Filozofie se lansa Revista de Istorie a Religiilor “Archaeus”, peste ani aveam să găsesc câteva aluzii despre acest nume prin Eminescu… Ȋmi amintesc şi acum acea dupăamiază ȋn care câţiva studenţi febrili se făcea că retrăiau un eveniment interbelic. După câteva fervori filozofice de tinereţe, mă predasem teatrului, bulevardurilor, cârciumilor, femeilor seara, de la oameni poţi ȋnvăţa la fel ca din cărţi, din gesturi ori simple prezenţe te poţi hrăni ca la un festin ȋn marginea codrului, când se pun ȋn ţăst câte douăzeci de miei, femei. Am dat de filozofi cum dai de dinozauri: dispăruseră şi vorbeau. După care am aşteptat de la ei să schimbe totul, să ia puterea ȋn România – nu m-am ȋndoit nici o clipă de asta pentru că interesul meu sincer şi continuu a fost pentru o lovitură de stat -, şi nu s-a petrecut nimic din asta, după care mi-am dat seama că luaseră deja puterea. Şi mai apoi am văzut că nimeni nu aflase.

Emoţiile şi ȋndeosebi oamenii vii deveniseră bibliotecile mele, aşa l-am putut găsi pe Armăşescu, care pentru mine a fost pragul ultim prin care cineva poate pătrunde ȋn celălalt, seducţia spiritului ȋn forma ei pură, fără obiect, psihanalitică. Reducţia aceasta a lumii, radicală, nu avea conţinut ȋnsă, şi nici nu avea şansă, păstrată ȋn timbrul ei inutil, sensibil, să-l capete. De aceea, când i-am ȋntâlnit pe cei de la Filozofie şi când mi-am dat seama că va trebui să reȋncep să scriu, eram cu totul ars, consumat, ȋmi pierdusem copilăria; am evacuat dintr-un gest câţiva ani de nelinişti bune pentru a mă năpusti ȋn plină bibliotecă, la ceas de noapte, când clasicii şoptesc unii cu alţii, şaisprezece ceasuri pe zi, toate zilele, câţiva ani, până am călcat ȋn gol ȋncă o dată. A trebuit să fac loc ȋn viaţa mea cu urgenţă acestor adolescenţi mâncători de celuloză, cu accente isterice şi care puneau ȋn scenă cel mai teribil dintre momentele româneşti: jucau scena “generaţia”. Şi căzusem tocmai ȋn mijlocul capitolului “ȋmpărţirea lumii”. Pe drept? Ce mai contează dacă pe drept sau pe nedrept dacă ne puteam pune ȋntrebări ca acestea: se mai poate azi Buddha? Şi habar n-aveţi, da’se poate. Se petrece chiar dar nu ştiu oamenii să-i deie nume. De aceea poate, ia să vedem lumea se cere dezlegată, nu omul creat, din arcuri şi tije, cum mai cred autorii care s-au apucat de literatură peste tot, ȋn lume, chiar acum.

Am ştiut de la ȋnceput că nu voi putea scrie despre aceleaşi subiecte, nici nu am scris, că direcţiile noastre erau altele, zodiile ca şi tempermentul, şi totuşi ne-am adunat pentru câţiva ani de biblioteci sure ȋn jurul Pieţii Rosetti, câţi vom fi fiind, cu A. Timotin, M. Timuş şi apoi se vor mai fi anunţat şi alţii, sparţi acum ca un bulgăre de zăpadă pe geam. Ȋncă nimic din această ȋntâmplare cu tâlc nu e developat public, nu o voi face acum căci creşterea e frumoasă, tăcerile bune, promisiunile limpezi… Dar iată că am apucat să zic. Privită din perspectiva acelor ani, e ȋncă ȋnceput, ciot, timp, deşi lucrurile au fost poate pronunţate până la capăt. Ȋmi imaginez că ceea ce va urma, ȋn sensul ȋn care se vor produce ȋnscrieri şi largiri, nu va ţine decât de pofta celorlalţi. Ȋn această disciplină, istoria religiilor, nu contează ceea ce se va petrece, căci poţi să o iei ȋnainte, să petreci tu ce va fi fiind, şi ȋnţelesurile dacă sunt puse, ignoră cuminte fapta… asta e frumuseţea crepusculară a acestei discipline. Reinventează, refundamentează faptele, cum te-ai mişca ȋn subsolul lor, schimbându-le după plac definiţiile. Cine n-ar vrea. Şi mai apoi, ce altă parte a umanioarelor a mai rămas, filozofia clasică, prin spargerea mătcii de gândire a tradiţiei europene, ȋnspre Orient şi nu numai, zace şi va mai zace până când o nouă platformă se va fi format, ȋn intersecţia tuturor credinţelor şi sistemelor de gândire. Până atunci, ibricul nu mai are toartă iar filozoful e un bou ȋntr-un sat fără nume.

Dar revenind. Ar fi trebuit să le fi spus de la ȋnceput că am venit să dărâm ceva, crescusem cu Nietzsche la piept, murmurându-l prin tramvaie. Eugen – asta e vina lui -, nu se ridică ȋn cultură aşa cum ştim noi, românii, să simulăm o revoluţie, să pictăm cu sânge pereţii şi să cântăm monoton o idee la alegere, când dicţionarele au fost deja făcute. Acest om nu se ceartă cu nimeni, ȋnglobează ȋntr-o “ascensiune care absoarbe” tot ce ȋntâlneşte ȋn cale, şi mai ales nu scrie cărţi. Te poţi ȋntreba de ce, ei bine pentru că Eugen aşteaptă ca noi să-i scriem cărţile şi uite că deja am ȋnceput… Eugen nu e un autor, nu e nici măcar un savant, deşi s-a ȋmplântat ȋn lumea greacă, latină, pali, sanscrită cu dexterităţi pe care nu le dezvăluie niciodată, el vorbeşte ȋntotdeauna de alţii, despre altceva, şi la sfârşit va apărea cu iepurele din pălărie, cu ceea ce el face de fapt. Savanţii au vocaţia uimirilor târzii, şi fără să fi arătat nimic, lui Eugen i se ȋntâmplă să fi ajuns deja ȋn locul unde trebuia să ajungă, dar tot ce simulează el e mai puţin decât lucrurile pe care ar putea să le spună franc, iată. Furtunos ar fi să nu arate nimic, să ne fi chinuit degeaba, ȋn acest caz promit să scriu peste vreo cincizeci de ani un articol cu cea mai mare farsă din cultura română.

S-a spus despre Miró că toate pietrele pe care el le găseşte sunt un Miró… acest spectaculos spaniol transforma printr-o formulă de el ştiută obiectele din jurul său ȋn ingrediente ale unei unice inspiraţii, aşa face Eugen cu un lucru mai ȋn-delicat şi mai atroce ȋn acelaşi timp: cu memoria… Ȋn teatru totul se petrece spontan şi numai o dată, resorturile de care dispui sunt energiile tale propii, vitale, care se cer consumate, Eugen nu consumă nimic, proiectează totul… nimic din ceea ce atinge nu-i scapă, nimic din ceea ce spune nu defineşte, nimic din ceea ce face nu se pune la mijloc. Nu pot şti şi nu vreau să mă pot ȋntreba la ce regim drastic şi-a supus intimitatea ȋn partea ei verboasă, hemoragică, persoana lui răsărită printre noi toţi pentru a se pune cu o atât de radicală hotărâre ȋn paranteze. Dincolo de toate ȋntrebările pe care i le poţi pune, nu ȋl poţi găsi, pe el, cel care a hotărât demult, ȋn vechime, ȋntr-o cavernă, să mănânce creier de om… Cine ar fi bănuit că la capătul deşucheat al memoriei cântă Orpheu?!

Ȋn baia de sânge, ȋn Plevna eticii care se bate acum pe moneda calpă a românismului, ca randez-vous ȋntre ce e mai tragic ȋn noi, fiecare zice ce poate, ce vrea, unii acuză. E frumos să acuzi, ineficient dar nu poţi construi pe nori o grădiniţă. Printre noi, ăştia mai pugilaţi, trece un savant cu fruntea largă, bombată, şi fără maxilar, pe patine… E singurul individ care ȋntr-o ţară de expropiaţi poate publica elegant un apel pentru solidarizarea cu Sorbonna, că ȋi dau şi pe ei afară! Sau care ȋn pragul de a scote românismul din fântână, de unde l-am aruncat să-l ascundem de turci, ne spune cu o naivitate de clasic: “Unii dintre noi sunt tibetani”. Şi totuşi… există iubire… căci Eugen se mulţumeşte ȋntr-o ţară de disperaţi şi ȋn care nu ne putem interna că ar trebui să facem din munţi ospicii, se mulţumeşte să semnifice soluţiile, să nu le mai realizeze, să nu le mai anunţe, să nu le mai claseze, trăieşte el ȋn locul nostru, altceva. Aşa a apărul cu semnul “Arca lui Noe”. Se plimbă pe patine cu o plancardă ȋn mâinile degerate. Pe care scrie că ne-am salvat deja, că am plecat spre o picătură de oxigen cu toţii. Că suntem deja ȋmbarcaţi. Cum altfel am putea sări peste pragul timpului şi de ce?

Ȋnceputurile istoricismului, prin Leopold von Ranke, Herder şi ȋn general toată reacţia germană ȋn faţa Iluminismului francez, curent de gândire care va prinde ȋn el formulările spiritualiste ale lui Hegel dar şi pe Marx, vor pune bazele studiului academic al istoriei sub implicaţiile că nu e dat un adevăr absolut ci toate valorile individului şi societăţii trebuiesc căutate ȋn momentul şi ȋn fineţea derulării circumstanţelor contrare. Stabilitatea acestor sisteme explicative se va ȋnscrie de la absolutizarea statului până la un “menirea absolută a istoriei”, cum spunea Herder şi se va căuta de-a lungul secolului 19 şi 20 ȋn paralel cu celelalte teorii care se vor dezvolta pornind de la alte baze, cum ar fi teoria limbajului etc. Ceea ce interesează acum e că exponenţii ultimi a acestui curent, dacă ne putem astfel exprima, caută paradoxurile şi cercurile explicative ale istoriei ȋn felul ȋn care istoria e, dacă vrem, istoria creată, istoria individului care o scrie şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin pentru că individul este legea acestor lucruri, nu mai e timpul, ca pe vremea romanticilor. Eugen ȋnchide – sau deschide -, cum vreţi să consideraţi această interogaţie fundamentală care a pornit de la premizele că orice filozofie ar trebuie să fie o istorie a filozofiei bunăoară. Eugen trebuie căutat ȋn recalibrarea pe care o suportă ȋn postmodernitate intuiţiile romantismului german şi de ce contează el, tocmai el dintr-un peisaj pestriţ şi bogat ȋn savanţi, iată de ce.

Pentru că istoria devine Artă, ȋn cel mai precis dintre sensurile ei. Treptele acestei deveniri; minimalist, pornim de la situaţia când Religia şi Arta erau separate, ȋn acel moment concepţia, trăirea sacră se proiectau, se suprapuneau chiar, dacă vreţi, unor obiecte de artă, aflate ȋntâmplător sau fericit ȋn centrul unei ȋntâmplări cereşti. După care arta şi-a câştigat autonomia, adică a fost legată de artist şi prin Vasari ȋn secolul 16-lea creatorul câştigă ȋntâietate ȋn raport cu opera lui, apare deci un subiect care formează, deformează, construieşte, care e prins ȋntr-o biografie şi care oficiază ca să spunem aşa opera de artă, aceasta din urmă nu se mai adresează ȋn mod fundamental din ea ȋnsăşi, devine ea ȋnsăşi adresare. Secolul 20, a urmat poate o reclădire a procesului de apariţie a obiectului artistic, misticismul lui Kandinsky, prin toată avagarda francezo-germano-züricheză, care a pornit, ea ȋnsăşi, ȋn ceea ce a avut coerent, teoretic, programatic ȋn ea, tot de la romantismul german, Arp, Schwitters, Tzara etc. Ȋn acel moment arta recurge la religie şi se identifică din propie iniţiativă cu religia dar rămâne la mijloacele artistice, foloseşte doar religia ȋn sensul de mimesis, de invocaţie, dacă vreţi. Un exemplu tipic este Catedrala lui Schwitters. Ȋn continuare, religia poate deveni, prin instrumentele pe care le-a definit deja, după multe ȋncercări şi după generaţii de savanţi care s-au scos de pe scenă cu un spor nemaivăzut ȋn alte discipline, religia devine artă cu propiile instrumente, aici a reuşit să spună câte ceva Eugen, ȋn diferenţă faţă de ceilalţi care au pornit pe un drum pe care doar erudiţia atât a celui care scrie cât şi a celui care citeşte ȋl mai poate urmări. Este finalul… după ce Vasari a stabilit figura artistului, artistul ȋnsuşi cuprinde şi desfiintează obiectul, opera, devine el ȋnsuşi propia operă, dispare aruncându-se ȋn vulcan. De asta nu-l vedem pe Eugen, nu-l găsim să-l citim, pentru că noi devenim, ȋncet dar sigur, Eugen.

Ne aflăm ȋn pragul unei construcţii totalizatoare, cum sunt puţine formule care se pot astfel agrega ȋntr-un timp care şi-a pierdut, pare-se, sistematicitatea, metoda şi pe Unu, ȋn genere. Ei bine, pentru medievali, această detentă totalizatoare a fost fixată ȋn catedrale, pentru postmoderni, adică pentru noi ȋn blugi, e vremea unor construcţii la nivelul subiectului, care să poată ȋnfige steagul pe Lună. De ce să ridici pietre când poţi să ridici gândul lor?! Ȋn ce fel mai putem noi ȋncăpea lumea noastră, de la ȋnceputuri până la sfârşitul ei? Reȋncepe vremea catedralelor, domnilor, când oamenii se vor diferenţia din ce ȋn ce mai mult unii de alţii, când unii vor fi din nou mult mai oameni decât alţi oameni şi mulţi dintre noi, dintre cei care sunt consideraţi indivizi, deci onorabili, cetăţeni, nu vor fi decât cioturi dintr-o industrie a subiectelor, nişte mici măscări pe o bandă rulantă, ei ştiu ce sunt dar cred că sunt ȋn acest secol ascunşi, feriţi. Faceţi din batistă, voi, căci veţi dispărea cu toţii aproape, nici aici nu aveţi loc, unde credeaţi, greşit, ca e loc pentru mulţi. Şi din acest timp, nu vor rămâne decât vreo doi-trei. Trăiţi inutil, vă luaţi micul dejun inutil, vă ȋmbrăcaţi inutil, plecaţi inutil, mai ales.

Dar timpul ȋncă nu a trecut, ţine aproape. Din tinerii aceia febrili şi cu accente isterice cărora le-am pierdut urma – uite că tocmai lipsa isteriei le-o asum -, căci după acei ani frumoşi am reuşit să ne certăm toţi cu toţi, Eugen se retrage ȋn văgăuna lui sanscrită din mijlocul Bucureştilor, mulţumit să-l confunde lumea cu Eliade până ȋşi va da seama că Eugen a pus la frigare mai mult, s-o vedea dacă şi mai bine, şi e cel mai dozat dintre ei, cu furia cea mai ȋntreagă şi cu o hărnicie de ascuns după uşă…

Caut printre rânduri ȋn literatura nouă un personaj care se ȋnfiripă departe de societate şi de el ȋnsuşi, care se recrează ȋn mimetismul cel mai discret şi mai hermetic pe care o fiinţă vie ȋl poate ȋnchipui şi preface, un om, printre victimele securităţii, care s-ar fi răscumpărat, care nu mai acuză. Cum a ȋnceput această dramă. Simplu o definiţie a libertăţii ȋntoarse din comunism pentru că strigătele cele mai distincte ne vin ȋncă din ȋnchisori, ȋnchisoarea fiind prin confruntare mai liberă, mai vastă decât libertatea. Demostene Andronescu ȋi spunea unui căpitan la Aiud: “Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” Să adunăm modelele de libertate care s-au sustras ori au intrat ȋn confruntare cu sistemul, de la hotărârea Doinei Cornea de a trăi dintr-o dată ca un om liber, ȋn mijlocul fiarei şi fiarelor, de a vedea frumuseţea nămeţilor printre securişti, până la reacţiunea şi trapezul mental al lui Ţuţea. Sub aceşti oameni va fi fiind un altul, cel care ȋşi câştigă un nou chip dincolo de timp, ȋntr-o altă dimensiune, ca ȋntr-o rugăciune, dar mută, fără Dumnezeu şi fără cuvinte. Un om de piatră pe care l-am găsi la Hamangia, la picioarele Gânditorului. Dar un om culcat, ghemuit, jos.

Nimeni nu a putut scrie despre libertate la fel de amar căci se putea, să scrii despre lucruri, dupăamieze cum a scris Ierunca sau Petrişor despre călăi. Un om ajuns la capătul acestui calvar, când renunţă să mai lupte, când ȋncepe să creadă din nou, de pe acele poziţii, din pământ. Să creadă ȋn sine cum ar fi trăit deja. Să adunăm deci şi modelele concentraţionare ȋntr-o carte a zidurilor, de la perversiunea şi iadul Piteştilor până la ȋncremenirea, nimicul, tăcerea Aiudului. Nu o geografie a detenţiei ci o gnoză. Să ştim până unde au mers alţii ȋn noi, poate vom găsi momentul când ne-au scos inima şi poate că văzând cum o scot, o vom câştiga la loc. Sunt ȋnsă oameni care nu vor să audă aceste adevăruri pentru că nu au ce face cu acest adevăr, el sună ca o acuză, dar dacă l-am face folositor? Dacă am da o ȋntrebuinţare acestei suferinţi? Să ȋntoarcem clepsidra cu sânge.

Un personaj deci care nu mai gândeşte ci licitează ȋn tăcere, care nu mai tace, spune tot, tot timpul, tuturor, şi abia aşa ȋnvaţă să tacă, dincoace. Dar fără gardieni, abia cu metafizica. Când cuvintele ţi se ȋntorc ȋnapoi, când evidenţele ȋncep să iasă prin carne, ca vânătăile. Nimeni nu a mers ȋnsă până la capătul tunelului ȋn literatura asta mai veche sau mai nouă, să ştim şi noi cum arată acest univers care se ȋnchide, să-i dea cheia samsarică. Să ne dea laicul acelui timp. Cu toţii au preferat să trăiască, decât să ştie. Ei au crezut că ȋn comunism trebuie să trăieşti. Această generaţie a pierdut nu pentru că nu a ȋnfruntat comunismul, ea a pierdut pentru că ea e comunismul, deci ea ȋncă pierde, mai rău, pierde acum prin noi. Nae Ionescu şi apoi Stăniloaie ne-au spus că noi nu suntem ortodocşi pentru că a venit ortodoxismul peste noi ci pentru că forma asta ortodoxă am născut-o ca matcă de simţire noi ȋnşine, suntem de aceea ortodocşi aşa cum vem fi fiind români, din aceleaşi motive. Acelaşi lucru şi comunismul, suntem comunişti de această dată aşa cum suntem ortodocşi. Unii pârţâie, alţii sforăie, la fel.

Cum arată plăcerile şi durerile unor oameni care evită tot ce se petrece ȋn jurul lor, cum arată gândurile lor? N-am găsit ȋncă nimic concludent, definitiv, şi e aici poate un subiect mai bun decât au ruşii cu strigoii şi Siberia. O zonă mai ȋndepărtată, mai abstractă decât simplităţile şi paradoxurile din care a venit literatura rusă pentru că ceea ce a fost contorsionat şi ascuns nu e primitivul deşănţat şi incert al Nordului ci o fiinţă complicată, densă, atroce, cum am avut noi, dintr-o dospire milenară, pe loc. Noi a trebuit să dispărem mai mult, torenţial, cu totul aş spune, pe când ruşii abia au mai pus un pas ȋn faţă. Ruşii aproape că nici nu au pierdut vreo identitate sub sovietici, abia au mai căştigat una. Dar noi? Şi nu-s ruşii, e doar un puhoi care ȋi ȋnghite şi pe ruşi, periodic, e Kremlinul pentru care “dăm de bubă” la Nistru: Ȋndarătă bubă cu năjit, / ȋndarătă bubă roşie, / ȋndarătă bubă galbână, / ȋndarătă bubă prin stâgare, / ȋndarătă bubă prin dedeochi, / ȋndarătă bubă mânioasă, / ȋndarătă bubă veninoasă, / ȋndarătă bubă de nouă feliuri.

Puii comunismului, după concertele din ouă, s-au trezit mai apoi ȋntr-o libertate totală, legile, normele, valorile s-au răsturnat lăsându-se la discreţia primului venit. Oamenii au fugit să se facă pe ei ȋnşişi iar ţară au fugit să facă cei care făcuseră ţară; după care aceştia s-au amestecat şi nimeni nu a mai ştiut nimic. Ȋn loc de a regrupa un interes simplu, de a pune un cadru prin simplu mimetism european dacă nu din propie iniţiativă, aceşti părinţi ai noştrii au pierdut şi de această dată. Cumva ȋn faţa aceloraşi fantome. Cum ai juca ȋntr-o viaţă două jocuri, la distanţă infinită unul de altul şi le-ai pierde pe amândouă, ȋmpotriva aceluiaşi adversar. Cine, ce mai poţi fi la sfârşit?! Ei ar fi putut răscumpăra vinovăţia de a fi distrus sau de a fi asistat la mistuirea unei lumi prin speranţa de a o restitui, nădejde care s-a năruit pustiind acelaşi petec de pământ pentru a doua, pentru a paişpea oară. Ȋntr-un târziu vezi că se face o ţară cum se adună o avere, e o operaţie foarte complicată să ştii să aduni ȋntr-adevăr asta, nu sunt mulţi buni la numere complexe, asta e. Bine că adună şi pentru ei dar unde or fi acei oameni care nu mai pot aduna pentru sine, care simplu le e inutil să adune astfel, care pun doar la mijloc, oameni care au două costume de haine, o cămăruţă lângă parc şi care schimbă un oraş, o primăvară. Un altruist lucid. Că aşa, să ne dăm cămaşa, e pe toate drumurile.

Modelul oricărei puteri fusese compromis, cărţile, arhivele arse, naţionalism, comunism, legionarism, popism, liberalism, totul tot mucegai. Deschiderea, bruscă, a fost la fel de strâmtă, un univers concentraţionar echivalent, fatal. Când zidurile au căzut, oamenii s-au văzut unii pe alţii ziduri. După comunism nu au rămas decât premizele aceleiaşi ideologii, marxiste, pentru că ȋn fond democraţia este un cadru iar liberalismul o poveste. Nu am mai avut resurse către viitor decât pentru un alt fel de aristocraţie – una urbană de această dată, modernă, lipsită de orice sadism şi lipsită uneori şi de o para chioară -, dar curajul ideologic pentru o astfel de reacţiune nu l-a avut nimeni, să se pună pe tronul pe care se vedeau urmele de sânge din urmă cu jumătate de secol, să intre voios ȋn conturul de cretă desenat pe astfalt, unde murise ȋmpuşcat un fraier vechi. Discursul era compromis – altfel o ierarhie s-ar fi format rapid dar retoricele toate erau nu atât ticăloase cât lipsite de inovaţie. Să fii ipocrit nu ȋţi trebuie vreo idee, instinctul e de ajuns, instincte sănătoase, să fii ipocrit şi să ai dreptate ȋnsă ȋn acelaşi timp – ca un mic aristocrat! – ei bine, asta e fost prea de tot.

Ceea ce tocmeşte pe un preţ de nimic noul moment nu mai este dispoziţia prost aleasă a autorului ȋn cuprinsul şi schema cărţii, silit la o mărturie grăbită, gravă. Este subiectul. Autorii care au ȋnsemnat dinaintea exploziei de libertate ceva pentru sine, de altfel cu toţii am căpătat, am zmuls un statut social, o ȋndreptăţire, ţara era un roman care se scria pe genunchi. Au devenit cu toţii jurnalişti, fără excepţii. După ’89, oameni singuri, vreme de o decadă, nu au mai fost. Românii au plonjat ȋn social pentru a se regăsi, pentru a prinde acea dimensiune socială ȋn fapt, taclaua cum spune Pleşu, cel care a dat de fapt definiţia momentului: minima moralia (pentru sine şi pentru ceilalţi) – titlu ȋmprumutat de la adevăratul lui maestru, Adorno (Constantin N. a trezit doar prin mângâierea spiritului caracterul A-Dorn-Jan). Adorno are şi o Minimă Moralia, ȋncă din 1974. Morga şi trendul “cultuurdiagnose” ȋn care se aşează Pleşu prin Adorno, ȋn afara considerentelor proustiene pe care Adorno le recunoaşte ȋn Minima lui, adică filozofia ca reverie (Adorno este un minimalist al conceptelor, un detailist cum Nietzsche era, numai ca Adorno lucrează cu centrul oniric din creier, nu ce centrul gândirii, ȋn buna tradiţie semită: de ce-ai gândi de poţi visa). Minima lui Pleşu trece de la buna tradiţie a plimbării filozofice, Heidegger prin munţi, Noica pe drumuri de munte, la Pleşu bate câmpii.

Ȋmi imaginez că blestemul a plecat de la Jean-Jacques, cu ale sale “Les rêveris du promeneur solitaire”, din care nu mă pot abţine să nu dau un fragment, căci e relevant: “En sortant d’une longue et douce rêverie, en me voyant entouré de verdure, de fleurs, d’oiseaux et laissant errer mes yeux au loin sur les romanesques rivages qui bordaient une vaste étendue d’eau claire et cristalline, j’assimilais à mes fictions tous ces aimables objets; et me trouvant enfin ramené par degrés à moi-même et à ce qui m’entourait, je ne pouvais marquer le point de séparation des fictions aux réalites; tant la vie recueillie et solitaire que je menais dans ce beau séjour.” Cu privire la subiectele cu tentă etică, drama autorului de-a lungul textului său e totală. Nici o ȋntrebare esenţială nu a fost ridicată de acest oniric, Pleşu, iar plimbarea prin cimitir cu burta plină de prăjituri nu e decât una din bufonadele româneşti clasice. Astfel morala e un domeniu de creaţie, ceva plastic, ceva care se modelează, care se negociază, morala nu e ceva cazon, spune Andrei şi cu el, toţi. Cu un ȋnger nu se poate negocia, domnule Pleşu, evreii doar vorbeau, cereau, impuneau Dumnezeului lor, de la egal la egal, cum e scris Vechiul Testament, se simţeau uneori chiar nedreptăţiţi. De-aia au trebuit să-l şi reformeze. Pe Dumnezeu-Isus să-l reformeze, noi să-l reformăm pe Dracul, fiecare ȋn ramura lui de activitate.

Cu toţii au ştiut ȋnsă de la ȋnceput că se abandonează ȋn adâncuri, că nu vor mai şti la capăt nimic despre ei ȋnşişi. Sau ei au sperat ca ceilalţi să le spună cine sunt, şi ceilalţi le-au spus chiar dacă uneori pe şoptite. Răscumpărarea socialului din hăul de unde căzuse a fost ȋn repetate rânduri ȋncercată, dar Goma numai, izolarea lui, isteria, dreptatea lui au reuşit să rupă şi să definească modelele de contaminare de care am suferit, este breşa momentului la nivelul criticii sociale, culturale, critica raţiunii impure, ȋn mod definitiv, cu fapte, cu oameni, cu judecăţi, Goma le-a făcut dosarele la toţi, citiţi, e la liber pe net. De aici se vede că nu arhivele securităţii ar trebui să ne intereseze ci propiile arhive, arhivări, arhivistici. Nu ştiu ce au ruşii, o să-l ȋntreb pe prietenul meu Anton Breiner, evreul rus, formidabilul Anton care ştie mai multe despre ruşi decât ei ȋnşişi, ȋmi ȋnchipui, dar nu cred că ruşii au dus până acolo unde Goma a dus critica post-comunismului – şi ȋn nici un caz printr-un singur om. Comparaţia cu Soljenitsen devine neadecvată, modelul lui Goma e mai larg, nu rămâne mărturie. Goma are doi timpi, chiar trei, ultima perioadă, de după moartea odiosului e la fel de semnificativă, când ne ia el la poceală, de data asta.

Mai nimeni nu ştie cât e de adevărat, cât de frumos e moş’ Goma pentru că toţi ȋl citesc pe furiş, ăsta e paradoxul român, domnule Alexandrescu, nu altul. E un om eminamente intim, pe care nu-l poţi discuta pentru că imediat ce spui ceva despre el, se schimbă, se complică, se alambică, aşa a fost de la ȋnceput. Citeşte si fugi. A şi scris: Roman intim, adică ceea ce ştii tu cu tine; intimitatea, adevărata ȋncarcerare a acestui om, literar vorbind, nu pumni, picioare, scaune ȋn cap, că Goma a mâncat bătaie ȋn stil clasic, veritabila ȋncarcerare este acest univers intim care nu se poate pune coerent la mijloc ȋn cadrul tarat, stricat, idiot, de dezertori, ȋn care cultura română respiră. Goma ȋmparte măşti de gaze şi fuge de la unul la altul, am citit mai mult Goma decât orice alt scriitor, e dintre puţinii scriitori pe care simţi nevoia să-i citeşti integral dar nu mai simţi că scrie, simţi că ȋţi vorbeşte, vocea e mai puternică decât textul. Eşti cu el ȋn cameră. Goma este ȋnchis ȋn intimitate, esenţialmente ne-canonic, de la limba lui românească, ȋn care inventează cel puţin zece cuvinte noi pe pagină, până la dimensiunia teoretică: spune lucruri aşa cum le gândeşte. L-am visat ȋntr-o noapte cu o scufie, cum stă la masa lui cu sertarele surpate, la Paris, şi cum ţipă ca de la tribună, plângând de fericire sau ȋnjurându-ne ca pe oi, Goma şi dacă n-ar avea dreptate, de acolo de unde e, ȋn flancul şi ȋmpotriva a tot ce se petrece, ar fi cel mai important paznic de pod pe care l-am putea avea. Dar el are dreptate şi deci are o dreptate exponenţială; Goma, ca loc ȋn afara noastră, care să ne critice, să ne vadă, să ne ȋnjure şi să ne dădace, un soi de baby-sitter abisal, ar trebui păstrat ca ochii din cap, e cel mai important lucru-loc-text pe care ȋl avem acum la nivel cultural căci modelele de expansiune din interiorul culturii româneşti sunt ori moarte, ori paupere, ori lipsite de rezonanţă. Tuleoi mamă. Deci avem un model intern, minima moralia a lui Pleşu şi un model extern – dar intim! – dihonia lui Goma: moralia major.

Părinţii noştrii zăcuseră prea mult ȋn acele peşteri unde se năruiseră round-en-round, ȋn căutarea unei persoane de această dată dincoace de sine, din firimituri de pâine şi scuipat, cum mai fac puşcăriaşii figurile de şah. Ei au vrut să suie fără respiraţie până la capăt, ȋnapoi, la suprafaţă. Şi poate lipsa de stil, lipsa dozajului dar cu siguranţă blocarea acelui ȋnapoi a fost determinantă. Ȋnapoi… era tot o crimă. Ȋntregul Est a fost de altfel ȋncercuit, o ambuscadă a memoriei. Ȋnainte deci. Nu au mai ieşit cărţi pentru că toţi românii au scris aceeaşi carte, şi aceea proastă. Nu au mai ieşit oameni pentru că omul are nevoie de timp. Este momentul deschiderii ȋn pripă, al unei generaţii care se sacrifică ȋn sensul ȋn care generaţia lui Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Emanuel Bucuţa a reprezentat şi ea la rândul ei, aşa cum nota Vulcănescu – ce făcea parte dintr-o generaţie care i-a urmat pe cei enumeraţi mai sus -, Vulcănescu ȋi caracteriza ca pe “generaţia unirii”, dar ce e mai important, generaţia ideii europene. Entuziasmul european e şi el vechi de când Europa, noi nu vrem să facem Europa de azi de ieri, vrem să o facem periodic, bunăoară cei care trecuseră prin primul război mondial aveau şi ei un entuziasm european cam aşa cum ȋl avem noi acum.

La rândul nostru, noi, această generaţie a ideii europene, am pierdut mai ȋntâi ceva, ȋnainte de a fi câştigat Europa. Am pierdut România ȋn favoarea părinţilor noştrii aşa cum ei, părinţii, au pierdut-o ȋn favoarea comunismului: pentru un sistem pe care nu l-au priceput, pentru un joc ȋn care nu au vrut să intre, pentru că nu ştim ce se petrece. Ca şi generaţia de foc, vechea generaţie a ideii europene, a lui Nae, ȋn acel moment, am avut nişte maeştrii materialişti, vidaţi, revoluţionari de spiţa doua: noi am avut părinţii taraţi de comunism iar ei i-au avut ca maeştrii pe cei care se ȋndreptaseră către mişcările sociale din jurul lui 1907, deci o generaţie care şi ea, atunci ȋncă! – stătea sub influenţa gândirii ruseşti, nota Vulcănescu.

Asemenea părinţilor noştrii rusificaţi, nu ȋi putem destitui pe călăii care ne-au dat cu capul de perete. Ȋn felul ȋn care tenebrele şi compromisurile comuniştilor au confiscat şi remunerat conştiinţele, acum o ideologie echivalentă, sistemul insidios al parentalului, filiei, ţine ȋn suspensie momentul. Solidaritatea este şi ea o specie a ȋncarcerării când stai cu unul cam nebun ȋn casă. Noi nu putem opera eficient desprinderea de această generaţie “socială”, contaminată de Kremlin decât condamnând cu toptanul şi la ȋntâmplare, un program ȋn acest sens nu există tocmai pentru că programul ca atare a fost deja simulat de cei care nu au nici un profit ȋn declanşarea unui nou moment românesc. Exemplul lui Tismăneanu şi condamnarea lui e clasic, sfidarea vine deci de la o generaţie care simulează momentul unei generaţii ulterioare: noi nu jucăm ȋn scenariul care se scrie despre noi. Timpul şi savoarea de a negocia acest moment românesc lipseşte generaţiei mele pentru simplul fapt că ea este ȋntr-adevăr o generaţie europeană, adică negociază un moment european. Evident o greşeală, dar una cu urmări ȋn toate direcţiile şi plină de ricoşeuri. Iar acasă… nu ne putem ucide părinţii, nu ȋi putem măcar sfida pentru că se petrece un lucru ȋngrozitor de altfel: ȋncepem să-i ȋnţelegem, şi abia am ȋnceput.

Incapacitatea părinţilor noştrii de a reveni, de a participa, de a recupera ceva din lumea care le-a alunecat printre degete ȋncă de atunci, de când au văzut-o, nu e o vină pe care o poartă ei, e o vină pe care tot noi o purtăm, cei care, printre degete, ȋntrezărim câte ceva, o linişte măcar. E un moment ȋncărcat atât de vină, cât şi de speranţă, doar vina e prea grea şi speranţa prea nelămurită pentru a putea spune ceva din toate astea. Noi purtăm vina lor, e insuportabil, grotesc dar evident ȋn tot ce se petrece ȋntre noi şi ei. Un coşmar: pentru că nu am tranşat – România e a noastră! I-am lăsat să-şi facă de cap. România este ȋn acest moment negocierea acestor fantasme, salvarea perpetuă a unor părinţi pe care copiii lor i-au ȋnfiat. Şi copiii sunt din ce ȋn ce mai pe drumuri, mai departe, mai fragili iar părinţii ȋn greşelile lor, mai stabili şi mai isterici ca odinioară, rup şi sfâşie ȋn continuare o ţară care nu le-a aparţinut de fapt niciodată. Căci pe părinţii noştrii i-au adus ruşii şi ni i-au lăsat pe cap.

Bunicii noştrii ȋnsă, părinţii lor, avuseseră accesul la un timp firesc; chiar de renunţaseră să vorbească despre o mie de lucruri, ei ştiau. Ei mai ştiu ceea ce bunicii lor le povesteau când erau mici, poveşti ȋncă de la mijlocul secolului nouăsprezece, de care mai aud şi eu din când ȋn când, de la bunica mea. Prin acele poveşti, prin orizontul acelor miezuri de românime, această generaţie care a copilărit ȋn interbelic a avut sub ochi cât cuprinde, până la capăt, lumea noastră românească. Nici dracu nu-i distruge p-ăştia şi când mor, nici atunci. Ei sunt de fapt generaţia lui Vulcănescu, a şasea, cum spune tot el, din istoria modernă a României, iar eu aş spune şi ultima generaţie modernă, căci ȋncepând cu părinţii noştrii avem toţi boli postmoderne. Toate aceste generaţii, de dinainte de ei, cu ei laolaltă, au trăit ȋntr-un orizont românesc ȋn sensul ȋn care e simplu exprimat ȋn fragmentele fulminante ale Reginei Maria bunăoară, drumurile acelea lungi, fântânile pe câmp, seara, ciobanii nemişcaţi pe câte o stâncă, aşa era toată România, asta era România. Cartea “Ţara mea” scrisă de formidabila noastră regină e la nivelul liric, metafizic al lui Rilke. Ce nevastă a avut şi Ferdinand ăsta, era mai deşteaptă ca el. Nevoia lor, a fiecărei generaţii care a trăit ȋn acest orizont a fost de a se aduna ȋn aceste fibre tari. Eminescu a dat ultima expresie, clasică, a acestei dimesiuni, noi nu mai avem acces la el dacă nu reconstituim ce a fost România, cum arăta, căci citeşti ȋn Eminescu… cam asta era toată recuzita. El a dat o definiţie pentru un spaţiu care chiar arăta aşa ca ȋn poeziile lui şi, mai mult, care nici nu promitea să devină altceva, niciodată. Dincoace ȋncepe altă poveste, e un alt orizont care nu a fost lămurit pentru nimeni, nimeni nu ştie ce ȋncepe şi este si un bine ȋn această neştiinţă: putem ȋncepe orice.

Suferinţa bunicilor noştrii a fost mai lungă şi mai clară decât a părinţilor noştrii şi ei măcar au ştiut pentru ce suferă. Pe alocuri au amestecat lucrurile, s-au bucurat ticăloşi că au plecat de la sat şi că au acum apă curentă, uitând că şi sub comunism, şi sub capitalism s-a petrecut electrificarea, s-au construit oraşe şi s-a generalizat igiena cam ȋn aceeaşi perioadă. Ei cred că igiena comuniştii au adus-o, de aceea e bine să nu-i ȋntrebi punctual. Dacă i-ai destitui ar fi o greşeală căci bunicii noştrii au instincte bune. Ca indivizi, ei sunt la o vârstă geologică pe care noi nu o vom putea echivala niciodată căci ei ȋncheie un ciclu; mă bucur de orice moment de suspensie, când pot să mă acopăr cu pământ, prin vreun sat ȋn Buzău sau la Horezu. Să simţi acel timp, răcoarea de fântână care o degajă liniştea satului. Ca o floare care se retrage ȋn pământ, această linişte. Să citeşti Eminescu pe câte un deal, seara, ȋn decorul lui, şi să nu vezi nici un fir de ȋnaltă tensiune, ca prin filmele lui Nicolaescu. Sau pe Asachi… sau pe Iancu Văcărescu. Dacă s-ar naşte ăştia acum şi ar scrie la fel, unde ar mai fi Dinescu, bunăoară? Dacă eşti clasic poţi să scrii oricum, ȋmi ȋnchipui, poţi să scrii din secolul şaptesprezece, din secolul trei.

Dacă nu au nici un fel de orientare politică, bătrânii albi au una etică. Văd oamenii aşa cum sunt, punându-i cu ochii mijiţi pe câte o uliţă de sat, judecându-i cu judecata satului. Etica pe care o poartă ei, chiar şi Goma, nu e una absolută, şi ȋmpotriva unei etici absolute sunt argumente destule, este ȋnsă etica satului. Un fel de teorie care a evoluat din “ce-ar spune oamenii” dar ȋn combinaţie cu oamenii ȋnşişi care au evoluat “din ce-ar spune Dumnezeu” deci o etică omenească, de-a noastră, strâmbă, dar de care te poţi folosi. Ȋn Brăgăreasa, undeva prin Buzău, Băsescu nici de văcar nu era bun. Iliescu, e drept, ar fi putut ajunge primar pentru că “ţine cu oamenii”; de aici vezi că Revoluţia din ’89 nu a fost decât ȋncă o revoluţie comunistă (poate că toate revoluţiile au fost comuniste): sărăcimea a dat foc la palatele boierilor care se numiseră comunişti, au ascuns şi ars arhivele, să scrie ei istoria. Să scrii istorie e cel mai distractiv lucru deşi uneori e mai distractiv să n-o scrii. A fost aceeaşi revoluţie ca ȋn ‘917, bine observă Adameşteanu. Bunicii noştrii, ȋnsă, dacă nu pot ţine acum cu reacţiunea, că nu ȋi duce capul până acolo, pe cei mai mulţi, ei mai văd oamenii aşa cum sunt, de oameni ce sunt, şi cât. La fel, bunicii noştrii sunt ȋn stare de solidarităţi totale, subite, au trăit războiul. Părinţii noştrii n-au văzut nimic, nici pe noi nu ne văd.

Comuniştii, părinţii noştrii, vor fi trebuit să preia dintr-un moment pentru care nu au fost pregătiţi şi cu o autoritate pe care nu o aveau, o ţară fără chip dar aceşti părinţi, ca generaţie, sunt nişte oameni care s-au dezvoltat ȋn umbră, care sunt cu toţii izolaţi, spectrali, pe fundul ibricului. Ei au luat ţara pentru că trebuia luată, nu pentru că aveau vreo idee, pentru că mai degrabă s-au trezit dintr-o dată că trăiesc ȋntr-o ţară care le revenea printr-un eveniment pe care nu şi l-au putut explica. Aşa cum nu ȋşi explică de ce ţara li se ia, după ce li s-a dat, ȋntr-un anumit sens ţara i-a vizitat, aşa… ca un zepellin. Entuziasmul lor de ȋnceput de lume, civilizator, isteriile lor şi dezordinea totală ȋn care trăiesc ȋi livrează unul câte unul unei nereuşite care se cronicizează şi care ne ȋmbolnăveşte pe toţi. Noi vrem să avem o idee ca s-o luăm ţară ţara, numai că idei nu are nimeni acum. O s-o luăm şi noi… tot aşa. Dacă ar fi după cei mai mulţi, ar trebui să ridicăm corturile, ce ne mai jucăm de-a România, nu vedeţi ce facem?! Europa! Hai ȋn Europa! Şi când să te pui, vezi că trebuie să te pui pe stat, că asta e Europa, o dimensiune verticală, de aia a şi avut succes pe orizontală. Exilul tinerilor care va ȋncepe din ’89 are o singură explicaţie: au fugit departe de părinţii lor, departe de ţara părinţilor lor. Fugă ce are alura unui pact de neagresiune: distrugeţi voi ţara aia, noi luăm alta. După care a urmat, standard, o promisiune din partea părinţilor: după ce o lichidăm, venim şi noi. Ȋn România nu eşti lăsat să faci România şi pleci să faci o Românie ȋn altă parte. Uneori n-o mai faci, că te poţi răzbuna şi aşa. Căci ţara nu există, e un vis pe care ȋl avem aşa… unii.

Cei născuţi după război, din nefericire, nu pot face nimic, nu pot produce măcar ruperea de trecut pentru că trecutul, părinţii lor, sunt mai preţioşi ca indivizi decât ei ȋnşişi. Ei nu pot condamna ȋn nici un fel nici o fărâmă de trecut, cea mai tristă şi bizară haină ruptă din interbelic face mai mult decât un şorţ de proletar. După cum nu se pot rupe de trecutul comunist pentru că ei sunt comunismul, nu e Marx sau Stalin, care reprezintă doar sistemele, ecuaţiile. După cum nici noi nu ne putem rupe de comunism ȋn felul ȋn care Vestul crede că ne-ar sta bine, nu putem condamna radical o lume ȋn care, ȋn absolut, au fost numai victime. Ȋi putem ȋmpuşca pe călăi dar călăii sunt o parte, rinichii… şi noi ne-am ȋmpuşcat totdeauna ȋn cap!

Ruperea ȋnsă şi-a avut sensul ȋn interbelic, fronda, pentru că ȋn acel moment tinerii au preluat dacă nu programul măcar suflul generaţiei anterioare lor. Şi pentru că se aflau ȋntr-un acelaşi gest, au simţit nevoia unei desprinderi, unei legitimităţi noi. Ruperea a avut sens ȋn mecanica timpului. Ȋntre interbelici şi părinţii lor s-a produs un conflict pentru că ei se petreceau ȋmpreună, răspundeau diferit dar răspundeau aproape aceloraşi ȋntrebări. Iorga şi Nae Ionescu sunt doar vârstele diferite ale tradiţiei. Ȋntre noi şi părinţii noştrii nu poate exista decât o formă ȋndoielnică de solidaritate, o acceptare tacită pentru că nu mai are sens să producem o rupere, ca generaţie, să ne desprindem, căci suntem deja departe: cât să ne mai rupem? Mai departe n-au fost niciodată două generaţii una de alta. La capătul acestei volte a istoriei aş pune expresia literară a optzeciştilor. Nu mă ȋnteresează acum filierele ei americane, Frank O’Hara, interesantă e nevoia de a pune ȋn suspensie mediul diurn, sărăcit de gesturi, sărăcit de semnificaţii, ca o simplă adiere, nişte obiecte din care rămân numai contondenţele. Fraza chioară, ca să spun pe româneşte. Este nevoia acestui timp, coacerea timpului când nu a mai avut nimic ȋn el, surpriză! Sovieticii au dat şi ȋn plastică asta, ceva mai devreme: suprematismul. Dealtfel ruşii sunt ȋnaintea americanilor cu mai toate, se pare că tatăl prozei scurte americane e Cehov. O pânză goală – exerciţiul suprematist – dar reţineţi: nu o pânză fantomatică, una goală, nu un ecran pe care să proiectezi ceva. Proza optzecistă. Din Cosaşu am citit două fraze iar din Breban vreo cinci, din Nedelciu, deşi l-am cunoscut, am ȋnceput de vreo zece ori aceeaşi carte. I D Sârbu are ȋntr-adevăr o altă cotă. Adameşteanu iarăşi, are un roman. Cărtărescu e formidabil dar difer de el ȋn cuget şi-n simţiri, nu e fratele meu. Mulţi au mizat, cred, prea mult pe americani, fără să aibe ce fumau şi mestecau americanii.

Foarte interesant pentru această perioadă este ceea ce se petrece cu istoricii, cu scriitorii e clar, Goma a spus-o, epoca postceauşistă are o singură explicaţie: abandonul scriitorului. Ȋn sensul ȋn care conştiinţa istorică nu mai funcţionează dar paradoxal este că ea funcţioneză, ruperea memoriei nu este aşa cum ȋşi imaginează lumea, că nu ȋţi mai aduci aminte ceva, după o anumită barieră. Ȋţi aduci aminte altceva, ăsta e fenomenul, ȋţi aduci aminte orice, ca să spun aşa, de oriunde; şi pentru că realitatea a fost contaminată, ceea ce ȋţi aduci aminte poate corespunde adevărului. Corespunde. Dar e fals. Nu ar mai trebui folosit acest termen, de rupere a memoriei, ci de mascare a ei. Demascarea care se petrece oriunde, la televizor, ȋn ziare, este o nevoie reală, de ieşire din labirint a victimelor, chiar a celor care produc aceste acte de demascare dar nevoia rămâne o simplă zvârcolire, pentru că omul se zvârcoleşte pe jos, imită Adevărul, ca ȋntr-un teatru, degeaba. Face mise-en-scene Adevărului. Teatru de bulevard, ce se joacă? Adevărul! Adevărul e un clown, cum vorbeşte despre clowni – nu ca Adevăr dar aşa, ca şi categorie socială, un domn american, Norman Manea, dar care nu se amestecă ȋn problemele noastre, că nu ȋl pasionează. Adevărul e un fel de August Prostul. Apare, se joacă oriunde, la fiecare colţ de stradă, aşa zic oamenii: ai văzut Adevărul? Şi se pun pe povestit, de obicei ȋn contradictoriu şi isteric. Pentru că se joacă scena Adevărul şi pentru că cei care ȋl deţin nu intră ȋn scenă, ȋnsemnează se că joacă altundeva o altă scenă, tot Adevărul. Ei bine această scenă a doua, una dintre ele, este generaţia mea. Care nu intră ȋn scena Adevărul pentru că ea joacă ȋn altă scenă: Minciuna! Adică joacă ȋn teatrul de vis-à-vis. De ce credeţi că ȋn discuţiile publice nu prea apar tineri când se fac dezvăluiri, ci numai bătrâni? Pentru că, paradoxal, tinerii nu prea au ce să dezvăluie. Ei umblă nud. Şi ştiu că undeva e o minciună.

Patronul istoricilor fără conştiinţă istorică este Răzvan Teodorescu, cel care ȋţi explică o biserică după nişe, după ţurţurii din ea. Dealtfel nici Pleşu nu poate vedea o mănăstire, e ceva fenomenologic aici, dacă ar trăi Noica ar ȋnghiţi ȋn sec. Ȋn secolul douăzeci, de unde i-a scos, de ce i-o fi scos din secolul ăla şi nu i-a lăsat acolo, el a avut decenţa, ai spune. Când au fost ei pe Muntele Athos, la Prodomu, ȋn 2005(?), vine Pleşu – era la Realitatea – unde să fie, ce credeţi, că el vorbeşte alienat/alintat de substanţe toxice cum ȋmprăştie Oişteanu vorba prin târg despre Emil Botta?! Deci Pleşu povesteşte Realităţii ce atelier de cizmărie au făcut sfinţii ȋn Prodomu şi ce ordonat muncesc şi… (ei au văzut comunismul – atelierul de cizmărie ! – ȋn mănăstirea Prodomu! – atât au putut ei vedea, Adevărul li s-a arătat, emisiunea e ȋnregistrată şi e pe Net), deci au fost la mănăstire, un fapt nu lăudabil – căci nu te poti duce oricine la mănăstire, chiar şi ea ortodoxă, chiar şi cu uşile de perete, cum sunt mănăstirile pe la noi, iarăşi un defect teologic aş spune, care ar trebui ȋndreptat: uşile deschise, invitaţie la reformă. Noi ortodocşii am mutat de fapt ȋncuietoarea: căci uşa de la biserică e mereu deschisă dar ȋn altar nu au voie femei. Această mutare a ȋncuietorii, teologic vorbind, ar trebui să ne dezvăluie că suntem, ȋn absolut, după uşă! Dar asta e o discuţie pe care o am cu Neamţu (Mihail) ȋn altă parte, evident el nu participă pentru că la discuţiile cu mine nu vin, nu-mi vin decât din discuţiile cu ei, şi e bine că rămân la stadiul ăsta. Personal nu prea mă văd cu oamenii cu care vorbesc şi nu prea vorbesc cu cei cu care mă văd.

Dealtfel politic noi suntem patronaţi – cultural – de critici de artă: Pleşu, Teodorescu… şi nu de teoreticieni care vin din sfera analiticului, dacă nu al eticii sau măcar al limbilor clasice. Ai noştrii patroni vin din şcoala altor limbi, ar spune cineva, nu clasice. De parcă am fi vreo pictură sau vreun tablou, nu. Suntem luaţi ȋn primire de oameni care s-au specializat ȋn artă, şi cum vrem să arătăm la sfârşitul discuţiei? Ca un tablou/ sculptură ce ne desfătăm ȋn culoarea dimineţii – cum te simţi după o discuţie cu Pleşu, nu ȋnviorat? Ştii ce să faci? Păi ce? Te trimite el după ţigări?! El nu te trimite nicăieri, râde că ai venit, că nici el nu are. Şi-ţi dă ceva să te ȋmpace. Uite o glumă, de exemplu, ce spui de gluma asta, cu poliţişti greci. Rămânem tablou deci– dar şi cu buzunarele goale; cu buzunarele metafizice, căci aceşti indivizi ne buzunăresc de vise. Sunt hoţi de buzunare metafizici. Pedeapsa? Trei ani la cultură. Dar stai, unde pleci, trei ani la cultură plus trei ani la externe, că aşa de bine ştiu să spună altceva, altfel, poate ne machează, make-up, liftează lifting, şi chipul României peste hotare. Care este pregătirea pentru care a fost luat Pleşu la externe, admiţând că ȋn cultură nu-l contrazice nimeni, că ştie să-i aleagă. Anume asta: make-up. Şi staaaai… unde pleci, că n-a mers. La intâlnirea cu europenii, ăştia i-au dat la ȋntâlnire cum se spune acum drop-pockets, adică indivizi care ȋţi bagă ȋn buzunare bani, fără să-i simţi, recrutaţi din vechii pick-pockets de către o fundaţie engleză. Ȋn Londra se petrece asta. Nu-i genială ideea? Să iei nişte hoţi si să le zici: uite banii ăştia. Pune-i ȋn buzunar la cine vrei, să-i faci o surpriză, pe neştiutelea. Eu cred că ei i-au băgat ȋn buzunarul lor, era ȋntradevăr o surpriză, dar revenim la Pleşu, şi el a luat bani şi i-au spus ăia: pune ce idei vrei tu ȋn capul cui vrei tu, să-i faci o surpiză. Pe neştiutelea. Aici a ratat el: pe neştiutelea. Nu “i-a dat mâna”.

Dacă părinţii noştrii s-au pierdut pentru că au fost suspendaţi, pentru că au fost prizonieri, noi ne pierdem din motive contrare, pentru că am realizat tot ce ne propusesem. Noi am ȋncheiat nu cincinalul, noi ne-am făcut planu’ pe viaţă! Unde e tovarăşu’ să-i putem raporta asta, aş vrea să-l fi văzut dacă-i raporta unu’asta. Dar el şi-i alegea cam corijenţi. Ăsta e chiar un lucru interesant: suntem – ori sunteţi, căci am fugit la Amsterdam… conduşi de oameni care nu numai că nu ȋşi aleg ei echipa – cine e acum ȋn cultura română? Ziceţi voi. Bun, cine o fi, nu deschideţi capacul. Ăia. Ei la nivel de destin – sunt aleşi de către altcineva, să intre ȋntr-o altă echipă. Aici sunt băieţii cu nuci. Unde-i nucu? Asta e iarăşi discuţia cu Neamţu, pentru moment ne facem că nu-l auzim. Adică Iliescu e tata, ei i-a ales, el e tata lor, lu’ Pleşu bunăoară. Acum e Băsescu – care l-a pus pe Patapievici la Institut, să acopere gura la intelectuali, să ȋi bage pe toţi cu capu ȋn iesle. Fân. Apă. Afară acum, la câmp: adică scrieţi ȋn ziare. Şi seara ȋn… cum se numeşte? M-aş duce să beau şi eu apă, ȋn bucătărie, dar nu mă lasă o idee. Pe ei ideile ȋi ajută la apă, cum dracu’ fac?

O generaţie are nu numai un gest public, are şi unul intim, ca să preluăm modelul lui Goma, vorbeam, dacă nu mai ştiţi, că ne-am făcut planul. Pentru că am fost liberi până la capăt, am realizat ȋn fapt un vis pe care l-am visat laolaltă cu ei – vorbeam despre babaci, papalicu şi cu coana mare, Iliescu, pentru a fi mai precis – şi care abia pentru bunici nu mai e ȋndeajuns, doar ei ştiu că ar mai fi ceva de făcut. Eu asta aş vrea chiar poate, uite acum, nepermis, dar antropologic – …câte antropologisme sunt interzise acum! – dar unde e bunicul lui Iliescu, să ȋntrebăm şi noi pe bunicul lui, pe bunica aş ȋntreba-o, ce părere are despre comunistu’ ăsta mic. Dar ei ce să facă?! ( eu acum ȋmi dau seama că Iliescu ȋncă trăieşte şi că ar putea citi asta, mă dezobişnuisem să cred că suntem contemporani, că uite ne putem ȋntâlni nu numai ȋn idei dar şi pe bulevard! Pe Arghezi ȋl băteau măr ăştia ȋnjuraţii, eu acum… dacă mă voi ȋntâlni cu Iliescu… ne vom privi aşa… unul pe altul fără să ştim de fapt cine e ȋnjuratul, cine ȋnjură. Chiar nu ştiu dacă m-a ȋnjurat, ce să-i fac?!

Bătaia ȋn cultură este ceva care ar trebui memorat. Bunăoară Vulcănescu nu ştiu unde a fugit, la o redacţie a unui ziar concurent pentru a znopi pe unul care a spus, care a ȋncredinţat poporului o ştire falsă şi calomnioasă despre criterionişti. Deci era o chestie care nu se trata literar: sânge şi căcat, despre asta e vorba, nici o problemă, suntem prezenţi. Pe de altă parte, ȋn istoria caftelilor ne-luate, culturale, este propunerea mea pe care i-am făcut-o cuiva de la Paris să-i rup picioarele lui Liiceanu. Nu o reȋnnoiesc această propunere. Nu pentru a mă pune de la egal la egal cu Liiceanu: cine eşti tu?! De altfel nu ştii dacă ȋţi faci o onoare caftindu-l pe unul mai deştept ca tine după cum iar nu ştiu dacă nu e cumva o onoare să ţi-o tragă unul mai deştept. Dar Aşa. Dacă ȋnsă ne-am contemporaneiza unii cu alţii, evident că ne-am rupe picioarele – nu vorbesc acum de bursucii culturii române – dar e interesant, e bine, e frumos că ne ȋmpărţim timpul. Ne ȋmpărţim timpul, ȋl feliem, ȋl anatomizăm şi punem pensete să stea câte o clipă suspendată, ca un ganglion pentru un gând frumos. Şi la ȋmpărţeală am ieşit bine: Pleşu şi Liiceanu au afirmat pe sticlă (pe televizor, căci sunt gânditori ȋn parc, poate Arghezi? – aşa cum sunt gânditori pe drumuri de munte, vezi Heidegger, Noica; şi mai sunt gânditori pe sticlă, Liiceanu şi Pleşu) au declarat că ei nu mai au Timp, eram la ȋmpărţeală. Ştim. NOI l-am luat.

Important e ce te provoacă să gândeşti, că venii vorba: asta e chiar o discuţie serioasă: când vezi un om, ȋţi vine? ȋmi trece. Dar când acel om e reporter? Tot nu-ţi vine? n. Când acel om e preşedinte şi are ȋn buzunarul de la jiletcă un portofoliu ministerial, – cum avea Vâşinski buzunarul umflat de un pistol, să-i arate regelui că trebuie să abdice. Pe scurt: abdici? E ca o anchetă, cum comunişti. Gândeşti? Vrei să gândeşti cu-cutare, cu un anume ştiu eu, buchete mental de lilieci sportivi? Şi tu zici: nu. De ce? Pentru un singur lucru: gândesc pe hârtie. Dar nu pe hârtie oarecare, le zici. De care hârtie? Te ȋntreabă ei. Şi tu le zici: nu-ţi spun. Ăsta e singurul răspuns adevărat. Aici au căzut, asta e răspântia lor, ca să spun aşa, ei au rămas ȋn momentul ȋn care au trecut dintr-o cameră ȋntr-alta, filozofii noştrii, jurul, preajma, dantelăria coverturii până ȋn ultimele ei arabescuri, au vrut să treacă dintr-o cameră ȋntr-alta şi au rămas blocaţi ȋntr-o discuţie pe hol. Despre, discuţia, era adevărată, despre ceea ce se petrecea, cum se va mai, ce să-ţi mai povestesc, tot tacâmul. De aceea noi, uite, acum… după douăzeci de ani – cât ai vrea tu să vorbeşti pe hol?! Venim, noi, adică? Noi futboliştii. Noi futboliştii venim şi le luăm ce? Sticla? Holul? Timp nu mai au… Sunt de părere să-i lăsăm ȋn pace. Dar nici asta să nu le spunem. Căci ei au devenit un hol, holism.

Până când o să se nască din nou Goethe, să vezi atunci plecăciuni, ce telefoane, ce-or să-şi mai trădeze şi cuscrii… ce credeţi, că nu or să fie sinceri, dacă vine?! Dar dacă nu vine, dacă nu vrea să se nască? Să mă fac eu?! Goethe nu te faci pentru că vrei tu, mai mult pentru că ei. Pentru asta ar merita. Să le spui: de astăzi fraţilor, eu sunt. Păi că să vezi, că nu poţi. Vrăjeli! şi Himmler ȋşi alesese pe unul pe care să-l ȋncarneze. Eu sunt spiritul lui Goethe ȋn Bermude şi vă judec, să vă spun ce văd. Tu! Liiceanu, ştiuca! – asta e de la moş Goma – ştii ce văd ȋn tine? Cu ştiinţa limitei, cum spuneai, pe greceşte, peratologia – pe care am auzit că te-ai cam inspirat din Kierkagaard, hm, mai bine aş pune pe el să te vadă. Dar las să te văd. Un editor. Care vă certaţi măh cu un editor?! Cine l-a adus? Noica. Nu oameni buni, nu Noica l-a adus ci singurătatea lui Noica. Noica nu era haiduc dar avea cum spunea – tu parcă spuneai, un sens absolut al culturii. Ȋn el Noica. Şi tu? (Pleşu Vânjosu) Tu… ai fost ministru. Deci a trebuit să ai altceva pentru cultură: un simţ practic.

Dar sa lăsăm asta. După noi, ȋn ordine logică, ar urma iar bunicii noştrii şi nu te poţi ȋnţelege cu ei să se mai nască o dată, i-am ȋntrebat. Mai caut prin rafturile cu literatură proaspătă şi personajele acestor pierduţi datorită libertăţii, anarhiei care a urmat momentului ’89. Nici aceste chipuri rupte, sfâşiate de plăceri nu au apărut prin registre. Noi nu putem face o ţară pentru că noi am făcut mai mult decât o ţară. Ţară să facă Ioan fără de Ţară! Pentru plinul nostru noi nu avem o literatură cum au măcar optzeciştii pentru nimicul lor. Acum… nu ştiu dacă e neajunsul nostru sau e pe de altă parte neajunsul literaturii, că nu poate intra ea după noi, prin gropile pe unde ne băgăm. Texte sunt. Ieri am fost la o bibliotecă ȋn secţia comunistă, rafturile acelea pline de dosare pe care plutesc litere ruseşti cu ceva, nu ştiu ce, că nu mă ating de ele cu alfabetul meu. De fapt ştiu dar nu vă zic. Aşa mi-a zis şi raftul: ştiu dar nu ȋţi zic. Conferinţele secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă au fost mutate, coborâte ȋn magazie, de-acolo, din mijlocul rafturilor comuniste, de unde le era locul. Unde or fi, o ȋntreb pe bibliotecară şi ea zice, uite, şi ȋmi arată nişte linii colorate, le-am mutat. Şi pe dosarele cu români?! ȋi spun impacientat, că le ţinusem minte, erau cele mai frumase poveşti din toată biblioteca, copilăria mea, cu haite de câni pe grămezi de gunoaie, cu blocuri de turtă dulce care se fărâmiţează… Da. Zice ea, poate că şi pe români. Inutil să vă spun că am dispărut pe drum. Nu am ȋncredere ȋn baborniţă ȋnsă din alt motiv: ei au două rafturi la intrare, ȋn faţa ghişeului ȋn care pun volume pe care le vând cu un euro. Ȋntotdeauna sunt ȋnsă cărţi acolo ȋn româneşte, i-am ȋntrebat: De ce dracului le vindeţi? Sau ȋnchideţi prăvălia?! Or fi dubluri, zic ele. Dublează ele pe cineva? le-am ȋntrebat pe ţaţele alea blonde. La care ele mi-au spus că nu ştiu, că nu le-au pus ele acolo. Deci ca să fiu pe scurt, ne lichidează ăştia la Amsterdam. Subiectul era altul: texte sunt, chiar dacă ele se mută acum ȋn subsoluri, şi aici e discuţia: ȋn subsolurile bune? Dar pe de altă parte mişcarea inversă e interesantă, ce se petrece ȋntre etaje, că biblioteca asta are două etaje, cel puţin, ca să nu fiu prost ȋnţeles. Asta nu am mai stat să urmăresc. Ȋn orice caz, dacă vrei francezi, sunt grămadă pe tine rafturile pe stânga, cum intrii, nici olandezii nu sunt aşa aproape. Sunt hăt. Aşa or fi şi ei HĂT. Sunt HĂT olandeji, căci de asta sunt. Noi nu suntem români HĂT, suntem români CEA – de la HĂIS, adică stânga, sau nu e CEA stânga, o fi Hăis?! Dar cine mai are vaci? Asta să ȋi ȋntrebăm şi pe românii de stânga şi de dreapta, nu mai ai vacă să dai hăis sau cea. Omul merge acum singur. Pe mijlocul drumului. (că nu vine nici o vacă!)

Imaginea unei ţări o poţi vedea foarte bine din porţia de bibliotecă pe care ţi-o alocă un arhivar. Aici, ȋn Amsterdam, ȋn ultimii poate patru ani, am pierdut un raft, cel din stânga, din care ne-au fost golite cărţile dar, straniu, a rămas gol de vreo doi ani – de ce nu se sesizează nimeni de la slavistică?! Şi ni s-au luat dosarele de conferinţe radiodifuzate pentru tot Estul Europei, staţi, nu vă speriaţi, le-au coborât doar ȋn subsol, nu le-au ars. De ce le-au coborât? Să rămână rafturile cu alfabet chirilic curate, frumoase. Au curăţit alfabetul, amsterdamezii mei. Ȋi şi văd, să rămână tot raftul să nu-l poată citi nimeni – cum văruieşti un perete. Legea arhivisticii e foarte specială, am ȋntrebat-o pe o tanti ca să nu o mai tulbur de fiecare dată dar mi-a zis că e mai bine aşa, că nu ar avea timp să mi-o explice – ȋn acelaşi timp privindu-mă cu suspiciune, căci oi ȋnţelege eu cărţile dar nu prea se ȋnvoia să zică dacă voi pricepe şi ordinea lor. Legea raftului, o ȋntreb, care e legea raftului, că sunt puse aiurea, şi i-am arătat. Bunăoară la B pe rafturile cu români era Brecht. Ce caută socialistul ăsta pe raftul tocmai cu B?! Pe noi legea raftului ne-a descalificat toată istoria. Raftul. Asta e neşansa noastră, şi am ȋnceput să mă plâng, ȋn Amsterdam poţi să faci din astea şi oamenii să te scuze politicos. Aşa că nu m-am adresat cu o plângere la domnul Perie, şeful catedrei de limbă românească şi italiană. Şi el a trebuit să-şi ia italiana, nu a putut rămâne singur pe raft, adică numai româneşte, noi suntem români! Ula-mândruţa mea- aici, de ce?! Asta este, de când ne-a părăsit domnul Sorin Alexandrescu, suntem orfani de raft. A plecat cu raftul după el, chiar si revista de cultură română dar nu mai insist că iar mă enervez, beau şi ajung la curve.

Cei zece ani de libertate totală au fost la fel de tragici ca şi comunismul, bătrânii şi-au văzut visul cu ochii – şi cum e să vezi un vis realizat când eşti aproape de capăt? La capăt dacă vezi visul, sunt oameni care nu-l lasă ȋn casă, care se fac că nu aud când le bate la uşă, aceştia sunt din categoria sinceri, mai sunt apoi babele ȋn dantelă. Blandiana şi restul – eu nici nu prea am citit Blandiana că nu sunt scriitor să mă ştiu cu scriitorimi dar ȋmi plac benzile desenate cu ea.  Deci: au ȋnceput să povestească ceea ce au tăcut jumătate de secol şi ca după un curs de geriatrie, şi-au pus aceleaşi ȋntrebări cum şi le rostiseră sub castan. Revenim la cum e să-ţi vină visul. Dacă ţi-ar veni visul, uite aşa, că veni vorba, am putea să fim şi serioşi. Cred Ţuţea a ȋnfruntat un astfel de moment. Tristeţea lui Ţuţea rămâne adevăratul mausoleu al generaţiei lui, nu statuia lui Coposu – pe Coposu maică-mea era să-l bată când se discuta ce se discuta iar partidele istorice – adică securiştii lor asediaseră guvernul şi securiştii cu care era maică-mea trebuiau să reziste ȋnăuntru. Bun. Tristeţea lui Ţuţea pentru că el a simţit ȋn faţa lui Cioran nevoia de timp, de a-şi fi ȋncercat puterile ȋntr-un nou ev românesc sau ȋn purul orizont al gândirii. Ţuţea a ȋnţeles că el nu ştie cine este, nu a apucat să ştie ȋn exerciţiul susţinut, continuu, pe decade, prin munca cu sine, şi a trebuit să afirme că e creştin, că toţi oamenii or fi fiind ȋn faţa divinităţii la fel. Deci… pe oriunde oi fi umblat tu Cioran, poate că facem parte din acelaşi regn. Nu ai fost altundeva, ȋmplinind o menire. Ţuţea a măsurat prin nevoia sa de sine cât de departe ar fi ajuns ȋn flancul prietenului său cu care se măsurase ȋn tinereţe, Cioran era un bufon pe lângă Ţuţea, acesta ȋl bătea la toate categoriile: greutate, profunzime, temperament, stabilitate, Ţuţea ȋl exponenţia. Iar Cioran, bondoc, culegea mirajele lui Codreanu cum stau indienii cu paiul ȋnfipt ȋn brad, după sirop. Plus că era bondoc. Ei bine, acum Ţuţea ştia asta şi uite că din chibrituri şi scuipat, Cioran a făcut puţină metafizică-cu-băieţii. Să ȋncercăm un minut să avem şi noi tristeţea lui Ţuţea, un moment de reculegere. Dacă nu am fi avut un sceptic de serviciu ci un entuziast? Dar aşa e la noi la români, destinul pariază pe mârţoage. Stafiile acestea – când s-au deschis puşcăriile şi au plecat securiştii de la locul de muncă, românii s-au cam speriat de cei care au ieşit din gropi – stai aşa, voi cine sunteţi? De unde veniţi să ne spuneţi nouă ce să facem?! – care au ȋmpânzit şi pulverizat viaţa politică românească, dintr-un paradox crunt, au fost ce am avut noi mai bun. Şansa către o restauraţie, că de revoluţie nu are nevoie nici dracu’.

Ne-am trezit peste noapte că numai personajele pe jumătate senile mai spun ceva cu sens. Cei maturi, cei care au fost surprinşi ȋn floarea vârstei, n-au putut rezista nici unei ispite sociale, s-au lăsat provocaţi, vorba maestrului. Şi au intrat ȋntr-un conflict fără nici o miză: jocul de umbre şi lumini de pe peretele cazarmei a continuat să clipocească la fel de sigur şi de tăcut ca şi sub comunişti. Ciclopul a mâncat pe mai departe marinarii, piatra de la peşteră nu s-a dat la o parte, Ulisse zgribulit zgârie pereţii, pereţii zgribuliţi zgârie Ulisse. Ȋn fond este un schimb de fantome, atunci mai erau bătrânii grei, ieşiţi din zarcă, tăcuţi, cu o voinţă şi cu o respiraţie care te despică. Oameni din tranşee, cum e să fii ȋn război bunăoară o lună, dar un an, dar douăzeci de ani? Căci puşcăria comunistă era de fapt la război. Puşcărie avem noi ȋn Olanda, hotel de patru stele. Au şi Room Service. Dar ei s-au dus. Acum ne vizitează fantomele viitorului, au culori stranii, veşminte europene, mai fac o casă, mai flutură un steag, mai ȋţi spun bună ziua cu o atenţie pe care nu o bănuiai şi ȋţi face plăcere până te uiţi ȋn direcţia aia şi vezi că nu e nimeni! Şi te sperii… nu am scăpat de regimul fantomatic al vieţii publice. Aş ȋnfiinţa bunăoară un minister al exorcizării ȋn România, să ȋnceapă un alt program de re-educare. Comuniştii aveau dreptate, trebuiesc luaţi unul câte unul. Date ȋntâi formulare: cine eşti tu, unde ai vrea să trăieşti, ce ai vrea să fii, cine ai vrea să fie preşedinte. Şi tot aşa. Vom afla că nu mai sunt români decât ȋn jur de vreo cinci la sută din populaţie, cei care afirmă că sunt români dar ar vrea să trăiască ȋn altă parte – ca mine – trebuiesc excluşi. Ăştia cinci la sută ar trebui să pună mâna pe par şi să-i bată pe ceilalţi până scot de la ei că da, recunosc. Şi semnez. Şi ȋmi aduc aminte. Românii trebuiesc acum bătuţi ȋnapoi! Căci ei au fost bătuţi ȋnainte, pe calea adevărului şi vieţii dar au rămas acolo, lângă o fântână, la capătul drumului. Trebuie să-i baţi ȋnapoi, nu să-i explici ȋnapoi. Evident bătaia e o chestie care nu se face. Dar pentru că nu se face, vorbim şi noi.

Ce se vorbeşte a fost şi este o apă de ploaie ȋn România, ce se tace e interesant, căci se tace mai organizat decât se vorbeşte, tăcerea are frazele ei, o morfologie aparte. Sunt multe feluri de tăceri. Este o tăcere de greier, cea pe care o aud că-mi ţiuie când mă ȋntind pe vreun deal pe Argeş, la Malu Spart. Mai este o tăcere din celălalt: când ȋmi vorbeşte ȋmi tace ȋn acelaşi timp, ȋmi tace vorbind. Cum bunăoară sunt intelectualii pe la noi. Nici asta nu e ceva prea deosebit, dar este şi o tăcere care se antrenează ȋn spate, nişte fluvii, nişte curenţi, asta e abia interesant. Mai este o tectonică a tăcerii, dacă te zbiceşti un pic la ea, ţipă. Apoi sunt tăceri profunde, pe care trebuie să le forezi. Şi dai de o pungă cu petrol, un cuvânt bunăoară, cum dăduse nătăfleţ Noica de ȋntru. Ȋn fapt un concept politic deghizat, Liiceanu nu a fost ȋn stare să scoată din Noica, deşi are – sau nu mai are – catedra Noica, cursul Noica – nu ştiu dacă i-a luat şi masa, i-o fi luat doar cursul, deci să vadă ȋn ce măsură Noica a răstignit ideologia, că asta a făcut el, l-a folosit pe Heidegger ȋmpotriva lui Ceauşescu, dar nici asta nu avem – ȋl avem pe Tismăneanu! – aşa că grupul Noica nu şi-a dus la ȋndeplinire, ca grup, măcar prima sarcină. Să zică: uite, avem ceva, bufonul ăsta bătrân uite ce ne-a pregătit. De un maestru spiritual te desprinzi ȋn mai multe feluri, uneori fugi de el, când ȋţi moare ȋn braţe, alteori spui… de acum sunt eu ȋnsumi, mi-e jenă că ţi-am ȋntrat ȋn casă şi ȋn gânduri. Dar alteori furi câte un obiect din casă şi faci pe niznaiul. Te-ai despărţit de el ȋnainte de a te fi ȋntâlnit cu el.

Ca să revin la nevoile spirituale pe care le avea Noica, pentru că ȋntr-o familie unul e mai clăpăug, altul mai gras, sau când sunt graşi sunt toţi graşi, ȋn fine, e o corelaţie. De ce i-a ales – asta e enigma – Noica pe Pleşu şi pe Liiceanu şi i-a alfabetizat tocmai pe aceştia doi şi nu pe Dinescu şi pe Blandiana? Zic şi eu. Acum vom ajunge la tarele lui Noica, la testamentul lui, dacă vreţi, aşa cum am văzut tristeţea lui Ţuţea, vom vedea şi ţonţoroiul lui Noica. Mutanţii ăştia, căci suntem cumva oblojiţi ȋn spitalul lor, de răni metafizice, de plescăit la masă, fiecare cu ce are. Noica nu avea nevoie de un spirit lucid, de un partener, el avea nevoie ȋn primul rând să-i fie asigurată tăcerea, o minimă tăcere din partea celui pe care ȋl alfabetiza. Orice spirit lucid l-ar fi băgat pe Noica iarăşi la pârnaie, din discuţie ȋn discuţie. Bun. Ȋn al doilea rând, trebuia găsit un tip de intelectual, de caracter pe care l-aş numi matcă. Tipul matcă de interlocutor se deosebeşte de tipurile care au iniţiativă prin faptul că sunt complet vidate de direcţie, ele ȋţi răspund ca ȋn oglindă, ele servesc discuţiei doar punând un pretext, doar punându-se ca pretext, victimizându-se de fapt pe parcurs. Ca la vrăjitoare sau la psihanalist. Deci: te ȋnvăţ greacă şi tu ȋmi serveşti ca dispozitiv Hopa-Mitică: mă dau ȋn stânga, tu mă aduci la centru, mă dau ȋn dreapta, tu mă ridici, este un dispozitiv, l-aş numi, poţi să te serveşti de un astfel de om ca de o simplă gravitaţie, pentru că ȋn multe din parcursurile gândirii ai nevoie realmente de cineva care să-ţi răspundă, de aceea grupurile s-au desprins aşa repede, pentru că indivizii s-au pretextat unii pe alţii cu densitate. Numai că familia Noica are şi ea particularităţile ei, deci are tara aceasta, nevoia lui Noica de un anonim, başca doi, spre a putea gândi de unul singur. Poţi face şi altfel, poţi să iei ca mine acum o ciupercă halucinogenă şi vorbeşte direct prin tine cine trebuie să vorbească, nu ȋţi mai trebuie deci o discuţie, să te sprijini pe altul, nu mai ai nevoie de a fi provocat, discuţia, gândirea se pune prin sine şi nu mai ai nevoie de matcă, devii tu matca ta, ca să mă exprim astfel. Acest tip de discuţie este adevărata ereditate a grupului Noica, tipul matcă, cum l-am numit. Şi acum venim la problema care ne arde: de ce l-au născut ei – ȋn grup – ȋn grupul Noica, pe Patapievici.

Cum de a apărut mutantul ăsta pe puntea trei a vasului şi a pus stăpânire pe cârmă şi pe asfinţit. Vă spun cum. El duce la limită – Liiceanu e specialist ȋn limită – de ce l-am pune noi să deschidă orizonturi?! – nici el nu mai vrea, a declarat-o, dar noi ȋl considerăm că el vrea şi ȋl criticăm de pe poziţiile astea, căci să nu vrei e cam uşor spus. Patapievici… ȋn afara faptului că nu e un om care să aibă lucidităţi medii – bunăoară coordinare, cum ȋţi trebuie la şofat, să nu te sperii dacă cineva claxonează etc, – ei bine Patapievici e victimizat prin labilitatea lui genetică, de schizoid, de acest logos pe care l-a pus ȋn circulaţie Noica, că el a aruncat banul. E victimizat superb, adică. Dacă ȋi oferi ceva, orice pretext, el, Patapievici desface, ȋl şterge de praf, uneori ȋl mai dă de pereţi dar ȋţi trimite provocare ȋnapoi şi cum! Lipind-o de o provocare propie, care nu e gândire, e simplu altceva – dar pe care tu o califici ȋn rândul gândirii. Bunăoară cum privim copiii când se joacă, mai cad ȋn cur, mai ezită, ei par proşti şi noi ne distrăm despre ei dar ei nu sunt proşti, sunt altfel. Sau o femeie, poţi să descrii farmecul ei, seara, lumina pe obraji dar dacă desfaci firul ȋn patru şi vezi ce face acea femeie, ce face ea, ȋn acel moment, vei vedea poate că nici nu e femeie, e doar un fior, o agitaţie minerală şi câţiva ciucuri de gânduri pe marginea unui fluture care se petrec ȋn episcopatul ovarului iar tu nu eşti decât o furculiţă, care o piveşti. Deci femeia dă la schimb altceva. Aşa nici Patapievici nu oferă la schimb logos ci altceva, dar de dat, ȋţi dă ceva, căci de asta l-au născut ȋn grup, grupul Noica şi cu nepoţii şi cu telefoanele şi tot neamul lor de filozofi. Bon. Ce-ţi dă – ȋţi dă matca. Dacă ştii să gândeşti, ȋn sensul ȋn care poţi porni logosul, care se ȋncălzeşte destul de greu, nu e ca sexul, logosul e un şarpe bătrân, ȋi trebuie timp şi pretexte infinite să se mişte din casă, deci dacă ştii să faci asta, ȋn şedinţe minimale, să nu-l ȋmpleticeşti pe fizician, pentru că de-i ceri prea mult o să se sperie, aşa… la un grătar, o ȋntrebare. El are această dexteritate de a se racorda cu această nevoie noiciană de partener anonim, lipsit de ȋnscriere şi sărăcit de ADN, saturnic dacă vreţi, pământiu, nevoia de bulgări cu sens. Pentru că mercurialul era Noica. Avea şi Ceauşescu mercurial iar la congrese noi eram matca, aplaudam, căci Ceauşescu avea spre deosebire de Noica – şi Ceauşescu trebuie categorisit ca ȋntemeietor de şcoală de gândire, Iliescu este un soi de Patapievici, ȋntr-o altă ereditate, cea a puterii, Stalin deci tătuci, Ceauşescu şi el odios dar tigru, adică da, tătuc, iar Iliescu pe filiera nevoii de putere, cel care a ştiut să o negocieze, nu numai să o impună, ȋn fond aceeaşi putere, aşa cum Noica a dus logosul, a pus bomba, pentru că nu a reuşit să-şi dea seama ce fac ăştia cu titirezul lui, uite că nici Ceauşescu nu şi-a dat seama ce face Iliescu ȋn secret. Iliescu l-a studiat pe Ceauseşescu ca pe tatăl nostru, a fost maestrul lui spiritual, orice om are o proporţie de mimesis când intră ȋntr-un context ȋn care nu a mai fost, dacă m-aş duce acum ȋn Anglia să mă fac ministru, m-aş crede Churchill, pragmatism, trabuc, şi să stai bine ȋn scaun, tot tacâmul churchill. Nu m-aş crede Ilie Năstase bunăoară. Aşa şi Iliescu, cine să se creadă? Iliescu?! Sau cumva Regele Mihai sau Brătienii sau cine? El s-a crezut Ceauşescu (şi noi ȋl credeam nici-măcar-Iliescu, ceea ce e cu totul altceva). Deci aceste eredităţi, una politică şi cealaltă culturală ne-au surpat definitiv şi evident că familiile acestea s-au unit acum una cu alta, prin dizidenţii de familie, Băsescu, preşedintele nostru ales din grădiniţa Sfântului Ilie, şi Patapievici cel cu Logosul, uite că ne-au făcut-o. Noi ne speriem de ereditate când auzim de ea, să nu se ȋnscrie la primărie, că ȋşi iau iar boierii blazon şi noi rămânem pe dinafară. Ereditatea pătrunde ȋnsă totul, să o ȋnscrii e un act de cinstire, de ce nu le-am da şi noi acum un blazon cu cerbi bunăoară lui Pleşu, de la Păltiniş, cu doi cerbi care merg pe un fluier, asta să fie, fluierul, adică televiziunea şi politichia iar sub fluier un zid dărâmat, Logosul, adică noi. Cum ne-au păcălit. Iar la Liiceanu facem o adăugire, punem Ştiuca, nu mai punem fluier, cerbii ȋn blazonul lui Liiceanu merg pe Ştiucă. Ştiuca din Liiceanu a descoperit-o Goma, se va ȋnscrie această intuiţie totemică ȋn calendarul ortodox, casiopeea, carul mic, ştiuca, şi mai punem ȋn blazon şi un bondar cărămiziu: pe mine. Dar pe furiş şi să nu ştie lumea că sunt pe blazonul lui Liiceanu căci or să râdă. El la rândul lui s-a strecurat pe alt blazon, nu vă spun eu, că ştie toată lumea. Ce să punem pe blazonul familiei Ceauşescu, eu cred că e mai simplu cu ăsta, ȋi punem poza lui. Ce blazon, să nu se vadă poza?! Dar Iliescu vine şi pune puţin din fieşce – per blazonul – iar Băsescu dă un şut la tot bordelul şi se pune pe petrecere ȋn stil barbar. Ȋn fond, Băsescu ar avea acum dreptul să ȋntemeieze o nouă familie. Ȋn general ereditatea face ca prin generaţii indivizii din familii diferite să difere tot mai mult unii de alţii, deci să punem unul lângă altul – nu-i punem noi, s-au pus ei ȋn primul rând – pe exponenţii ultimi ai familiilor, una a Marii Tristeţi a Logosului Abolit, rangul Hepatită, Patapievici şi cealaltă, Băsescu, Cavalerul opărit al Securimii Trepăduşe, cu grad ȋnalt, de Căpitan. Adică ne-a luat dracul din două direcţii, puterea şi critica ei, puterea şi intelectualii nu se mai ceartă. Numai unul se ceartă de vreo optzeci de ani, moş Goma.

Eredităţile lui Goma? Eraditatea lui Goma e ereditatea noastră cred, a tuturor, o fi luat ceva din discuţiile de prin puşcării, o mai citit pe Cioran, că spune şi el că ȋl iubeşte pe Pavel, ăla sfântul, or fi mai mulţi Pavel… sunt mai puţini Goma decât Pavel dacă te iei după nume. Nu că asta ar spune ceva, aşa, ca o simplă observaţie, adică şansa nepotismului, ereditatea, telefonul, angajează-l pe fii-miu e mai mică la Goma decât la Pavel. Goma ca şi Goma decât Pavel ca şi Pavel. Sfântul… vedeţi, şi sfinţenia asta nu e un mandat clar. Să ţi se spună: acum eşti sfânt, de azi mănânci jar şi vorbeşti cu Dumnezeu 24/7. Uneori ȋţi alegi… alteori vine peste tine, bunăoară la Goma nu e importantă ereditatea, acum nu mai contează contextul, că suntem la sfinţi, Goma nu e sfânt că ȋi pizdeşte pe toţi. Dar aşa. Mă gândeam că sunt indivizi ȋn care ereditatea produce un nou individ, nu ȋn care se reproduce pe sine. Goma va intra ȋntr-o altă ereditate, cea a culturii, ca un loc ȋn afara noastră, care ne va privi, ne va desluşi şi se va certa cu noi până la “arderea totală”. Cultura se dezvoltă uneori ȋn spatele acestor mici aranjamente ereditare, ea are o ereditate propie, sunt nu oamenii galeşi ci anume cei tari, un om care aspiră la o astfel de ereditate nu ȋţi apare ȋn faţă şi nu ȋţi râde la televizor decât dacă fugi mult după el, ȋn general nu-l prea vezi şi nu-l prea recunoşti, de aceea se spune că sunt oameni adânci, căci nu se văd, nu sunt adânci cei pe care ȋi vezi, da, uite ce adânci sunt, uite ce spun, ăia sunt adânci de suprafaţă. Locurile care se tranşează la alt nivel. Cum e Eliade, cum e Cioran, şi aici sunt câteva eredităţi care au fost aiurea discutate ȋn amănunt, nu insist; acum ȋn platforma aceasta s-a creat un nou loc, o nouă rachetă, Goma. Omul din afară care pune comunitatea ȋn lumina ei, critica raţiunii impure, detaşamentele de decontaminare. Eu unul recunosc, am fost contaminat, sunt şi am renunţat să mă mai decontaminez, nu mă mai tratez de asta pentru că eu accept să fiu orice, nu ȋmi fac un chip public, nu ţin la etica mea, sunt un ticălos. Adică: nu mi se mai poate reproşa asta. De ce nu spun şi ei, da domnule, suntem nişte ticăloşi, ticăloşi la articolul cutare, paragraful cutare din codul muncii ȋn cultura româna. Să fii cinstit e o adicţie, o dependenţă… ?!

Dar ce se tace – undeva vorbeam despre tăcere – se tace şi ȋn scris, deci n-ai spor. Cert este că rolurile sociale, mai toate fără pondere au confiscat şi celor care mai puteau câte ceva. Adică rolurile noastre ȋn noi ȋnşine, cu noi, faţă de noi. Ratarea. Din cultură a rămas ȋndârjirea, morga. Toţi scriau pe bulevard, daţi din casă afară de gândurile lor, la propiu şi la figurat, citeau bulevard, mâncau bulevard. Ca ȋntr-un exil, când pleci ȋntr-o altă ţară urmează un şoc, poate două săptămâni, poate zece ani, după care te trezeşti. Sau cazi pentru totdeauna ȋn imersia noii lumi. Am ȋncheiat paranteza despre tăcere.

Să recunoaştem că cei care s-au trezit s-au trezit prea târziu dintre cei care au fost surprinşi de libertate ȋn faza matură a vieţii. Contează, dintre ei, doar cei care au reuşit să lucreze izolaţi, ca nişte monahi ai culturii, cum e pictorul Gheorghe Iacob. După şaizeci de ani de tăcere, după toată tăcerea, expune o mie de lucrări, un chinez, am spune. Şi după care se adânceşte iarăşi ȋn lucru, ȋncă şaizeci de ani, mai liniştit ca o stafie, mai vital, la nouăzeci de ani, decât un adolescent. Oamenii unui singur strigăt. Un alt model nici nu a fost posibil, atât ȋn comunism, cât şi ȋn larma viguroasă care a urmat.

După care noi, junii cu talente. Nouă nu ni se poate cere nici un mugure de disciplină pentru că noi ştim că se poate şi fără. Libertatea aceea, anarhia, mişcările sociale care cuprindeau populaţii ȋntregi, conflictele abrupte şi protestele dadaiste, revistele scoase pe câte o imprimantă ştirbă, entuziasmul noilor cârciumi care se deschideau cu numele lor vechi, uitate, culese de prin reviste de istorie, plăjile pline de nudişti şi casele părăsite ȋn care funcţionau teatre improvizate, bârne suspendate de acoperişuri pe care se cânta la chitară şi pe care dansa una de la balet beată, cu luna, noi am trăit la scară de două sute de milioane de indivizi căpiaţi – Estul Europei – un fenomen care s-a petrecut ȋn anii şaizeci ȋn America şi care s-a ȋncheiat cu Woodstock-ul. Numai că drogul nostru nu s-a chemat LSD, a fost altceva, a fost libertatea politică. Oameni care au trăit ȋn acele vremuri dragostile acelor vremuri nu vor mai face nimic toată viaţa, vor umbla pe străzi, clatinându-se, cu batice colorate pe cap. Ȋn acelaşi timp, unii au adunat case, bani, câini lupi şi locotenenţi la poartă. Numai că viaţa nu se construieşte, viaţa se joacă, restul nu se joacă.

După noi vine iar o generaţie suspendată. Una care se rupe nu de memoria care a precedat-o, căci nu ȋn preluări de ştafetă am fost buni, ci se rupe de libertatea, de străveziul acelor ani plini, nebuni, risipiţi ȋn care noi am realizat ceva, adică ne-am aruncat ȋn aer. Cum spunea Luca, amicul meu din Brussel – şi care nu dă doi bani pe Brussel -, şi el trecut prin toate cârciumile Bucureştilor: “unii, din libertatea aia, nici acum nu şi-au revenit, bă olandezule”. Atârnă prin cârciumi, rezistând până la ultima suflare, tineri, au ȋnceput să mai şi moară din ei. Căci noi, după patruzeci de ani, nu mai ştim ce să facem. Mor cu paharul ca alţii cu crucea, suntem tineri ȋn mod inevitabil aş spune şi chiar indefinibil pentru că nu avem un motiv anume să fim tineri. Ştiţi anume plăcile acelea de pick-up, când se rupe câte un canaluş, ele se ȋnvârtesc şi cântă acelaşi fragment de melodie, continuu, repetitiv, aşa ne blocăm şi noi, pe la şaisprezece ani, trăim continuu anul şaptesprezece. Ceea ce e frumos pentru că unii se prăbuşesc pe la nouăzeci, ȋncep iarăşi să numere de la doi, alţii se stabilesc pe la patruzeci, cam de acolo nu mai vor să numere, şi mai sunt unii care ȋşi confecţionează şiruri aleatorii.

Generaţia care vine nu va face iarăşi nimic dacă noi nu o vom ȋntâmpina, dacă nu-i vom oferi timpul nostru, să-l pună ȋn rucsaci – nici să bea nu ştiu ăştia -, pentru că nici o generaţie suspendată nu face niciodată nimic. Ei acum se nasc, dar nu ȋn baby boom, mai degrabă ȋn baby groom. Sing baby sing sing ( asta ȋn varianta scrieţi băieţi, scrieţi, dar luat din timp pruncu’). Nebunia noastră ar fi fost la fel de preţioasă ca ȋndârjirea din interbelic, ca aerul tare din puşcării, ar fi un ȋnceput, chiar dacă a ȋnsemnat mai degrabă sfârşitul. O generaţie lucrează cam ȋn trei timpi. Gestul unei generaţii, când se realizează, ȋnsumează două generaţii trecute şi una viitoare, adică tot ce mişcă. Ceea ce se petrece acum ȋnsă e un fapt care poate recupera dintr-un gest simplu toată şina de tren, dar fără tren, trenul ȋl pun alţii, când o fi. Punerea cadrelor intră ȋn logica momentului. Noi am fi după numărătoarea lui Vulcănescu generaţia a opta, deci generaţia a noua va fi iarăşi bine. Sing baby! sing! sing!

23-04-2000

Ca ȋntâmplări: povestea de la grădiniţă, din faţa geamurilor, privind norii. Apoi fetele din melc, care săreau aruncând pietre, pe alee, ele fugeau mereu şi pentru a le aduna, desenam melcul şi le strigam.

De ce să mă ȋntreb tot timpul cine sunt şi să nu primesc transformările şi surprizele unui flux care mă traversează, ȋţi trebuie o capacitate de rege, să priveşti viaţa cum ţi-ai privi poporul – căci de vrei să-l schimbi, el se va răzbuna.

Din primul capitol, al copilăriei, trebuie să se desprindă un anumit gen de fantastic care să predetermine ceea ce se va ȋntâmpla ȋn continuare. Abia câteva ȋntâmplări, un joc, dar care nu e legat de teatru ȋn felul ȋn care ȋl prezintă Goethe, nici Hofmannsthal, e mai degrabă legat de o enigmă decât de evocare.

Goethe, “Wilhelm Meister” I, pg 68: “Da du noch Direktor unsers Puppenspiels werst, wie oft wurden neue Kleider für die Zwerggesellschaft gemacht?”

Ȋmi pot ȋnchipui că maman a mărturisit – şi nu pe de-antregul – ȋntâmplarea, pentru ca fratele tatei să nu-l fi căutat mai apoi, să afle din partea lui ceva pentru care ar fi condamnat-o dacă nu ar fi ştiut. Este cea mai plauzibilă explicaţie;

Când a dat Carmen la facultate, a fost destul de greu, atunci, cu decreţeii, şi a mai fost bolnav puţin ȋnainte, a umblat prin zăpadă ȋmbrăcat subţire, Robert era ȋmbrăcat pentru toamnă. O iubea pe Cătălina de la care are un portret, făcut din memorie, ȋn profil, cu mâna lui, i-a dat toate scrisorile dar portretul – e cam tot ce mai are, ar fi vrut să i-l dea şi pe el, dar când a ajuns la ea, era altcineva care o ţinea de mână, şi el cu desenul… La liceu s-a descurcat mai bine, a fost chiar frumos la bal, unde s-a deghizat ȋn diavol, cu mască, coadă de vată, bărbiţă vopsită cu tuş, mustaţă, l-a chemat chiar la microfon, dar avea o faţă aşa senină, oricât se chinuia să se ȋncrunte… restul erau ȋmbrăcaţi ȋn cowboy şi ţigănci. Ca diavol, când a intrat, a spart firma. Ȋn fine, mai erau zeiţe, prinţese, mirese, roşioare şi morcoviori, dar când a venit dracul – a ȋnnegrit totul. Copil fiind, a locuit ȋn Ozana, era acolo un parc, cu băncuţe, civilizat, şi unde venea duminica fanfara. Apoi mergeau la biserică şi apoi ȋntr-o vizită. A fost şi la Barcelona unde are câteva rude, violoncelişti. El ştie să cânte la pian şi chitară. I-am spus ce mi s-a ȋntâmplat cu maman şi mi-a răspuns că da, senilitatea are ȋn ea un soi de inteligenţă, când derulezi amintirile, pe patul morţii. Ȋn armată, antrenamentul era de felul următor: ȋi ȋnvăţau să facă gropiţe după care fugeau, se aruncau pe spate ȋn ele şi trăgeau ȋn sus. A făcut armata la infanterie dar, după cum se vede, erau la aviaţie. La spital a stat mai ȋntâi zece zile ȋnchis, l-au luat când a ȋnceput să dea cu pumniii ȋn scaun iar taică-său stătea ca boierul pe canapeluţă. A vorbit direct cu ei, au spus că nu merg la spital, şoferul plângea, ȋn fine, a fost bine până ȋn ultima zi când l-au ras ȋn cap, viruşi adică, aiurea, că de data asta nu l-au luat de pe stradă, era frumos că aveai televizor, casetofon, chiuvetă, tot, ȋn cameră, dar “eu m-aş fi dus să muncesc pământul pe undeva, dar nu aveam unde”. Robert ȋmi atrage atenţia nu cumva să public ceva din notele pe care le luam ȋn timp ce vorbea, pentru că acestea aparţin familiei. A mai avut un unchi, un oltean mic cu mustaţa groasă care a murit pe la vreo şaptezeci de ani, deci nu a rezistat prea mult; făcea tot felul de motociclete, biciclete, motoraşe, se ocupa de fiare. I-am povestit un vis şi i-am mai spus că e bine să le notezi pentru că ele se pierd cel mai repede, dar Robert ştia să le transforme ȋn amintiri şi dacă ȋşi atinge capul ȋntr-un anumit loc, unde sunt ele, poate să ajungă foarte uşor la ele. Ȋn urmă cu trei zile a stat cu Cătălina, a doua zi a căutat-o toată ziua, prin toate locurile, pe la cunoscuţi, a treia zi a găsit-o acasă, a enervat-o, l-a trezit din somn pe frate-său; Robert ȋncepe să povestească cu mimica feţei, care se adaugă ȋn mod bizar gesturilor lui şi aşa extrem de accentuate, unei anume ȋncordări a dinţilor prin care trage cu forţă aer ȋn piept la fiecare câteva cuvinte pe care le pronunţă. Relaţia cu Cătălina este una de aşteptare, nici el nu mai poate aştepta prea mult, dar e deschis şi direct, ȋi poate spune ce simte, cât mai poate sta lângă ea, o atenţionează: vezi că o să vorbesc cu cineva, vezi că am vorbit cu cineva, vezi că a venit cineva la mine, vezi că o facem. Adevărul e că sunt o groază de curve, pe care nu le mai suportă nimeni, nici măcar curvele spovedite. S-au săturat şi ortodocşii şi catolicii de ele, le ştiu deja, pentru că le-au ciocănit chiar ei, curve care se roagă, prin icoane, se bagă pe sub mese şi ştiu toată predica. Robert priveşte cu ȋngrijorare, din nou, la notele mele, apoi la capul meu şi mă sfătuieşte să-mi las loc şi pentru propia mea gândire. M-a ȋntrebat dacă am apreciat portretul pe care mi l-a făcut, nu ştie exact dacă seamănă, poate că nu, căci a haşurat prea mult barba, dacă trăgea prea mult de umărul obrazului trebuia să-mi facă urechea ȋn vârful capului, nu mai avea spaţiu pe pagină. Lui i-a plăcut ȋn special acel craniu de cristal pe care l-au găsit ȋn America, e formidabil. Au găsit şi la noi un picior de robot din aluminiu, dar nu e aşa interesant. Tocmai a vizitat-o pe mătuşa-sa, care s-a liniştit când a auzit că nu are nevoie de nimic, l-a servit cu supă, apoi cu pricomigdale, nu au nici ei…; ȋmi interzice să iau note despre acea vizită, căci ei au doar opt milioane pe lună – adică atât cât să trăiască bine, de unde să-i fi dat şi lui ceva; mătuşă-sa umblă prin casă ȋn ciorapi, e linişte, civilizat, lui nu-i rămâne decât să intre ca un sfânt, să mănânce ca un domn şi să plece ca un necunoscut.
Am ieşit amândoi afară din bar, ȋncepuse să plouă rar, am mers cu feţele senine, ȋndreptate spre cer, ca să alungăm norii.

Ce păcat, că singurul om de geniu pe care l-am cunoscut, este deja nebun; sau, mai rău: este doar nebun.

24-04-2000

N-a fost o alegere să mă ȋntorc asupra mea, aşa cum alţii au făcut din aceleaşi motive lucruri care nu-i privesc, pentru că e un timp ȋn care nici sfârşitul şi nici ȋnceputul nu sunt lucruri evidente, pentru a se vedea ceva.

Atât starea fizică cât şi cea psihică mi se schimbă foarte repede, nu mai ştiu de la o zi la alta unde să-mi regăsesc concentrarea, unde lejeritatea, mă redescopăr din ce ȋn ce mai sănătos dar şi cumva ameţit de atâta mâncare. N-aş mai fi putut continua ȋn starea de fragilitate ȋn care eşuasem, ȋmi trebuia ȋnsă timp să mă reacomodez; să mă ȋntorc din cofeină.

25-04-2000

“O să mor ca o insectă/ Care zboară fără sens, / Ȋn toate direcţiile posibile / Şi imposibile.”

Spune Robert Isaac Steurer ȋn cartea sa de versuri “Umbre ȋn lumină”, 2000, Editura Regală, unde pe lângă unele lucruri formidabile, sunt amestecate rotunjiri şi bălţări ale celor ce-i gestionează talentul, căci el nu pune titluri la poezii: “asta e treaba lui maică-mea”. Talentul unui nebun, ceva atât de frumos, de amplu, de tragic.

“Iată-l nebun, vine! / Te aştept, doboară-mă!”

Au desprins din vorbele lui Robert câteva cuvinte ce păreau a avea sens, le-au ȋngroşat şi ambalat cu grijă ȋn neologisme – când, de fapt, dacă e să aibe vreun talent, Robert ȋl are pe acela al prozei… şi Robert nu are talent, e doar o dramă, un om condamnat să vorbească prin alţi câţiva oameni, extrem de dibaci ȋn a prinde adevărul, cumva miopi, şi care se ceartă ȋntre ei. Nu cred să fie prea multe versuri originale ȋn carte, Robert e cu mult mai grav şi mai absurd decât acel autor, colectiv, care a dorit să-i facă un soi de comentariu potrivit propiilor idei despre nebunie, dramă şi adevăr. Tatăl lui ne-a ȋntâmpinat ȋn pielea goală, era un bărbat cu părul alb, barbă, abia atins de acea slăbiciune a trupului ce apare pe la vreo şaizeci de ani, alungind membrele. S-a mutat din faţa televizorului, cedându-ne o cameră ȋn care se uscau domestic izmenele, unde masa era ȋncărcată cu borcane ȋn care se mai puteau vedea resturi de mâncare. Rezemată de oglindă era o copertă: “Lumea dispărută”. Pereţii, plini de tablouri, ȋnfăţişau mari peisaje devastate de incendii, copaci din care au mai rămas doar trunchiurile, desfăşurate ȋn ceată sau fum, ca nişte semne chinezeşti. Am primit cartea cu următoarea dedicaţie: “Domnului Radu Botta, cu simpatie şi condescendenţă, REI STEURER” Nici nu se putea altfel.Am aflat că tatăl lui Robert a ȋnceput mai multe facultăţi, a continuat una, tehnică, dar nu a terminat nici una. Pentru că a fost foarte bine la fizică, magnetism, energie seismică, matematică, dar nu ştia statica. A recunoscut chiar el, cu vocea lui: “Nu am ȋnţeles statica!” ȋmi relatează Robert, nervos.Aşa zisul talent al lui Robert nu e ȋnţeles de nimeni din jurul său, cu atât mai puţin de el ȋnsuşi, care se fereşte să vorbească prea mult de faţă cu alţi scriitori, pentru a nu fi furat, e o minte adânc ȋngropată şi păzită de mama sa, care rotunjeşte versurile, cu ideile burgheze ale unei profesoare de pian, de tatăl său, care ȋn ciuda neglijenţei, rămâne lângă Robert să-i administreze medicamentatia şi ȋi readuce ȋn forţă lumea deşucheată a exceselor sale din tinereţe, care devin atmosferă, dictatură, cacialma, ori de câte ori acea insulă de absurd intră ȋn conflict cu mai bizara lume a lui Robert. Acesta din urmă ştie că nu-şi dă seama de nimic, se lasă ȋn grija tuturor şi se plânge că i se schimbă cuvintele, care devin mereu altele, data viitoare propunându-şi să pună el ȋnsuşi titlurile, ȋmpotriva mamei, “ȋntre iluzii trupul se-nfioară”, un vers care ar putea părea dantesc, apare la Robert mai simplu, căci el “are fiori pe spinare, acolo unde locuieşte frigul”, aşa cum mi-a spus mie la un colţ de stradă.Cum a ajuns cineva acolo, ȋn ȋmpletitura rădăcinilor de stejar, demult aşteptată (un drum către o minte, ascunsă ȋn pământ; apoi paralela cu lumea tatălui); ȋmpletitură din care mai răsare câte o rădăcină; dar miza este a unei descoperiri, a unei săpături ȋn profunzime, pentru a auzi acea minte, adânc ȋngropată, care dă semne de vitalitate, rare, aproape incognoscibile şi care se plimbă ca Robert prin Bucureşti, ca nebunul prin oraş.

Ȋn disperare de cauză, ȋntrevăzând ceva fără să poată fixa, mama lui Robert ȋşi asumă ȋntreaga misiune de a compune pentru el, ȋn lipsa lui, ȋn pofida lui, interzicându-i să vorbească despre sine, cum i-ar răscumpăra nebunia, vina ei de mamă de nebun.

Herman Hesse – Eine Stunde hinter Mitternacht: “Einmal wird er denen, dass seine jüglinghafte unbewuste Seele der See war, darin sie badend ertrankt, und dass er damals über ihrer verlorenen Gestalt die ersten Ringe zog, die weit und wachsend bis ans Ufer reiften.”

E important să vezi ȋn nebun pe supravieţuitor, chiar pe erou, acela care a reuşit să stea drept, să-şi aranjeze uneori părul şi să vorbească cu o voce omogenă. Restul s-au sinucis sau au murit călcaţi de maşină, căzuţi de pe stânci ori nimiciţi de foame. Liviu Tăutu ne-a ȋntâmpinat binevoitor şi ne-a rugat să tăcem, am intrat ȋn bucătăria lui aglomerată, pe o bancă era un album cu icoane, mai erau câteva picturi ce-l ȋnfăţişau pe Isus, dar nu aşa cum ne-am obişnuit cu el, cu mult mai plin de durere, un Isus disperat, durerea lui Isus. Tăutu a adus un tablou religios, ȋmpărţit ȋn mai multe compartimente, dintre care două erau aproape terminate, mi l-a rezemat de bufet şi ne-a rugat să-l privim şi să tăcem. Ne-a mai ȋntrebat dacă auzim şi noi ce aude el. tablourile dovedeau o meticulozitate supraumană, aşa cum se picta cu secole ȋn urmă, ceva ce depăşea cu mult răbdarea modernă; de altfel Tăutu nu iese din casă, ȋi este frică. Tabloul rezemat acum de bufet şi pe care trebuia mai degrabă să-l auzim era plin de linii care ar fi trebuit să indice perspectivele, dar erau atât de multe, culoarea, aproape singura culoare aşternută era galbenul. Karim şi Alexandra au ȋnceput să se simtă inconfortabil. Am păşit ȋn garsoniera ȋn mijlocul căreia era un pat pe jumătate aranjat, cealaltă jumătate neavând nici măcar saltea: soţia ȋl părăsise, luându-i şi fetiţa. Câteva pânze foarte mari, cu mii de compartimente colorate ȋn diverse culori din care puteau răsări şi forme organice, erau rezemate de perete, mai erau câteva pânze, ceva ce arăta a Rubens, apoi miniaturi incredibile, lucrate cu un naturalism dement, mi s-a părut a recunoaşte o arcadă a lui Chirico, Tăutu stătea ȋn picioare, ȋn bucătărie, dând din cap. Este un timp special. De ce se teme lumea de el? când să plecăm, s-a hotărât să ne adreseze câteva cuvinte. Mie mi-a spus că am mult evreu ȋn mine; mi s-a mai spus asta. Cred că oamenii numesc evreu anume ceva ce poate e ȋnscris ȋn trăsăturle mele ori ȋn expresia chipului meu, aşa cum sunt numiţi negrii, chinezii, ceva foarte specific, inconfundabil, dar care nu ţine de culoarea pielii, nu ştiu de ce ţine. Ȋn fine, era nebun. Ar fi trebuit să ne organizăm ȋn familii, pentru armonie, pentru linişte şi pace, ne-a exemplificat prin liniile lemnului din care era făcută uşa, cum se leagă ȋntre ele firele. Sunt timpuri, ȋntr-adevăr, când nu trebuie să ne abţinem: trebuie să-i ajutăm să existe pe cei care nu sunt ȋncă. Părea să nu mă ataşeze nici unei categorii, nu ştia cum să mi se adreseze, ne-am privit ȋn ochi de câteva ori, şi n-am ştiut nici eu ce să văd, pe cine, a părut că trebuia să văd ȋn ochiil lui tocmai motivul pentru care eram acolo, căci nu puteam vedea altceva, deci pe mine, ceva din mine, ceva ce poate nu ajungea până la el, căci n-aş fi putut niciodată scrie versul, aşa cum l-a aşternut Robert: “am atins fundul mării”, şi am rezistat, ca şi cum aş avea o putere, trupul, lui Tăutu i-a fost puţin frică, m-a evitat, nebunii ȋnţeleg frica aşa cum poate că ȋnţeleg astfaltul, otrava, pe Dumnezeu, aşa este el un supravieţuitor, lui Karim i-a spus că ȋl va tunde, răspunzându-i cererii lui de a-l tunde. Karim nu-i spusese nimic.Plecat, am ȋncercat să reconstitui ceva ce mi-ar putea da o idee despre vocile lui Tăutu, mi-a venit imediat ȋn minte ceţurile care se desprindeau de pe pământurile lui suspendate, ca nişte vocale ce dezarticulează, lungi, ignite, un gâtlej, ajungând arareori la cuvinte, ceva ce trebuie ascultat cu mare atenţie şi poate că auzim fiecare dintre noi, numai că nu legăm ȋntre ele fragmentele, de frică – pentru că nu suntem şi noi nişte supravieţuitori.

Societatea de astăzi se mândreşte cu libertatea acordată indivizilor de a se alege pe ei ȋnşişi ȋn mod complet, societatea a depăşit astfel stadiul contractual, căci ea poate supravieţui discretă, fără să apară niciunde ostentaţia, dirijând ȋntâlnirea. Putem fi noi ȋnşine continuând să fim ȋmpreună, din ce ȋn ce mai noi ȋnşine, dar nu ca o cunoaştere, care pregăteşte metodic expoziţia, medierea, mai degrabă ca o misiune, uneori un blestem. Nebunul semnifică această alegere ȋn deplinătatea ei: căci nu se putea altfel, el nu se mulţumeşte să se desprindă de ceilalţi pentru a reveni printre ei, el nu e numai altfel, pentru a fi ceva, el e altceva. E cu atât mai interesant de aflat când alegerea devine ruptură, când universul particular al individului, obişnuinţele, cuvintele, ȋmbrăcămintea, perspectivele, detonează pentru o alegere abisală, definitivă. De ce ne părăsesc nebunii?

Traseul vocilor ca un nucleu al unei naţiuni a fost folosit de Frost ȋn legătură cu India. Jocul mai complex al recunoaşterilor este ȋn Musil. Aş vrea să descifrez modul ȋn care foloseşte Tăutu imaginile; dacă n-am şti că e Isus, am crede că e Tăutu, cu barbă, disperat. Ȋn timpul facultăţii, se plimba uneori cu un schelete prin Cişmigiu, silueta lascivă a scheletelui e similară celei a lui Isus, mort. Purta atunci o barbă imensă. “Isus a vorbit prin mine!” striga Tăutu. Orgoliul lui, preocuparea sa de sine, câteva evenimente l-au legat de figura lui Isus care e poziţionată cumva lateral faţă de fiecare alegere ce l-ar fi integrat: barbă, trupul lasciv, singurătatea, suferinţa etc. Isus e creaţia ce vine ȋn ȋntâmpinarea mai multor traiectorii ce dezarticulează eu-l social, Isus le strânge pentru a le conferi un sens: el ȋnsuşi.Isus e astfel o figură ce adună forţele centrifuge, el apare acolo unde “e ceva fără să mai fie nimic” şi de aceea se constituie ca o imagine “pură”. Ȋn roman, voi căuta cealaltă figură, aşezată ȋn centru, ceea ce leagă ȋn pofida adâncirii ȋn particular; dacă va fi un roman religios, va trebui să pun problema persoanei. De ce e important să fie un diavol? De ce n-au fost lăsate să circule liber zvonurile conştiinţei? – m-am ȋntrebat privind o copertă de carte, dintr-o vitrină, care promitea să ne arate măştile demonului. A existat un om care le-a adunat, care le-a exclus, care le-a numit;

După acea noapte cu Maria mi-am dat seama că mai interesant şi mai important e echilibrul pe care reuşeşte să-l stabilească conştiinţa, vocaţia ei lucidă; deformările afectului, dilatările timpului şi chiar marile, colosalelel sentimente – aş numi aici frumosul acelui vis teribil -, sunt cu mult mai prejos decât senzaţia de echilibru, că sunt ȋn cameră, respir, scriu, că e lumină şi că un francez murmură la radio, minunea tuturor acestor mici convergenţe m-a surprins şi preocupat deodată. A fost momentul când mi-aş fi pus cu sinceritate o problemă kantiană, cu sinceritate kantiană o problemă. Dacă aş simţi că am ceva serios de făcut ȋn filozofie, de aici ar trebui să plec.

Ȋn afara proiectului literar ȋn care s-au strecurat până acum şi firavele mele speranţe ştiinţifice, ar trebui continuat ȋn această direcţie, mai sus numită, poate cu ȋntrebarea expresă, ȋn ce măsură individul se ȋntemeiază pe sine, se desfăşoară şi se găseşte ȋntreg ȋn raport cu funcţiunea sa de bază precum şi ce este acest echilibru al conştiinţei. De fapt, interesul meu este dacă individualul poate fi ȋmplinit fixându-te ȋn acea zonă de echilibru pe care nu o pot acum decât numi incomod, provizoriu forţă. Sunt indivizi care trăiesc o viaţă ȋntreagă ȋn acel confort psihic, sunt alţii care oscilează şi mai sunt cei care sunt furaţi acelui teritoriu; am bănuiala că mai sunt şi cei care renunţă la el, cum ar fi un alt soi de sinucigaş; de ce n-am avea misiunea de a ȋmplini acea zonă, aşa cum ne putem propune “să ne trăim viaţa”, să achiziţionăm “experienţă”? Ȋn fine, cum ar trebui să ȋnceapă acest tip de ȋnţelegere, cum arată profilul său?

26-04-2000

Ceva s-a ȋntâmplat aseară, la Tăutu, am crezut că ceva rău dar la câteva ore după ce ne-am despărţit am revenit la un sentiment pe care nu-l mai avusesem din liceu, la echilibru. Am fost atât de emoţionat şi m-am simţit din nou ȋntreg, simplu.

Ȋn nişte note pe care nu le mai am stătea scris că avem anume numai bolile noastre. Nu e adevărat. Trebuie să sperăm că suntem mai buni, că dincolo de acea ȋnclinaţie de turn ce vrea să cadă, suntem din nou noi ȋnşine.

Fără ȋndoială că abia acum sunt vulnerabil, când nu mă voi mai răsuci şi zmulge, când voi sta şi poate nu voi mai şti.

Un capitol care s-ar putea termina cu incendiul bibliotecii, să se termine cu nişte seminţe de plop care au intrat pe fereastră, aceea ȋn faţa căreia citeam şi răsfoiam dicţionarul, prinse ȋn filele umede ale dicţionarului care a fost apoi pus ȋn bibliotecă şi care a ȋncolţit, hrănindu-se din toate cărţile ȋngrămădite ȋn pivniţă, un plop un pic galben, dar care era făcut numai din volume, care a băut cu o rădăcină din paharul de pe masă şi-apoi a ieşit pe fereastră, dar mai ȋncolo n-a putut merge, creşte ȋn acest gest, ca şi cum gestul ar creşte ȋn plop.

Mângâierea nebuniei, de a nu mai fi aici. Obsesia locului a fost atât de puternică, aceşti ani ȋn care orice vis ȋnsemna să evadezi, aproape numai atât, ȋncât ȋntâlnirile cu nebunii au răscroit angoasa rămânerii, părăsirii. Robert nu ştia ce s-a ȋntâmplat cu graniţele noastre, dacă le-au desfiinţat ori s-a mai alocat nişte spaţiu, Robert nu e aici şi e deajuns, uneori, pentru a fi minunat.Oamenii care s-au angajat ȋn analiza şi reconstrucţia societăţii afirmă că mai avem ȋncă mult până să ne simţim ca românii din Ukraina ori Ungaria. Se pare că lupta ȋmpotriva nucleelor tradiţionale, conservatoare, continuă, ca o perpetuă crimă ȋmpotriva tatălui. Ȋntreaga societate e bolnavă din acest punct de vedere şi ies la suprafaţă semnele acestor conflicte uneori ȋn câte o culoare albastră, mai stridentă, pe care o poartă Karim, cei dintre aceia care ȋşi caută şi ȋşi ȋnfrâng mereu tatăl, ori bluza mea vişinie, cu dreptunghi, pe care “nu o poate ȋnţelege” Karim. Nu ştie ȋncă despre ea.

Intenţia este poate de a proteja zonele ȋn care se agregă o entitate culturală pentru deplina libertate a indivizilor de acolo, fără să fie oferită şansa de a prinde acel spirit şi de a te ȋnstăpâni asupra lui. Ȋn acest fel, calea tradiţională prin care se constituie filozofia, ca un imperiu al unei gândiri, e barat de poliţie, descurajat, mascat. Dincoace, ȋn cealaltă direcţie, rămâne şansa marilor sinteze, a perspectivei, ȋn ultimă instanţă.

Ascult câteva cântece vechi româneşti, mi-ar trebui poate mai mult timp să disting energia lor, care mi-a părut cu totul şi cu totul diminuată, pentru prima oară. Toţi acei oameni păreau că ar fi dorit să doarmă, să fie lăsaţi ȋn pace, lenevoşi, greoi, insuficienţi. Ori momentul muzical, ȋnsă, e proba unei zbateri, a unei vocaţii portretistice ȋn care trebuie să te iniţiezi.

Ceva ce poate că am vrut de la mine s-a frânt ȋn ȋntâlnirea cu Tăutu, afirmaţii la care aş fi crezut că aş fi putut ajunge după mulţi ani de gândire sau de suferinţă erau pronunţate abrupt şi nu mai valorau nimic, ca un foraj inutil. Talentul, ca o maşină stricată, funcţiona ȋn plină eroare, am putut aprecia mai apoi, liniştit, echilibrul unor tapiserii enorme dar mediocre, ȋn care artistul, lipsit de mari calităţi, lucrează totuşi armonios.
Pe de altă parte, nebunul este pentru un scriitor ceea ce este un peisaj pentru un pictor, ȋn el se vede ca ȋntr-un glob de sticlă teatrul nebuniei sale, sfântul, geniul, eroarea, suferinţa, ignoranţa; nebunul l-a ȋnsoţit pe rege pentru că regalitatea este ȋn primul rând un comentariu al nebuniei şi-apoi forţă, demnitate, bunăstare. Regele este nebunia lumii…Un alt argument este singurătatea nebunului, fără de care n-ai ȋnţelege adevăratul sens al singurătăţii, căci nebunul este omul dezlegat. Până să ȋl ȋntâlnim pe el, izolat ȋn munca lui sfântă şi dementă, pentru care cultura nu ne-a pregătit ȋn nici un fel, căci o ȋndepărtăm cu dezgust, ca un caraghioslâc, până atunci nu ştim ce a fost cu adevărat singurătate ȋn noi, condamnare, exces.Nu ştim măcar ce este acela un individ, zbaterea aripilor omeneşti către ziduri de piatră sau de mirare, fântâna ȋn care se scufundă omul pentru că e doar el, fără să fie ȋmpreună, fără să-şi poată lipsi, abţine, ştiind că e nebun, atât de el, aproape el ȋn lipsa lui.

Jurnalul lui Tolstoi e – ȋmi vine să spun -, delicios. Tolstoi e un leneş şi un păcătos. Educaţia trebuie să se dozeze, se impune cu greu, de-aceea revolta rusului care se educă este ȋn primul rând ȋmpotriva instinctelor lui, pe care pentru a le putea fixa cu hotărâre, le demonizează. Nevoinţa rusului ȋncepe cu aspra educaţie şi se termină ȋn imperiu, ȋn demenţa acelor subterfugii prin care s-a ridicat şi care acum răscolesc lumea, demolând-o. Tragedia rusului este ȋn ridicare din sine, care nu e numai educaţie, e urlet de luptă.

Ilia Muromeţ ar fi principalul erou al eposului popular rus. Ce a vrut să spună prin Ilie Moromete Marin Preda?

Ȋn legătură cu trecutul, amintirea, Borges se entuziasmează de o teză a lui Gosse, reluată de B. Russel, cum planeta a fost creată ȋn urmă doar cu câteva minute şi ȋnzestrată cu o omenire care-şi “aminteşte” un trecut iluzoriu.

Ȋn ciuda convingerilor aristocratice, ultraconservatoare, Borges are un program literar democrat, e obsedat chiar de omniprezenţa eu-lui, de multipla sa oglindire; de altfel ezitarea, eroare din urmă a personajelor sale aminteşte ceva foarte obişnuit, concret, la ordinea zilei, cum sunt defectele, scuzele pe care oamenii ştiu să le livreze primelor ȋncercări, spre a nu descuraja, este un prea uman care subzistă tuturor zguduirilor metafizice, din acest punct de vedere, Borges ȋşi bate joc de noi.

Cu totul şi cu totul enervantă este soluţia care i se năzăreşte lui Borges: “Hitler doreşte să fie ȋnvins.” Ei bine nu: Hitler dorea victoria, căci ȋn realitate evenimentele sunt mai borgesiene decât Borges.

De multe ori trupul meu a slăbit sau s-a fortificat, urcându-se şi coborând de-acum pe-o scară care diferă de fiecare dată dar care e făcută din amintiri trezite de mirosuri, din senzaţii de echilibru, ritmuri, uneori gânduri pe care le găsesc aşezate pe o treaptă ca o figurină din marmură.

Tristeţea eforturilor unui individ care vrea cu tot dinadinsul să scape, să se educe, undeva rătăcit pe o câmpie sau pe o stradă, semnifică inconsistenţa zidurilor, inabilitatea unui loc de a se găuri fântână, de a umple cu ecouri anutimpul locului, firav nărăvit ȋn nestare, haimana.

27-04-2000

Linişte.

28-04-2000

Plopii imi fecundau umbra care se mişca ȋncet, după, prin ferestrele deschise, cu seminţe de blană.

Ȋn lumina lunii, galbene, dalele curţii păreau a dispărea, tot galbene, se desfăcea un nou drum.

Nu ţineam la ideea mea, ca portretul să aibă un flaut pe care să fie ȋnşirate lumânări, (ȋn fond, portretul lui Karim), era ceva foarte ingenios, aşa cum sunt pixurile cu lanternă, dar cu toţii s-au preocupat imediat de propunere, Alexandra a desenat-o ȋmpreună cu două mici portrete, care au ieşit destul de bine, ȋn cărbune. La sfârşit, Karim ne-a arătat pantalonii la care lucrase, ceva roz, foarte ȋnrudit cu albastrul lui, pantaloni care trebuiau să ne ȋncânte pe toţi dar pe care Alexandra i-a respins datorită unei stridenţe, ceva care se vedea foarte clar ȋn silueta ȋntreagă a lui Karim.

Firdousi: “Cai arabi cu fir de aur, spade de prin Hindustan / care stau ȋn teacă de-aur, platoşe şi chivăre, / zale din Bizanţ, ce-n copcii se pot lesne descheia: / apoi arcuri albe, tolbe cu săgeţi din lemn de plop, / scuturi din Kitai şi suliţi de-azvârlit ȋn bătălii; / toate-acestea-s o comoară adunată cu mult sârg / şi cu chinuri nesfârşite, vrednici de Mamucedur”Notă: comoara – sunt obiecte care adună lumea, locurile, cum fetişul adună persoana iubită; obiecte care produc vizibilitate, aruncă perspective, transparente peste un ȋntreg sector al lumii. Nevoia de a aduna este accesul la acest soi de vizibilitate.
Comoara se opune fratelui. Fratele este ȋmpărţirea acelui sentiment adânc de sine, ȋn lipsa altor constituenţi, acel teritoriu rămâne singura dispută, este crima ȋmpotriva fratelui, aşa cum o numeşte tot Firdousi.

Trăiesc din nou o perioadă de incursiuni ȋn normalitate, sunt abandonuri temporare ȋn convieţuire, pălăvrăgeală, uneori plictis, contemplaţie, dar cu siguranţă locuri, oameni, aş vrea să văd dacă mai este ȋncă acolo viaţa, atât de vagă, alături, şi eu atât de firav, ȋnăuntru; ce s-a ȋntâmplat a fost să urmăresc ce nu ȋnţeleg, aşa cum am notat undeva ȋn urmă; o arheologie a nebuniei, a unui teritoriu ȋn care te urmăreşti doar pe tine, ȋn defavoarea oricărei alte ȋnţelegeri, continui să urmăreşti prăpastia gândului, ȋn singurătate, viciat de tăceri, albit, mucegăit ȋn metaforă, aclamat de tăceri, năclăit, firav; ȋnainte, era doar gestul ȋntrerupt, negura, pe care o ştiai puternică, dincoace e lumea, algebra ei explicită, dar ei se plimbă potrivit tuturor regulilor, cum strada, cum oamenii, ar fi noaptea. Negura este starostele, ei iau aminte la ce le spune el, de ce n-ai merge pe acolo, ignorând, ştiind.A mai fost un timp – acesta a fost altul – când urmăream doar firul vieţii, cum trece prin cuvintele momentului, ca o gramatică, orice dezacord ar fi ȋnsemnat moartea, ceva pe care nu o poţi accepta, aşa că vorbeşti corect, continuu. Luni de zile. Era un personaj ale cărui legi ştiam că e cel mai valoros lucru, unii scriitori se consideră ȋmpliniţi dacă ghicesc măcar profunzimea unui personaj, a fost de ajuns, e ca pensia. Mă temeam că nu voi avea energia decât să trăiesc, şi mă voi uita trăind, iar dacă aş fi făcut ce aş fi vrut, probabil că eram mort, căci nu ştiu foarte bine să trăiesc.Am ȋncercat urmărind culorile, sentimentele animalului din mine, am bruscat intrarea, un teritoriu pe care l-am urmărit cum urmăreşte pictorul nebun eroarea liniei din vis – ce o fi acea linie? Unde duce ea?, poate acel teritoriu nici nu există, e doar splendoarea lui. Acolo a apărut ea, ȋn această ţară, din vis, căci poate aşa voi ȋncepe să scriu despre ea, de niciunde, tot aşa poate că a dispărut, galvanică, precum o dimineaţă.

Să obişnuieşti un popor să adune comori e să-i livrezi acea vedere care se distribuie ca printre prisme şi oglinzi, lucruri care adună lumi, persoane, timpuri. Acea vedere. Este cumva suprapusă unei perspective a istoriei pe care ȋmi propun să o discut ȋn teza de doctorat, deşi poate că va fi ȋnceputul tezei ȋn totalitatea ei, punctul din care se vor ramifica cele două perspective.

N-am putut niciodată locui ȋn trupul meu larg. Nu mi-am putut niciodată aplica ideile. N-am vrut niciodată să am. N-am avut nevoie de nimic. Uneori am crezut că pot trăi fără mine.

Zile de pasaj… Pasajul Victoria, unde am ȋntâlnit o femeie pe care o iubeam demult şi mă ȋntreb dacă voi avea timp s-o cunosc şi mă ȋntreb dacă voi fi lângă ea, fata care m-a ucis şi care pleacă acum ȋn viaţă, ȋntreagă, fata ȋn jurul căreia se răsucesc trombele de furtună ridicând mii de frunzele toamnei, ca nişte bancnote ale tristeţii, fata care m-a lovit pentru că a văzut că puteam fi lovit şi care s-a bucurat de suferinţa mea, pentru că n-a ştiut şi pentru că, eu rămânând, m-a crezut nebun; dar de fapt eu iubeam; şi a rămas şi ea lângă mine, pentru că era nebună; fata care a făcut pentru mine o poveste ȋn care eu am trăit şapte ani, şi din care acum ies ȋntorcându-mă la ea, fără nici o poveste, doar eu… fata care alunecă prin viaţă ȋn tresăriri de spaimă şi care şi-a-nchipuit că a iubit-o o dată un om albastru, care era doar un băiat ce ȋnvăţase prea mult să iubească, fata care se ȋntreabă acum dacă viaţa nu poate fi decât frumoasă, fată cu drac, fata frumoasă pentru care iubirea ȋncepe acum dintr-o aşteptare tot atât de clară şi de senină, cum numai ȋn marginea pădurii poţi vedea uneori cum se ridică aştrii.

Acum, când ȋnţeleg, când rodul amar al anilor ȋmi strepezeşte gura din cuvintele de iubire, văd cum se-ncheie abia iubirea, şi cum doar acum poate să şi ȋnceapă. Ar putea doar ea să ȋnţeleagă să mă dăruie cu eu ȋnsumi, altul, să vină la mine şi să-mi vorbească ca şi cum n-aş fi, tocmai de-acela care sunt, căci ȋn confuzia acestor zile, zile de pasaj, aş vrea ceva ce este şi doar se poate-opri. Vai de acela care crede ȋn iubirea lui, căci iubirea trebuie lăsată să se nască şi să moară, vai de acela care iubeşte de dinainte de a fi, vai de acela care acceptă să se schimbe pe sine cu iubirea şi care, răsucit de suferinţă, vrea iarăşi iubirea. Omul albastru a fost un om trecut prin toate iubirile până când a venit lângă o fată care nu ştia să iubească şi el a greşit să rămână şi s-a albăstrit de suferinţa că există o femeie la care nu poate să ajungă şi n-a crezut, el ştia iubirea peste oameni; dar acea fiinţă, rătăcirea ei, avea să fie mai largă decât răbdarea oricărei ȋnţelegeri. Fata, era să-nnebunească ȋn preajma iubirii căci n-o ştia, n-o suporta iar când ȋntr-un târziu a aflat-o, lumea era deja ruptă.

De ce o mai iubeşte el pe ea? Tot din pasiunea lui pentru iubire, căci acest sentiment fierbinte va trebui să ȋnfăşoare complet femeia rătăcită, spaima ei şi s-o vindece căci el doar pentru asta trăieşte, iubirea; care trebuie să câştige totul, până la urmă, fără rest; şi curajul unei astfel de iubiri doar el ȋl are după cum doar el poate-ndura tristeţea-ntreagă-a-acestei credinţe.

Antonia, de tine se va strânge acest ȋnger până când ȋţi va salva sufletul din muşcătura iadului pentru că este ȋngerul tău şi eu nu pot face nimic ȋmpotriva ȋngerului tău din mine, el va zbura deasupra spaimelor tale şi va simţi ecoul lor spart de peştera iadului şi va-mblânzi ȋn suspine şuierul de dragon al urii. Cine va şti unde am mers eu după tine, ȋmi va da tot Raiul şi inima ta căci eu vreau inima ta aşa cum tu vrei sufletul meu iar când apoi se vor uita la viaţa mea, nu vor vedea o viaţă ci doar o dâră de cenuşă.

Lipseşte doar să ştii că doar eu te iubesc. Toţi ceilalţi vor pleca de lângă tine iar unii vor fugi chiar ȋngroziţi. Toţi vor avea nostalgia ta, căci eşti mai sălbatică decât munţii. Toţi te vor iubi, dar dincolo de asta, vor rămâne cu ei. La capătul lor, nu e nimeni, şi tu ştii asta căci ȋn şirul lor cauţi acum blândul, iubirea blândă, posibilul, frumuseţea zilelor. Ea nu e iubirea, e doar dragosta, amorul iar amorul se poate cumpăra la colţul străzii.

Vei ȋnţelege curând ȋn arca zilelor imaginea forjată a iubirii mele şi n-am făcut-o eu, e doar răbdarea firii, presurul de anateme cu care mă mai gândesc la mine, uneori, frica mea de nebunie. Crezi că n-aş putea fi uşor om şi trece mai departe pe lângă teama ta de mine şi de tine? Crezi că n-aş putea, deodată, să te uit? Aş face-o din setea cu care trăieşti, dar nu aş şti să mor, mai ȋncolo, pentru ceva, din ceva. Căci dacă e să mor, până la urmă, aş vrea să fiu cu tine-acum.

Aş vrea să ştii că nimic nu a trecut dar suferinţa a dispărut cu totul. Mă gândesc la tine ȋn clar, cu luciditatea unor alte intensităţi. Şi ȋn iubire de fapt, trebuie să ierţi ori să ierţi pentru un motiv anume. Eu nici nu pot ierta şi nici motive n-am. Voi uita poate când voi fi devenit deja altcineva, altundeva, şi când ȋntorcându-mi privirea ȋnapoi, ȋmi va apărea şi mie, oribil, omul albastru.

Sunt femei care se nasc mult mai târziu, ca tine, şi care află de iubire spre ultima parte a vieţii. Sunt femei pentru care viaţa nu are sens. Şi noua mea persoană, tăria ei, e să găsească oameni care ştiu. Restul, e ȋntâmplare. Astăzi nu mă gândesc decât la mine. Stau ȋn Pasajul Victoria şi mă adun cum aduni culorile răsturnate de pe jos. O nouă emotie mă cuprinde: voi fi! Eu ştiam să fiu mai bine decât dimineţile. Omul albastru doar a visat la tine, eu te iubesc dar te las vârstelor şi zvonurilor din care eşti făcută. Te las cum arzi fânul uscat al sperietoarei pe câmp. De ce n-ai fi-ncercat niciodată să vorbesc sincer cu tine, deschis ȋn toţi anii ăştia, să-ţi spun despre ceea ce eşti şi despre ceea ce nu eşti. Ori oi fi făcut-o? Acum ȋncă, din târziu, clipele vin ca lebedele pe apă şi răbdarea e stoarsă. Şi-am să te iau cu mine aceea care ai fi putut fi lângă mine, ca un construct halucinat de aşteptări. Noi doi nu ne-am ȋntâlnit niciodată. Iar omul albastru, tot ce a fost urât adică ȋntre noi, pentru că azi ȋl ştiu, e-acum speranţa mea pentru o nouă iubire, tot ce va fi frumos.

Dragă Antonia,

a mai trecut o săptămână! Şi nimic din ceea ce am crezut, nu mai cred! Mă ȋntreb acum despre ȋnţelegerea ta despre tine şi mai ştiu că ȋn acele ultime ore am reuşit să prind uimit ingredientul atroce din care eşti făcută. N-aş fi crezut că un om poate fi atât de puţin şi atât de mult ȋn acelaşi timp. Răgazul unei astfel de cuprinderi va fi ȋn mine lung dar am acceptat că ceea ce am cerut de la tine a fost cu totul greşit, am aceeptat că sentimentele mele sunt greşite şi când mă apropii de tine acum, văd un om, cum iese din mulţime celt, definit, cu un singur semn pe frunte: frumosul. Ȋn această meditaţie ultimă eu mă arunc aşa cum am făcut-o demult, fără să pricep nimic, cu teama doar că nu voi putea ucide ȋn mie pe-acela care va trebui să moară lângă brazdele de pământ, rostogolit de bucuria de a fi numai om, rănindu-l pe Dumnezeu cu dragostea pământului.

Acum abia-ţi mărturisesc păcatul meu de tine: am vrut să te răpesc simţirilor tale, să te transform ȋntr-o femeie oarbă şi-abia de-acolo eu să accept să trăiesc, iar când tu nu vei mai fi fost lângă mine, decât amintirea ta de tine, iubindu-mă, să te cresc ȋn capriciul unui personaj cu care să ȋmi mobilizez un colţ, un răgaz. Am vrut puterea mea lângă tine pentru că nu ştiam să trăiesc decât singur.

Când am plecat din fructul de umbră al Pasajului, voi fi ştiut că nu voi putea ajunge niciodată la tine, aşa cum numai tu, din tine, te răspândeşti fără să poţi opri simţirea care te ȋnvăluie, care adulmecă şi care te-asupreşte uneori; am ştiut doar că pot ajunge la mine, prin carnea ta neagră, este ceea ce tu ȋmi oferiseşi de prima dată. Voi vrea să iau acele lucruri, zarurile de fildeş ale cărnii tale, şi dacă te voi pierde din nou, voi şti să le găsesc aiurea?

Nimic nu e definitiv ȋn zilele de pasaj… doar mărturisirile tale, hrana lor rece, târzie, calamitatea tărăgănată a adevărurilor tale, cade ȋntre noi ca un ecou la o ȋntrebare veche de şapte ani şi din care doar acum ieşi curată, arătând că eu nu te pot fura de nicăieri sabină, doar tu, ai ceva iarăşi prin vre-un copac şi când deschizi mâna izbind, cum aş fi avut nevoie de tine, am nevoie de mine. Cine ar fi crezut că tu ȋmi vii ca un om? Nu trebuia să fie o idee, o noapte, un animal ori un sfânt? Şi zilele trec ȋnainte cu inerţia cu care fecioarele ȋşi piaptănă părul ȋn oglindă gândindu-mă cum n-am ştiut să păstrez lângă tine visul căci tu mi-ai spus: “după vis, vine isteria şi după isterie, furia” şi atunci ochii ţi se deschid şi nu mai este nimic de făcut, căci lucrurile cântă, oamenii pică şi ei ca stelele, porcii rânesc mormintele, cresc ierburi din idei, tu taci şi urăşti cum iubesc sfintele.

Pecetea grea a puterii pe care am vrut eu s-o pun ȋn tine rămânea fără pergament, tristeţea acestei lipsiri, apoi n-am mai vrut să fiu eu, anii au trecut cum trece o vârstă pe care doar depăşind-o, aflii nu trebuie să mai mori ȋn ea, căci mergi să-ţi consumi toate vieţile şi să-ţi bei toate paharele, să nu te mai naşti şi poate că aş fi ȋmbătrânit ȋn suferinţele pe care tu mi le-ai dat deja. Anii mei, aş fi reuşit să fiu un om frumos dacă ar fi trebuit să fiu om, până când acceptând nectarul iubirii tale, ȋi uit spaima dat te pot eu deodată ȋnvăţa, scripturile ascunse ale simţirii tale, ori ȋn aceste zile de pasaj, mai am eu gândul tău ȋntreg? Descoperirea că viaţa poate afunda lucrurile, care ȋn nectar ard complet şi că ȋn combustia cea mai inutilă mă chemam, mă umple de remuşcarea acelor ani. Şi voi avea eu harul unei descifrări a acelor puteri trăznite-n mine să moară ȋn gesturi, ȋn oameni şi-n nimic, voi avea eu oare ȋnţelegerea de a face din ele din nou lume, voi avea eu harul unei iubiri ce va scoate din bulgării mei acustica de cristal, o vocală de ȋnger?

Aş veni din nou la tine, să-ţi spun că renunţasem mult ȋnainte de a ne cunoaşte, viaţa a fost mai frumoasă când am coborât galben, din fotoliu, să văd cum fetele sar ȋn melc aruncând câte o piatră, am ȋnvăţat melcul aşa cum ȋnveţi să numeri, am ȋnvăţat instinctele să pierdă ȋn cepul lor lumea şi oamenii veneau cârduri legaţi de lanţurile ştiinţei mele de pământ, ȋnvârtiţi ȋn melcul ȋn care, ȋnfăşurat, dansam şi aruncam cu pietre. Până când o fată a ieşit din cârd; şi mândră, mototoală, mi-a spus să fiu eu. Şapte ani am alergat rugând-o să se ȋntoarcă printre oameni, să cânte cu ei odele pământului, şapte ani i-am schimbat zilnic ispita şi m-am pierdut după ea, şapte ani ȋn care am murit o dată. Când nu a mai rămas din mine nimic, am găsit-o trântită la uşa mea de dorul de a fi lângă mine. Cine o va răsplăti vreodată pentru cazna ei de a mă rupe şi când voi cere acum altceva, nu e oare talentul ei de a mă ȋntoarce, nu e o pecete prea ȋnlocuită cu alta, cu-n instrument de vis pe care numai poeţii cei mari ştiu să-l găsească-n femei, acolo unde trăirea nu se-mplineşte, cerul doar, ȋngerii, iubirea care nu moare; şi care se ridică cum cresc plantele ȋn ploile cu soare, violete, verzi şi ȋnfloresc atât de imens şi de clar, că ȋngerii se ascund ȋn cărări, de spaima şi strigătul de huiduieli al trandafirilor. Am eu oare trupul unei iubiri de cristal, grăbit din viaţa mea, cu grijile, dar dacă nu va fi frumos, ce să mai fie, mă ȋntreb ȋncă. Culorile mele de pământ, nu vor veni la mine rugându-mă să le cert şi să mă-ntorc ȋn adăpostul lor dulce, dar nu… căci cu iubirea voi cuceri acum cerul… şi apoi…

Să spun cum s-a schimbat tesătura tare a pieptului meu pe care l-am zvârlit ȋntre roţile de fier până când el sau roţile, au stat să se rupă. Am vrut atunci un adevăr care s-a frânt ȋn mine şi pe care, pentru că s-a rupt, l-am uitat; iar ȋn căutarea lui, m-am trădat zilnic, cu oricine. Saltul acela trebuia să-l răscumpăr când te-am ȋntâlnit pe tine, şi astăzi ştiu cum din nou pieptul meu se mişcă ȋn mine şi cum aduce, lângă trupul tău, o altă lume, mai răsplătită, rafinamentul unor simţiri pe care doar cei care au trăit până la capăt şi doar cei care se pot abandona radical ȋl pot gusta lângă femeile lor de spumă şi vis. Dacă nu aş fi avut regretul, stupefacţia ca tu să nu vrei să mergi ȋn locurile unde pământul se amestecă cu bucuria, dacă nu aş fi avut nelămuritul ȋntreg al acestei desfaceri, dacă din cuvintele tale n-ar fi sunat, crud, intenţia de a nu fi, ȋnscrisă ȋn tine, aş mai fi aflat eu aceea că viaţa, cea după care alergam poate rămâne ȋntreagă, mai multă, lângă o femeie? Oare nu am crezut până la tine că femeile te doboară? Oare nu de asta am vrut să te prind ȋn fiorul unei iubiri de păcat? Dar ce ai căutat tu, mă ȋntreb, lângă temperaturile mele de calcar şi cerneală, lângă imperativul caligrafiat al instinctului meu – nu ai căutat şi tu, oare, cheia pământului, şi nu e aşa că dintre noi doi, doar eu am găsit şi asta, până şi asta, pentru că, dintre noi doi, cel ce a câştigat ai fost tu?

Cât de calde sunt zilele de pasaj, cum se schimbă ele, amestecând noaptea cu ziua, parcă rotunde şi plăcerea lor adâncă, făcută din ȋnţelegeri, cum o desprind din anii ȋn care ştiam visa, ȋnainte de a cădea ȋn afară, anii din care te scot, găsindu-mă din nou printre chipurile mele, răscolite de aceste zile de pasaj, mai tari decât noi şi decât vrerea noastră de a rămâne, căci te-am ştiut la mine şi te ȋnvăţ ȋn filigramul emoţiilor tale, atât de uimit, mi-ai dat ȋn aceste dovezi despre tine cum te comunici prima dată, cum simţi că ceea ce eşti, deodată, este mai mult decât ceea ce nu eşti; de ce mă ȋntreb, nu ai crezut că eu să nu fi ştiut ȋntradevăr ce eşti? De ce nu ai crezut prea bine din ce e lume, lume şi renunţarea mea la ea să fie prea mare?

Ştiu ȋnsă că nici tu nu poţi gândi unde mă duci, că tu te temi cu mine, pentru că acolo tu ai simţit puterea ta şi mi-ai spus chiar: “este şi obscură…” Ştiu că ȋn uncia emoţiei e pregătită şi otrava dar cel ce bea otravă zilnic nu e oare mai tare? Trupul tău din corzi de liră… cum ȋi scriu uşor partiturile ȋn aceste zile de pasaj, cum ȋncep să cred ȋn el pentru că doar un alchimist al vieţii ce eram mai poate intui soluţiile onirice ale ȋntâlnirii noastre, damnarea lor atroce, forţa pe care o ȋncep ȋn tine cum pui piciorul ȋn Vlaşca Raiului, chinul prin care pecetea de pământ devine pecete de lumină.

Zac ȋntre cearceafurile ude când nopţile devin toride cum un alt soare, de ȋntuneric, ar ȋncălzi pământul dinăuntru şi ȋţi ascult venirea prin grădini cum se desfac dimineţile din copaci, roşii, femeia care vine, femeia care vine nu ştie de ea, ştie numai de mine, femeia care vine abia acum ȋmi aduc aminte de ea să fi fost, când va fi aici voi afla din mine, până voi muri, mai mare! Antonia, tu nu mi-ai spus cum să-nţeleg, te completam mereu ȋn chipul de pământ şi nu găseam decât cum ȋngerii fură bucăţile iar ȋn locurile goale tristeţile mele creşteau ca viespile-n cuiburi, tu nu mi-ai descifrat profilul tău de lumină, pe care doar acum, arheolog nebun, ȋl registrez şi tristeţile cad, rămâi doar tu; pot să cred pentru că tu ȋmi vorbeşti iar dacă noi doi ne vom găsi, şi ne vom şti, asta e pentru că ne-am căutat de dincolo de fire, omul de pământ şi femeia de vis, cruzi, ȋn iubire.

Mai calmi, firea ȋşi adună simţirile şi pot să-ţi vorbesc, pot să tac şi privesc ȋntelegându-te, pot să am ȋncrederea a ceea ce simţi şi bucuria, uneori, pot să te ţin lângă mine pricepând de unde eşti tu, să-ţi ascult trepidaţia trupului ȋnţelegându-ţi setea şi descifrând ȋn valorile culorilor, perspectiva ta, drumul prin tine, pe care l-ai marcat şi l-ai minţit pentru a fi ceea ce bine ştiam că tu nu eşti. Iar când mă apropiam vrând să scot din tine sunetul tare, de pământ, tu nu ȋmi spuneai că sunetul tău e de lumină, femeia mea cea rea şi mincinoasă. Oare tristetea acusticii mele tu ai ştiut-o?! Şi barbaria acestei minciuni o vei putea vreodată măsura? De unde să ştiu eu dacă nu din cuvintele tale, cum sună lumina? De ce nu mi-ai spus că lumină trebuia să scot eu din tine si nu o brazdă de pământ spumoasă, ȋn care oamenii se ȋngroapă unii pe alţii spunându-şi că se iubesc? Căci e azi aproape târziu din toate direcţiile şi dacă ne vom aduna, peste aceste zile, e iar, pentru c-am vrut prea mult…

Dragă A,

Este pentru prima dată când ȋţi pot pronunţa cu claritate numele, deplin convins că ȋnţeleg ceva. Aş spune doar forţa ochilor, căci abia acum percep dimensiunea ȋntreagă a forţei tale hipnotice, şi că am trăit ȋn acel an dezastruos, ȋn chip continuu, ȋn diferite stadii de imersie hipnotică şi contaminare a conştiinţei, ȋn principal cu voinţa spulberată. Este evident că aceste lucruri m-au chinuit ȋngrozitor şi ȋn tăcere şi nu ȋnţeleg nici acum de ce ai reacţionat astfel, de ce a trebuit ȋn aceste moduri să te aperi de mine, pentru a ne distruge pe amândoi ȋntr-un mod atât de definitiv şi de absurd.

Ai resimţit poate pretextul acestei influenţe ȋn legătură cu mintea mea, mai ȋmprăştiată poate, decât a altora şi… te-ai jucat. Iată adevărul despre realaţia noastră şi nu numai, căci povestea, ceea ce constituie conturul vibrant al fantasmei, fără ȋndoială că l-ai exersat ȋn fiecare ocazie, cu fiecare bărbat iar ceea ce rămâne din fiecare, poate, este o introspecţie pe care o aduni cum adună şamanul sufletele, blestemato. Mă ȋntrebam evident fără rost, dacă n-ai să ai poate deliciul de a ȋmpărtăşi sau de a povesti până la capăt cuiva puterea ta şi de a trăi beneficiile ȋntrucâtva lucide ale acestui dar cu totul neobişnuit pe care, se pare, şi fata ta ȋl moşteneşte; aşa cum mi-ai spus că te simţi de-acum că nu mai eşti “singură”.

Reluând, tu eşti cu mult mai complicată decât atât, căci insensibilitatea ta, cruzimea şi inconstanţele emoţiilor tale, frustrarea pe care am simţit-o ȋn rătăcirea simţurilor tale, mi-au dat o profunzime şi m-au aruncat ȋntr-un abis mai degrabă, pe care nici un echilibru ulterior nu l-a putut răscumpăra, pe de o parte -, deşi eram nebun ȋnainte de a te ȋntâlni – pe de altă parte trebuie să recunosc că nu ştiu, nu am habar dacă aş fi rămas cu tine, ȋn vecinătatea piromanică a emoţiilor tale, dacă doar ele ar fi constituit un război, complet, dar regional – ce ai fi fost tu fără ochii tăi?

Să ȋnţelegi amploarea, durata, nefirescul acestei relaţii pentru mine, ar trebui să accepţi că şi după ce am plecat ȋn acea dimineată din Băneasa, mult timp, am trăit din ce ȋn ce mai diminuat, chiar ȋn traseele mele de faţă, oarecum freatice, pentru a hotărâ, după doi ani de locuit ȋn micul conac Sturdza din Calderon, pustiit, că ori voi fugi din România, ori mă voi omorâ. N-aş fi ezitat să-mi iau gâtul, ajuns ȋn Amsterdam, dacă ar fi trebuit să mă ȋntorc, căci lichidasem totul şi ȋn primul rând pe tine. Asta şi chiar ce a urmat, frumosul şi infamia destinului meu de la Marea Nordului tot ţie ţi se datorează, de astă dată indirect. Iar dacă acum, pentru a mă cuprinde ori poate pentru a mai spune ceva, căci NU ŞTIU dacă voi mai putea vreodată publica, pentru a mă cuprinde deci, mi-ar trebui de zece ori forţa pe care o simt acum; şi asta pentru tot absurdul acestui ultim an, când doar de la tine m-am putut contamina de stările acestea abisale, onirice, de care nu mai scap, de lucruri care mi se dematerializează ȋn jur şi voci care se schimbă, căci mie nu mi-e propiu asta şi pentru că am simţit cum ȋn tine e clintită, fisurată substanţa, cum e rupt ȋngerul ȋn paişpe, am simţit nevoia de a spulbera şi-n mine ceea ce era stabil, ce mai rămăsese din mine ca nişte grupuri de partizani cu steagurile rupte de mine prin munţii de tine, cum simţeam ȋn tine capacitatea, lipsa de scupule ȋn a manipula gândurile celorlalţi, am simţit şi eu ironia de a putea scoate un profit dintr-o catastrofă; cum am simţit la tine că doar fantasma contează, dintre toate, că ea rămâne şi pentru ea trebuie luptat, am folosit-o şi eu ȋmpotriva oricui şi oriunde, asumându-mi profitul ei grav, inutil.

Iată-mă acum, ȋncercând să mă omor şi cu o pacoste olandeză pe care nici o istorie a literaturii nu o ȋncape – iar eu, despre mine, n-aş fi ştiut să fac altceva, decât să scriu – iată-mă la capătul unei aventuri pe care nu o mai pot crede că-mi aparţine deşi mai ştiu că printre unele dintre aceste rânduri, o fi şi-o parte din ceea ce eşti tu, dacă ai, prin absurd, suflet. Regrupându-mi gândurile ca soldaţii rana-n pungă, dacă e să spun că te iubesc, ȋn ciuda acestor fapte, te iubesc, exact aşa cum ţi-am spus, mai mult ca pe mine, ȋn mod definitiv şi absolut. Este grav, este greşit şi mai este şi fără sens, pentru că tu eşti nebună. Ştiu, de altfel, acum ȋncepe să conteze ceea ce pot recupera ȋn memoria bună, pozitivă iar iubirea, despărţită de ororile şi deliciile fantasmei ori de frustrările şi proteicul trupesc, iubirea zic, e curată.

Ceea ce reprezintă secretul, forţa ta, a devenit ȋn istorie o tradiţie care s-a uitat, nu mă ȋncumet să nu spun, şi educaţia acestui dar, pentru a nu pustii omenirea ori pe acela care poartă darul, s-a pierdut şi ea… urmează poate să recuperezi tu ceva, ȋmpreună cu fata ta, albastră, şi să-mi mai spui şi mie peste timp, dacă ai reuşit nu numai să nu-i ucizi pe cei care-ţi stau ȋn preajmă ci dacă poţi trăi tu ȋnsăţi bine, pozitiv ȋn această forţă, care te catastrofează la fel ca şi pe ceilalţi!

Evident că am resimţit cu mult mai repede ȋnceputul hipnozei ȋn Pasajul Victoria când m-am retras din tine şi când ţi-am spus că mă simt rău, psihic inconfortabil iar refuzul meu de a te privi ori de a accepta “şedinţa” te-a ȋntărâtat si ai “insistat” ȋntr-un mod atât de violent, după care te-ai simţit jignită, poate, ori mai ştiu eu cum s-or fi petrecut acestea şi ȋn ce ordine, evident spun, pentru că am devenit poate mai atent deodată cu stările mele şi nu mă mai las purtat de ele…

Dragoste de vrăjitoare… mi-a trebuit. Că am ajuns atât de neclar cu mine, ricoşat ȋn traseul meu cu totul de mirare, aproape abandonat şi… norocos că n-am crăpat, că trebuia. Nu pot acum să mă gândesc ce mă leagă de tine, probabil că va mai trece un timp şi eu voi deveni mai concret decât acum, să pot spune mai multe cu mai mult sens.

Ar mai trebui să ştii, ȋnsă, că ceea ce tu poţi numi farmecul tău ori mai degrabă farmecele tale, fiind un efect hipnotic, are ca primă ipoteză o diminuare o voinţei celuilalt iar nu vei putea ȋmpăca acest efect cu nici un bărbat din lume, lupta cu el, cu vitaminele sure ale orgoliilor şi sângelui otrăvit va continua. Va trebui poate să ȋncepi printr-o igienă a imaginarului, cu celălalt, să nu vă omorâţi! Nici mie nu-mi vine să cred cât de departe am mers ȋn sugestia ta, poate ajutat şi de propile-mi aiureli iar de aici, de unde m-am aruncat, nu mai pot spune ȋntreg să iubesc ori să rămân căci sunt mult mai degrabă cineva care-şi trăieşte de-acum independent un vis, o fantomă, decât un om…

Iar dacă aş fi tu, n-aş fi făcut un copil cu mine, aş fi căutat perechea metafizică a forţei mele, o forţă geamănă, o jumătate, şi m-aş bucura să ştiu că fetiţa ta e capodopera unui astfel de gând şi a unei astfel de alăturări cât despre ceea ce a stat ȋntre noi, eu sunt altfel. Eu vin din locul unde oamenii pot ȋndura privirea şi nu privesc cu ochii de negură, privesc din tot trupul, şi doar ȋnainte. Iar ȋntre noi a stat doar forţa ta şi de aceea n-aş insista ȋn grafica acestui raport oblic al fiinţei, strâmb, căci n-am putea fi alături şi nu suntem, deşi te iubesc, ȋnţeleg asta clar cum mai ȋncep să ȋnţeleg şi ceea ce va trebui să abandonez din trecutul meu pentru a putea ȋncepe, eliberat, o nouă respiraţie.

Dragă Antonia,

Care este motivul pentru care ȋţi scriu acum? Ȋn primul rând din surprinza şi din revolta unei descoperiri, apoi din maturitatea unei explicaţii căci şi tu vei fi având de câştigat, presupun, te va ajuta ȋntr-o oarecare măsură să trăieşti pe mai departe ferită de pericolele vechi. Un alt motiv ar fi acela că o scrisoare ca aceasta va ȋncheia o carte şi-ncerc acum să dau o primă variantă, să văd ce se poate, după care şi cel mai important, să restaurez termenii unei relaţii cu o femeie pe care am iubit-o şi pe care, ȋn anumite feluri, continui s-o iubesc din acea datorie rară de a fi tot timpul alături de aceia pentru care uneori ai fost alături până la capăt.

O altă problemă, destul de ingrată, este cine scrie, cui, căci multitudinea imposibilă a raporturilor se adânceşte şi mai bine decât să facem dreptate unor cuvinte, ar trebui poate să formulez direct subiectul acestei scrisori. Am ȋnţeles ȋn ce constă influenţa ta asupra mea, am ȋnţeles darul hipnic sub care am trăit tot timpul ȋn preajma ta, perioada cea mai gravă fiind cea din Grozăveşti, după care ar trebui să-ţi ȋmpărtăşesc efectele de mai lungă durată, care ȋn principal sunt descompunerea, spulberarea totală a persoanei şi, ȋn cazul meu, pentru un timp, o opţiune tot mai pronunţată pentru suicid. A trebuit să ȋnşir neutru, inept, aceste argumente pentru că nici că ȋţi scriu şi nici că am dormit tot timpul, n-are haz.

Diferitele stări de imersie hipnotică, contaminare a conştiinţei şi ridicare de la pământ aproape, ceea ce a ȋnsemnat la ȋnceput ȋn mod categoric o provocare a poeticului, s-a transformat ȋntr-un viciu distrugându-mă, ajungând aşa cum ai văzut, să merg ȋn cerc prin verandă ȋn pijama, zile la rând, iar faptul că nu puteam continua aşa trebuia să-ţi devină evident ȋnainte de a¬-ţi spune eu, după şapte ani, cărămiziu de nervi, adevărul: că ȋmi zmulgi sufletul. Şi totuşi.

Ingenuitatea ta reală, joaca, darul hipnic pe care ȋl cultivi cu fetiţa ta, punând-o prin copaci, jumulind florile şi alergând prin pădure, gustând pământul şi frunzele, mă convinge că am ratat cu totul subiectul, că trebuia să ȋnţeleg anatomia fantasmelor de unul singur şi foarte demult, pentru că ȋn tine e doar credinţa acestui dar şi poveştile, forţa rebelă a naturii, lipsită e adevărat de etică, doar frumoasă… Iar dacă drama s-a consumat ȋn confuzia completă a termenilor e pentru că de la ȋnceput au lipsit nu o mărturisire, ci două. Amândouă ale tale. Victima acestor mărturisiri e senină şi scrie.

Şi ȋn afara darului hipnic pe care nu ar fi trebuit să-l foloseşti ȋmpotriva mea, au fost glaciaţiile simţirii tale, teribil de fluctuante şi imposibil de controlat. Cele două dar mai ales primul element formează cleştele unei capcane de care ar fi trebuit să trecem din prima zi, nu să umblu nebun şapte ani şi să ajung la Marea Nordului, să ȋntreb Marea. Dealtfel regretul meu nu e ȋntreg ci mai mult condamnarea faptelor ȋn lipsa noastră contează acum. Pentru mine.

Aş vrea să continui ȋn acelaşi ton, sec, spunând că ulterior unei mai apropiate experienţe a alcoolului şi drogurilor am simţit cu fineţe alterarea conştiinţei, disconfortul ultimelor zile din Pasajul Victoria. Aşa ȋi cade câte unuia responsabilitatea unei fantasme căci ȋntr-un moment, ȋn somn, a jurat strâmb…

Pentru că răzbunarea mea, lupta cu zânele care au spart digul, malul spart, digurile care au cedat ȋn ‘53 şi marea a intrat peste mii de hectare olandeze, adică astăzi cu tot ce e astăzi, cuvintele mele de atunci, cum ȋn delir se luptau cu somnul (aici fă o comparaţie cu cei care ajunşi pe mare, ȋnnoată şi se luptă să nu adoarmă, să nu se ȋnnece) şi nu numai cuvintele căci a trebuit să distrug toate acele lucruri ȋn care aş fi putut crede, pentru că le căutai tu; ori nici ȋn tine nu era drum, căci blestemul darului este intimitatea şi fusul lui toarce mereu dragostea cu ochii, pe unde merge, cu fiecare… Aşa cum nu răspundea meduza chipului ei, nu mai răspunde viaţa acum, trebuie alungată ca un văl hipnotic pentru o nouă realitate.

Diformitatea unor reacţii, apropierea lor prea telurică, arhaismele care constituie plaga acestui imaginar ar trebui epurate ȋntr-o imensă operaţie, ȋntr-o creştere care s-o poarte dincolo de personajul ei de astăzi, de zâna care a rămas… Noi toţi suntem astăzi mai terni şi doar mirarea ei supravieţuieşte. Antonia? Mai eşti? Vroiam să-ţi spun că vom avea fetiţe cu ochi de onix care vor amuţi animalele şi le vor vorbi şi băieţei metamorfici care se vor transforma ȋn peşti, ȋn şerpi, ȋn vulturi şi-n lumină, că darul tău va ajunge limb şi templu ȋn fete iar frământarea fiinţei, transformarea ȋşi va pune frontiere şi orizonturi ȋn băieţi, că vom călători ȋn descântece şi străfulgerări prin zăvoiul ȋn care cu mulţi ani ȋn urmă Gârbă, cel care a construit casa italiană a lui naşu’ a fost răpit ȋn noapte de către iele şi a zăcut doi ani ȋntr-o secţie de psihiatrie, că vom ȋmblânzi şi dezmierda forţa ielelor cu trupul nostru de fantaşti, ultima familie de semizei din modernitate…

De ce să nu pun gândul frumos că ştiu, da, de ce nu mai sunt, dar că tot ceea ce m-a distrus trebuia să şi fie cel mai frumos lucru; şi că ȋntors cu faţa către cea mai complicată Evă, pe care câteodată creatorul o lasă lumii pentru ca lumea, ȋnfiorată, să ȋşi ȋntoarcă privirea către el, cerând ȋndurarea unei ȋnţelegeri ce va sta doar la capătul istoriei, de ce n-aş cere-n veac indulgenţa unui alt răstimp, ȋn cadra de abis a visului. Poate doar să fi fost Ariadnă şi nu Antonie ca din ghemul care te scoate din labirint, gestul total al femeii care-şi salvează iubitul dăruindu-i ȋntoarcerea, viaţa… dar tu nebună, fugi pe câmpii, călcâiul, călcâiul!

Dacă trebuie să mă despart de tine. Mi-aş da cu aurul privirii tale pe tot trupul ȋn fiecare dimineată cum ieşeau grecii ȋn gimnaziu, aş pune ochii tăi deasupra mesei unde scriu şi mi-aş aprinde sufletul ȋn fiecare noapte din licoarea lor de aripă de flutur, medievală, aş găsi legile prin care cobori pe scara infernului şi urci ȋn Paradis, aş trage din plămânul de retină verde sărutul ȋngerilor şi blestemul, dacă n-aş şti că am făcut-o. Iată ultimii anii mei. Şi plec doar să citesc o viaţă care s-a scris singură, plec fără ca din mine să fi rămas ceva, plec cu regretul că femeia e posibilă când porneşti, niciodată la capătul ei; iar regretul meu, de a nu mă fi născut ştiindu-te, cum se-ntâmpla aiurea prin vechime, catastrofa ȋntreagă de a nu te iubi căci eşti rece şi eşti plămădită din vis, o voi duce ca un convoi de ciumaţi acoperiţi de văluri negre sub care cântă agoniile.

Antonie! Voi striga când alb şi ȋncet voi apuca cu braţul, braţul crucii şi când voi intra cu ochii ȋn pământ ȋţi voi simţi iar vraja, darul tău hipnic, şi voi muri acolo, ȋn el. Iar Magul, cel ce a rânduit cărămida verde şi adâncă a ochilor tăi, mă va zidi cu un zâmbet ironic ȋn cripta ȋn care sufletul meu a ars şi-a implorat şapte ani, şapte ani ȋn fiecare zi! Şi ce altă dovadă ȋmi va cere Magul dacă nu va vedea că nu din virtuţi mi-am ȋmpletit coşul vieţii ci din păcate şi neştiinţă. Iar dacă nu mă va mai vedea nimeni, e deajuns că am pierit ȋntr-o privire care ea ȋnsăşi vede şi călătoreşte, căci am pierit ȋn vraja privirii care se ȋntoarce lumii şi care răpeşte, arareori, cu totul, câte-un condamnat…

Scriu şi plâng fără să ştiu ce scriu cu ferestrele şi uşile deschise iar vântul se ȋmprăştie ȋn adieri de cafea prin Pasajul Victoria, scriu cum fug de tine şi de mine, ȋn acest final ȋn care nu mai am nevoie decât de tine. Şi nu-ţi voi spune asta, pentru că nu ai dreptul s-o ştii. Pentru că eşti o fiinţă care ai abuzat de iubire, i-ai ȋncălcat legile, i-ai sfărâmat tablele şi pentru c-ai vrut pentru tine lumea. Atunci când eu te iubeam. Ai vrut puterea, veninul puterii, acolo unde oamenii se ȋntâlnesc pentru a-şi dărui totul, de-acolo ai vrut tu să aduni avere. Şi m-ai purtat ȋn lesa ochilor ca pe un măgăruş, şi mi-ai cerut lucruri care nu există pe pământ şi-ai rupt ȋmprejurul meu realitatea, când disperat şi orb am căzut, hipnotic, pe dalele din marmură spartă ȋn faţă casei, acea iarnă, ai mers ȋnainte. Ai crezut poate că mă voi crea din nou lângă tine să fiu potriva fantoşelor tale, vrăjitoareo, nu ai ştiut că-n mine rămăsese o lege mai adâncă, eu ȋnsumi, pe care chiar ars ȋn infernul tău, nu-l pot renega şi dacă pentru o clipă m-am ȋntors ȋmpotriva lui, pentru tine, nu l-am putut ȋnfrânge!

Iubirea, Antonia, tu ar fi trebuit să mă ȋnveţi despre tine iar eu ar fi trebuit să te-nvăţ ce-i iubirea. Căci iubirea, suflet perfid, nu e din putere şi chin, nu e vis, verb, speranţă, nu pretinde, nu iartă, nu cere şi mai ales nu supune, iubirea este simplu dispariţia celuilalt! Când poţi iubi până când celălalt dispare. Tu ȋnsă eşti exerciţiul ȋnsuşi al diferenţei şi când te-am iubit, printr-un subterfugiu magic, eu am dispărut! Tu eşti o vrăjitoare rea pentru că laşi pe alţii să iubească şi când iubesc, arunci privirea de hienă ȋngropându-i şi ȋngropaţi, te ȋntorci la ei blândă ca o căprioară, rugându-i să-ţi dea sufletul. Capul Gorgonei care te priveşte o dată transformându-te ȋn piatră, cum să aduc ȋn cremenea disperărilor mele din nou scânteia vieţii şi dacă voi fugi iar liber prin zăvoaie, oare nu voi fi trist? Mi-ai furat ceva ȋn somnul magic poate, şi poate m-ai furat şi nici tu nu ştii ce! Ce ne facem? Şi mă ȋntreb ȋncă: dacă a fost totul o vrajă, s-o fi ȋntâmplat şi iubirea, căci dacă s-a ȋntâmplat, accept să plec fărâmiţat, lipsit, dar dacă nu, dacă a fost doar vraja, să ştii că ar fi trebuit să te ucid iubito cu câinii, pe maidan. Iar dacă tu vei ȋnvăţa vreodată să trăieşti, ȋntoarce-te la mine, când vei fi aflat că lumea nu-i un basm ci basmul e de lume, târăşte-ţi trupul la Marea Nordului, unde te voi sărbători cu pescarii pe tărm iar dacă le voi spune atunci cât te-am iubit, doar ei, care privesc cu anii marea verde, vor şti că am scăpat… Ori dacă nu vei fi-nvăţat şi-n clipa aceea vei şti că niciodată nu vei şti, anunţă-mă să am bucuria acelui sfârşit, aşa cum japonezii văd viaţa ca un gest, care uneori se termină…

E ironia ȋnsăşi a firii că unele flori, prea frumoase, ȋncep să vorbească. De-ar fi tăcut ȋn tencuiala de culori, ai fi ştiut că-i floare şi te-ai fi ȋmpăcat. Dar dacă a vorbit, acum e om şi când te uiţi, e floare doar. E ironia ȋnsăşi a firii că unii oameni iubesc ȋn loc să plouă afară ori norii să meargă, ȋn loc să ardă focul ori râul să curgă, de-ar fi ştiut, creatorul n-ar mai fi făcut iubire ci de-a dreptul lemn, piatră, foc. Dar dacă a făcut iubire, rău a făcut.

Şi ȋnainte chiar să-nchei ar trebui să vorbesc despre buţiile cuvintelor mele pe care tu le-ai dat cepul, despre păsările arse pe crengi, legate de copacii ȋn flăcări, despre cum mă vroiam ȋnapoi. Ar trebui să-ţi spun că frica de tine după acel puseu hipnotic din Pasajul Victoria, spaima că voi dispare dacă te ating, o spaimă adâncă, de animal, mă face să-ţi resping, prezenţa, eşti o vrăjitoare, am văzut, aşa cum vezi o sclipire verde din focul iadului. N-aş mai vrea să te ţin ȋn braţe căci nu eşti vie, nu mai eşti… ai ȋnvăţat tot ce era de ȋnvăţat, ai plecat. Şi nu te mai poate nimeni ȋntoarce, ai gustat veninul puterii aşa cum oamenii se sting ca lumânările când suflii privirea ta rece ȋn creştetul lor. Urmează o tristeţe profundă şi dezamăgirea… Cu atât mai mult cu cât nu am avut niciodată intenţia de a-ţi face rău dar lângă tine… de ce aş sta eu lângă tine. Pentru că te iubesc?! Dar nu mai vreau să mă lupt pentru mine, vreau mai ȋntâi să fiu, chiar şi cu tot ce am absentat aceşti ani, vreau să fiu, Antonia, şi de aceea nu te mai vreau. Căci te-am privit ȋn ochi pentru a te vedea şi a te iubi iar tu n-ai fost acolo, tu nu eşti ȋn ochii tăi, tu eşti lângă. Iar iubirea, să ştii, e cel mai mare dar, e mai mult decât dracul.

Zilele trec şi ceva adevărat ȋnţeleg că a fost foarte demult ȋntre noi, când eram copii. Când ne-am ȋntâlnit a doua oară spaima şi vraja era gata, ca şi mistica grea a trupului tău. Şi cât mai suntem acei copii, vom mai reuşi să ne ȋntoarcem chipul ȋn oglinda celuilalt. De atunci mi-a fost frică să mai trăiesc, Antonia, şi-abia acum când s-a rupt vraja şi spaima pot să văd iubirea din nou, tot ea, tot acolo, ca un sac cu jurăminte pe care l-am deschis din greşeală; iar ea nu este cum am crezut, diformă, stranie, tăcută, e doar iubire. Şi să nu mai faci rău celor pe care ȋi vei mai iubi, Antonie, să trăieşti din darul tău, ca un artist ȋn grădina domnului, cum şi eşti, ca un pictor care scoate din tectonica timpului imaginile de aur ale creaţiei. Căci tu poţi vedea până ȋn prima zi!

M-am plimbat astăzi pentru prima dată, pentru mulţi ani, fără tine, fără spaima ta, doar cu mine. Şi a fost ca o lungă aducere aminte. Am stat cu mine până când tu, furişă, a trebuit să accepţi şi să pleci. Şi după aceea am simţit din nou că văd, că respir. Şi a fost bine căci uitasem şi eu să trăiesc. Iar când m-am ȋntrebat ȋncotro să pornesc, cu sorţii traşi, mă gândesc din nou la tine pentru că nu mi-a mai rămas decât călăul din vis. Iar visul, când se destramă, călăul e o fată frumoasă pe care am iubit-o fără s-o cunosc.

Azi noapte am visat un câine mare, alb. Şi-apoi mi-a venit ȋn minte că de mai multe ori mă ȋntrebasem când se va termina, fără să ştiu ce. Pe urmă, iubeam o fată care m-a privit cu ochii goi ȋntrebându-mă fără să-mi spună nimic, dacă mai am vreun vis, dacă nu am distrus totul, din setea de a fi din nou. După care am ȋnteles, nu mă voi naşte de fiecare dată, fără scăpare, fără şansa de a rămâne ceva, că voi izbucni din frumuseţile care-mi vor ieşi ȋn drum din nou, ca o arteziană de vis şi mi-am promis doar prudenţa de a nu mai iubi o poveste cu zâne ţesută ȋn jurul vrăjitoarelor.

Aş vrea să-mi cer si iertare pentru cuvintele mele căci grele, ele nu sunt drepte. Nimeni nu ştie ce e drept. Tu, de spaima ta, nu am vorbit. De panica ta permanentă căci forţelor care le-ai pus ȋn mine, nici tu nu le-ai rezistat. Şi vina ta, nu este. Ea, lumea, răspundea protestând la apariţia ta, deformându-se şi, ȋn dezbinări, fără ca tu să fi avut vreun gând rău, lumea te-a speriat, căci nici ea nu ştia de unde vii şi-o lege mai adâncă ȋn ea te-a respins; iar acestei legi tu i-ai opus frumuseţile tale şi ȋn răstimpuri, o supui cu totul… te baţi pentru lume cu tot frumosul de care eşti ȋn stare, vrei să fii om de undeva adânc şi numai frumosul, un frumos pur care curge ca un izvor dintr-o stâncă, doar aşa tu te ceri ȋnapoi din cleştele vrajei ȋn care eşti ȋnfăşurată, dar spaima nu va dispare niciodată, o spaimă adâncă, de animal, pe care mi-ai dat-o şi mie. Frumosul cu care tu te rogi ȋmpotriva oceanului verde de care stai atârnată, cuvântul tău ultim, gâtul de lebădă ce iese din valuri, am văzut şi asta… poate aşa doar am rămas, de n-aş fi rămas…

Aş vrea să ştergi acum cuvintele rele despre mine şi despre tine căci ele sunt neadevărate, scrisoarea nici nu va arăta aşa, acum e plină de furia unei luminări şi de regretul unor drumuri ȋntoarse şi nici să n-o arăţi cuiva ȋnainte de multe corecturi căci ar putea să ne facă rău… recunoştinţa mea aş vrea s-o pun aici. Pentru tot.

Când am venit la tine şi lucrurile se legau cum se leagă lucrurile dar pe tine nu te poate urni nimeni de acolo de unde eşti, nu-ţi poate spune ceva, nu te poate lega ori compromite, eşti fixă ca o stea sau ca o groapă şi ȋmpotriva ta am folosit toată ordinea mea veche; dar aceasta a căzut ca o machetă sfărâmată şi aştept acum, din ce am devenit, să ȋmi recapăt din solzii tăi iubirea de mine, sunt deja la capăt. Nu se mai poate ȋntâmpla nimic, sunt eu ȋnsumi o fiinţă intermediară, salvată de vis, ȋngropată ȋn el. Mi-ai arătat că sunt oameni care nu trebuie să urmeze alţi oameni căci ei sunt singuri, sunt de altundeva, şi eu n-am vrut să cred până când n-am aflat, la capătul celălalt al Europei, că oamenii sunt liberi, ca păsările, şi la capătul celălalt, de mine, că oamenii nu sunt vii, sunt oricum. Şi că sunt mai multe lumi, şi că rareori se ȋntâlnesc oamenii unii cu alţii dar se pot iubi aşa, rupţi. Şi iubirea ȋnvie.

Mi-ai arătat că ȋn adâncuri nu sunt legături puternice şi eu mi-am dovedit că nici suprafeţele nu-s legate, căci lumea-i ȋncă de lichide, nefăcută ȋn unele locuri, aşteptândă, vraişte. Am aflat de la tine, apoi, că ceea ce simţim e mai importat decât să fim, e mai adevărat, chiar dacă trece ca vălul şi am ȋnţeles că nu o viată le trebuie unor oameni, care n-au s-o găsească niciodată, ci e de-ajuns visul iar oamenii comunică ȋntre ei de pe piscuri, fără să se mai poată bucura că sunt ȋmpreună, comunică fără să-i lege cuvintele ori istoria, şi de la primul moment de tăcere, e totul reluat de la capăt.

Ȋmi e acum ruşine că m-am apropiat cu sentimente omeneşti faţă de-o astfel de femeie şi umilinţa de a fi ȋnvăţat de la ea arta ȋntreagă de a mă desprinde de lume, şi chinul, dar ce se face fără chin pe pământ, zile de pasaj, Pasajul Victoria, unde a trebuit să-mi ȋnţeleg trecutul şi să-nţeleg că sunt mai mult cu el, cu mult mai mult. Dar dacă suntem atât de departe unii de alţii şi adevărul ăsta trebuie să-l spunem acum, nu e aşa că orice altceva contează, cumva fragmentul de clipă care nu se ȋntâmplă, din clipa care curge pe muchii, ori când grădinile olandeze izbucnesc ȋn culori pline de ape, abia seducţia de pe urmă a unei fete fără nume, cerul dement al iubirii, sub poduri, dupăamiezele de cuarţ ȋn care oamenii, trecând unii pe lângă ceilalţi, izbucnesc ȋn vorbe bune, ce altceva.

Cum aş fi putut eu trăi pasiunile Nordului, mai rafinate şi mai rebele decât coşmarul tău de drac, cum aş putea eu ȋnţelege terasele de piatră, şterse cu sutele de ani de bărbaţi din care a rămas numai gândul, cum aş fi ȋnţeles că trebuie să merg mereu mai departe dacă nu te-aş fi iubit pe tine? Desprins din vraja de pământ a lucrurilor, cu tine am ajuns printre oameni şi dincolo, unde ei ȋnşişi se ruşinează şi se ȋntorc, abia datorită ţie continui; când zac pe canapelele de piele din Witte de Withstraat aşteptând indiciul ascuns al unui chip ce nu s-ar fi născut pe pământ, ţie ȋţi datorez entuziasmul şi dacă vine, e pentru că am trăit lângă tine un timp ȋn care a fost de-ajuns ca lumea să se schimbe. Dar privirea ta de fiară m-a alungat cum calcă, fript, pisicul pe spini…

Viaţa mea din lovituri de teatru… dacă mai continuă aşa, ȋn doi ani nu mai am ce citi. Voi pretinde eu, cărţilor, să mă citească, bibliotecii mele să mă scrie, cuvintelor mele să mă asculte, căci voi şti tot, voi fi un caligraf! Dacă bucăţile mele de memorii sună mai rău decât un basm arab, şi ele sunt concrete, dar imposibile, de nedescris! Chiar mă ȋntreb de ce mi se ȋntâmplă numai mie, când vii tu şi-mi răspunzi: “Asta numai ţie ţi se poate ȋntâmpla!” Dar nu mă feresc să mă ȋntreb, de teama că voi găsi o explicaţie. Eu mă aştept de-acum la tot ce poate fi mai ireal. Să nu mă minţi, să nu devii iarăşi serioasă şi să mă asculţi cum o iau razna. Aş vrea să-mi spui dacă tu crezi cazul meu ca fiind posibil. Şi ca să continui gluma, ţi-aş cere ȋn mod cu totul gratuit un sfat cum să mă feresc de mine. Trebuie să recunosc că m-am gândit la tot ce s-a ȋntâmplat şi confuziile sunt atât de mari – era să spun evidente -, ȋncât, ştiu sigur, numai tu poţi să mă scapi; pentru că va fi semănând prea mult cu unul din personajele de prin dosare şi sunt sigur că s-a produs un efect de contaminare, foarte periculos, şi care poate ȋn curând să mă ucidă.

Oricum, ȋn ordine fichteeană, asta ar fi trebuit să fie ultima dintre catastrofe, când aflu că eu nu mai sunt eu, şi mă nasc pe hârtie. Tu ce zici? Antonia? Mai eşti? Ce se mai poate ȋntâmpla? O viaţă ca asta ȋn preajma cărţilor nu poate fi o ȋntâmplare, ea e o invenţie, nici o viaţă nu poate decurge astfel dacă nu ar fi provocată de o carte, care e mai adâncă şi care se scrie bătându-şi joc de câte un personaj. Şi trebuie acum să o ȋnţeleg ca atare dar nu am decât note pe care le-am adunat pe nerăsuflate despre ceea ce s-a ȋntâmplat parcă ȋn afara mea. Oricât ar părea de deplasat acest punct de vedere, sunt cert ȋn problemă că ar trebui să găsesc acum o regulă. Ea nu poate fi decât un salt de pe scenă ȋn culise. Căci dacă ȋntâmplările nu vor continua ȋn exteriorul deplasărilor reale de accent, dacă nici acum nu-mi va reuşi pasul către ceea ce nu se ȋntâmplă, să am răgazul cu care doar şti şi numai aşa sporeşti, adică autorul, ipoteza şi resortul fantasmagoric al vieţii mele ȋmi va scăpa şi recunosc, a existat prilejul interior, provocarea dar faptul că am fost ajutat, mă sperie. Viaţa – oroare! – e vie!

Sunt acum tentat – şi nu pentru prima oară – să ȋncerc orice, ȋn mod definitiv, cum au ieşit lucrurile pe care le-am hotărât. Poate că sunt ȋntr-un astfel de vis şi ȋmi ȋngădui să-ţi ascund pentru o vreme vrăjitoriile. Ȋn fine, din cuvinte ar trebui să vezi că mă ironizez. Pentru că nu mai am, mai mult ca niciodată, sentimentul realităţii… Şi pentru că nu ştiu cum s-ar mai fi dat altundeva dacă zilele astea ȋn care simt atât de simultan şi congruent atâtea lucruri diferite de parcă n-aş şti când să trăiesc ȋntr-o memorie care se coagulează spontan. Când găsesc câte o breşă ȋn aparenţe, pe care le ştiu din ce textură sunt făcute şi că sunt rele, adică mă ȋnchid, găsesc un om nedezvoltat, aproape un copil căruia nu-i acord nici o valoare. Ar trebui să mă ȋntorc la el dacă aş sfâşia şi aş reduce dar nu pot să nu fac aceasta pentru că gestiunea simplă a lucrurilor şi orientarea ȋn acel plan se pun. E clar că acel personaj nu a trăit deloc şi spaima de a-i da acum viaţa mea mă ȋnneacă.

Profitul imediat al operaţiilor pe care le ȋncep zilele acestea şi care nu cred să aibă precedent ȋn afara cadrului psihanalitic ȋl ȋnregistrez ca desprindere, uneori radicală şi multiplu dispersată ȋn mental, fără să sesizez modul cum o desprindere determină altele, deşi pot observa cu siguranţă aceste reţele, soliditatea lor internă. Sunt mai degrabă dezamăgit de existenţa lor care sugerează un soi de automatism de care aş fi sperat să mă dispensez, să pot avea deliciul de a culege şi gusta… Teroarea câte unei imagini vechi ȋnsă, ele sunt deocamdată la fel de puternice. Ştiu ȋnsă acum originea şi anatomia unei spaime pe care pot s-o execut când vin prea tare ȋn sugestia ei şi care până acum nu o sesizasem ca spaimă ci ca stare de fapt care uneori se exprima ȋn enunţuri ce acţionau direct, imperativ şi pe care acum mi le amintesc – acest lucru e cel mai spectaculos dintre toate – pe interfaţa onirică a unui drum la capătul căruia am decis, bunăoară, că va trebui să-mi iau viaţa. Mă opresc aici de teama de a te plictisi.

Iar acum ȋţi voi spune cel mai important lucru din această scrisoare. Ȋn iubire, nu te puteai ascunde, vedeam prin tine tot ceea ce visai, ca nişte pânze colosale care ne ȋnfăşurau, vedeam tot ceea ce tu vedeai, tot ceea ce ȋnchipuiai, câmpiile pe care zăceai ȋn ploi de primăvară, brazdele de flori ce-ţi cădeau pe umeri, bărbaţii cu care mă ȋnşelai ȋn vis, vedeam tot… numai asta vedeam… vedeam ȋn dragostea ta mai clar, mai adânc, mai colorat şi mai consistent decât se vede, vedeam cu mintea, fără ochi, ca nişte deschideri ȋn neguri care mă alungau şi mă chinuiau şi ȋmi plăcea să mă las ȋn valurile tale colorate mai degrabă decât dragostea, căci nu era dragoste, era vedenia, era cunoaşterea ori poate nu chiar… Trupul tău e o prismă prin care am văzut Paradisul, Iadul, tot ceea ce vroiam să văd vreodată şi tot ceea ce nu vroiam să ştiu, vocile culorilor, coşmarele cum fug zebrele pe câmp, cu urechile ȋn sus. Tu credeai că ştii să te ascunzi de mine dar eu vedeam prin tine cum vezi prin sticlă, nu ştiu cum se petrecea asta şi nu ştiu de ce, pur si simplu. Că tu nu ai ştiut despre aceste lucruri mi-e greu să cred, de altfel, dar că vei fi ȋncercat să mă diminuezi şi să mă porţi ȋntr-o stare infimă, asta e evident şi, iarăşi, rău ai făcut.

Să-mi spui, oricare ar fi adevărul, aş vrea să ştiu căci aş vrea să ştiu de ce nu suntem ȋmpreună iar şansa acestor lucruri aş mai vrea s-o recunoşti din cele spuse că a ţinut de tine, nu de mine, că tu eşti dracul, aş vrea chiar să scrii. Să scrii că n-ai fi vrut să fim chiar ȋmpreună, că visai altceva şi pentru asta aveai nevoie ca eu să dispar. Când ȋmi aduc aminte cât de caraghios eram, cazna ininteligibilă a fantasmelor, morfina zilnică din ochii verzi, ȋnţelegerile mele vechi şi inepţia mea completă mă apucă o furie veritabilă, aceea că, adevărat, tu nu m-ai iubit. Dar… din acele momente, nici eu nu te-am mai iubit, a rămas doar lupta, lupta pentru putere, dusă ȋn vis. Şi nici ȋn fustă nu vroiai să umblii. Amintesc aceste lucruri fără alt scop decât că ele ȋţi pot da o indicaţie despre efectele perverse ale drumului tău, cum arde sufletele şi distruge şi poate vei ȋnţelege că doar câteva minute in fluviul privirii tale poate ȋnsemna luni de ură şi de opresiune, cazna verde, mongolă a pumnului pe suflet.

Nu-mi iert apoi, c-aş fi rămas cu sufletul ars lângă tine. Iar tu eşti aşa pentru că doar viaţa pe tine te-a-nvăţat ceva, nu oamenii, doar singurătatea, sălbăticia şi furişul iar pentru asta, tu nu aveai nici o urmă de convieţuire ȋn tine. Dacă ai fi avut acel lucru, Antonia, şi lângă monstrul care uneori priveşte din tine ar fi fost şi o bucată de om, acum, te-aş fi plimbat pe tine şi n-aş rămâne ȋn seara asta ȋn casă şi dac-ai fi-nvăţat să mă aperi, cum ȋţi priveşti copila, cu ochii curaţi, căci a avut dreptate dentistul când a spus că n-ai iubit nici un bărbat dacă nu l-ai privit ca pe fetiţă măcar o dată, să nu-i arzi ȋntr-o clipă sufletul plăpând, ar fi fost şi timpul mai bun cu tine şi n-ai avea cum să-ţi surpi viaţa, a ta sau a altora.

Scrisoarea asta e cum ţi-aş vorbi prima oară şi-aş vrea să-ţi spun despre tine, aş vrea să-ţi spun despre cum te transformi căci foarte probabil că, ȋn parte, nu ştii. Aş vrea să-ţi vorbesc acum de vrăjitoare, numai de ea. Şi doar că a venit acum seara şi pot vorbi căci dimineata zac fără puterile sufletului, iubindu-te cu o forţă care ȋmi striveşte pieptul, la amiază ȋncepe să mi se facă frică, să mă ȋntreb ȋncotro o va mai lua viaţa şi ce va trebui să fac şi abia seara ȋncep să văd clar, şi n-am sperat niciodată să reuşesc să-ţi pot vorbi. Aş fi crezut, până la capăt, ȋn iubirea noastră, ȋn calvar. Văzându-ne contururile dar nemaivăzând conţinutul privirii – şi nu e ăsta, oare, visul?

Şi mai pot să-ţi vorbesc despre vrăjitoare pentru că am văzut că poţi fi mamă. N-aş fi crezut că poţi domoli firidele spaimelor tale până ȋntr-atât ȋncât să te ţii de mână cu un copil… Iartă-mă, dar n-am crezut. Am crezut că ambiţia ta ȋi va sfărâma mânuţele şi ochii tăi ȋl vor respinge şi n-am crezut că vei avea răbdarea lui, căci copiii sunt făcuţi din răbdare iar tu, din nebunie. Dar şi crocodilii, şi şerpii şi se pare că şi dracii plodesc şi sunt mame. Vrăjitoarea ȋncepe din judecăţile tale rele şi din mândria ta şi tu nu mai şti demult ce e drept sau nu, ea se naşte plină de venin şi de curiozitate, o vezi plutind şi ȋnvârtindu-se deasupra mesei de culori după care loveşte şi se ascunde după scaun. Dar uneori, vrăjitoarea ȋncepe din miracolul unei culori fără ca tu să ştii, ce se ridică de pe paletă, ȋmbiind lumea de plăceri şi lucrurile ȋncep să-i facă loc şi ea păzeşte zâmbind şi mângâindu-şi iubiţii, care zac pe covoare, cu rănile desfăcute, zâmbind, cu ochii goi, şi-apoi taie din tortul cu stafide şi bea puţin sânge de căprioară. După care trânteşte pe masă, cu o trosnitură de lemn năprasnică, un iepure crud, cu ochii ficşi, mort de spaimă. Dar a mai fost şi-o vrăjitoare bună, demult. Aş vrea ca tu să ştii cum a fost prima vrăjitoare căci pe celelalte le-am ȋndurat pentru ea dar despre aceea, nu-ţi voi spune nimic pentru că vei râde de ea şi ea va fugi de tine, speriată. Acum, eşti prea mândră, prea rea, prea ȋmprăştiată ori tristă pentru ca tu s-o mai iubeşti. Pentru mine, acea vrăjitoare e singurul lucru pe care l-am iubit cu adevărat ȋn viaţă.

De ce a trebuit ca acea forţă din păpădie şi nectar care trezea bondarii din lalele dimineaţa cu râsul, de ce a trebuit să se transforme ȋn cazna vieţii mele, ȋn monstrul de oţel, căci de priveşti iubito, prin ochii tăi se vede uneori infernul, poarta bine unsă a infernului din care răsari ȋn faţa mea ȋn pulberile verzui ale oniricului, iubita mea criminală, iubita mea cu ochii de mort, femeia pentru care viaţa mea s-a sfărâmat şi ce mai este acest timp ce mi-a rămas dacă nu sfârşitul ȋnnecat al acelei iubiri care m-a purtat acolo unde nu mai există nimic.

Şi timpul tău nu trece cu lumea şi ţi-am mai spus o dată, ȋţi aduci poate aminte: “Când mă uit la tine, nu ştiu ȋn ce an e.” Tu nu ştii cum puterile ȋn tine au crescut şi s-au separat, cum unele din ele ȋşi ȋntind rădăcina albă să tragă seva sufletului şi cum acelea frumoase se ȋnvechesc şi trec. Tu nu ştii că alta, acum, ȋţi ia locul şi că aceea ȋncă poate fi mai bună decât ce-ai avut tu vreodată ȋn tine dar cine te va ȋnvăţa asta iubit-o, cât eşti tu de sălbatică, cine va drămui ȋn tine tonul firesc şi splendid al maturităţii? Şi teamă-mi este că iar viaţa, sălbatică, te va tăvăli şi-ţi va curma zâmbetul… de ce n-ai vrut tu oare, să fii lângă mine? Şi cum voi suporta eu iar frumuseţile vieţii ştiind că n-am dezlegat sufletul tău din Purgatoriu?

Numele meu este Radu Botta, sunt născut ȋntr-o Dumincă, 1974, Bucureşti iar ȋn 2002 am emigrat ȋn Olanda unde ar fi două feluri de oameni: ţărani şi amsterdamezi, am ales Amsterdamul. Ȋn 1999 am absolvit Facultatea de Teatru şi Film, Secţia Regie la Clasa lui Mircea Drăgan – cel cu Ȋntoarcerea Vlasinilor, Cuibul Salamandrelor, Ştefan cel Mare -, după care am ȋnfiinţat trupa de cabaret “Alhambra”, finanţată de Fundaţia Femeilor din România, trupă care s-a dezmembrat ȋnainte de primul ei spectacol; aveam tot, dansatori, soliste, Buffone era Puiu (Pavel Valeriu Dan), foarte talentat, iar Leopoldina Bălănuţă, Dumnezeu s-o ierte, ne dăduse şi scena printre repetiţiile dumneaei…; dacă rupeam gura târgului, decoruri şi trompete ne mai trebuiau, mă plimbam acum prin Bucureşti făcând lumea să râdă, cu pâine şi apă ca orice artist subţire.

Puiu (Valeriu Pavel Dan)

Ȋn PROtv am făcut o perioadă reportaje despre oameni care au avut succes (sau măcar o stare bună despre ei ȋnşişi!), emisiunea se chema “Am ȋntâlnit şi români fericiţi”, unii ȋşi mai aduc aminte, Tatulici ne spunea că noi facem docu-drame, adică o combinaţie ȋntre documentar şi punere ȋn scenă, asta am făcut. După ce a mai trecut timpul şi m-am săturat de teatru şi televiziune, de oameni care ţipă fără să ȋi doară nimic şi care râd fără motiv, am publicat sporadic articole pe teme culturale ȋn “Revista22” – trecând deci ȋn categoria celor care vorbesc degeaba. Continui să scriu şi visez despre Bucureşti, oraş care e mai ȋntins decât Brazilia dacă ştii să-i spargi nucile iar dacă incluzi şi Buftea din vremea lui Fister, când se plimba pe mijlocul străzii ȋn costum de cowboy şi cu o sabie mare pe umăr, un sas din Transilvania, cascador, pe care vroiau ţiganii să-l omoare – eventual -, şi să-i fure herghelia – cai mai frumoşi decât actorii dacă iei aminte la ei ȋn filmele noastre istorice, Bucureştiul e cam toată America, cu azteci cu tot, ȋn stare pură.

Prima mea pasiune – după ce am terminat să plâng şi să fac pe mine -, de care ȋmi amintesc, se pare că au fost poveştile, basmele pe care mi le povesteau părinţii, vecinii, bunicii şi nu cedam ȋn ruptul capului să ȋnchid ochii iar când amorţeau ei sub tortura fabulatorie, ȋi trezeam să le povestesc versiunea corectă, bebeluş fiind aveam o stare insomniacă şi nu adormeam niciodată pe ȋntuneric, nu adormeam ȋn genere. Munca părinţilor ani la rând a fost adormirea pruncului dar nu mai vroiam să mi se cânte, vroiam naraţiune. Lumina aprinsă ȋn perete păzea să nu mă trezesc deodată ȋntr-un ȋntuneric şi mai mare dac-aş fi revenit pe pământ. Când plecam cu părinţii sau bunicii aiurea prin ţară purtam ȋntotdeauna la noi lampiţe pe care le agăţam de vreo priză noaptea; datorită acestei spaime, somnul fiind o specie de ȋntuneric ca oricare alta, am putut privi cu stupefacţie, frică, reţine şi categorisi tot felul de specii de beznă, ȋmi amintesc tunelul de la Bran, coridorul acela prin pământ, plin de lilieci, care ar fi dus ȋn castel prin intermediul unui lift medieval undeva la capătul lui. Am făcut câţiva paşi cu bunicul meu, Niţescu, până când am simţit că pereţii se mişcă, sunt de carne.

Jucăriile o să le ţin minte până voi muri – am vorbit cu ele continuu, zile şi nopţi, le voi lua cu mine ȋn mormânt. Erau mari, largi, ȋnalte, colorate şi dacă intrai ȋn cameră aveai impresia că ele se jucau ele cu mine dar nu era aşa, rinoceri gonflabili, hipopotami de pluş umflaţi cu paie, păpuşi din plastic roz cu rochiţe albe sub care te puteai ascunde, o maimuţă fară cap dar era bună şi fără, un camion ȋn care puteam să intru tot şi de care ȋmi amintesc toate amănuntele, zgârieturi, roţi, trăncănit de cuvă cu nisip, acţipilduri pe care le lipeam pe ce se găsea şi ceva tancuri teleghidate, pentru dezvoltarea agresivităţii la băieţi. Dar agresivitatea mea era nativă şi ȋmi băteam bunica, pe Ana, cu o curea (să facă zgomot să moară de frică) şi o muşcam imediat ce plecau părinţii de acasă, mai ȋndrăzneţi din fire. O găseau infricoşată, ghemuită ȋn fotoliu, după care mă luau la poceală pe mine. Verişorii sau vecinii ȋn vizită trebuiau să-mi spună şi ei poveşti, să mă ȋncerce cu somnul dupăamiaza şi acest consum oniric al zilei nu m-a părăsit nici acum. Ajuns ȋn Olanda, câteva săptămâni ȋn care nu am putut citi nimic fiind tot pe fugă, am observat că nu reuşesc să adorm dintr-o specie de insomnie de demult, ca un perete alb pe care zaci degeaba, insomnia primilor ani. Victima se stabilea de altfel pe parcurs – erau şi unele poveşti sadice, Viorica mi-a povestit numai de mese ȋntinse şi prăjituri. Când nu mai rezistam, somnul mă ȋmpuşca pe un covor sau prin bucătărie, ȋn ciorbă. Mai apoi a fost achiziţionat un pick-up din acela valiză, rusesc, care era dotat cu basme automate. După care am ȋnceput să citesc ghemuit ȋn fotoliile ȋn care ȋmi torturam bunica, şi nu am mai deranjat de atunci pe nimeni.

Despre perioada imediat următoare, un fragment din romanul “Ramura bastardă”: “Verile le petreceam ȋn deltă, la măsurători. Pentru că o iubea prea mult pe mama, să scape de navetă, tata ieşise din Marină deşi ajunsese profesor de navigaţie ȋn Academia Militară din Constanţa, preluând mai apoi Parcul de Nave de Cercetare pe Dunăre şi Marea Neagră. Locuiam uneori pe nava Chefalul ȋn Portul Tomis iar serile ieşeam cu iolele amiralilor ȋn larg, abia câteva cartoane fragile manevrate de cadeţii de la marină cu nişte sfori ȋndoielnice, nişte păpuşari nebuni ȋn luptă cu o păpuşă cât casa care le-a scăpat de sub control. Dacă sunt valuri pe mare, ȋn prova nu mai rămâne din tine decât gravitaţie ȋn stare pură, ai ȋn vene mai multă adrenalină decât sânge. Am petrecut săptămâni ȋntregi cu Hidrologul, Lipova si Sulina pe canalele deltei, printre pădurile inundate, câmpiile de stuf şi micile insule acoperite de păsări, ȋmi aduc şi acum aminte poveştile pescarilor din iernile grele când scotoceau stufărişurile să scoată pelicanii prinşi cu picioarele ȋn gheaţă, leşinaţi de foame. Seara, ȋn drum spre cherhanale, trăgeam un şir lung de bărci pescăreşti ca nişte pui de răţuşcă şi unde mai vedeai printre butoaiele mari, pe lemnele pline de sânge – cherhanalele sunt ca nişte scene de teatru, urcate pe pari -, ȋn câte o macara, un somn de trei metri, crucificat de blestemele pescarilor. Primeam peşte pe care marinarii noştri ȋi curăţau cu repeziciune făcând ciorba pescărească cu apă din Dunăre şi seara un grătar pe ostrov. Ciorba pescărească se face la două rânduri: ȋntâi se fierbe peştele mărunt, după care acesta se aruncă şi se pun ȋn zeamă bucăţile mari de peşte fără oase, gustos, după care se mai fierbe o dată.

Dacă se apropiau de noi, ştiam că ne ofereau peşte ȋn schimbul alcoolului, braconau icre negre şi uneori pe lacuri pescuiau cu dinamită pe care o detonau ȋn apă, omorând tot. Lipovenii beau orice, inclusiv alcool medicinal sau parfum şi poate doar hrănindu-se aproape exclusiv cu carne reuşesc să treacă mulţi de şaizeci de ani, până să ȋi macine ciroza. Peştele curăţat, desfăcut ȋn două ca un fluture, era pus la uscat pe punte, pe cabine, aşa că nu prea mai aveai pe unde să calci iar carnea deshidratată, uşor sărată, era teribil de gustoasă. Periodic, poliţia ne oprea să ne percheziţioneze dacă avem specii interzise, somn ȋn perioada de ȋnmulţire, nisetru, morun iar dacă zăream vreuna din vedetele cu girofar, ascundeam sacoşile sub scara unde nu căutau niciodată. Eram firesc solidar cu echipajul şi primeam ȋntotdeauna mită timona când ajungeam ȋntr-un canal mai larg. La măsurători participam lansând “Rechinul”, un tub cu nişte pârghii şi cu o falcă ce se ȋnfigea ȋn mâlul de dedesubt, mostra astfel culeasă o puneam ȋntr-un flacon pe care – cum o chema? Mona – o brunetă frumoasă punea un sticker mozolit.”

Radu Zetu

Pentru aceste momente am citit de curând cu nostagie romanul lui Ştefan Bănulescu, “Iarna bărbăţilor”, ultima parte fiind ȋnsă o ȋncifrare a regimului comunist – poate cea mai rafinată dintre cele care au sabotat din interior sistemul -, nu poate fi gustată ȋn traducere pentru că nu s-ar ȋnţelege nimic, ar fi devenit altfel un roman european de forţă. Am terminat deci Teatrul cu ochii spre literatură şi ȋn anul trei de facultate, ȋn filmul de examen ȋn care a jucat Radu Zetu rolul principal de scriitor – acum e vedetă la Teatru Mic! -, filmam ȋn fosta clădire a Ministerului Transporturilor pe care o luase ȋn administraţie tata, ȋn cabinetul ministrului unde se putea lua sunetul ȋn priză directă, având izolaţie fonică. Şi acum ce fac? mă ȋntreabă Zetu. Căci scriitorul se plimba tot filmul, nu aveam acţiune. Ce să faci, zic, stai aşa, te uiţi, şi te gândeşti. Cum să mă gândesc?! Te uiţi pe peretele ăla. Şi după ce bunii mei prieteni operatori – Claudiu Păun şi Vladimir Bulat -, au pus două ore luminile ȋn toate felurile, erau şi ei la ȋnceput, au acoperit geamurile şi am mai scos puţin votka din noi, s-a uitat şi Zetu trei minute pe perete. Zetu e un scriitor celebru, a dat şi autografe ȋn faţă la Universitate, mi-a dat şi mie un autograf… Mai juca şi Bogdan Talaşman – acum la Teatru Mic şi el -, căruia ȋn drum spre Bucureşti ȋi spuneam că expresia lui e predilectă pentru rolurile de victimă şi ȋmi tot punea ȋntrebări, ce fel de victimă. Ȋmi amintesc chiar o anecdotă a lui Zetu pe care ȋl primea Ştefan Iordache pe la masa lui la Şarpele Roşu, dar anecdota e despre Mălăiele care juca la Operetă unde sunt două scene, Mălăiele juca sus. Iese pentru câteva momente şi cere cafea. Nu mai e. Cum? Au băut-o maşiniştii. Şi unde mai e? La subsol, pe scenă e un ibric cu cafea, aşa e piesa. Aşa că Mălăiele se duce la subsol, intră ȋn scenă unde salută spectatorii, actorii ȋnlemniseră. Ȋşi toarnă cafea, salută din nou spectatorii ȋnlemniţi de plăcere şi iese. Afară, studenţii s-au ȋntâlnit şi din poveşti, unul zicea că l-a văzut şi pe Mălăiele dar celălalt ȋl contrazicea amarnic pentru că Mălăiele jucase sus, unde fusese el!

Am vrut să scriu dar am vrut să fac filozofie pură, abstractă, aproape din aceea cu cifre, ataşamentul meu faţă de filozofie e iarăşi structural, e singurul lucru care mă linişteşte, să citesc enormităţuri. Filozofia, aşa cum ştie toată lumea, e o invenţie, o poveste, dar care ȋi cuprinde pe toţi deodată ȋntr-un moment teatral de maximă intensitate, uneori sunt deja cuprinşi şi toată filozofia e să o scoţi din ei. Am ajuns la teatru pentru că ȋn fond este acelaşi lucru şi până la urmă tot filozofie s-a ales, mai cu subsoluri, dar fără facultate căci facultate oricine poate. După mai bine de două decenii de ciorne ȋmprăştiate sau arse lucrez ȋn paralel la câteva volume – acesta ar fi subiectul articolului de faţă -, pe care m-am hotărât să le public. Până să ştii ce gândeşti, ţi se ȋntâmplă, şi asta literatură se numeşte.

“Mazzel” ar fi o colecţie de eseuri despre anii bucureşteni, boema şi figurile noii generaţii pe care le-am văzut ridicându-se, schimbându-i pe cei vechi, căci lumea s-a răsturnat ȋn Bucureşti, deşi nu se cunoaşte, ea s-a schimbat cu totul. Despre aceşti tineri nimeni nu ştie ce vor şi doar ei au ȋnceput să conteze. Un cutremur abia simţit, nu al gravitaţiilor, al culorilor… Şi lumea amsterdameză, nu scapi, Amsterdamul este una dintre marile poveşti nescrise ale Europei, poate á mai mare… După care mai corectez de zor, cu degetele amorţite, aşa-numitul “Jurnal alchimic”, ultima parte a anului 2002, dinainte să fug ȋn acea toamnă către Legiunea Străină; am petecut acolo ȋntr-un training albastru doar trei săptămâni de preliminarii până s-au dumirit că lucrasem ca Journaliste şi m-au dat afară. E ȋn acest sfârşit de jurnal păţania cuptoarelor pe care le-am avut ȋn Bucureşti, când i-am spus tatei – fost parlamentar, neȋndemnat la lucruri muncitoreşti -, sub blândeţea aşezată a unei cărţulii din secolul şaisprezece – ce luminuri! -, după câteva nopţi albe – ȋn aceeaşi clădire a Ministerului Transporturilor -, că ne ȋntoarcem ȋn epoca de fier şi i-am propus să luăm cuptoare. Cum să luăm cuptoare?! L-am condus la un italian care avea un cuptor cu un polonic glisant şi i-am spus: uite, când polonicul ia aluminiul, el costă cât? 1 euro pe kilogram, când a ajuns la forma aia de robinete şi a turnat robinelete, aluminiul costă 3 euro pe kilogram. Doi euro câştig, să spunem că aurul e cinsprezece euro pe gram, din şapte mutări deci polonicul a produs un gram de aur şi cantitatea de aluminiu a rămas aceiaşi. Tata a vrut şi el cuptoare, aventura ne-a dus ȋn posesia unei fabrici, vreo trei până la capăt, şi a salvat familia pentru câţiva ani căci am trăit cu toţii din această sugestie târzie a unei sclipiri din Spendor Solis…

Primele patru cuptoare pe care le-am avut erau ceramice, montate ȋn pământ, ȋntr-un spaţiu din Combinatul Fondului Plastic

Romanul autobiografic “Malu Spart”, titlul vine de la numele unui sat de lângă Bucureşti unde avem pe deal o casă, pământul fiind rupt de apele Argeşului şi din peretele năruit curg fosile, aşteaptă un moment propice, poate o vară din nou cu veveriţele. La fel se tot amână un tom ȋncurcat, “Ramura Bastardă”, e o temă care reia la un alt nivel cele relatate ȋn jurnal, mărturisirea bunicii (Aurelia) pe patul morţii, ȋn faţa ȋntregii familii cu ochii cât cepele, cum adevăratul bunic ar fi nu Radu Botta, coborâtor din voievozi maramureşeni, de care eram mândrii pentru că această familie dăduse poate pe cel mai mare poet al secolui douăzeci, ci Prinţul Mihail Sturdza, fost Ministru de Externe ȋn Guvernul Antonescu, legionar. Bunica ȋi spunea mamei printre lacrimi, ȋn momentele când nu se mai putea mişca, ȋn Calderon 50, casă de care am aflat mai apoi că aparţinuse lui Mihail Studza, o taină pe care această femeie a ţinut-o 54 de ani, după care o ruga: “Să-l iubeşti mamă, ȋi spunea, că e aşa bun şi că e de neam mare, bogaţi, cu case, nume de străzi şi statui ȋn Bucureşti, din neam de domnitori!” De asta l-o fi iubit mama care e topită după tata orişicum. Radu Botta, cel care l-a crescut pe tata şi care mi-a dat mie numele, ar fi ştiut că tata ar fi al lui Sturdza, se pare dealtfel că cei doi se cunoscuseră. Cartea va urmări scotocirea arhivelor după semnificaţia Sturdzeştilor, după intricatele paradoxe ale extremei drepte ȋn România şi mai apoi câteva observaţii despre amurgul unei aristocraţii despre care, paradoxal, tot Emil Botta a spus cam tot ce ar fi fost de spus. Nu am contactat familia ȋn 2002, Ilie Vlad mai trăia ȋncă, pentru că nu ar fi avut rost, Mihai Sturdza e decedat din 1980, la Madrid. Urmaşii lui, după o tradiţie a Sturdzeştilor, au fost ȋncurcaţi ȋn nişte procese, tatăl, fiul, nepotul fiecare contra celuilalt pentru moştenire. Au primit cea mai ȋnsemnată restituire de pământ – egalată doar de cea a Regelui Mihai -, printre care jumătate din Muntele Ceahlău, nu ştiu dacă tot ei sau alţi Sturdzeşti au cerut şi faleza de la Constanţa. Fratele tatei, Ilie Vlad Sturdza, a decedat pe 20 septembrie, anul acesta. După spusele bunicii, se poate ca el să fi ştiut că mai are un frate, cât a ştiut, cât n-a ştiut, Dumnezeu să-l odihneacă.

Urmează ȋncă două volume de jurnal – căci de scris am scris tot, cu devoţiune, speriat, până la capăt -, şi o nuvelă despre “Pasajul Victoria” unde am iubit pentru ultima dată o fată sălbatică şi cu puteri hipnotice care mi-a mâncat şapte ani din viaţă; iar mai pe urmă, după ce voi ȋnchide acest blog, puţină teorie şi istorie cu perdelele trase. Să spun ȋntâi ce am greşit şi am sperat, despre lucruri care s-au adunat şi cam amestecat, un fragment de viaţă pe care l-am copt până când a crăpat şi a luat-o razna. După ce am trecut prin anii din urmă ȋn special, ȋmi dau seama că s-au ȋntâmplat numai pentru a le putea scrie, dar am ajuns acolo, mă ȋntreb. Sper totuşi ca ȋn cel mai scurt timp să le pot pune coperţi, cum necum, şi dacă djin-ul nebun nu mă va spânzura de vreun cârlig căci sunt vieţi, momente, locuri, ȋn care orice e posibil şi asta din ce ȋn ce mai grăbit; să trec de scandalul şi nerăbdările unui prim volum, şi să mă scutur de nerozia continuă a vieţii mele cu o strângere de mână prietenească retrăgându-mă ȋntr-un cabinet de filozofie; ȋn cazul ȋn care doriţi vreunul din aceste volume, vi le voi trimete prin curieri, căci le voi publica singur, iar ceea ce se petrece de acum ȋncolo e oarecum indiferent – sau le veţi găsi pe toatele aici, pe blog, şi pe mine spânzurat de ele…

Malu Spart

Pietas erga patriam,

Spinoza

Vezi, se ascund. Te miros şi te ating cu vârful limbii. Warmoesstraat e o ȋnfundătură care porneşte de la palat spre Zeedijk trecând prin spatele bursei până ȋn cartierul chinezesc; locul e ȋmpânzit de femei mici cu tălpile rotunde care merg pe tavan şi dau din degetele de la picioare. Strada ȋngustă apare ca o cameră lungă căreia ȋi lipseşte acoperişul, lămpile au rămas suspendate, atârnă ȋn ploaie ca nişte ace de patefon aruncând franjuri umbroase, şfichiuind siluetele ca nişte limbi de Agave, despicate. Bufoni de beznă, beţi şi şchiopi se zbat la picioarele câte unei domnişoare zâmbet sânbet, umbrele ei slute… Bărbaţi ȋn pijamale sau cu prosoape ȋnnodate pe coapsă fug dintr-o clădire ȋn alta la ȋntâmplare, râzănd, caldarâmul şi zidurile ca şi copacii sau luna sunt din aceleaşi pietre de cărămidă roşie, spurcată, verde, albă, spartă ca un zid nesfârşit, care ne ţine. Pe sub vechea mlaştină se taie cusăturile de iarbă şi muşchi, cioturile de rădăcină sedate cu secolele ȋn nodurile de metan se trezesc sau se zvârcolesc ȋn somn. Beau vin şi joacă poker ȋn acel noroi ȋntregi ca ȋn secunda când au fost retezaţi şi din carnea lor fermentată ies fresce albe de urină şi de mucegai. Monalise verzi, păroase care se ȋntind cât casa fac dragoste cu sfinţii şi apostolii junk din lemne subţiri şi coroiate, acoperite de graffitti, bucuria lor e mare, ca a noastră, are guler creponat şi noi ştim că nu ar fi ȋndrăznit să ne iubească. Bucuria lor e mare!

Briza şoaptelor ȋţi ard obrajii şi ochii se fac ciorchini de câte o ţâţâ gloria halleluia. Africani sau irlandezi ȋn şosete, dramatici, suicidali ies de sub colonade cu ochi de entomologi scoşi din orbite, ȋn spirală, transparenţi. Culeg cu delicateţe puku-ri de weed, ce degete lungi au, parcă de iarbă. Se ascund şi te ȋntărâtă şi ȋţi fac cu ochiul. Simţi că mergi pe urmele cuiva şi eşti curios unde s-a dus. Casele şui ca nişte pânze ȋn care bate din interior vântul sunt neverosimile de parcă s-ar fi pictat pe ele ferestrele şi poţi picta pe ele orice, sunt casele oricăror gânduri, oricăror fiinţe, pentru oricine, acasă; şubrezite deasupra străzii, cu fundaţiile surpate, se ȋnvârt ȋn jurul celor ce dorm. Viii ȋi bântuie pe morţi şi ȋi buzunăresc, le fură visele şi se travestesc ȋn bucuriile lor. Agrafe de fier ruginit ţin drugii de lemn de meranti proptiţi ȋn caldarâm, de ei atârnă mere de fier care mustesc ȋn ploaia fină, permanentă iar faţadele dezmembrate s-au desprins şi au păşit ȋn stradă. Casele, pentru prima oară, vezi că tac şi ȋncep să vorbească ȋntre ele. Pe Amstel, şapte clădiri cu lemnele şi pieile din vaci străvechi ale temeliilor complet putrezite se desprind ca un bujor unele de altele, râd. Râzi şi tu, ȋţi bagi capul ȋn moara de pumni iar din ochi ȋţi ţâşnesc lacrimile şi plângi calm, cu fruntea senină, vântul nordului. Arunci ȋn tine ancora ȋn ȋntuneric să nu te amuţească vântul şi gândurile dau toate ȋnapoi şi simţi că-ţi creşte miezul pe creanga străzii. Te duci.

“Goddamm, Goddamm, ’tis why I am, Goddamm,/ So ‘gainst the winter’s balm, Sing goddamm, sing goddamm, Dammn’ ”, cânta Ezra muzica veche, Damul. Vântul rece, violent, roşu care s-a pornit să rupă această moerass ȋn care vom muri degeaba fără să suferim şi fără să putrezim, umflaţi de săruri ne vom scufunda doar ȋn noroi ȋmbălsămaţi ȋn irisul trecătorilor. Nu mai putem pleca de aici nici morţi, am căzut destul. Ei şi noi, doar că ei ne poartă la cingătoare ca scalpurile de indian şi noi mergem pe ei ca pe catalige. Din sferele de lumină roşie ȋn care cu ochii mijiţi şi zâmbind palid plutesc amfibiile sfâşiate ale madonelor infidele, nu vor rămâne iară decât pragurile goale şi vântul muşcă de obraz druidul-junk, druidul-pank ce iese ȋncet din arhitrava lui de noroi şi plante. Şoaptele se domolesc ȋn procesiuni de seară ȋn care sexele sunt purtate pe beţe, fumegă din ele tămâia şi nimeni nu mai are curajul să mintă, ȋncepe să-şi amintească. De unde reuşim să ne amintim? Cum ȋşi pot aminti doi oameni atât de precis ceva ce nici unul nu ştie? Ceea ce este vinovat ȋn noi, condamnat deja, ȋncepe să strălucească ȋn noaptea amsteradmeză iar bezna aceasta aromată transformă totul ȋn nevinovăţie şi răsfăţ, o colonie a Paradisului pe unul dintre limburile Iadului, ultima…

La prima neatenţie a mogâldeţelor ȋn zdrenţe sub glugi calviniste care rătăcesc printre palmierii onirici ai acestui Vatican ȋntors ne vom opri cu toţii foarte aproape unii de alţii, faţă ȋn faţă. Şi nu ne vom vedea. Şi ne vom adulmeca iubito, mirosi şi ne vom atinge cu vârful limbii. Mângâind cu buricele degetelor mizeria care a murit şi ea, druidul se va desface şi nărui deasupra noastră cu o vocală veche, restauratoare. Orfanul albastru stâlceşte cu sete călcând portocalele care se rostogolesc pe caldarâm, cârligele din acoperişuri se ȋntind deasupra străzii ridicând ȋn penumbră clădirile pustii, ȋntunecate, lipsite de acoperişuri. Sunt ca nişte spânzurători pe sub care treci galben, ţuguiat de ȋntuneric, aşteptând, ascultând podelele cum troznesc, stafiile se sărută şi ele corupte de vreun ȋnger puhav… Dumnezeu trebuie să moară sau ne va trage după el! Cine a spus oare că gândurile noastre ne ascund de noi ȋnşine, că am avea o soartă mai bună? Sunt locuri unde nu mai pui ȋntrebări nu pentru că ai găsit răspunsurile ci pentru că ȋntrebările şi-au recăpătat vina. Dar şi ea străluceşte ȋn noapte.

Să fi fost un centru de promenadă pe vremea când trăia Vondel, când strada era plină de mirese şi Descartes bea Jeneve rezemat de gard ȋnchipuind pentru prima dată o lume veselă şi fără semnificaţii, lumea modernă care ne-a rămas mai ȋndârjită şi mai simandicoasă decât oraşul ȋnsuşi ȋn canavaua căruia a fost ȋnchipuită pentru prima dată laolaltă cu miniaturi de femei care brodează. Am uitat sau n-am ştiut sau nu vrem să auzim că lumea noastră nu e decât zgomotul câtorva uliţi din acest port… poate chiar strada asta care dă ȋn Schreierstoren, lumea noastră bolnavă şi radicală ȋn care ne-am adăpostit cu toţii şi nu mai ştim să ieşim căci străzile toate ȋn Amsterdam sunt rotunde, ca la Brăila. Pierduţi ȋntr-un ritual de seară, oraşul seamănă cu un sex de femeie şi din canaliculele acestui organ cântăm, plângem şi ne naştem fără speranţă, ȋnapoi! Ştii ȋnsă că oraşul pentru prima dată te-a promis că ȋţi va arăta chipul tău adevarat şi mai ştii că nimic nu e real şi că te vei pierde, şi pentru că te vei pierde ȋncepi să iubeşti oamenii ca şi cum ai fi murit şi treci pe lângă ei… demult era altfel, oamenii se adăposteau unii ȋn alţii de frig. Omul e bucuria omului se spunea ȋn vechea epopee islandeză dar acum Amsterdam te ȋnvaţă că sunt lucruri pentru care te poţi despărţi chiar şi de tine ȋnsuţi…

Scălâmbăiat de geometrii contrare Spinoza convingea trecătorii să-i cumpere lentilele sub Breukelen Bridge sub care se va naşte mai târziu istoricul american Diedrich Knickerbocker. Când ȋn Oude Kerk, pe chei, era o onoare să fi lăsat sub lespezile de granit cam aşa cum azi te-ar ȋnmormânta ȋn Manhattan ȋn sunet de harpă baroc… din toate aceste clădiri cu fundaţiile ȋn apă ieşea mirosul de zodiac al mării amestecat de arome exotice, pachetele cu nuci de cocos şi ceai din Sumatra, cacaua, piper, cuişoare şi scorţişoară din Indii erau ridicate pe sfori şi sortate de negustorii care vor disimula cu ele mâncărurile ȋnvechite ori mai ȋncolo, pe chei, câte un şir de ganezi ȋn lanţuri, căutaţi ȋn gură ȋnainte să fie ȋmbarcaţi către Brazilia unde erau vânduţi la portughezi pe loturi de câte şapte – câţi ajungeau ȋn viaţă – , şi care vor fi ȋngânat pe aceste cheiuri ȋnsângerate primele acorduri răguşite de blues… sunt oameni ȋngropaţi ȋn acest noroi care au visat ca tu să fii fericit dar nu pentru tine ȋnsuţi ci pentru ei şi din această cauză nu poţi să nu fii…

Aici zace Saskia dar acum ȋn jurul catedralei se plimbă antilieni cu pământ sub unghii şi rasta până la brâu iar ochii lor vineţi şterg vitrinele cu dominicance slute ȋn tanga care ȋţi bat ȋn geam şi te invită să intrii de parcă te-ar fi aşteptat dintotdeuna. “Fifty iuro, sak-en-fak” şi uneori dimineaţa te poţi găsi ȋn oglinda largă de-a lungul patului, galben ca un ȋnger de pripas năpustit pe o africancă cu tonuri roşietice, cu sânii ca nişte fructe incredible de capră marţiană, cu bucile ovale, perfecte, cucurbitacee. Fiecare naţie de femei are un etos al iubirii, chinezoaicele de pildă plâng şi latră ȋn iubire, europencele ȋncearcă să ia puterea iar africancele sunt supărate… Mai ȋncolo câteva taverne de haşiş cu fotolii British Colonial de piele descojită, maron, şi paturi din blănuri de miel sau piei de zebră ȋmbibate de mirosul dulceag de opiu iar Warmoesstraat e o ȋnşiruire de dărămături pestriţe, irish-pub-uri, cluburi de noapte, bodegi, hoteluri, sex-shop-uri care ȋncep să pulseze, să se aprindă şi să ridice albul ochilor ȋn putoarea viscerală cu prima umbră care se furişează pe sub streşini seara. Şi vântul bate tot timpul printre cărămizi, ȋţi intră ȋn haine şi ȋţi cotrobăie ȋn buzunare, culege hârtii de pe jos ori fură câte o pălărie sau pălmuieşte câte-un negru pe şopron aşteptând cuminte cu ochii ȋnchişi să-şi ia toata pedeapsa. Dacă ȋnchizi ochii vezi lucrurile mai clare şi mai luminoase; şi vezi ce vrei să vezi. De parcă lumina şi lucrurile nu sunt decât ȋntuneric… Alleen de wind weet wat de wind weet, /Wat de wind weet dat weet alleen de wind… suna un cântec al Wendei.

Când moartea vine, uneori sare peste o baltă să nu se ude la picioare şi nu am fi venit aici dacă nu ar fi rămas timpul acela vechi, scurs prin butoaie, putred ȋn care ne place să călătorim ori ȋn care călătorim fără să ne placă, Einstein a spus că fiecare om are o durată, un timp care ȋl scutură, altul. Neavând racheta timpului, căutăm viciile ȋn noi ori câte o imagine de fântână pe zidurile acestea de firimituri roşii. Toţi oamenii pe stradă sunt istorici travestiţi, exploratori şi culeg de pe jos şoapte, nu mucuri de ţigări şi ne adăpostim ȋn această ruină aşteptând cu toţii să zburăm, vântul ne taie ȋn răstimpuri respiraţia şi cădem cu ochii uscaţi ȋnainte ȋn furtuna gravitaţională, cerşim să putem rezista până la sfârşit. Altfel de ce am fi aici, care aici, vezi ȋn mirarea de pe feţe, ȋn gesturile grăbite că ne vom scufunda ȋn viitor, ȋn mlaştină, ȋn tot, şi aşteptarea ne alungă unii spre alţii cu bucuria că se va termina curând, mlaştina e timpul care s-a materializat ȋn ceasul de apă al ploii iar chipul nostru oglindit ȋn sticla clepsidrei se alungeşte de foamea de timp, poate că suntem aceiaşi de acum patru secole şi ne-am scufundat deja, nu ne mai aducem aminte greceşte cum i se ȋntâmpla lui Homer ȋn povestirile lui Borges. Ȋmbătrânim sau murim acceptând, abandonându-ne să ȋmbătrânim sau murim dar aici cineva a spus demult… NU. Şi trăim din resursa asta ca pe o pungă de petrol.

Boroughs declara unui ziarist: “We are here to go.” Mai degrabă “We are to go.” căci nu avem unde, adică de unde… uneori nu ne mai aducem aminte că trebuie să trăim şi stafiile ies din case şi ne bântuie irisul ochilor roze, ca bebeluşii lui Rubens plutind ȋn acelaşi vânt din pumni şi zdrenţe pe care nu l-au putut decât bănui prin coşmare pictorii sudului, Mediteranei… Secolul 17 a fost evacuat şi ȋn coralul său roşu a intrat depravarea modernă şi suspinul de currara african… Sunt tristeţi care te ȋnvaţă să mori dar sunt şi bucurii care te ȋnvaţă.

Cercurile acestea de maluri prăbuşite şi mucegai din Mokum Alef ȋn care a fost alungat stam-ul germanic, disimulat al Batavirilor, scăpat de vitregiile vecinilor tocmai pentru că nu avea stigma unui pământ de care să fie legat şi stors de vlagă, meleagul pe care prosperitatea rând pe rând va fi răsturnată de rebeliune, schisme bisericeşti şi ruperea traseeleor maritime, legea lagunei, ceasul ei de coral a funcţionat şi ȋn Nord aşa cum a apărat sute de ani Veneţia. Cercurile se ȋnvârt şi se ȋnfundă ȋn lumina rece petrecută vertical de noduri de ceaţă, oameni ȋn picioare bântuie apele ȋn bărci joase, care nu se văd şi care nu fac valuri; a fost centrul lumii pentru câteva decenii şi dacă lumea a trecut, el a rămas acelaşi. Lumea toată a fost aşa pentru un moment, pentru o clipă! Ȋmpinşi de vele bortite ca nişte pânze de păianjen, cetele de Barbari Roşii şi-au pus viaţa pentru câştig şi ȋi mai ȋntâlneşti uneori prin câte-o cronică chineză jefuind tot ce ȋntâlneau pe mare ȋn calea lor, ȋn casele acestea ca nişte şiruri de spânzurători au supt laptele de mumă prunci blonzi ca soarele şi cruzi ca lepra; ȋn acest nod de zăvoaie, câmpii, tufişuri, bălţi, ecluze, mori, pescării, drumuri, podeţe care se ȋndreaptă toate către porturi căci toate drumurile duc spre mare adică nicăieri cum mai vezi ȋncă ȋn peisajele naturaliste ale lui KoekKoek, auzi clinchetul banilor şi beregăţile tăiate şi ochii scoşi prin dulapuri, căci vechii olandezi dormeau ȋn dulapuri pictate şi lăcuite ca un set de porţelan dar de plăcerile acestor ticăloşi nu ne mai putem apăra căci dacă mâna lor e ascuţită şi grea, stafia lor e dulce…

Plăcerea nu are alibiuri, ezităm ȋn faţa plăcerilor cu laşitate, mai neştiutori decât ne ferim de crime pentru că lucrurile rele nu ne mai ating cu pielea lor de crocodil, odată consumate, dar plăcerile rămân vii pentru totdeauna, plăcerile sunt ale nimănui şi nu au autori cum au crimele, rana deschisă ȋn pântecul femeii e mereu deschisă, delirul vechi aşteaptă la prima invocare să ne bântuie cu geamătul şi rictusul său frumos ȋn care porcul şi ȋngerul se bat ȋn supremaţii efemere, spaimele vechi putrezesc transformându-se ȋn monştrii ce se admiră, degustă şi ucid de plăcere; ororile pier pentru că nu avem un organ pentru ele aşa cum pentru plăcere avem… anatomia lor e efemeră şi străzile acestea pline de puroi şi sânge, acest cuib de piraţi patronat de o catedrală ȋn ruină ne adună sufletele şi ne vindecă.

Hyeronimus Bosch nu are incandescenţa lui Durer dar exprimă filonul fantast pur, bucuria neumbrită de misticism teuton, meditaţia necontaminată de melancolie şi acest saltus mortale va fi adus ȋn modernitate definitiv prin Pieter Bruegel. Ȋnţelegem noi mai departe de Bruegel chiar şi ȋn acest timp postmodern?! Ȋn urmă cu patru secole din aceeaşi mlaştină Erasmus, cu un manuscris grec pe picioare şi pregătind schisma lui Luther ȋşi ascuţea sarcasmele, cel mai puternic om al secolului se hotărâse să trăiască mai presus de propiile idei sau ȋn pofida lor, ȋnnebunise: Want dit leuen, acht ghy dattet eenichsins moet een leuen genaemt zijn, ist dat den lust daer af getrocken is? Ȋntorşi ȋn patrie toţi aceşti piraţi ȋşi vor fi urlat durerile, zilele când naufragiaţi vor fi trebuit să-şi bea urina ori să-şi mănânce fraţii căci nu mai era nimic altceva de mâncare şi ȋşi vor mărturisi prin Hugo de Groot disperarea ȋntr-un scrâşnet abrupt: Mările… mările sunt ale nimănui!

Serile cad ca topoarele ȋn capetele trecătorilor şi strigoii ies la vânat, picturile lui Frans Hals ȋnvie. Dughenele cu substanţe exotice şi pipe din baloane de sticlă colorată aruncă holograme pe caldarâm iar vitrine cu buruieni sau mici muzee pestriţe dau viciilor un caracter select vizionar. Poţi vizita miercurea, ȋntre două şi patru o colecţie de râşniţe de cafea ce zace ȋn penumbră deasupra unui depozit de coloniale ȋn care aromele uleioase din toată America Latină se amestecă cu aerul tare de lemn fermentat; mai ȋncolo, o bibliotecă cu texte ezoterice şi cărţi de tarot, talismane navaho şi lămpi din piele de căprioară adăposteşte o ceainărie indiană. Ȋntr-un corset de drugi descojiţi şi cu pietrele dezlipite se rezeamă o condomerie de artă de un camin studenţesc din uşa căruia fumegă continuu o ceaţă aromată de marihuana ca o fabrică de adolescenţă, e o prăvălie cunoscută ȋn toată Europa ȋn care poţi să-ti travesteşti organul ȋn toate lighioanele junglei, ȋn Moş Gerilă, Big Ben sau sfântul Pavel şi mai ȋncolo o potcoverie englezească cu tatuaje şi cercei de fier pe care ţi-i agăţi de nas, de sfârcuri, de urechi, ȋn limbă sau care perforează cu o mărgea albastră clitorisul la câte o domnişoară travestită ȋn animal de casă. Şi oamenii râd, râd, râd…

Femeile se uită curioase la barbaţii pe lângă care trec, ştiu că ȋn vârsta geologică a sexelor bărbatul modern e o ruină mai apăsată şi mai vraişte decât aceste case surpate şi mai ştiu că după ziduri pândeşte la fiecare miros şi gest o dihanie, o sete care ȋi desfigurează şi care e capabilă de orice crimă şi orice plăcere, şi ele aşteaptă să iasă din noi toţi homo canis, Adam… şi să le violeze ȋn stradă. Pe lângă ziduri antilieni tăiaţi pe faţă ȋntreabă turiştii dacă vor XTS sau cocaină şi le vând ȋn buline de plastic tablete de aspirină tocate sau zahăr, dacă vrei haşiş, primeşti ciocolată elveţiană şi dacă nu ştii ce e, o fumezi… Vitrinele sunt pline de cuţite, săbii, cărţi şi falusuri din plastic sau sticlă de cele mai variate mărimi şi culori care se aprind şi se sting ca bradurile de crăciun. Grupuri de bărbaţi ȋmbrăcaţi ȋn piele şi ȋnfăşuraţi ȋn lanţuri traversează ȋncet grupurile de turişti ȋnfrigurate de plăcere şi câte o târfă ieşită de la lucru e salutată discret de un deal-er cu privirile lăsate ca o fetiţă din versurile lui Heine, hubsch. Multe din case, la etaje, au perdelele prăfuite, par nelocuite. Ȋn răstimpuri trec poliţai pe biciclete ori câte două blonde ȋmbrăcate ȋn uniformă să controleze dacă nimeni nu a murit, nu e rănit sau nu l-a găsit pe Dumnezeu. Mai auzi câte un cuvânt românesc…

Nu trebuia să vin aici, cumva ȋmi ȋnchipui că ar fi trebuit să trăiesc cu totul altceva, că lucruri pe care nu am reuşit să le recunosc şi ȋntâmpin m-au arestat pentru a mă grăbi ȋntr-un punct din care nu mai e nici o ieşire, sunt vârste prin care nu treci… şi că nu mă pot ascunde decât ȋn plăceri de adevarata mea viaţă care aleargă pe lângă mine, ȋn paralel, scriind despre mine. Un lucru pe care nu-l voi citi niciodată. Sunt ȋnchis, dar sunt ȋnchis ȋn plăcere. De multe ori m-am ȋntrebat dacă voi mai ajunge vreodată să trăiesc ceva real care să mă atingă şi să mă trimită chiar ȋn viaţa pe care mi-o atribui pe nedrept, departe de această şină de tramvai pe care mă târâi fluierând ca un Dodetzkaden. Câteva evenimente contrarii m-au rupt la sfârşitul unei copilării din care nu ȋmi mai aduc aminte mai nimic, din acel moment oglinda s-a spart, am refuzat să mai fiu eu ȋnsumi, am trăit cumva ȋn alt timp, cumva aducându-mi aminte acuzând pe rând femeile lângă care am trăit de vrăjitorie. Dar ce mă poate asigura că-mi amintesc chiar despre mine şi nu de altcineva?! Evident sunt mulţumit că am măcar atât din acel timp, ȋn parte nescurs, o fiolă cu cianura timpului pe care o porţi ȋntre dinţi fără să ştii s-o spargi, ceva pe care vezi clar cum se pune ȋn lume dar nu vezi intrarea ȋn acea cameră, acea casă, sau acel trup frumos… ce folos că ne putem bucura dacă suntem permanent departe de parcă am bucura pe alţii ȋn noi. Ca şi acest oraş ce refuză să-şi dea suflarea şi să se abandoneze mlaştinii pentru totdeauna fermentând cozile de şoarec, unghiile şi fierea noastră. Se pare ca ȋn ȋntuneric, complet izolaţi de orice sunet şi orice atingere, după câteva săptămâni oamenii ȋncep din nou să audă voci şi să simtă lucrurile, de unde vin aceste voci şi atingeri?

Treci pragul catedralei din mijlocul acestor bordeluri surpate şi vezi femei schimonosite de plâns şi aşteptare a căror faţă suferinţa, lipsită de masca lacrimilor, ȋmprumută zâmbetul păgân al plăcerii, – un saltimbanc se ȋntreba: cum să şti dacă eşti trist sau vesel fără o mască? -, femei care nu mai pot simţi decât plăcerea şi care aşteaptă inutil să sufere şi suferinţa nu vine, un delir pe altarul disimulat, măscărit, protestant, făcut din cranii de vacă şi pene de porumbel rotindu-se ca la Tanguy, un sentiment dincoace de cultură şi de istorie care ne ȋncape, ȋmpacă şi ne ȋngână absorbind-ne ȋntr-o tăcere largă prin care poţi vedea purceluşul roz al ţărmului dar simţi că ȋn vocala aceasta de piatră nu te mai regăseşti, te identifici de la distanţă aşa cum ai ȋntinde mâna ȋn oglindă. Ar fi fost simplu… Cine e acel om care iese din tine ȋn rugăciunea lor, a curvelor care intră cu feţele stoarse ȋn bromura plăcerii, tăcute, pe arcada gotică, căci tu nu mai ştii să te adresezi nimănui şi ce drept are el, cât de puternic şi cât de adevărat ar fi, asupra ta? Cum ȋl poţi scoate din scoica acestei clădiri pe omul trist din mijlocul plăcerii fără să se ȋnjumătăţească şi piară cu fiecare privire ori cuvânt? Poate că Dumnezeu şi-a făcut casă, biserică, clădire pentru că nu a ştiut să facă străzi…

Papuşa palidă pe care ne-a pus-o creştinismul ȋn vitrina pieptului invită la fel de insistent şi de neoportun arătarea noastră rătăcită pe străzile unor suspine mecanice pe care trebuie să le ȋnvăţăm acum ca pe nişte formule… de ce nu am ȋnvăţa să râdem dacă avem de ales? Străzile acestea ȋn care dezmăţul ne arde feţele sunt mai simple şi mai vechi, e doar cultura şi distanţele pe care le-am pus ȋntre noi, ele dispar şi apărem de sub zăpada aşa cum ne ȋnchipuim că suntem; la fel de inofensivi ca şi ȋn catedrală doar că nu am pierdut bagajele pe drum. Isus a peticit şi dres lumea aceea veche, pustiită de sabie şi ȋncruntări cu un sentimentalism eterat ȋn care ne sufocăm animal cu animal jungla pe care o purtăm ȋn noi, un Noe surprins de furtună care din disperare aruncă lighioanele peste bord până ȋşi aruncă şi elefantul minţii…

Departe de această respiraţie de balenă, ȋn periferia acestui Amsterdam sunt exilaţii, oamenii goi, fără amintiri şi fără cuvinte, cu feţele tăiate ȋn depresii umblând pe stradă ȋntr-un somn adânc, cu ochii deschişi. Oraşul ȋţi dă impresia că nu exişti, dejoacă subtil contondenţa evidenţelor, aerul nostru caduc de la sine ȋnţeles cum ceva s-ar fi petrecut pentru care nimic din ceea ce ai putea ȋntoarce nu mai contează ca ȋntr-un colaps şi ne dăm seama de minciună dar tot el, oraşul, comprimă sentimentul fabulos că minciuna merită. Dacă la centru fiecare vorbeşte şi râde şi plânge la ȋntâmplare, nimeni nu ştie ce se petrece ȋn cei care se târăsc ȋn cartierele mărginaşe ȋn gesturi bruşte, apucând cu sete şi trecând mai departe ȋn tăcere, aceşti viermi ai propiilor lor vieţi căzute şi putrezind la picioare, departe de familii, răvăşiţi de absenţă, conţinuţi de amnezie ca ȋntr-un formol, ȋn infarct cerebral.

Ei sunt doar departe şi departe fiind, fără obiectele, locurile şi oamenii lângă care au crescut, rămân din ce ȋn ce mai puţin dar sunt mai mulţi cu fiecare zi; abandonaţi ȋn dialectul răguşit al Olandei pentru care ȋncă ȋn 1858 primarul Amsterdamului, P. C. Hooft, tatăl istoricului, a ȋnfiinţat o cameră de Retorică pe lângă primărie pentru a curăţa limba de “uitheemse schuim”, ȋncercând să repare germana care putrezea ȋn mlaştină, se regăsesc deci aceşti exilaţi fără cuvinte sechestraţi ȋn dificultatea de a pronunţa lucruri elementare, ruinaţi de nevoia de a scoate un sunet indecent pentru a spune un lucru firesc… ȋngroziţi de gesturi, de atitudini, de ploaie şi de vânt, mulţi dintre ei ȋncearcă să reziste refuzând cu totul pulsaţiile ireale din jur şi ȋncercând să trăiască departe, nişte oameni care nu mai există pe nişte locuri care au dispărut aşa cum ţi-ai alege la ȋntâmplare o amintire de demult şi te-ai muta acolo cu tot bagajul sufletului.

Pe Warmoesstraat, la centru, Le Reveur. Răzbunat, plutind cu ochii ceţoşi ca o urmă de decantat ȋn propiul vis, incapabil de a zgâria membrana halucinaţiei care ȋl pătrunde cu tot trecutul şi viitorul şi toate lucrurile simultan, el se dăruie sieşi ȋn pofida oricăror altor promisiuni lumeşti. Zemurile Amazonului ȋi umplu ţeasta de spasmul visului şi ochii i se despică ȋn grandori incapabile de un timp sau o persoană anume, Le Reveur, degringolada lumilor… spectre care pot face orice gest, care pot pronunţa orice căci nu mai contează de unde vin şi ȋncotro, care se ȋntind uşor pe trotuar pentru a privi senini cerul. Au renunţat la această lume aşa cum ȋn India la primul capriciu metafizic oamenii ies ȋn stradă, dezbrăcaţi, cu frunze mari de bambus măturând pământul dar ȋn Amsterdam nu renunţi pentru un absolut sau altul ci pentru tine ȋnsuţi… Nu e frumos, după ce am pierdut istoric toate ȋnţelesurile să mai putem ȋncă trăi pentru ceva, pentru altceva?

Demult, am cerut ȋnapoi lumea de la aceşti rătăciţi, a fost un timp ca o ploaie de primăvară ȋn Cincinatti. Acum ei iarăşi trădează, nu ne mai dau visul, nu ni se mai adresează, nu mai avem nevoie de haosul lor, ne putem rătăci şi singuri…. Nefericirea acestui oraş ȋncepe ȋnsă cu alt soi de răsfăţ, unul etic, indivizi care au nevoie urgent de acestă lume căci lumea e visul lor, oamenii concreţi, făcuţi din cifre şi palori calculate. A fost un timp ȋn care am cerut lumea ȋnapoi şi de la aceştia. Acum şi ei trădează; şi falia creşte pentru că se lovesc reciproc, este schisma fabulatorie a Amsterdamului de astăzi, cei care au plecat ȋn căutarea visului o fac numai pentru sine şi cei care vor să facă lumea vor să o facă ȋmpotriva tuturor. Şi nimic nu ȋntrece tristeţea visurilor care se părăsesc şi interzic unul pe altul. Cu atât mai mult, dincolo sunt fapte. Şi faptele nu sunt ca oamenii, faptele se răzbună ȋntotdeauna. Ȋmi place să mă gândesc la acest oraş cum a răsturnat modelul social saxon ȋn care fiecare are un proiect pentru fiecare şi toţi pentru toţi, să nu sperăm şi să nu promitem nimic celuilalt din simpla plăcere de a vedea unde se duce… Că nu cădem ȋn anarhie din aceasta muchie de cuţit postistorica e o minune pe care acum două specii de nomazi, etici şi onirici, o calcă ȋn picioare.

Spuza conflictului fermentează ȋn pielea portocalie cu pistrui a germanilor. Ȋn sud ne punem ȋn cuvinte mai mult, ne sfărâmăm cu răbdare ȋn gânduri, anticipăm… ȋn Noord nu. Aici lucrurile se decid, mare parte, dintr-o privire. Interesele sunt mai clare, atracţiile sunt mai radicale dar ce e mai important: forţa cu care oamenii ȋşi apar unii altora e definitivă, cuvintele nu pot schimba nimic, uneori gândurile simţi cum ȋmpuşcă ȋn gol, cum nu reuşesc să apuce realităţile, sunt oameni aici care vorbesc orice şi gândesc un singur lucru. Cum s-ar desfăşura scandalul vaporos al lui Sartre in Suedia?! Cu ochelarii, cu părul lui dat peste chelie, cu pungăşia lui birocratică de stânga servită ca şarm. Nu rămânea din el mai nimic, nici măcar sloganele existenţialiste nu rezonează ȋn aerul umed, ceţos al Noordului dacă nu picură din cârpa lor sânge. Dacă rămânea să vorbească ar fi fost o dovadă că nu ştie să se ascundă la timp! Omul acela eminent şi ȋntors pe dos ca blana de nisetru din spuma lâncezită a Parisului semidoct nu are sens ȋn Noord unde prin noroaie străvechi umblă ţăranii ȋn saboţi de lemn. “A fi” ȋnsă devine ȋn Noord la fel de scandalos şi ilicit cu “a spune” la Paris…

Sigur ȋn Spania bunăoară se nasc oameni carismatici, ori ȋn Italia… farmecul italienilor. Dar magnetismul dezorganizează instituţiile, moravurile şi politica ȋn Noord ȋntr-o permanentă mişcare brauniană, hazardează orice decizie şi taie memoriile, italienii şi spaniolii şi cine vrei tu vin aici fără să mai ȋnţeleagă ceva… iar francezii ȋşi deschid frunţile şi vin dar ȋnainte să se ȋntoarcă la Paris, şterg urmele… Noordul e radical diferit de tot ce se ȋntâmplă oriunde ȋn lume şi are aventura lui cu sine care nu ȋşi face un interes de a intra ȋn istorie decât frugal… Aşa că orice discuţie e inutilă, orice platformă de idei ineficientă iar un lider care să răstoarne masa cu jetoane nu se află pentru că nimeni nu pune jetoanele pe masă, joacă cu ele ȋn buzunar. Dacă acest sectarism fantasmagoric din oraşul visului provocat de mai noile curente europene ne vor ciobi smalţul, ne vom ȋnchide ȋn noi şi vom urâ cu sete. Ȋn Amsterdam oamenii intră pe vârful degetelor unii ȋn visele celorlalţi, dacă vom prinde ȋn zona crepusculară vreun soldat ȋl vom muşca de gât.

Ȋn ciuda unei modernităţi care ne diminuează şi ne indispune, Amsterdamul ȋşi poartă mai departe corabia cu lighioane şi damnaţi. Când se ȋntâmpla să ies dimineaţa ȋn grădina de la Malu Spart, pe dealul acela invadat de flori şi de arome, ȋl găseam pe Gheorghe Iacob ȋn curte privind natura ȋnainte ca ea să se coloreze, dimineţile totul e gri şi poţi privi ȋn minuţie desenul lucrurilor ca şi cum ar fi ȋn cărbune, pictorii care adoră desenul se trezesc când e ȋncă ȋntuneric. Mozaicul caselor amsterdameze e predominant roşu dar cărămida bate ȋn galben, alb, mov, şi uneori chiar ȋn verde. Timpul amestecă nuanţele pe gevels ca pe nişte palete răspândite la ȋntâmplare, şui şi sparte. Dar dimineţile sunt carnavaleşti căci ȋnainte de a deveni roşii tot oraşul, ridicându-se din griuri, pentru câteva minute, e roz…

Nimic nu te ajută să ȋnţelegi acest oraş, nu poţi descrie şi nu poţi judeca, cotrobăi amuţit prin aparenţe căci scandalul e prea mare şi pentru prima dată trăieşti ȋntr-o lume pe care nu accepţi să o pronunţi. Dacă ai ȋncepe acel text, lumea s-ar ȋntoarce ȋmpotriva ta cum această lume ar aparţine doar trupului tău, cum n-ai fi singur şi n-ai vrea să decizi, e prea aproape. Oamenii, locurile, gesturile, casele şi cuvintele sunt atât de radical diferite că rup categoriile şi aerul desuet pe care ȋl aduci din Sud. Cerul clar şi trasparenţele adânci ale Mediteranei predispuse la subterfugiile şi excrocheriile raţiunii sunt răsturnate de moşnegi cu pletele albe urlând ȋn furtună pe stânci câte o saga ȋn care toţi bărbaţii mor. Aici pasiunile judecă oamenii ȋn tribunalele largi, roşii ale unei străzi ȋn care se moare şi se trăieşte până la capăt, gesturile rămân aceleaşi, oameni mergând ȋn cerc dar sufletul lor e vândut, gândirea nu te poate scăpa ȋntr-o astfel de lume. Ȋn Noord norii coboară pe pământ toamna iar păsările stau cu miile prin iarbă,pasc, iar femeile nu au sentimente ci vise doar, din iubire nu rămâne decât visul. Iubirea sudului e cel mai concret lucru cu putinţă. Mai rău: aici… iubirea e doar unul dintre vise, mai sunt şi altele, şi mai cumplite…

Discreţia sentimentală a olandezelor depăşeşte ȋn brutalitate până şi noua generaţie de englezoaice care se bat cu pumnii ȋn gură pe stradă, femeile, nu ştiu cum şi de ce, nu mai au nevoie de noi… Aici nu se ȋntreabă unele pe altele ce simt, social sunt diminuate de simţiri prea largi aşa cum a-şi mărturisi ceva ȋn intimitate e o formă de mazochism de care nu se mai inspiră, ȋşi recomfortează doar orgoliul şi superbia, debitează una alteia detaliile inutile şi lipsite de sofisticărie ale unei maladii autoritare ȋn care ele se bucură şi dispun de lucruri, de lume şi de timp. Elucubrând inutil, isteric, condiţii prin care ceilalţi pot sau li sunt interzise approuch-urile, forţează, storc noi elemente ȋn povestea capriciilor satisfăcute şi favorizate de o soartă care le-a neglijat de altfel ȋn mod evident persoana, numele şi faima, se bucură şi rânjesc cu aroganţă. Femeile au pierdut lumea ȋn Noord cu totul şi se răzbună pe sine. Crezând ȋn sine, căci doar aşa poate o femeie dispare total…

Ca şi oraşul, femeia e o ruină a delicateţii de demult… lipsită de acurateţea caligrafică a franţuzoaicelor, olandeza se răfuie cu sine pe marginea ibricului. Când africanii au scuturat lanţurile pe plantaţii s-au găsit ȋn straniul conflict de a inventa libertatea şi au refuzat orice ȋndemn şi orice datorie, nu au mai acceptat să li se mai spună de către-un alb ce-ar trebui să facă; aşa femeile rătăcesc ȋn scurtcircuit arhetipal pe străzile Amsterdamului, inventând iubirea de sine. Ca o formă de libertate pentru care nu i se găseşte cheia, doar suspansul… Lipsa de profunzime, de nuanţe, mania socială şi nonsensul. Nu le pot iubi şi nu le pot ȋnţelege dar le pot visa. Discuţiile lipsite de orice consistenţă şi adevăr sunt integral deliruri paranoice despre a te mângâia şi a urina ȋn public. E chipul burgheziei ȋn starea ei ultimă de decadenţă, după ce a pierdut aroma demnităţilor aristocratice reinventând altitudinea acelor sentimente, jena şi deliciul de curte, dar fără nimic, doar ambiţie, faliment. Nu vor să li se ceară, nu vor să fie privite, nu vor să nu vrea şi cu feţele ascuţite ȋntr-o poză grotescă traversează străzile cum ar avea toate de rezolvat enigma lumii, bocănind din cizme. Nu vei ȋntâlni femei mai lipsite de adevăr niciunde, căci până şi femeile au adevărul lor, cu excepţia Olandei.

Iubirile lor sunt reversul acestor cangrene sufleteşti, sunt sincere, pătrunse de datoria de a fi ȋmpreună, loiale şi bune mame, stau lângă tine ȋnsă mai degrabă dintr-o datorie ancestrală decât din nebunia iubirii, ele ştiu că sunt femei, ceeea ce e un dezastru, n-ar trebui. Modernitatea, chiar şi cea sentimentală, adică decadenţa, vine din Noord. O femeie ȋn Zeeland măritată cu un român ȋl apăra ȋmpotriva ȋntregii Olande… până şi ȋmpotriva fragmentelor de Olandă pe care personal le-am ȋngurgitat cu naivitate. Pe scurt, le vrei taman invers: să-ţi spună adevărul ȋn ȋmprejurări obişnuite şi să te mintă ȋn iubire… Marjolijn a scăpat acestei dialectici prin autism, ȋmi ȋnchipui, ori printr-o ură de sine recâştigată cu succes. Compensează cumva acest incident sentimental printr-o naivitate a erotismului, printr-un eshaton blond umed, arcuit de forme continui, torenţiale de care sudul nu mai e ȋn stare. Dintr-o olandeză vezi mai mult şi mai adânc decât din orice femeie ȋn sud pentru că sunt lipsite complet de ruşine. Şi sunt frumoase…

Acum are gripă, poftesc la gripa ei pentru că febra e plină de vise şi nu ai greutate, ȋmi amintesc de caietele scrise ȋn reculul anestezicului când m-au operat de apendicită, nevoia de a scrie din acele pagini, subiectul l-am uitat – nu e setea cu care scrii mai importantă decât subiectul şi bolile celor vechi nu sunt mai prezente decât ei ȋnsăşi? Trăim cu mult mai mult şi mai bine ȋn prelungirea virtuală a simţurilor noastre şi de aceea acceptăm să fim bolnavi până la urmă… ori după ce am făcut un pas de lângă noi ȋnşine, acceptăm să ne tragem un glonţ ȋn cap, ȋntr-o dimineaţă. Am avut cu siguranţă una dintre cele mai frumoase apendicite posibile, bolile sunt din ce ȋn ce mai diverse şi mai subtile ȋn acest ev, sunt expresia lui barocă, singura certitudine că nu ştim, ȋntradevăr. Marjolijn are ȋnsă numai gripă şi ȋmi pare chiar că ratează o parte din ea pentru că Marjoleijn nu are agitaţia aceea toridă care strică dupăamiezele spaniolilor, pe Marjolijn o poţi uita bunăoară ȋn coridor dacă e un fotoliu prea moale acolo, se ghemuieşte şi ȋnfloreşte doi ochi albaştrii care acum nu mai am impresia că mă privesc pe mine ci privesc ȋnăuntru. Scriam demult pe un caiet de matematică – ador caietele de matematică: eu sunt bolile mele. O să ajung ȋn curând să spun că bolile mele sunt eu, timpul te răsplăteşte.

Marjoleijn e dificil de identificat cu ceea ce simte acum, am ȋmbrăcat-o ȋn moroşancă şi e ca o păpuşă din cercuri, ca o Barbie stelară deşi ea crede că seamănă cu o găină. Seamănă şi cu o găină. Pentru că nu se vaită de nimic, mă chinuie orice senzaţie neplacută pe care ar putea-o avea – dacă ar avea-o – şi pentru că pare să deguste gripa, să facă din ea un secret, sunt gelos, pot vedea chiar gripa ei, e un bărbat care se ȋmpinge ȋn ea şi ea mă priveşte curat neştiind că şi eu văd acel bărbat. Simt tot ce simte ea, ce gândeşte, ce visează şi tot ce o să i se ȋntâmple. Ca orice blondă din Noord, nu ştie ce e durerea, fiecare rană e un prilej de plăcere, de juisare, uneori plăcerile ei mă sufocă. Printre formele de absenţă, căci nordicii ȋşi lipsesc ȋn mii de feluri, gripa e ceva proletar cum ai cădea cu picioarele pe pământ, sunt boli aici pe care le poţi avea toată viaţa şi să nu ştie nimeni că eşti bolnav, sunt boli mereu noi ȋn mlaştina asta. Marjolijn are branhiile ȋn interstitiile gândurilor, ȋn zona intermediară, pare a vedea şi privi altceva decât oamenii normali. Chiar am făcut experimentul la cinematograf cu ea, când fiecare privea cu răsuflarea tăiată maşina detectivului ea era după căţei prin parc, o scenă plasată acolo de unii din regizorii secunzi să umple cadrul. Ştie, vede şi simte aceleaşi stafii ca şi mine iar faptul că nu este eu ȋnsumi mă uimeşte ȋndeajuns ȋncât să n-o pot iubi şi nici s-o pot abandona alcuiva, altuia sau ei ȋnşişi.

Mă tem de cei care nu ȋnţeleg filmele sau ȋnţeleg cu totul altceva din ele, filmele sunt prima dovadă de normalitate. Convenţia care face filmul e ȋntotdeauna forţată, poţi vedea asta ȋn filmele vechi, e un om care priveşte ȋn film ȋn locul tău şi mai apoi vii tu şi priveşti, sunteţi doi. Convenţia din film e lucrul cel mai simplu pe care ţi-l oferă normalitatea, ceva de la sine ȋnţeles pe care ȋl accepţi pentru ca personajele să nu ȋnnebunească, de dragul lor… Nici un nebun nu ştie să povestească un film, nu-l ȋnţelege, o carte da, ideile sunt universale ca nişte pieţe pe care oricine le poate traversa, ideile pot fi pronunţate ȋntregi oricare ar fi gradul de ȋnţelegere la care ai ajuns cu ele, de aceea atâtea imposturi şi nimeni nu se mai preocupă de ele ȋntr-un timp al subiectivitaţilor, al adevărului adică. Mă interesează filmele absurde, fără poveste, curţile retrase, casele ȋnchise, vegetaţiile care astupă ferestrele, cum ideile mor… sensibilităţile pe care nu le poţi ȋnvăţa ori inventa, care se nasc ȋn noi cum se naşte ȋn leu fiinţa lui de leu sau cum rânjeşte un peşte, ce rost are să mergi pe drum? Iată un răspuns pentru oricine spune că a găsit calea, omul hirsut din bălării ne va spune adevărul ȋntreg.

Marjoleijn nu pricepe că actorii s-au abandonat şi au venit acolo să trăiască altceva sau are nişte bănuieli ȋntemeiate despre ceea ce se petrece dar nu are atenţia şi timpul să urmărească personajele, să spunem, se uită doar la oameni şi ȋi vede la fel de plonjaţi ȋn propia lor viaţă, ignorându-le alienarea convenţiei, vede nişte actori iremediabil ȋncurcaţi ȋntr-un vis de doi bani. O accept şi o ascult cu un fior de fiecare dată pentru că mă suspectez şi pe mine că aş fi puţin nebun, mă ȋntreb dacă ȋmpreună cu ea nu voi descoperi la capăt că lumea e cu totul altfel şi că toţi aceşti ani am avut numai noi, ȋmpreună, dreptate… Şi ȋncă o dreptate pe care n-am apucat s-o ştim. Evident, nu pe de-a ȋntregul nebun dacă mă gândesc bine, dar aşa… Femeile care mă suportă au toate câte ceva.

Cele din România sau aiurea ȋn Europa de Sud ȋndrăznesc să te urmeze pe vârful degetelor şi să te surprindă ȋn gândurile tale ascunse, răscolesc curioase şi surpă cu bucurie lucrurile de care ȋntâmplarea te leagă, te distrug cu o perseverenţă de insectă şi te discută cu patimile de expert ale bolnavului de nervi. Poţi recunoaşte şi te poţi feri de femeile din Est prin părul puţin ars sau ȋntins, nu ştiu să-şi ȋngrijească părul, unghiile sau se fardează ȋn culori prea aprinse ori ȋn trăsături ȋngroşate, a la Leger… le vezi şurubăria narcisismului lor rănit. Ȋn Olanda femeile doar se bucură de tine, nu ȋndrăznesc să te ȋntrebe pe unde ai fost şi te lasă intact ţie ȋnsuţi până la capătul zilelor, ele par a nu şti ce e bărbatul şi nici nu le interesează, sunt prea preocupate cu ele ȋnsele, cu fiorul, rânjetele şi tristeţile lor de tinichea. Ȋn Noord femeile nu au ȋntins ȋncă lui Adam mărul. Şi Adam? Umblă pe câmpuri nebun.

Complicaţiile ȋncep ȋn momentul ȋn care realizezi că povestea iubirii pentru olandeze e un fel de intreprindere, o pură investiţie. Te iubeşte fără condiţii dar nu pentru tine ȋnsuţi ci pentru că speră să aibe, să ȋşi cumpere flotă, să te facă pirat şi să te trimită să ȋmpuşti indieni. A iubi ȋnseamnă să declini corect verbul a avea şi femeile vor de la tine să le aduci scalpuri şi oameni morţi… Prin bărbat, femeia ajunge să controleze conturi secrete, să facă planuri şi să se resfeţe. Neam de negustori contaminaţi sufleteşte de evrei ȋncepând din secolul al XVII-lea, olandezii au pierdut pasiunile pământului. Situaţia nu e aşa disperată pentru că nu trebuie să faci nimic special şi nici măcar bogat nu trebuie să fii. Poţi să rămâi ȋn haine peticite de carnaval şi să leneveşti toată ziua pe marginea canalelor… olandezelor nu le trebuie milioanele tale şi dacă flota nu vine… putem să vorbim cum am fi lângă ea. De asta sunt olandezii oameni frumoşi… patima lor de a avea e de mii de ori mai mare decât tot ce posedă şi ȋi obligă să se bucure de cele mai obişnuite şi mai meschine dintre lucruri cu paloarea aceea de salvat din moarte… iar femeile… femeile şi ele… trec uneori pe lângă acordeonistul din fontă care e pus la poarta Jordanului şi mă ȋntreb dacă el nu a cântat poate ȋntreaga viaţă ȋn franceză. Jonny…

Ȋţi oferă subterfugii. Acum, că e gripată, las toate lucrurile şi prietenii exact ȋn poziţia ȋn care sunt ca ȋntr-o fotografie şi ȋnaintez ȋn şoaptă vreo două săptămâni cu boala lui Marjoleijn, poate voi apuca să termin din ciornele astea să pot ȋncheia cu ultimele mele datorii fabulatorii de primăvară. Mai e vreme să profit de ploi şi ȋntuneric, frig şi vânt ca ȋntr-un amnios – cuvântul l-am ȋnvăţat de la un indianist celebru -, perfect pentru premoniţiile şi ultimele accese de sarcasm şi denial… Dacă mă ȋmbolnăvesc şi eu, o să mă ocup numai de ea şi iar nu o să fac nimic; nu am mai avut ȋnsă o gripă sau vreo durere de vreo zece ani dar sufăr deajuns de mine. Marjoleijn e adaptată de altfel la inutilitatea vieţii pe care o duc. Ȋncerc să ignor urgenţele şi contextul şi mă limitez la nişte scheme vitale care mă descotorosesc de toată administraţia vieţii, ȋn sensul ăsta pricepe exact: fastul la mine e să zaci şi să nu ştii de tine, eleganţa pijamaua şi zilele trăite ȋn integralitate ca nişte seri. Am ȋnvăţat de la ea să fac duşuri dese şi să zac ȋn cadă cu tot felul de săruri care ȋţi deschid sinusurile. Şi dacă totul e inutil ȋn jur, ne este frică să nu devină necesar peste noapte. Deşi poate că frica de moarte sau bătrâneţe se infiltrează numai ȋn aceste momente suspendate, inutile, frumoase ȋn care nu se ȋntâmplă nimic.

M-am ȋntrebat dacă nu cumva cremele, săpunurile şi mai ştiu eu ce arome pe care le caută cu sârguinţa unui arhivar nu determină cumva succcesiunea abracadabrată a fragmentelor la care lucrez, odorurile sunt creatoare de imagini, cheamă amintiri şi desfac jurăminte. Aveam predispoziţii mai amare şi mai concentrate ȋnainte să o ȋntâlnesc pe ea. Ȋn mare parte colajele mele narative din ultimul timp au urmărit aceste arome şi unturi parfumate de cocos, figura ei de vampă cu părul dărăcit ca lâna mi-a subminat orice urmă de scrupul etic, orice disciplină literară şi orice vanitate, Marjolijn se recompune dincolo de hârtie prin ce are ea mai fragil, păpuşa ei. Când apare, totul ȋncepe să se dizolve, să se sfârşească, să se rupă şi să miroasă frumos. Cu ea am renunţat pentru totdeauna să fiu profesor, nu aş mai putea intra ȋn vreo academie după ce am atins această femeie. Nici nu aş mai avea de ce. Sunt femei care subminează totul şi plus că ascunde lucruri, Marjoleijn.

Simţul olfactiv e mai ȋnşelător decât pare… nu ştiu ce săruri speciale fermentează această mlaştină dar ceva se petrece cu noi toţi. Am păstrat câţiva ani iluzia că numai eu simt unele străzi sau săptămânile acelea ȋn care concentraţia de ozon te ameţeşte şi halucinează dar am un amic născut ȋn codrii de portocali şi lămâi pe malul Atlanticului, ȋn Marocco, şi care lucrează aici ca şofer pentru nişte galerii de artă. El făcuse deja cartografia olfactivă şi halucinată a Olandei, ȋmi spunea că ȋntre Utrecht şi Amsterdam mlaştina te ameţeşte cu totul, ar prefera să parcurgă numai acea autostradă toată, e un extaz continuu… iată un motiv pentru un road movie olandez. Interesant că acea autostradă e ȋn fiecare zi blocată, kilometrii ȋntregi de maşini care stau pe loc dar nimeni nu se plânge, stau cu toţii ghemuiţi ȋn arome, ȋn chakra volanului…

Leonardo credea că ȋn ochi e o piramidă care simulează spaţiul şi ȋl reface iar ochii mari văd astfel lucrurile ca fiind mai mari. Plimbările cu Marjoleijn ȋncepeau cu reculul gândurilor şi confuziilor zilnice căci sunt arareori pus ȋn situaţia de a comunica ceva şi demisionez la primul lucru pe care ȋl pot anticipa ȋn jur. Sfărâmăturile acestea de provocare, răsfăţ şi grotesc sunt un perfect organ al plimbării, apoi treptat mă contaminam de ochii ei, de ceea ce ei văd, cum văd şi ȋnchipuindu-mi geometriile răsturnate prin ochii aceia mari, albaştrii, puteam continua aşa, abandonat ȋn imersie, ȋn Marjoleijn, Marjoleijn eu ȋnsumi. Plimbările cu ea mă evacuau complet. De altfel ea ȋnsăşi nu putea profita de această ascendenţă pe care o avea asupra simţurilor mele pentru că era cu mult mai pierdută şi mai departe ȋn ea ȋnsăşi decât eu ȋn ea, pudra mirării ȋi tăia orice accent veridic şi parcă nu fusese de faţă când se făcuse lumea, nici la războaie, nici la foamete, nici nu plânsese vreodată, nici nu simţea cum se ȋncălzeşte planeta, fusese pusă ȋn lume ca un lucru, Marjoleijn, ȋnviase din greşeală… Mai cred că ȋntr-o lume ȋn care toate măştile au căzut, ȋn care gândirea sau adevărul ar fi ȋmpuşcat fiecare om şi fiecare obiect, din Marjoleijn ar rămâne o fată care aleargă pe câmpii ca un cerşetor, sărind şi cumva vorbind japoneza… cu părul hirsut, cu ochii daţi pe spate, cu faţa de pământ, rătăcind printre cireşi. Carnea fructelor care taie pieliţele crăpate de soare picurând lacrimile dulci, roşii de sirop… năclăind, ȋnghiţind-o ca pe un vierme căci şi frumuseţile se ameninţă reciproc, mai ales ȋn mintea femeilor.

Fiecare bărbat descompune femeia de lângă el ȋn câteva imagini, unele ȋncărcate de erotism şi altele se developează ȋn negativ, este un instinct de apărare ȋmpotriva farmecelor femeieşti. Poate că această cerşetoare hirsută de pe dealuri este felul ȋn care ştiu mă apăr de Marjoleijn şi grădina vie care o mănâncă ceva cu totul probabil. Dacă o femeie ar bănui măcar o parte din această peliculă ȋn negativ despre sine care se desfaşoară ȋn bărbat, nu l-ar mai iubi… aproape că nu s-ar mai iubi pe sine dacă ar ȋnţelege totul. Sunt ȋnsă bărbaţi care developează femeia exclusiv ȋn tonuri şi tenúri erotice, care nu ȋşi propun să iubească şi care supravieţuiesc oricăror profunzimi sufleteşti. Târziu, spre treizeci de ani, sufletul se răzbună cu o iubire ȋn care dai ȋnapoi tot ce ai furat. Femeia nu poate fi o butadă de rotunjimi chiar până la sfâşit, nici cu ea, se vârstează, nici ȋn tine, se adânceşte. Ȋmi ȋnchipui că dilema ultimă a iubirii e ca ȋntrebarea pe care şi-o pune un criminal: care e mai frumoasă – femeia pentru care ai ucide sau femeia pe care ai ucide-o?

De ce tocmai aici şi de ce aşa de departe?! De ce nu am rămas pe străzile acelea fosforescente de soare şi praf ale Bucureştiului unde lumea se mândreşte cu maşini şi haine, cuvintele sunt ȋncărcate de veridic şi ironiile rotesc pământul? Schisma onirică a Amsterdamului pune probleme pe care nimeni nu le negociază, nu sunt principii la care poţi apela ȋn mod consecvent, e un humus, o sulfură care nu mai suportă nici o abducţie, sub oameni. Am plecat, nici eu nu ştiu de ce am plecat dar regăsesc de fiecare dată motive suficiente să nu mă ȋntorc, Romania ȋmi pare mai frumoasă deşi e toată un maidan pe care se ȋnvârte praful şi nu e nici macar un om liber ȋn toată ţara aia pustiită de orgoliu, prostie, indiferenţă şi vicleşug. Servesc cu toţii oricăror forme de autoritate, aproape fiecare fragment de text pe care ȋl citesc din România e semnul unei singure boli: hernia de disc. Şi e de mirare că acest reflex turcesc mai tulbură lumea veche din Sud. Mediterana a dat pentru totdeauna ȋntregii Europe stabilitate ȋn ce priveşte felul ȋn care ne ȋnţelegem, ne comunicăm şi ne ancorăm unii ȋn alţii, a ponderat apolinic un continent care a găsit prin creştinism secretul de a rezista unei alte paradigme, mai necruţătoare – din care şi acest creştinism se născuse: celei semite. Sudul a stat ȋn acel timp, cumva şi crede ȋn mod greşit că nu mai este un alt timp decât ȋncoace… ȋnspre vest, când de fapt timpul a rămas acolo şi ei trebie să-l ȋnceapă, noi ne ȋnvârtim doar.

Ei sunt mai vechi, evreii, ştiu că e inutil să dai timpului tuşele unui desen hotărât şi să crezi ȋn ceva pe lumea asta, că totul trece şi mai ales credinţa nu, ei mai ştiu că şi zeii trec prin credinţă la fel ca şi oamenii, fără nici o urmă. Evreii au făcut o societate ȋn care totul e miraculos, ȋn care nu vreau să fiu ȋnţeles de către tine ci ȋnchipuit doar de către imaginaţia ta… ȋn care oamenii pe stradă nu ȋşi dau unii altora consemnul unei vorbe comune ci apar din umbră, flutură aripi de pescăruş, spun o vocală şi dispar. Cuprinsul acestei ȋnţelegeri prin care prinzi zborul acelui pescăruş nu ajunge silogism. Pescăruşul. E o formă de gândire mai largă şi mai deplină dar pe care ȋn Europa numai la bătrâneţe câteodată ai şansa să o ghiceşti, când venit din această tradiţie a transparenţelor reuşeşti nu mai vezi clar – ȋn sfârşit! Când lucrurile nu mai ai contururi ci doar conţinut şi când reuşeşti să uiţi tot, dealtfel dacă priveşti lucrurile uitând ȋnţelesul lor, le priveşti adânc, ele apar la fel de ȋntregi şi de puternice. Evreii au semitizat pe germani ȋn Olanda, ȋn special Amsterdamul unde cuvinte din ebraică au pătruns ȋn dialectul local. Ȋn secolul şaptesprezece un grup de negustori amsterdamezi au ȋnvăţat evreieşte şi n-au mai deschis Biblia dincolo de Vechiul Testament. Am avea o istorie mai adevărată şi mai tragică şi mai umană chiar dacă am pune ȋn locul crucii moneda; şi ȋn locul monezii setea de a tace. Şi ȋn locul tăcerii, pe noi ȋnşine, căci noi stăm ȋn vorbe.

Câte din hotărârile pe care le iei nu sunt ȋmpotriva ta venit dintr-o lume care se ȋnvârte ȋn cercuri?! Nu vrei să tai nodul, eşti neatent ori prea fericit să te mai bagi ȋn seamă, te bucuri ȋn lucruri doar de fragmentele de orizont ȋn care ele se prăbuşesc, nu poţi răspunde la ȋntrebările simple, ar fi prea târziu, şi numai lucruri simple au mai rămas. Dezastrele ȋn care am intrat, toate, sunt voluntare, ȋn ce mă priveşte ȋncă nu mi s-a dat nici o prăjitură stricată. Sunt de vină. Şi m-am dus acolo cu gândul secret să scriu ceva la sfârşit, am fost reporterul de război al unui conflict ȋn ȋntregime provocat să fie fotografiat, un film ȋn care actorii şi-au ȋncărcat din greşeală pistoalele cu gloanţe adevărate. Abia târziu am aflat că poţi să scrii fără să păţeşti nimic dar nici acum nu mă ȋncred prea tare ȋn asta.

Cred mai degrabă că am provincializat şi am compromis decât am adunat, mi-am stricat stomacul ca să zic aşa, gustând din toate. Kandinsky scria că eşti ȋntotdeauna tentat să profiţi cu egoism de propia amplitudine, să mănânci pâinea marilor intuiţii undeva pe frontieră, nicăieri. Sigur, ar fi simplu să presupunem că forţele pe care le simţi sunt ale altora şi trebuie să le dai ȋnapoi, să munceşti pentru tine, de parcă nu e deajuns să munceşti pentru alţii. Munca e o compulsiune la urma urmei, un delir masochist care ar fi apărut şi dacă planeta ne-ar creşte ȋn copaci bomboane ȋn poleială şi Masseratti şi hair extensions. Şoarecii, păsările şi furnicile muncesc şi ele din incapacitatea de a găsi la ȋndemână resurse suficiente cum le reuşesc plantelor care doar aşteaptă, şi când nu mai pot, mor. Lectura e un semn că nu poţi vedea clar şi adânc ce e ȋn jur, la fel, compulsiune. Ȋntr-o epocă ȋn care câţiva indivizi ar fi deajuns să muncească pentru noi toţi şi roboţii pentru toată lumea, ce succes avem ȋn a inventa muncă pentru alţii. De ce nu ne ȋmpăcăm pentru totdeauna că nu avem mai nimic de făcut? Şi că orice spui poate fi folosit ȋmpotriva ta? Şi că ne putem imagina că trăim cu mai mult succes decât trăim? Şi că trăim ȋmpotriva noastră? Şi că murim doar pentru alţii?

Viaţa poate, perversă, cuprinde un astfel de calcul literar să te pui miză, cu atât mai periculos să nu te apuci să scrii, să te vindeci adică, doar măreşti povestea ȋn spate şi o carte, dacă nu o scrii, te omoară. Poftesc ȋn aceste zile cu Marjoleijn la o cât mai sumară motivaţie literară, folosesc această fetiţă cu oarecare succes ȋmpotriva mea, să n-ai de ce să scrii şi de ce să trăieşti – dar mă pot eu convinge că nu am de ce? Ceea ce se petrece de fiecare dată e compromis la mâna doua de aceste resorturi care nu sunt ale mele, pe care le ridic ȋn somn de pe jos, sunt bântuit de un text inexistent care ȋncepe şi falsifică tot ce simt aşa cum umbrele descompun, ȋntunecă şi ȋnghit obiectele ȋn amurg. Uneori pronunţ cuvinte care nu au nici un sens decât pe hârtie, adresate altcuiva, dar le pronunţ căci le ȋncerc pe oameni ca pe nişte ciorne, iată un timp bun, ȋmi zic, alteori cel din faţa mea pronunţă astfel de cuvinte. Oamenii, am descoperit, ȋmi sunt cu adevărat indiferenţi, le-am şi zis, oamenilor, ȋmi sunteţi indiferenţi. Şi acea persoană s-a simţit jignită. De ce s-o fi simţit jignită?! Ce e rău ȋn asta?! De oameni te ȋndrăgosteşti ca de o femeie, sau pleci. Nu trebuie să ȋi iubeşti tot timpul, cât te iubesc oamenii pe tine? Şi acea persoană iarăşi s-a simţit jignită.

Când văd un loc frumos, ȋmi imaginez uneori că aş scrie acolo, când văd o femeie văd uneori trupul ei din cuvânt, nu din carne, şi când mă gândesc la mine ştiu că aş fi o carte, sunt o carte, aşa am pornit, nebănuind că o carte e mai puţin decât un om, mult mai puţin… Iar speranţa ultimă că ceva se va petrece, ceva care ȋmi va aparţine dacă voi continua acest joc meschin se surpă, s-a pierdut ceva. Rătăcirea mea ȋn jurul grătarului, epuizat de hazard şi indisciplină. Dintotdeauna lumea a creat texte punând ȋn ele o speranţă care s-a lichiefiat şi se ȋntoarce ȋmpotriva noastră, pentru acei oameni care o refuză, atârnă ca nişte tije fachirice de piept, nu e un autor ci doar coşmarul lui, şirul compromisurilor ȋmi certifică cum sunt un bordel eu ȋnsumi, ȋn absolut. Un francez demult spunea ca gândurile sunt curvele lui pe care le agreează sau respinge după capriciu, mai degrabă sunt curva gândurilor mele. La dispoziţia lor, ştiu cum apar, ştiu cum dispar ele? Aş vrea să identific acele texte care s-au pornit ȋn căutarea autorului şi care şi-au ȋmpuşcat tatăl ori să mărturisesc despre acei autori care au scris cu pistolul la tâmplă, voi ȋncerca să restaurez un fragment din plăcerile unui Dante eliberat de poezia şi duşmanii lui, eliberat de sine, eliberat de mine, dragă Dante…

Poate că nu e totul pierdut, voi ajunge să trăiesc cu mine ȋnsumi, ȋn accesele mele minimaliste nu mă voi opri niciodată să caut tipul de femeie lângă care să pot lucra, să negociez cu muza. Sentimentele mă mişcă, mă răsfâng, aşa la mâna doua cum vine ele, căci sentimentele sunt din nefericire relaţii, nu sunt ca o capsulă, ermetică, cum se iubeşte Dumnezeu, idealurile ȋmi dau doar senzaţia că trebuie să le creez din nou, cred că şi idealurile sunt relaţii. Marjoleijn pare a fi făcută dintr-o tăcere bună, are un simţ perfect pentru lucruri inutile, le percepe, le vânează şi le degustă ȋnchizând ȋn ea surprizele oricăror interese vitale, un fel de isterie din dantele şi perne care mă anticipează şi provoacă ȋn tăcere iar dacă ȋi răvăşeşti părul şi o pui lângă geam pe coada pianului rămâne aşa surpată ȋn blond ca şi cum ai fi tras cortina, poate aştepta şi răbda ȋntotdeauna o secundă mai mult, uneori uit că trebuie să o privesc şi scriu repede ceva ȋntr-o limbă pe care nu o ȋnţelege. Uneori ea citeşte româneşte fără să ȋnţeleagă nimic, cu voce tare, ȋmi ȋnţeleg textele ȋn felul ăsta mai bine, e cu totul alt text, apar fisurile.

Limba română e ȋntregul meu act de infidelitate, dulce, suficient. Se coboară pe chipul ei ȋn aceste momente o mască perfidă şi spaima păpuşii ei pe pian e la fel de adâncă, de isterică şi de cubistă ca un demon african. Uneori se ȋntinde pe capacul pianului şi cântă ȋn invers de acolo o canzzonetta, armoniile inversate ȋn oglinda clapelor descos freudian inconştientul vreunui medieval anonim. Are pasiunea păpuşarului, personajele, oameni compleţi pe care ȋi creează din sunete, din mers, din vorbe aiurea, ȋncearcă mereu să găsească un om straniu, bizar dar complet de fiecare dată, este singura ei formă de inteligenţă autentică. Uneori merge atât de departe că nu o mai recunosc şi nu se mai recunoaşte, se produce ȋn aceste momente o tăcere, o sperietură pe care o trăim amândoi, oare unde mai e Marjolijn, pe unde se va ȋntoarce?! Poţi dispărea lângă o astfel de femeie spornic, apologetic, deşi o bănuiesc că ȋn secret ȋnvaţă româneşte dar nu ȋmpotriva mea ci numai pentru a se ȋnţelege, sigură fiind că ştiu despre ea mai multe decât ea ȋnsăşi şi sigură fiind că scriu numai despre ea. Presupun că astfel de femei au existat cu miile prin neolitic când nu era nimic de făcut dar nici promisiunea că vreodată vom face ceva, apoi au dispărut, lumea a fost prăbuşită ȋn pasiuni şi apoi purgată prin bovarisme pentru ca acum acest tip de femeie lunară să apară din nou…

Sigur, ca orişicine, am căutat mult, nu poţi să planifici astfel de lucruri. Sunt femei ȋn imaginea cărora scrii ca ȋntr-un alt fel de hârtie, le percepi prin straturile adânci ȋn tine prin care simţi anutimpurile, se comunică simţurilor printr-o tectonică la fel de masivă şi de fină. Ori sunt dintre acelea care te sapă cu o minuţie şi te adoră cauterizându-ţi orice capacitate de a mai formula ceva, care ȋţi cer să le iubeşti şi să dispari din toţi porii, femei ca nişte soldaţi ȋn armura unor frumuseţi de ȋmprumut, dintre acelea de care ţi se face frică după ce le bagi ȋn casă. Sunt femei care anticipează tot ceea ce simţi şi ȋn preajma lor te-ai părăsi pe tine ȋnsuţi cu un sentiment de deja-vu, femei care te-au visat până la capăt dintr-o răsuflare. Petrisor ȋmi spusese cu ani ȋn urmă: – ia o evreică! Evreicele ştiu ce este un scriitor, că nu e aşa frumos, ştiu că e un chin şi reuşesc să se bucure de rănile tale fără să şi le ȋnsuşească. Este cert ȋnsă că nici o femeie pe care o descrii ȋntr-un text nu merită să trăieşti lângă ea.

Aela era frumoasă ca o diavoliţă, avea genele lungi de semită şi când pronunţa răguşit litera “h” vedeam toate pietrele Ierusalimului şi crimele şi rabinii spânzuraţi de limbă prin ruine. Adunase ȋn jurul mesei un fel de tăcere ȋn care adăstam dar nu mai era tăcerea mea şi oricât aş fi lipsit, se bucura descompunându-se ȋn umbre care trăgeau după ele toată casa lăsându-mă pe fotoliu cumva suspendat, plecase cu tot, pentru mine, dar plecase! Nu avea mândrie ci mai degrabă un simţ grav pentru un soi de solidaritate ancestrală, superb erzatz, şi mai era dotată cu o dexteritate formidabilă de a se comunica ȋţi vorbea cu respiraţia, cu pieptul, cu gesturi ale minţii aşa că lipsind, vorbeai ȋncă şi simţeai, reacţionai cu ea. O simbioză de supra-euri care nu se contamina de nici o urmă de autoritate, era o femeie care nu-ţi punea nici o problemă, care le lua; cum apare bunăoară la arabi, acele femei vechi şi cu broboadă, obiecte exclusive ale unui singur bărbat sufocat de orgoliu şi neadevăr, dar nu, evreicele au emancipat şi păstrat suflul acesta arhaic al iubirii, ştiu că trebuie să te gândeşti la altceva ca să rezişti lângă o femeie şi dacă tot te gândeşti aiurea, măcar să o faci cu excelenţă, cred că gândea, dar nu sunt sigur, poate era doar o sugestie, alta, căci sunt femei care nu merg până ȋn cuvinte, lasă un pretext doar, e mai bine aşa, ele n-ar şti să pronunte ceea ce vrem să spunem noi despre ele. Când ţi se adresa punea mai totdeauna mâna ȋn brâu şi se arcuia cu sânii ȋn afară şi ȋşi ȋncorda muşchii de la picioare şi te privea cu nişte ochi negrii de ȋţi blestemai sorocul. Nu grăbea nici o poveste pe care o mâzgăleam, ştia că scriu ȋn zadar. Şi când ȋncepeam un subiect cu voce tare accepta cu totul aerul meu lipsit de naturaleţe. Ştia ȋnsă la fel ca şi mine că ȋn ciuda lucrurilor spuse pe jumătate, aproape fals, era ceva de care mă preocupam cu adevarat. Aela ȋmi dădea o şansă şi mă surprindea să văd că deşi nu ştia mai nimic, ȋmi dădea chiar şansa pe care mi-o dădeam şi eu!

Pe Marjolein am ȋntâlnit-o după ce am hotărât să mă despart de nigeriancă, ce greşeală! Oyinloye nu pricepea chiar nimic, inadaptabilitatea unor oameni e cu totul de mirare dar acest lucru aş fi considerat de la ȋnceput un avantaj. Sunt printre femei care renunţă cu foarte mare uşurinţă la a pune ȋntrebări, a se interesa şi a parcurge bucăţi de lume pentru care decid că le-ar dezavantaja sau tulbura prea tare. Uneori porţiuni continentale se dezarticulează, cu deosebire când plonjezi ȋntr-o altă cultură şi mai ales ȋn aerul alinat şi alintat al Olandei. Cât de reconfortant e să te purifici ȋnsă lângă o africană interesată de dihania ta fără vreun context şi fără scuze. Tradusese integral scenariul olandez ȋn reacţii fiziologice, găsise ȋn mişcări şi accente să schingiuie african cuvintele, echivalentul tuturor lucrurilor şi răspuns pentru toate aşa cum ȋmi ȋnchipui că ȋnvăţam pe lună să mergem. Ȋnainte de a privi cerul, a gusta din râurile şi a te bucura de primăvară pe Lună, căci şi Luna trebuie să aibă anutimpuri şi iluzii ȋntre stânci că ceva curge. E la fel. Scapi de toate urgenţele şi istoria nu se mai duce niciunde, ne ȋnvârtim doar. Poate nici nu ȋmbătrâneşti. Dar la capătul săptămânilor şi lunilor vezi că eşti doi, rupt…

Marjoleijn nu. Nu ȋmi intra ȋn cărţi pentru că nu mă inspira şi de asta e foarte posibil să dureze. Dacă mă gândesc la ea şi ȋncerc să pun explicit ȋn cuvinte ce se ȋntâmplă ştiu că oricât aş fi de prudent, legile naraţiunii vor opri robinetul după regulile lui Propp. Nu mă somează să mergem afară când mă năruiesc pe sofa, are ȋngrozitor de multe prietene ce ȋmi imaginez că pun la cale bombardarea Casei Albe, prea e activitate. Poartă o cască şi microfon, e o femeie on-line şi are prietenii ȋntreţinute asiduu prin Miami sau Tokio, vorbeşte uneori până ȋi ȋngheaţă maxilarul aşa cum are săptămâni ȋn care nu pare a scoate un cuvânt, e ca un pendul, ȋn toate. Mă surprinde că nu cunoaşte nici unul dintre subterfugiile literare prin care obiectele se ȋmbolnăvesc şi lâncezesc, florile se descărnează şi oamenii sunt surpaţi de idei, nălucile ei sunt intacte şi ea le supravieţuieşte printr-o vocaţie de abulic.

De asta nu ȋmi creează ȋn jur nici un model literar – cine ar crede că ar putea ajunge la vreuna din aceste categorii renascentiste, ea, descompusă de modernitate până la ultima celulă. A făcut din mine un colonialist. Cred că uneori ne plimbăm ȋn Samoa pe vreo plantaţie şi felul ȋn care conspir să ies ȋn oraş cu barca, rătăcind pentru o cafea pe vreun canal din care nu mai ştiu să mă ȋntorc are ecourile şi gravitatea unei tranzacţii; ȋşi ȋnchipuie fără să-mi mărturisească sau ȋmi ȋnchipui fără să-i mărturisesc că vând insule sau ceva de genul acesta. Mă ȋmbracă de la un magazin englesc şi par cu zece ani mai bătrân. Trăiesc aceste dimineţi şi diger această impostură de lornion şi ceaşcă ca şi impostura de a scrie… suntem importanţi aşa… pe degeaba – pentru că sunt obişnuit să ştiu că trăiesc undeva ascuns ȋntr-un colţ, pe ȋntuneric. Mitul ăsta social ȋn care ne-am rătăcit e o singurătate şi mai mare, dar ea nu-şi dă seama că nu ne priveşte nimeni, adică.

Ipocrizia ne face bine şi ne educă, vizitele pe care le facem prietenilor ei ȋmi pun ȋn paranteză orice dispoziţie culturală şi discuţiile despre subiecte sensibile ori autori sunt dejucate cu priviri pe pereţi. Ceea ce mă ȋnspăimântă e inabilitatea acestor oameni de a se concentra şi dispune de un subiect intim ȋn comun. Treptat ȋnvăţ de la ei să nu risc nici o emoţie, să păstrez ȋntrebările şi să mă bucur ȋn secret de ezitările tuturor. Aerul acesta neutru şi interstiţiile acestor dialoguri au superbia lor, le-aş declara corporatiste dacă insinuările pline de cromatism nu ar elucida unele din tăceri, crizele şi falimentul sufletesc nu ar mina declaraţiile de loialitate. Oameni strâmbi şi complicaţi, la marginea oricăror canoane culturale care ȋşi regăsesc coerenţele şi se distrug după legi care nu au fost adunate de nici o minte radicalizată de ȋntrebare. Stabili sunt consideraţi aici persoanjele care nu transpar şi nu se comunică, nişte afazici care ştiu să combine corecta măsură de sarcasm cu naivitatea. Ȋmi dau seama din fericire cât le sunt de inutil şi sper ȋntr-o zi să pot pronunţa o frază la fel de lipsită de sens şi de neutră pe cât ȋmi declară ei oficial datoria faţă de uleiul de răcin. Marjoleijn se pupă, se salută şi se minte cu toţi.

Ȋntors acasă, ȋmi trebuieşte câte o jumătate de zi să mă vindec de frustrare dar dragostea cu Marjoleijn, coapsele ei fierbinţi şi sânii ca nişte gutui, spasmele ȋn care se pierde ca ȋntr-o epilepsie şi eu ȋnsumi răscolind acest trup care se ȋntoarce din chinuri sărutându-mă, ne putem sechestra şi urgenta la fel de obositor ca şi toată acestă lume amestecată şi rea, plăcerile te golesc la fel ca durerile, diferenţa e doar că simţi plăcerea… textul se departează la fel de palid, de răzbunător, la capătul acestor ore fierbinţi, iarăşi textul, cuvinte şi bucăţi de frază ȋn care acest trup se rostogoleşte şi descompune. Fug gol la masă pentru a nota un gând spulberat ȋntre sâni şi sar iarăşi ȋn ea să văd ce se mai petrece ȋn cartea mea… Marjoleijn ştie. Ştie că nu mă iubesc cu ea şi acel personaj de care sunt ȋndrăgostit ȋn ea ȋnsăşi ȋncepe să o cuprindă şi să o cumpere bucată cu bucată.

Dacă eşti imprudent şi ȋncepi o frază care nu e către administraţie, nici o notă despre ceva ce trebuie să-ţi aminteşti după ce vii din Blijburg, de pe plajă, o scrii deci pe hârtie dar de ce acolo?! Care e locul ei de fapt, de ce nu scrii pe nisip, pe copaci sau ce faci cu hârtia aia? O pui ȋnăuntrul tău, afară… sunt variante. Sunt texte care se adună ȋntr-un raft cum vezi rachetele prin rafturile de artificier: puse acolo să schimbe lumea. Sau măcar pe tine, insinuant: vei fi altcineva, cu ele, sau vei fi altcineva, fără ele. Alege! Ȋn ce mă priveşte am dat de câteva ori cu pietre ȋn casa asta cu fantome. Ştiu ȋnsă că multe din cărţile chiar excelent scrise poartă vina autorului faţă de sine ȋnsuşi, nu poţi scăpa de asta dar poţi măcar mărturisi ȋntreaga vină? Sunt cărţi care te devastează şi melodii care te ȋngroapă aşa cum a scris Mozart ultima simfonie, cu ultima suflare. Sunt cărţi care te trădează, cât te-ar costa să trădezi şi tu una din cărţile tale? Când nu mai poţi decât scriind ajunge la gândurile tale e un semn că trebuie să reȋncepi să scrii, ai ajuns la capăt, totul e vraişte, nu mai are rost să rezişti, nu mai poţi nici măcar ȋnapoi. Din locul acela dacă scrii, nu mai porţi nici o vină şi nici un merit. Sunt cărţile pentru care tu ai fost născut ȋn locul lor.

E greu de crezut dar sunt oameni transformaţi cu totul ȋn autori, care consumă o vârstă nu ȋn viaţă ci ȋn literatură, renunţă public la propia persoană şi ajung să fie bântuiţi de textele lor aşa cum coşmarele copilăriei ne-ar vizita intacte şi ne-ar mutila cu plăcerea lor strâmbă; nu mai vor să fie judecaţi pentru ce au făcut, ceea ce nu e rău deloc. Ori sunt dintre aceia care ȋşi ȋnsuşesc oameni ȋntregi pe lângă care trec, autori care ȋntorşi din morţi pun stăpânire pe câte un trup veştejit şi amuţesc firea, rabini nebuni pentru care inspiraţia nu aparţine celor care o aduc ȋn străfulgerul lumii ci e numai a lor, pentru colecţia lor de artere lichefiate. Majoritatea dintre noi nu avem stabilitate, oricât ar fi de bine, vine un timp să ne plângem şi să plecăm, e o poveste care se desfăşoară, un monstru care se satură ȋn noi şi calcă periodic pe gât zeiţa. Câţiva au pus acest ceas ȋn literatură, ȋl consumă acolo reuşind să se ancoreze ȋn zile, pământ şi oameni. Condiţia este ȋnsă să se părăsească pe sine, să dezavueze câte o semnătură pe câte un manuscris vechi, să abjure cum ni se cerea şi de către comunişti, cu degetele sfâşiate de nicovală. “Spune nemernice că mama Rusia ne-a eliberat!” Trebuie să te mişti ȋntr-o dimensiune sau alta, rămâne de văzut dacă e de preferat să balansezi cu ȋntreaga ta persoană pe cracă sau să te abandonezi ȋn răstimpuri şi să te ascunzi de tine ȋnsuţi. Cel mai uşor e ȋnsă dacă nu scrii nimic. Ȋn fond, asta e prima lege când te apuci de infractiuni, o ȋnveţi de la borfaşii bătrâni: orice poţi să faci, dar nu dai scrisuri…

Ȋntr-o dupăamiază ne punem pe burtă şi ȋncepem să ne târâm către poli. Ni se deschid răni şi despre rănile alea nu putem vorbi, cresc ȋn noi buruienile tăcerilor şi ne ies pe nas şi pe gură şi pe arcadele ochilor ca dintr-o ruină, noi suntem vechi, atât de vechi, nu bătrâni doar. Căci ne-am născut mult mai târziu şi mai mult decât trebuia. Se mai ridică unul din când ȋn când şi spune o vocală veche ori ȋntinde mâna să muşte din stele ca dintr-un măr dar ele clipocesc intacte. Uneori se ȋncaieră doi orbi pe câte un mal, dincolo, tăcerile te prind cum te prinde o gripă, cu febră. Dar tăcerile cresc iremediabil ȋn mijlocul nostru ca nişte cercuri, cum se lărgesc pe oglinda lacului, nu ne putem ȋnchipui albeţea şi cadastrul adânc, prăbuşit al zilelor nostre. Am tăcut, poate, pentru ceva, aşa vorbim noi. Putem trăi aici că nu avem nici o altă soluţie dar e de la sine ȋnţeles că nu putem muri aici…

Timpul era ceva care ne trăgea ȋnainte dar acum zace la picioare ca un şarpe care nu se mai muşcă de coadă, sunt aceste tăceri care ne mănâncă de vii şi care ne pipăie ȋn somn. O mai mare negură nu ne-a ȋnnodat şi bolovanul aşteptării nu ne-a mutilat aşa obrazul nici ȋn primele momente când primele stupefacţii au scuturat creierul de maimuţă şi maimuţa a spus: trandafir! Ea nu poate să spună trandafir, aşa ne dăm seama că e totuşi maimuţă, cine ar crede că ȋn maimuţă nu e un om deghizat. Frumuseţea burgheziei amsterdameze e ca ȋn marginea acestui şuvoi eshatologic ea discută calm despre nimic. E un eroism mai grav şi mai prodund decât ȋn revoluţiile proletare. Iluzia liniştii, că stăm pe loc şi că nu se ȋntâmplă nimic din mijlocul furtunii de tăcere, bicicletele şi brutării din acest oraş mă vindecă. Uneori doar eu mă grăbesc pe câte o stradă… şi strada, oamenii şi cuvintele tac.

Vocaţia dupăamiezelor aş spune decide ȋntâmplările aici, zâmbetul ca şi stare civilă; prea puţin din sensibilităţile, judecăţile, pragmatismul şi nebunia din care e făcut motorul social ȋn Olanda e pronunţat – pentru o istorie colonială, pentru orgoliul sau vina de a fi negociat carne de om, pentru vina de a fi fericit, bogat, din neglijenţă, pentru şi pentru. Ca şi ȋn altă societate, oricare, a fost o cruzime la ȋnceput din care ne tragem cu toţii şi deopotrivă motiv pentru o reverenţă către sine, societăţile care se cred puternice pun o crimă la ȋnceput: Remus, căderea din Paradis… este ofranda aztecă a fiecărei istorii. Această cruzime de ȋnceput e inutilă pentru că la ȋnceput cruzimea a fost oricum totală, ineficienţa culturală a mitului naţiunilor pentru mai noile predispoziţii e că naţiunile sunt poveşti de răzbunare. Eroarea istorică olandeză din care nu se scrie şi nu se visează e o capcană mai adâncă decât cauterul comunist care a ȋngheţat memoria românilor. Olandezii ȋşi ȋnchipuie ca şi-au făcut datoria… Cine mai poate acum discerne alchimia unui timp nou? Ȋn Olanda, ȋn România?

Vina, ȋndoiala, tertipurile contradicţiei dacă apar, câte un firav pretext literar reluat la ȋntâmplare, pofta de a scrie nu mai inaugurează nimic. România e inundată de această poftă, ȋn integralitate ratată dar ce speolog mental ar putea restaura neoliticul, universul abstract din care am venit din Est, oamenii noi, copiii lui Stalin, nimeni nu are dreptul să ştie ruşinea cu care ne-am bătut fraţii, noi trebuie mai ȋntâi să murim. Cele mai adânci dintre orori nu au valoare exemplară, sunt doar periculoase şi e interesant cum deliciul ororilor a intrat ȋn literatură prin Cehov şi Dostoievsky, noi nu avem savoarea blasfemiei, avem vocaţia ei, suntem mereu ȋnchişi; de aceea poate nu ştim să vedem oamenii răi. Mizele ȋnsă ȋn Olanda sunt intacte, se măresc ori se compromit pentru acelaşi motiv bunăoară din care nu se mai scrie nimic din Veneţia ori Malaga, unde vrea să ajungă René. Olanda nu mai are măcar acest vis, să pronunţe. Lumea nu mai ȋncape pe nicăieri, li s-au vindecat buricul la toţi, oamenilor le e ȋn fine ruşine să vorbească despre toţi oamenii la un loc… după care nu mai vrei să fii, uiţi.

Din acestă glaciaţie mută gândirea se ridică periodic pentru a da o nouă vârstă spiritului, de pe lucruri cădeau ȋntr-o dimineaţă hainele şi rămâneau toate ȋn curul gol. Gândirea ȋnsă a fugit de acolo, nu se mai gâdilă cu realităţile, este ȋn plin autoerotism. Sentimentele acum mai salvează barca, aş spune previziunile, babele sunt mai deştepte azi decât noi toţi, catastrofa lor, aşa cum o pronunţă ele, cu dinţii căzuţi, e tot ce mai avem. Din specia acestor echilibristici amorfe mai fac parte unele resorturi civile, ȋn Amsterdam e hotărârea pe care o vezi ȋn olandezi de a muri mai degrabă decât de a trăi ȋn mizerie şi nefericire. E singura formă de luciditate pe care sunt gelos, ȋn genere formele de conştiinţă sunt un deficit pentru individ, fac profitul ȋndoielnic al unei insecte care ni s-a ascuns ȋn creier şi care devoră realităţile ca şi pe noi ȋnşine dar acest fior pe care ȋl simţi ȋn privirea burghezului nu e un capriciu, să te delectezi e o misiune, singura, e utopia acestor lanţuri de case roşii care a ȋnfrânt utopiile lui Marx. E o tăcere, o rană, dar una care face deja plăcere… suma acestor capricii decorează bezna şi izolarea noastră şi se pune ca o soteriologie suavă ȋntre noi şi ce o să fie. Ȋn Amsterdam am avut prima dată iluzia că cei care vor trăi după noi nu vor fi nefericiti, vor fi mai bine, chiar de nu vor fi…

A venit timpul. A venit timpul să renunţ la toate, să nu mai adun lucrurile şi oamenii pe care ȋi ȋntâlnesc peste tot, ţările, imaginile, să prind un zvon mai curat, al generalului. Căci adunându-te numai cu tine ai o lume mai mare decât timpul tău ţi-o poate oferi, liniştea din jur e mai mare decât zarva şi când nu mai vrei să creşti ȋn lumea care se desface şi se năruie, creşti mai adânc. Din acest moment mi-e indiferent, nu mai alerg, nu mai adun, nu mă mai ȋntind. Eu ştiu ce am de făcut. De acum lumea mă va urma pe mine, nu eu pe ea. Şi dacă nu va veni nimeni, şi mai bine. La capăt, m-am răzbunat.

Ar trebui poate să schimbăm algebra minţii noastre preocupate de ceea ce ne vine distrus, deformat, stricat din epoca materialismului ştiinţific, să nu mai numărăm ȋnapoi, să nu mai scuzăm nimic, să nu-i mai iertăm, să-i dăm jos, ne aflăm ȋn acelaşi moment, abstinenţi. După ce treceau turcii şi transformau totul ȋn ruguri fumegânde, românii se ȋntorceau şiruri de prin peşterile de unde se rugaseră; imaginaţi-vă două sate de valahi fugiţi din calea tătarilor care se roagă ȋn luminile torţelor de păcură şi plâng figurilor de calcar ce ies prin pereţi, s-au rugat neam de neam de catolici mai aprig la bebeluşii roz din Vatican? Figuri imense de ceară pe care le vedem scăldate de izvoare, albe, clare, ȋn ȋntunericul catedralelor inundate. Muntele ȋntindea un chip de lacrimă celui care pierduse… azi plângem noi de munţii noştri. Am plâns Lascaux, e vremea să râdem Lascaux.

Curva de la Bacău pe bigudiurile lui Frans Hals se strecoară ȋn coşmarele ei printre cei din peşteră, când umblau turcii pe la uluci, cu papagalii pe umăr. Ȋn ce mă priveşte, am ȋnceput să fac spume la gură. Râd de mine, de voi, aşa cum râd, râdeţi. Şi popa zice, că argumente ce să aibe, el e viu, zice să punem ȋnceput bun. Sfârşit bun când, fericire? Acum suntem noi ȋn genunchi, popa cântă: pre tine te laudam. Câte o sutană din asta rebegită se arunca ȋn genunchi pe drum, ȋn faţa rugurilor, spuneam un “Tatăl nostru” şi ne trecea. Dar nu mai este epoca lui “Tatăl nostru”, e timpul “Mama mia”, timpul deşucheat al Marottei, tăiaţi-i nasul! Faceţi o operaţie pe clown deschis, se caută preşedinte! Ȋn filmul lui Fellini, undeva pe la ȋnceput e un clown care tot ȋnvaţă un spectator să ţină un cui pe mantă, clownul ȋşi ia avânt cu un ciocan din ce ȋn ce mai mare dar spectatorul ezită mereu să ţină ȋn poziţie cuiul. Europa lu’ ciocan, secera devine cui.

Am pierdut iarăşi, să recunoaştem, pentru că nu mai ştim, poate, ni se răspunde, ni se şopteşte să nu; supărăm pe cineva, mai pe ocolite: ne contrazicem: să fim. Aş fi şi dacă m-aş supăra pe mine dar ȋn mod fundamental ce?, Fukuyama ne şopteşte că ne dizolvăm ȋn pahar ca o pastilă: abia mai suntem. Dar nu contează ce vom fi atât timp cât renunţăm să fim acum, pe loc, din cizme, iarna, Turandot din cămară turbează iubire; orice prognoză ȋn această situaţie e prea optimistă. Nu vom mai fi oameni! dar oameni cât am fost? Să nu mai fiu din Fălticeni dacă şi european va dispărea, şi Fălticenii, şi fiindul, şi dispărutul? Sunt ce vreau cu riscul să nu fiu ce vreau şi dau cu Yama ȋn Fuku’, Amsterdam; nu-mi iau să fiu din ce aud că sunt, nu aud să fiu ceva, nu gândesc să fiu: sunt pentru că nu gândesc, ȋn măsura ȋn care nu gândesc: maimuţa e, omul dispare. Nu numai obiectele se fac din ce ȋn ce mai repede, mai strălucitoare şi ţin mai puţin, dar şi oamenii. Nu numai obiectele se ȋngrămădesc ȋn sine şi tac, nu numai recuzita trebuie schimbată cu totul. De ce vrem să facem un om pentru fiecare spaţiu pe care ȋl cucerim, de ce nu facem un om lunar, e o viziune mai directă, mai clară şi mai conformă cu orice variantă de viitor. Cum adică să facem Europa?! De Europa trebuie doar un lucru: să ne amintim!

Maimuţa e mai bună ca omul şi mai deşteaptă ca mine, maimuţa a ȋnceput să gândească, ea a devenit om, maimuţa e mai europeană ca noi, e mondială, maimuţa pe steag! Putem trăi Europa ca pe un fapt nu numai necesar dar şi indiferent, nu au nevoie de entuziasm, au nevoie de maimuţa mea. Europa e un târg aşa cum e Constituţia Americii – America e un contract, nu o naţiune (vezi Hannah Arendt) – şi ameninţă să fie cu mult mai puţin liberal decât ni l-am fi dorit, Europa e o cătuşă, e doi câte doi, e taci, ȋţi ȋntră ȋn casă, nu te lasă să fumezi pe stradă, e tot ce vrei, Europa e Băsescu ȋn fond. Un târg pe care poţi să ţi-l agăţi de inimă sau să-l ȋndosariezi cuminte; Europa lor nu e un vis, e guvern şi nu e un guvern al in-divizilor, e un guvern al divizilor. Omul, disperat că unde merge, s-a ȋntors şi dă din coadă, maimuţa mea vrea să fie român! Ȋn ciuda americanilor, ȋn ciuda europenilor, nu mai avem un petec de Paradis pe naţiuni – colectivizare -, avem o maimuţă naţională, nici aşa? Şi ȋn fond de ce să nu am pentru naţiunile mele – două – un petec de paradis? Paradisul e cum vrei, Iadul e cum nu vrei, aşa era povestea.

Le e frică să nu le dau ȋn cap dacă sunt român, neamţ, francez, şi dacă le dau? Je m’en fiche, Europa, sunt român până vă dau, asta e, mulţi au ȋnceput deja să creadă că e ceva rău. Că poate urma un măcel dar acelaşi măcel poate urma şi cu Europa, suntem o provincie prin definiţie, ȋn răspăr. Să ne punem ȋn ordine, pe rafturi, maimuţa. Să ne dăm seama că omul cade ȋn specii, se specifică neȋnceptat, aşa evoluează el, are exclusiv valori intime. Ca şi guvernele. Guvernele au pierdut dreptul să facă un nou tip de om, ele să facă legi din ce ȋn ce mai clare, mai puţine şi să dispară. Rolul lor e libertatea nu un proiect umanist imposibil ca un tort pe capota unui camion. Omul european e sfârşitul Europei, e gunoiul ei. Omul european e un proiect US de a distruge omul european, cel de pe urmă complex american. Omul european e American Dream. Multiculturalitatea e o altă variantă crasă de monoculturalitate, de a-culturalitate, multiculturaliatea nu există ȋn fond căci orice cultură cu un grad suficient de maturitate absoarbe şi transformă ȋn propia substanţă culturile vecine, ele aşa se ȋntâlnesc, metamorfozându-se reciproc, momentul multicultural e mersul idiotului prin faţa vitrinei, turistul.

Cei care au ȋncercat să ne ȋnveţe drumul ȋnapoi fac o greşeală la numărătoare, o găseşti ȋn Platon. Au ȋncercat să ne spună că unii dintre noi au rezistat. Ȋnveţi să numeri aşa? Când se ȋntorceau românii, nu se număra cine rezistase, ei numărau vii şi morţii. Cei morţi, pentru că luptaseră şi pentru că rezistaseră – chiar şi cei care au ȋnvăţat turceşte, Cantemir de ce nu e considerat trădător?!, dar ei acum sunt morţi. Se mai numărau cei care să ȋnceapă o nouă lume, după care se ȋngrijea de văduve. Am năvălit ȋn satul distrus şi l-am mai prădat o dată, turcii plecaseră, nu mai erau cu paloşul pe la curu’ nostru. Şi văduvele nu mai au gard – adică au plecat dar ne-au lăsat câte ceva. De numărat nu numărăm, de judecat judecăm. Pe olandeză: Niet meten is zweten, dacă nu măsori, transpiri. Cât aur, câţi munţi, cât nisip, câte maşini, câte bulevarde, câţi călăi, câţi turci şi măcelul continuă, turcii nu au plecat, au lăsat doar steagul jos, să venim noi cu maimuţa. Şi clownul se dă de ceasul morţii, râde şi cu gura, şi cu curu’, kukurigu’ face! Vin turcii şi ne bucurăm, Europa.

Deschiderea se va traduce integral ȋntr-o nevoie pentru o dimensiune interioară pe care va trebuie să o căutăm cum răscolim pământul după cercelul pierdut, altfel nu contăm; să depăşim starea de abstinenţă a generaţiei sceptice căci lipsa ideologiei e ea ȋnsăşi ideologie iar criza colectivului, comunităţii nu poate fi rezolvată prin melcizarea individului, ne interzicem să facem o societate, iată promisiunea americană, visul US, ne ucidem şi violăm ȋn particular de acum: suntem doar noi ȋnşine dar suntem doar noi ȋnşine vreodată? Abrogăm semnificaţiile colective care sunt privilegiul guvernelor şi organizaţiilor mondiale, doar ele mai au dreptul să vadă, să judece, să condamne colectivităţi, grupuri, ţări, ca particular nu mai poţi vorbi despre asta, eşti privit câş. Nimeni fiind, nu mai putem compromite nimic. Algebra asta a ȋntrebărilor ne scapă cu totul. Chiar şi cei mai complicaţi dintre noi vor să fie acum europeni mai acut, mai feroce decât resimt că identitatea românilor se ȋmparte ȋn două state româneşti. Se deschid tabere de muncă, studenţeşti dar fascismul pentru un scop bun sau rău tot fascism e, tot la Dracu’ duce. Ideologia individului, individualismul este pentru cei mulţi, nu pentru guverne care judecă din ce ȋn ce mai des şi mai adânc: mase. Ei pot să judece “masele” ȋn măsura ȋn care noi trădăm.

Imaginea despre noi, românii, nu e rapotul dintre noi şi ei, această imagine e rezultatul unei alte numărători: dintre noi şi noi. Şi o ȋntrebare mai precisă: de ce Europa ȋn forma actuală poate fi unirea ȋntr-o singură graniţă a tuturor germanilor, visul lor de secole poate, pentru că Vaterland a fost considerat dintotdeauna teritoriul pe care se vorbeşte limba germană, deci de ce visul naţiunii germane să fie ȋmplinit – ceea ce lui Hitler nu i-a reuşit – iar noi, ȋn acelaşi moment istoric, să vrem să fim din ce ȋn ce mai europeni, europeni ȋn toate sensurile?! Cum va accesa industria germană coloniile vechii Europe? Cum poate fi dezlegată veriga dintre UK şi US? Românii cred că au ȋnceput să conteze fiind ceea ce au ratat să fie cu jumătate de secol ȋn urmă: o bornă kilometrică ȋn drumul spre Est al naţiunii germane. Europa e al treilea război mondial. Europa e un circ ȋn care sunt cai, pantere, dresori şi clowni. Pe vremea când Europa era un abator, era mai simplu, ȋţi puteai alege rolul.

Trebuia să scriu un alt articol, despre altceva, chiar regret că nu m-am ţinut de treabă, dar ȋn Platon găseşti tot ce vrei şi el te ȋntreabă: Nu e aşa că ceea ce ai găsit acum şi ȋţi atrage atenţia e mai important pentru tine decât ȋntrebarea dintâi şi nu e aşa că răspunsurile pe care ai ȋnceput să le zăreşti au consecinţe mai importante, prin urmare că renunţi la ȋntrebarea ta pentru o ȋntrebare mai largă; şi nu e aşa că această ȋntrebare mai largă te va duce la un răspuns mai greu de aflat? Da, şi? am zis, enervat că nu trecea direct la problema pe care convenisem să o discutăm. Ei bine, zise Socrate, nu e aşa că trecând la această nouă ȋntrebare, şansa de a afla un răspuns se ȋndepărtează pentru că ceea ce faci nu e să cauţi răspunsuri la ȋntrebarea care te macină ci este o dovadă că tu cauţi de fapt cea mai ȋncăpătoare dintre ȋntrebări? Şi deci nu iubeşti răspunsul, ci ȋntrebarea? Da, zic, ȋmi plac ȋntrebările. Pentru că gândirea, ȋi spun grecului, e ca viaţa, vrei să gândeşti aşa cum vrei să trăieşti, e aceeaşi nevoie şi aceeaşi preocupare, aproape aceeaşi tehnică. Nu poţi să dai un răspuns căci ȋn acelaşi moment ai muri, răspunsuri nu se dau decât când e neeapărată nevoie, răspunsurile sunt momentele de criză, nu ȋntrebările. După care mi-am adus aminte că Socrate a băut cucută. Şi că el ȋnsuşi, astfel, nu a iubit până la capăt ȋntrebarea, sau a iubit-o altfel. De aceea, când ne apropiem de satul distrus şi trebuie să numărăm vii şi morţii, ȋl numărăm pe Socrate printre morţi. Tot aşa, dacă bine facem socoteala, şi pe noi tot printre cei morţi ar trebui să ne numărăm. De asta ȋntrebarea noastră contează.

Stai aşa, zic, şi ȋl regăsim sub un măslin, la Dracu’, pe Socrate. De ce-am murit? Ȋl ȋntreb. Şi el c-o fi c-o păţi, că am murit pentru că nu ştim ȋncă, poate vom afla că nu am murit de fapt, am trecut doar apa. De unde ştiu că am murit? Păi ȋmi amintesc, Socrate, ȋmi amintesc cum am murit. Da, spune el, dar de născut, ȋţi aminteşti cum te-ai născut?! Nu. Dar de născut te-ai născut. Fără doar şi poate. Ȋn acest caz, dacă ȋţi aminteşti doar că ai murit şi nu că te-ai născut, deşi te-ai născut cu siguranţă, nu tot ceea ce ȋţi aminteşti e adevărat sau nu ȋţi aminteşti totul, ȋn orice caz, poate că te-ai mai născut o dată şi nu ştii, deşi ai murit poate cu adevărat. Cine ţi-a spus că te-ai născut, cum ţi-ai dat seama? Am văzut oameni ȋn jurul meu, care erau din aceeaşi epocă, vorbeau aceeaşi limbă, erau marcaţi de aceleaşi evenimente şi purtau aceleaşi haine. Pe când acum, nu mai e nimic la fel, suntem toţi. Ȋn mod fundamental toţi. Deci e evident că am murit, Socrate, şi tu nu ştii că am murit pentru că nu te ȋntrebi unde sunt grecii tăi, nu ţi-e dor de ei. Pentru că nici tu, la urma urmei nu eşti grec, grec. Eşti mai degrabă Socrate.

Cum să ne dăm seama dacă am murit sau nu, pe cine să ȋntrebăm? Uite, i-am zis, pe vremea mea, se anunţa că e sfârşitul istoriei, că s-a sfârşit cu propietatea privată şi să dăm tot, să punem la comun. Oamenii au crezut şi cine n-a crezut, multe necazuri a avut de suportat. E ȋn fond Unu, Logosul, care violează lumea ȋn răstimpuri, aşa vor dispare şi zeii voştrii, ȋi zic, pentru care ai băut tu cucuta. Va veni cineva şi ȋi va beli pe toţi. Şi apoi am descoperit că propietatea nu a dispărut, că se ȋntoarce, căci şi acolo a venit cineva care le-a pus pe toate la comun dar s-a făcut iar revoluţie. Acum, se propovăduie că e sfârşitul naţiunilor, să ne punem identităţile ȋn comun, adică ce avem şi mai adânc decât propietatea. Iar la sfârşit va rămâne cineva care a ştiut să nu renunţe. Dar asta e o altă discuţie, ca un banc, trebuie să râzi, eu de la un prieten evreu am aflat că aşa stau lucrurile, şi el râdea, şi el a rămas cu buzunarele goale. De ce, Socrate, trebuie să punem noi ceva ȋn comun, pentru a face o societate? Cum să ne dăm seama dacă murim sau nu astfel? De ce trebuie să-ţi dau ceva ca să fiu ceva? Poate că trebuie să iau! Dacă la sfârşit cei care şi-au păstrat identitatea, naţiunea, nucleul iar vor izbândi, căci ei nu cred că ceva se schimbă, nu cred că ceva moare, nu cred că ceva trece, ȋn genere – dacă unul dintre noi va trăda şi se va păstra, numai unul, nu e aşa că el va ȋnvinge? E ca ȋn jocul cu propietatea, unii nu au crezut că trebuie să pui boii şi căruţa la comun, căci propietatea e propietate oricum ar fi, ăştia au dus-o bine.

Istoria – se vede şi ȋn rândul plantelor sau animalelor, cum se dezvoltă ele, nu renunţă la stadiile vechi, adună doar, noi suntem şerpi, peşti, maimuţe, toate astea la un loc, aşa doar suntem mai buni. Ȋn ce mă priveşte, zice Socrate, eu sunt doar un grec cuminte, am un demon şi asta mă scuteşte de menajeria voastră modernă. Dar va veni ȋntr-adevăr un timp când şi eu, la rândul meu, va trebui să renunţ la demonul meu, să-l dau la colectiv, deja mă vorbeşte lumea că suntem doi. Căci fără ȋndoială ȋn lume sunt unii care care fac asta de la ȋnceput, pun la mijloc totul şi doar aşa, ȋn ruleta asta de la mijloc, ei ştiu să arunce zarul minţii lor. Aşa cum sunt alţii ȋn lume care stau mai la margine, care nu cred nimic şi nu urmează pe nimeni, care cresc de unii singuri precis ȋn direcţia pe care o aleg, care nu cred ȋn timp şi care nu cred că ȋn istorie se petrece ceva, căci cu adevărat nu se petrece nimic, e ca la ȋnceput totul. Aceştia stau şi văd. Acum ȋi zic, să mă scuzi cu teogonia voastră, Socrate, dar Clownul, doar el vede totul. Şi nu murim sau când murim, ȋnseamnă că ȋi auzim glasul. Murim doar astfel, Socrate, asta e moartea noastră, un hohot de râs, tu ce crezi? Eu, când mă gândesc că mor, aud că râde cineva. Ce-o fi? Nu simţi, cei care vor să pună totul iar la mijloc, ce râd?! Râsul e moartea, Socrate, nu plânsul, aşa se vorbeşte pe la noi, ȋn Tracia.

Naţiunea e una dintre fantasmagoriile – cum le numeşte Dieter Wellerhoff (“Deutschland – ein Schwebezustand”), ȋntr-o culegere de comentarii despre starea naţiunii germane, iniţiativă a ȋntregii intelectualităţi de stânga din Bundesrepublik, sub chemarea lui Habermas (Geistigen Situation der Zeit 1. Band: Nation und Republik 1979), deci naţiunea e una dintre fantasmagoriile care au un pericol potenţial ȋn livrarea către stări abisale şi profeţi de cartier a nevoii de solidaritate pe care marile comunităţi ȋl au ȋn ele ȋnsele printr-o istorie comună. Ȋn felul acesta e o fantasmagorie. Perfect de acord, dar ce punem ȋn loc? Ceva mai periculos: distrugerea acestei conştiinţe istorice, castrarea comunităţii se face ȋn favoarea unei sugestibilităţi sporite la stimuli spontani de genul: rupe-i gâtul c-are bombă-n buzunar, armatele noastre sunt necesare ȋn zona zet, etc. E această mutare de pondere, de logică, de echilibru, mai stabilă ȋn raport cu vre-un umanism, oricare ar fi el, dacă ne mutăm la “gura lor”, suntem mai ȋn siguranţă?!

Iring Fetscher, ȋn aceeaşi serie, numeşte problema ȋn simplitatea ei: recuperarea Iraţionalului ȋn societate (“Die Suche nach der nationalen Identität”). Repusă ȋn termeni româneşti, această problemă e o furcă ȋntoarsă ȋn gâtul cetăţeanului: stânga românească nu se referă ideologic, principial la interesele celor mulţi, ci continuă tehnici de câştigare şi păstrare a puterii prin gherilla politică şi front comun, tacit, ȋmpotriva idiotului care e cuprins de entuziasm sau de nădejde, iar dreapta românească nu a rezolvat principala sarcina a constituirii ei: dezlegarea nodului gordian al naţionalismului. Politic, suntem ȋn acelaşi moment, 89, doar o vagă sincronicitate europeană mai salvează aparenţele. Ȋn faţa noastră sunt două sarcini clare: lichidarea stângii, ȋn forma ei actuală nu este decât un dinozaur politic – adică terminarea revoluţiei ȋncepute -, şi o nouă ideologie pentru dreapta românească, care să ȋnceapă ea, de aici, o nouă ţară, precis aşa cum vrem, cum visăm să fie, dacă vrem, să o vopsim toată ȋn pink. Adică să ȋncepem şi noi ceva, să ne jucăm ȋn nisip.

Germanii au resimţit că au luptat pentru o cauză nedreaptă ȋn măsura ȋn care s-au simţit ȋn continuare germani – pentru că marea majoritate a lor au fost victime pure, cum au fost cei gazaţi -, dacă americanii vor realiza că luptă pentru o cauză nedreaptă ȋn Irak, unde au ucis cât? Pentru a-l detrona pe unul singur, ei se vor simţi vinovaţi? Nu. Faptul că nu-i gazează, ȋi umanizează pe americani?! Sau faptul că irakienii mor, idiot, de dragul lor ȋnşile, luptă ȋmpotriva lor ȋnşile şi trăiesc ȋmpotriva lor ȋnşile, sunt irakienii mai puţin victime, sunt americanii mai puţin călăi?! Moartea e moarte sau e estetică? Glonţul este eroic, gazul laş, spânzurătoarea neutră? Sunt războaie “bune” sau “rele” – căci după ce l-ai omorât, nu mai contează motivele: el e mort şi tu eşti viu, e o altă lume, ai ajuns aici renunţând la el. Americanii vor acuza guvernul, pe Bush, de ce nu au avut şi nemţii opţiunea asta? Pentru că sunt o naţiune. De ce naţiunea germană să fie vinovată şi americanii să fie ȋn continuare oricine vor? Pentru că americanii au ȋnlocuit naţiunea cu un presse-credo. Absolvirea astfel a comunităţii de orice crimă este crima ȋnsăşi: este vechea şmecherie a lui Ulisse, baţi la uşă şi ȋţi răspunde Nimeni. Este Nimeni ca principiu politic, ȋntr-un organism anominal, ȋn metastază.

Justiţia americană mai are un cerc logic: eşti judecat pentru motivele tale, nu pentru ce ai făcut, ca ȋn Uniunea Sovietică, eşti judecat pentru crima de conştiinţă, nu pentru faptă – fapta e motivaţia ei -, chiar dacă se pleacă de la faptă la americani iar ruşii plecau de la ce credeau ei că gândeşti tu, ȋn fond e acelaşi sistem. Justiţia anonimă a naţiunii e mai precisă: pentru orice motiv ai ucide, ai ucis şi vei fi judecat pentru asta, doar aşa fapta bună este eroism, când accepţi să fii pedepsit pentru ea, când o porţi ca pe o cruce, când e sacrificiul tău, nu al celui din faţa ta, oricare ar fi acela… doar aşa fapta rea e eroism, căci ai făcut şi ai dres, neştiind poate, dar omul face ȋn lume fără să ştie multe, şi dacă află la urmă, trebuie să ştie că… el a fost. Nu poate renunţa la asta, nu trebuie să renunţe la asta. Visul meu e ca americanii să capete conştiinţă naţională, de la indieni ȋncoace, şi nemţii să le facă tribunale iar la sfârşit să vedem care sunt amercanii şi care nemţii.

Ȋntrebarea despre naţiune-cultură-popor are din ce ȋn ce mai puţine ȋntrebări ea ȋnsăşi, bunăoară problemele mari se mută mai degrabă ȋn fieful “The Club of Rome”, ȋntrebarea despre naţiune, ȋncep să ȋnţeleg ȋnsă, e o ȋntrebare despre mediu, ȋn esenţă ecologie, o problemă planetară. Naţiunea-cultura-poporul e o problemă globală nu ȋn sensul dispariţiei ei ci tocmai ȋn sensul unei culturi care trăieşte ancorată ȋn ȋnceputuri, căci de o ancoră avem nevoie şi dacă nu ne ancorăm ȋn trecut, ne ancorăm ȋn viitor iar viitorul e clar: Boom Chicago. Unii au găsit şi acolo maimuţa, ce mai umbă şi asta! Dar Adevărul e ȋn Ortodoxie! strigă fostul meu coleg de liceu, Danion, nu-l contrazicem să nu ne depărtăm de la subiect, adevărul e chiar lângă! O să ȋncep poate din primăvară ȋn Partidul Conservator al Olandei să scriu ȋmpotriva socialiştilor din toate tările uniţi-vă care au proclamat prin Wouter Bos că Olanda e şi a lu’cutare, şi a lu’cutare. Olandezii trebuiesc şi ei reȋnvăţaţi să devină cât mai olandeji, şi-au uitat năravurile şi Olanda nu e a unuia prin simplul fapt că umblă prin ea. Această umblare poate fi dragoste sinceră sau viol. Nu e a mea şi nu e a voastră, e a urmaşilor urmaşilor…

Socialiştii au creat impresia că numai ei au o Internaţională dar ne putem şi risipi frăţeşte, nu numai aduna, domnilor de la Brussel. De ce indivizii sunt ȋnţeleşi ca trăind ȋntr-un mediu concurenţial, ȋn luptă iar naţiunile trebuie să fie prietene, ȋntrebarea despre naţiune a fost poate ȋntrebarea despre ce e mai rău ȋn noi la care s-a dat un răspuns oarecare sau e o ȋntrebare nedescoperită la care s-a dat provizoriu un răspuns tembel?! De ce orice ar face un individ, ȋndividul ca şi condiţie nu e ȋnstrăinat, poluat, o poate lua de la capăt iar naţiunile nu? Pentru că individul se naşte de fiecare dată, ȋnnoindu-se? Şi naţiunile pot face asta, ne aflăm ȋn preajma unui furt politic căci nu facem o societate cu ce se descoperă, cu ce se spune că e bine, pozitiv, adevărat. Facem o societate tocmai pentru că nu e adevărat. Brussel! Chat the fuck up!

Şi o ȋntrebare mai pe şleau: de ce zeii au voie să fie iubiţi, oricum ar fi ei, iar naţiunile nu, de ce zeii au voie să pună bombe iar naţiunile nu? Cine zice? Căci naţiunile pun bombele, Alah e porumbelul mesager, nu avem un război religios, e o minciună. Avem ȋncă un război al naţiunilor: care vor să se elibereze de regimurile mafiote, clientelare pe care US, criminal, le ȋntreţine ȋn Peninsula Arabă. Şi de aceasta războiul nu are sfârşit, US! Shut the fuck up! Drama naţiunii arabe sub dictaturi pentru a i se fura resursele de către Vest, transformarea acestei lupte naţionale ȋntr-un război religios, care e şi asta fără ȋndoială pentru că acolo totul e religios, şi să te speli pe picioare, e un exemplu de demonizare a forţelor naţionale care are are deja un precedent modern: demonizarea naţiunii germane prin fascism. Naţiunea ca şi concept e ȋn pragul unei reducţii finale, din acea postură ea nu va mai fi asociată nici unei problematici secunde, Don Quijote ȋi dă un şut lui Sancho Panza şi ȋl trimite după ţigări. US – nu-i dă mâna să se ȋntâlnească cu naţiunea arabă, ea vrea randez-vous numai cu Alah pentru că US e din rândul lui Alah, nu e din rândul naţiunilor. Să nu facem ȋn UE un outre Golem…

Ȋn fond, este iarăşi o lipsă de măsură la mijloc, una germană. Toţi se ȋntreabă cum de a ajuns Germania să ia iniţiativa de a uni Europa? Cum a ajuns tocmai Germania la acest gând generos? Ȋn primul rând trebuie subliniat că ȋn Europa noi suntem ajutaţi de două ţări: de Germania şi Franţa, restul nu găsesc un interes solid ȋn România. Franţa pentru iluzia latinităţii ei lărgite – pentru că e Franţa şi fără români ar fi şi Franţă mai puţină -, Germania pentru o simplă nevoie de continent ȋn integralitatea lui, dar am intrat ȋn Europa datorită… Angliei! S-a petrecut că după cel de-al doilea război mondial, Germania s-a găsit ȋn concurenţă cu spiritul anglo-saxon care s-a dovedit mai realist, care s-a probat ca umanism şi care a ieşit victorios. Ȋn acel moment, germanii s-au pus pe copiat la examen. Au vrut şi ei să deschidă, să lărgească, să umanizeze pentru că aceasta a fost lecţia engleză, de asta au reuşit englezii. Ceea ce se ȋncearcă la nivelul naţiunilor ȋn Europa acum este efortul german de a demonstra englezilor că şi-au ȋnvăţat lecţia monocentrismului şi ȋngustimii. Avem noi timp să asistăm cum plâng germanii pe umerii lui Churchil? Şi un banc: dacă englezii nu le vor pune germanilor la examen ȋntrebări din ce ştiu? Dacă la examen ne vor ȋntreba şi pe noi, nu cât de europeni suntem ci… cine suntem! Noi de unde să copiem?!

Ȋn câteva rânduri mi s-a transmis mai pe ocolite că nu se prea ȋnţelege, dar aşa, pe ton laudativ, deunăzi mi s-a aruncat de către cineva – nu zic cine, persoană la care ţineam, pe şleau: sorry. Am recitit ȋmpotriva textului, intenţiei, intonaţiei şi mi-a apărut o simplă suită lăsată ȋn suspensie, cum te-ai feri să spui tocmai ce trebuia, presărată cu afirmaţii trase din condei, care ȋţi forţează mâna, continuate cu absurdităţi tipice pentru cineva care nu e la curent cu nimic, un text surpat, “ME”. Poate am plăceri perverse, de a spune lucruri fără ca acestea să fie ȋnţelese, cu atât mai mult cu cât de la un anumit nivel trebuie să ai argumente. Am reluat cu răbdare tonul reproşului şi am ajuns la concluzia că am nevoie de o scuză, un articol despre lectură, despre eliberarea actului de a lectura, primatul lecturii, despre lipsa argumentului. Să dau lectura – ce ruşine! -, cum fac uneori pictorii – cât cinism -, ȋnsoţiţi fiind de curatori şi critici care ȋţi-spun-să-ştii-ce-vezi: câtă poezie. Poate pictez ori poate spun ȋntradevăr numai lucrurile pe care le spun, sunt texte care ȋşi aleg la ȋntâmplare cheia, orientalii au făcut civilizaţii ȋntregi din lucruri spuse pe jumătate; bucuriile care ţin de textele mele nu au, am realizat târziu, nici o relevantă pentru textul ȋn cauză. Râd şi vorbesc aiurea pe lângă ele, merg de-a buşilea, dau din urechi. Şi ȋmi aleg subiecte serioase. Şi spun ceva.

Lectura ca şi act, ȋmi ȋnchipui, supravieţuieşte imaginii, epocii pop… lectura poate fi prilejuită, ȋntreţinută de orice. Declaraţia că totul e limbaj nu ȋnseamnă că totul se leagă ȋn sine, cu sine, cum sunt lanţurile ribonucleice, ci mai ales că totul ţi se adresează, că e limbă, că plafonierele, mânerele de la geamuri şi capacele de canal sunt limbă aşa cum limba engleză este, la fel de concretă, precisă, legată. A căuta felul ȋn care gramatica se generează, a nu scrie ȋn gramaticile convenţionale, ȋn limba maternă, ȋn vreo limbă anume, a te exprima la ȋntâmplare, bunăoară să renunţăm ȋn fiecare zi la zece cuvinte – putem ȋncă spune tot ce avem de spus? de a ȋncerca să exprimi ȋn detaliu lucruri prin piuit de sticlete atârnat de pervaz; se ȋntâmpla undeva departe, ȋntr-un trib de indieni, era un individ care se certa tot timpul cu broaştele pentru că broaştele ȋncepuseră să spună, să comenteze, să lege fraze. Renunţăm la broscăit nu pentru că nu mai auzim că broaştele spun ȋntradevăr ceva, ci pentru că nu ne mai interesează ce spun. Stăm cu limba noastră ȋn spunerea oamenilor şi fabricăm consens ca nişte mori stricate. Unde ne va duce acest consens, unde ne duce limba?

A exprima tocmai gramatica acelor cuvinte, nu cuvintele. Sunt unii pictori care inserează câte un cuvânt pe pânză, ȋn ce măsură el este altfel citit? A căuta limita cuvintelor, un soi de dicţionar de frontieră, la capătul a tot ceea ce putem spune, contrazicându-ne, a căuta frontiera plastică, fantasmagorică a cuvintelor, momentul când acesta se developează ȋn imagine şi creează, din acel punct, un alt fel de discurs. Argumentul cromatic. Ȋn filozofia zen sunt gesturi, culori, sferturi de cuvânt care se contrazic şi suspendă reciproc, nu ai nevoie de discurs. Omul repune printr-un efort suprem de creaţie limba ȋnapoi ȋn creuzetul de sensuri din care a ieşit spartă. Am găsit câteva versuri ȋn Kurt Schwitters care mă bântuie aceste zile, versuri care demonstrează ca o jucărie că stratul de sens e mai departe decât frişca ȋnţelesurilor noastre, că sub cuvinte sunt râuri ȋn care ne ȋnnecăm copiii, poezia se numeşte “Zwölf”:

“Eins Zwei Drei Vier Fünf
Fünf Vier Drei Zwei Eins
Zwei Drei Vier Fünf Sechs
Sechs Fünf Vier Drei Zwei
Sieben Sieben Sieben Sieben Sieben
Acht Eins
Neun Eins
Zehn Eins
Elf Eins
Zehn Neun Acht Sieben Sechs
Fünf Vier Drei Zwei Eins.”

Textul, după cum se vede, nu e necesar, el ȋndeplineşte simpla funcţie a pergamentului, a pânzei, textul ȋn sine este o carcasă aşa cum hârtia este, mort, uneori ajung câteva pete de cafea, le poţi citi ore ȋn şir dacă le găseşti curgerea; bunăoară bunica mea a citit mai multă cafea decât cărţi -, poţi citi parfumuri, mâncăruri, actul lecturii e o patimă iar scriitorul e o sectă, un provincial, un neavenit. Sunt pete de praf şi strungăreţe mai vaste decât opera lui Gide, mai revoluţionare ca Marx, să citeşti nu-ţi trebuie nimic. Poţi chiar citi să nu citeşti, la limită, dacă duci perversiunea lui Proust la capăt – stil dealtfel furat din scrierile lui Kandinsky, de către Proust. Poţi citi o carte nescrisă, privind textura hârtiei, asociind-o, investind-o şi trăgând la tine micile accidente din celuloză, poţi chiar scrie, transcrie pe hârtie ceea ce deja e pe acea hârtie scris, poţi copia textul astfel – după cum astfel orice carte scrisă e mai puţin decât acea carte nescrisă, mai puţin text… A scrie ȋnseamnă a ne-scrie.

Lectura se ajută de cuvinte ȋn măsura ȋn care se obligă pe sine astfel să se lipsească de lucruri, de preajmă, de paraziţi, textul nu contează ȋn el ȋnsuşi cât ȋn dispoziţia lui internă de a se izola, de a rupe. Textul contează pentru că ȋn privirea, ȋn felul nostru de a ne mişca, de a observa, nu putem reconstitui lectura, textul care ne aparţine de fapt (care suntem?). Ȋn acest fel, textul e o treaptă ȋn ontogeneza unui text mai mare, mai cuprinzător, total, pe care ȋl vom alege la sfârşit, care se va desfăşura ca o lectură totală, textul e să arunci zarurile ȋntr-un astfel de lucru, care ȋţi scapă. După cum ȋn ordine inversă, textul aşteaptă să fie racordat la ceea ce ȋl diferenţiază, disponibilizează, ȋnneacă, anume de preajma, din intimitatea ȋn care e pus ȋn scenă, legat de ceea ce se desfăşoară ȋn noi arbitrar, de grădina ȋn care ȋl degustăm, nu e necesar să continuăm ruperea internă a textului, putem tocmai să o neutralizăm, să-l folosim ȋn vederea lecturii. Nopţile de la Malu Spart sunt nopţile acelea pentru lecturile şi greierii de pe deal. Locul nu se ȋmbibă numai cu oase ci cu lecturi, ȋn mod definitiv, arheologul e o fiinţă privilegiată din toate punctele de vedere, el reciteşte două-trei texte pe toate oalele şi oasele pe care le scoate din pământ.

Era imaginii nu este ȋn mod necesar o criză a lecturii deşi este şi asta, dar criza va trece, textul poate nu va rezista pentru că textul este una dintre servituţile noastre. Vom ajunge, poate, nu numai să nu mai scriem, dar să renunţăm şi la cuvinte. Textul ne sapă. Dacă n-am avea scriere am avea cu mult mai multă memorie, spuneau anticii iar dacă n-am avea nici imagine, am vedea mai departe. Contururile, cuvintele, oamenii astupă mai degrabă, decât deschid. Aţi ȋncercat o dupăamiază fără voci? Doar forme, sunete, culori, ȋn semiȋntuneric, fără nici un gând pe care să-l ridici ȋn cuvinte, după câteva ore vezi că nu ai nevoie de cuvinte, că poţi gândi cu orice: cu scaune, cu var, după care mai poţi observa că gândirea nu ȋţi aparţine, iarăşi un mit cum era sufletul pe care medievalii ȋl puneau ȋn inimă. Gândirea e peste tot, nu noi o gândim, nu ştiu cum ajungem la ea, poate o culegem, suntem ȋn starea de culegători cu gândurile noastre. De aici am venit, din aceste dupăamieze, cu portocalele gândirii ȋn buzunare. Duceţi-vă la repetiţii, la teatru. Daţi-vă cu capul de pereţi. Ei bine textul ȋnseamnă să ȋţi dai cu pereţii ȋn cap. Şi scriem ȋn afara noastră pentru că nu mai ştim să scriem ȋnăuntru.

Primul şi cel mai acut, specific deficit de lectură l-am resimţit ȋn faţa unui prieten olandez care ȋnchidea toate cercurile frazelor mele demonstrându-mi falsitatea afirmaţiilor, una câte una se ȋmpuşcau cum dobori sticlele, refuza să iasă din text, ȋn afara lui, ȋn afara afarelui. Am realizat că ȋn ciuda raţionalismului său ȋmi păstrez un avantaj, numesc lucruri care ne ţin ca un ȋnveliş evident şi absurd, care nu intră ȋn joc, nu se actualizează, dar care ne indică poziţia, azimutul. Erau lucruri care la o analiză mai detaliată puteau primi răspunsuri simple dar valoarea unor ȋntrebări nu este interogativă, este afirmativă. Unele ȋntrebări spun ceva iar de-a lungul istoriei sunt chiar ȋntrebări care au devenit cineva. El ȋnsuşi, olandezul Anwer, refuză să devină ȋntrebare la loc, ȋi supravieţuieşte. Dacă i-aş fi spus că trăieşte pe mormântul propiei sale ȋntrebări, mi-ar fi zis poate că este răspunsul la acea ȋntrebare. Când de fapt ȋntrebarea aceea nu are răspuns, ceva de genul acesta, ȋnţelegeţi.

O prima clasificare ar porni de la text: sunt texte care simulează gândirea şi care simulează subiectul, care sunt ele ȋnsele un act de voinţă. Aceste texte sunt rezultatul unei operaţii de regurgitare cognitivă, nu am alt exemplu mai la ȋndemână decât Heidegger. Acesta ȋţi vinde categoriile lui, este un text care ȋnchide ȋn fond, sistematicitatea şi pisălogeala unei materii pe care o găseşti spontan aruncată pe hârtie ȋn muntele de ciorne ȋn care a murit Nietzsche nebun, această plasmă este pusă ȋn gravitaţia câtorva categorii şi ucisă. Strângerea foalelor gândirii, a acordeonului, poate fi productivă, deschizătoare, cum a fost ȋn cazul lui Kant, aici simţi că ţi se scrântesc neuronii sub baletul silogistic. Se petrece poate acelaşi lucru cu Spinoza. Tipul acesta ȋnsă de tragere ȋn concept – de clarificare – nu ştiu, nu vreau, nu cred ȋn el. Poate datorită lecturilor budiste am căpătat un soi de scepticism pozitiv ȋn legătură cu textul, cred că textul are nevoie de o altă tehnologie, cred că s-a mutat, mai precis. Nu ştiu să explic, clarific, gândesc, demonstrez, nu scriu partituri. Ȋn fragmentele din toamna lui 1869 pe care le-a lăsat Nietzsche găsim o distincţie pe care el o face cu privire la text, la apariţia dramei germane din aşa numita “muzică literară” deci dintr-o ascendenţă a textului ȋn faţa muzicii [1-68] Textul are astfel un moment prin care el foloseşte platforma unei alte expresii pentru a intra ȋn scenă, se prea poate ca textul să fi avut nevoie de astfel de interludii dar acum textul nu mai are nevoie de muzică. De aceea ȋn fond nu mai auzim textul, nu ne mai putem apăra ȋmpotriva lui, nu-l mai putem conduce: pentru că el nu mai are muzică, s-a petrecut această tragică mutaţie. Performitatea subredă a mâzgălelilor mele ȋn raport cu a lansa un produs, a anunţa o marcă e nulă. E poate ȋncercarea de a găsi din nou muzica, ignorând textul. Căci ȋn mod obiectiv nu spun nimic ȋn nici unul dintre eseurile mele, ele ca gen sunt poezie, doar ca formă sunt eseu, proză. De aceea nu sunt ȋnţeles şi pe drept, n-ai ce, dinspre. Deşi ȋncerc să spun ceva, e clar.

Iar aşa cum scriu, citesc. Au trecut mulţi ani până să fiu atent la titlurile şi autorii cărţilor pe care le parcurgeam fără să ştiu ce este ȋn ele, fără să reţin numele personajelor, fără nici un fel de referinţă. Ȋmi amintesc chiar unele fragmente că le descoperisem să le mai fi citit o dată, cu multă vreme ȋn urmă şi să nu mă actualizez decât pe mine lângă text. De aceea mi-e greu să rezum, să povestesc o carte, să descriu, să duc un proiect la capăt, orice gând se descompune baroc, se exponenţiază fără disciplină. Au fost şi momente penibile, evident, e foarte greu să te legi dintr-o astfel de ȋmprejurare. Cu timpul ȋnsă mă conving, am dreptate, şi mă ȋngrozesc de orice frază bine construită, de orice gând bine aranjat ȋn geometria lui, de orice proiect de viaţă prea ordonat. La capăt, ȋncep să-mi fac din asta o disciplină. Scriitura pune ordine, dă măsura unor intervaluri de sens, stabileşte direcţii, absoarbe neliniştea de a mă pierde continuu. Capătă un rol. Textul se păstrează ȋn catodul acestor piruete, el nu se adresează ȋn mod fundamental, el e ȋn fond o formă de tăcere, nu vociferează. Poate că oamenii vorbesc, sunt ancoraţi ȋn voce iar textele tac, sunt libere. Sunt ȋnsă oameni care ȋncep să vorbească prin textele lor, care ȋncep să se adreseze, dar acelea nu mai sunt texte, sunt plăci de patefon. Textele veritabile nu au autor, nu au personaje, ȋntâmplări etc, le recunoşti când dispari, şi ele, şi tu.

Clasificarea textelor ar putea dura toată luna lui Noiembrie dacă nu am decide acum un criteriu, să simplificăm. Acesta poate fi actul lecturii ȋn sensul ȋn care textul spune din ce ȋn ce mai puţin până când el ȋnsuşi nu mai este decât textul pe care lectorul ȋl creează, deci textul se suspendă ȋn actul lecturii. Este simplu o sfoară, cum a şi ȋnceput de altfel, scrierea, câteva noduri pe o sfoară. Ȋl lasă pe cititor ȋn toată libertatea lui să reacţioneze aşa cum vrea, să creeze aşa cum pofteşte, şi poate, de ce nu, să reproducă tocmai libertatea acestui cititor, să o măsoare, dacă vreţi. Lasă cititorul să se spânzure de text, altfel nu pricepe, textele sunt spânzurători. Textul deci ȋşi suspendă orice rigoare, orice nevoie de coerenţă şi ȋn fond el nu este decât punerea ȋn scenă a lecturii, lectura primează, nu textul. Textul când nu mai ai scăpare. Cum te strânge de gât cineva şi ai vreo trei minute pentru ca mai apoi să dispari, dacă această urgenţă nu face parte din actul lecturii, ea, lectura, ca act, se amână. Ȋn ce fel se poate textul suspenda? Reducţia aceasta e importantă ȋn virtutea unei lipse de deziderat a gândirii ȋn genere, gândirea nu e dată bunăoară nici măcar pentru actul cunoaşterii, gândirea deci nu poartă ȋn ea nici o misiune, doar aşa e gândire. Gândirea nu e o ȋntrebare, nu e nimic. Gândiţi-vă la gândire ca la un instinct, creierul e o glandă. Disponibilitatea către mari construcţii ale gândirii nu este ea ȋnsăşi gândire, nu eşti un mare gânditor dacă ridici o catedrală a gândirii, eşti mai degrabă constructor de catedrale.

E foarte interesant că primele incursiuni ȋn lectură sunt ȋncărcate de aşteptări fantasmagorice care ȋn timp determină tot mai precis ceea ce primeşti de la un text, unele dintre structurile lingvistice sunt investite cu sens, altele dez-investite. Textul ca atare, ȋn măsura ȋn care poartă un ȋnţeles, trebuie să parcurgă nişte scenarii de sens. Ruperea acestor scenarii este refuzată de inerţia şi conformismul nostru pentru că ȋn raport cu aceste repere este preformată ȋntreaga lume a valorilor de care depindem cu trup şi suflet. Ce tip de text poate ajunge la liziera acestor ultime elemente, ȋn sensul ȋn care poţi recâştiga controlul, ȋn care poţi da cheia acestui puzzel? Ȋn care poţi gândi din nou ȋn fond, ȋncepe adică. Mitul este unul din răspunsurile posibile. Mitul ȋnsă, la rândul său, confiscă actul lecturii care se produce ca şi termen mediu ȋntre specificitatea vagă a mitului şi propensiunea lectorului. Mitul este ȋncă drum, gândirea altuia, adică lume, inutil, indecent. Oamenii consumă gândire aşa cum consumă animale şi plante: le omoară ȋntâi. Iar textele ȋnsele sunt şi ele ca animalele şi ca plantele, te ȋnţeapă şi ȋţi sar la gât, uneori te ucid durabil. Textul e junglă, nu e ceva delicat ȋn care intrii ca ȋntr-un magazin. Sunt otrăvuri, licori şi mai ales, din nefericire, sunt noi ȋnşine. De ce textele importante, grele, nu sunt citite uneori nici de studenţii la Filozofie, ȋn anul patru? Un text trebuie să ai cu ce să-l citeşti, trebuie să ȋnveţi lectura mai ȋntâi, altfel nu o să devii decât un producător academic de maculatură pentru că a produce text nu cere, la multe din nivelele lui, să-l ȋnţelegi, să-l citeşti veritabil, poţi să produci textul ȋn felul ȋn care brodezi: atent la noduri, nu la desen. Şi iese. Pentru că aşa cum elefanţii şi maimuţele pot picta, aşa pot şi unii oameni scrie.

Ȋn facultatea de film ȋnveţi tot felul de teorii psihanalitice despre a te raporta la imagine, concluzia e că imaginea te aduce ȋntr-o stare de absorbţie care e sinonimă visului. Şi textul te poate aduce de altfel ȋn aceeaşi stare de absorbţie, nu este ceva cu totul propiu imaginii şi mai ales raţiunea ȋnsăşi, logosul poate fi şi el trăit ca să mă exprim astfel, ȋn transă. Logosul e o specie a visului, singurul care se probează, care poate fi repetat, dar nu mai consistent, nu mai puternic, nu mai durabil decât visul. Luciditatea, capacitatea noastră critică nu este ȋn mod radical luciditate, e orice. Ȋn felul acesta riscul de a produce un text care să nu valorifice miza gândirii pusă ȋn el ci să ducă doar ştafeta mai departe pentru un vis lucid e imensă. Poţi sforăi de să scuturi ferestrele ȋn cel mai important dintre gândurile vieţii tale. Gândirea se poate şi ea automatiza, deveni o maşină. Sunt bunăoară oameni care nu mai ştiu că trăiesc, dar de gândit continuă ȋn mod coerent, acolo, ȋn provincia lor.

E un tip de texte din ce ȋn ce mai firav reprezentat, textele care pun ȋn paranteză lumea, omul, viaţa, America, Europa, rasele, evreii, tâţele etc. Echilibrul acestor probleme e ȋnsăşi dezechilibrul profund, actual. E un fel de pornografie dacă vreţi: a arăta părţi intime, neinterpretate dintr-un trup care are el ȋnsuşi o conduită decentă dar… iată că se vede. Zona care nu se discută, tabuizarea unor părţi continentale de realitate este ȋn fond sarcina ne-gândirii, nu a gândirii, nu e deajuns să revoluţionezi, trebuie să revolţi. Ei bine, pornografia e ȋn mintea pornografilor, nu pe epiderma blondei din staţia de tramvai. Pentru că nu există probleme ȋn genere, evident că nu există nici probleme rezolvate, tăceri nici ele nu există, ȋn mod fundamental se vorbeşte. Ar trebui militat pentru un nudism al conceptelor. Noi suntem ȋntr-un timp, ȋntr-o naţiune, ȋntr-un individ doar pentru că ne interzicem să fim oricând, oriunde şi oricine, ceea ce e iarăşi o sarcină a gândirii, poate singura. Suntem ȋnghesuiţi să fim. Dasein?! Nein doch! Alles-sein ist “Da”, Alles-Sein ist “Dada”! Nu gândim deci ȋnspre bun-frumos-drept. Gândirea e ȋnspre lucrul interzis, asta e marea lecţie a acelei poveşti: gândirea desconspiră lumea, altfel nu e gândire, gândirea e, poate, o femeie: inutilă, ȋntâmplătoare, la schimb, pudică.

Se poate pune ȋntrebarea: şi unde mai este responsabilitatea gândirii? Dar până acum unde a fost? Gândirea e iresponsabilă, responsabilizarea gândirii, de la vorbitul şi scrisul cu teză până la formulare: sintaxă şi morfologie nu au adus un spor de gândire, e una dintre abstinenţele noastre cu urmări grave. Instinctele ţin lumea, ele au pus omul pe Lună, nu gândirea, ea-gândirea ar fi realizat cu resursele pe care le avem şi cu voinţa de care dispunem, paradisul aici, pe Pământ. Dar omul vrea pe Lună. Care este deci textul care să reproducă actul lecturii fără să spună el ȋnsuşi nimic, care să fie citit fără rest? Dacă aş fi avut răspuns la ȋntrebarea asta… cei câţiva amici care ȋmi spun că nu ȋnţeleg caută un răspuns sau măcar o ȋntrebare dar nu am nici un răspuns şi nici ȋntrebări nu am. Nu pentru că n-aş avea, ci pentru că e inutil să ai, oamenii nu trăiesc din soluţii, răspunsuri, probleme, ei trăiesc din orice, secretul lumii, dacă-l aflii, mâine iei acelaşi tramvai şi bei aceeaşi cafea iar dacă nu iei tramvaiul şi cafeaua, ȋnseamnă că s-a stricat ceva mai degrabă. Să scapi de ȋntrebarea “ce să gândesc” să ieşi din acest tunel, iată provocarea gândirii, să nu o iei ȋn serios. Mai cred că ȋn fond gândirea nu e o reducţie a “tot ceea ce şti” pentru a afla că “exişti” ci mai degrabă e o reducţie a tuturor elementelor cu ele ȋnsele, nu subiectul trebuie să facă reductia carteziană, ci obiectul. Asta demonstrează subiectul: când ȋi spui tramvaiului: nu exişti, nu eşti. Când ştii asta. Şi dacă dă peste tine, cu atât mai bine, ai ȋncercat. Ai ajuns.

Din nefericire, oamenii cred ȋn cuvinte deşi cuvintele pot ȋnsemna pe rând orice lucru, câteodată simultan. Ȋnţelegând că ceea ce creezi prin cuvinte – pronuntându-le – este la fel de puţin stabil oricare ar fi sistemul tău de referinţă şi adevărul de adânc, că nu te prinzi de cuvinte, că ele nu te ţin, că vei cădea printre ele, ajungi să consideri că ele nu te pot salva. Că orice ai spune, eşti pierdut, ceva mai adânc contează. Evident, poţi deveni un preot al cuvintelor, care sacrifică marile vocabule pe roata pietrei aztece a pronunţiei. Din cuvinte ȋnsă nu curge sânge, cuvintele au ȋn venele lor, apă. Acest fapt conţine deopotrivă moartea culturii ȋn el. Un lucru e clar ȋnsă, cuvintele sunt halucinogenele cele mai puternice, cu ele poţi ajunge oriunde şi orice. Chiar şi puterea lor le face inutile, nu numai vidul din ele. Putem renunţa la cuvinte cum trece mimul prin ele…

I played the Russian! Ȋntr-o haină voluminoasă, roşie, ras ȋn cap, la o conferinţă organizată de Ambasada României, ȋn colaborare, cu tema “The Borders of Europe”, eveniment care a avut loc ȋn Bushuis van de UvA, Kloveniersburgwal 48, adică ȋntr-o clădire a Universităţii Amsterdam, 19 Noiembrie, 2009. Making Europe a fost tema acestor zile, scrisesem chiar un articol ininteligibil despre naţiuni, cârcel, vise deşarte aşa că am zis: la Dracu, ia să mă duc, nu frecventez dealtfel nici o grupare politică, literară, academică, sportivă, concerte, teatre, nu mă duc nicăieri. Prefer să mă izolez şi radicalizez ȋn tăcere, nu ascult nici radio, n-am televizor. L-am invitat tot astfel pe ziaristul polonez Jan Minkiewicz – jurnalist şi adviseur al Ambasadei Poloneze ȋn Olanda, moderator al ȋntâlnirii (el e la curent cu tot) -, să facă o conferinţă despre valorile umanismului european “la noi ȋn Rusia” ȋn momentul când acesta a sugerat că o astfel de conferinţă nu ar fi posibilă. Relaţia cu Rusia ȋşi găseşte un exemplu ȋn relaţia Chinei cu Tibetul: China ocupă Tibetul dar pe termen lung spiritualitatea Tibetului va răscumpăra China metru cu metru (ceea ce va face din China adevărata combinaţie invincibilă, nu numai cel mai puternic potenţial economic dar şi cel mai profund potenţial cultural al lumii). Trebuie să ştii să te laşi invadat! Le-aş fi spus invitaţilor noştrii. Tre’ să ştii să chemi ploaia. Peste o sută de ani vom şti deja că adevărata naţiune romantică a Europei nu este Franţa, sunt ruşii… Când vor trece rănile, ne vom mândri că facem parte din spaţiul rus aşa cum astăzi amintim că am făcut demult parte din lumea greco-romană.

Jan Minkiewicz e ȋn picioare la un pupitru pe care alunecă mereu un pix dar polonezul ȋl ridică fără ȋncetare, ȋşi continuă frazele de sub masă, nimeni nu râde, are poate puţin peste 60 de ani şi vorbeşte o olandeză fără cusur, nu ştiu să existe vreun român care să stăpânească “jh” şi “hş” la fel de bine. Acum ȋnsă vorbeşte engleză şi face genoflexiuni cu pixul iar pieptul său tânăr de patriot rezonă cu delicateţe nostalgia şi durerea polonezilor, nevoia lor ca Putin să facă o reverenţă Poloniei – ȋn textul unei mai vechi conferinţe a sa la radio, literar: “kniebuigen”! – , pentru victimele ei. Am avut câteva interpelări ȋncepând cu aceasta: Imagine that you’re russian! And somewhere at your borders there is an hocus-pocus english-german-french which extend! You do not know how far, why, where, and in the same time, a trendy medieval conference room from Amsterdam receave with champagne and biscuits one hundred nice people, they sing shoulder in shoulder over the hocus-pocus humanism’ values: The show must go on! / Inside my heart is breaking, / My make-up may be flaking, / But my smile, still, stays on!, (Queen). Onoraţii invitaţi au păstrat-ridicat tăcerea ȋncercând fiecare să ȋnţeleagă ce droguri am consumat. They play the Europeans. Ar fi trebuit să-i ȋntreb ceva mai simplu, dacă au ascultat conferinţa lui Solzhenitsyn din 1978 de la Harvard (Iunie 8), când acesta a exemplificat creşterea Occidentului din vârsta cruzimii, colonialismului, la libertate, ruşii au făcut şi ei acest commitment. Iar Putin, apropos, a făcut reverenţa cerută, i-a adus flori lui Solzhenitsyn şi acesta i-a oferit o cafea.

Am ieşit din Universitatea Amsterdam ȋn privirile jenate ale studenţilor că au găsit unde nu se aşteptau un KGB-ist nenorocit iar ȋn ce mă priveşte m-am ȋnfăşurat ȋn haina mea roşie, am ȋntins pasul către Wallen convins că avem nevoie cu mult mai mult de o nouă Rusie decât de o nouă Europă. Ȋn loc de a face un nou Kremlin la Brussel e de preferat să modernizăm şi propovăduim valorile noastre “throughout Russia”, le-am mai propus! M-am tot ȋnvârtit printre bordeluri convins că au greşit cu toţii continentul de făcut, aşa am fost tras de Ilonka pe o uşă unde mi-am lăsat banii de cărţi: i-am zis şi ei că sunt rus. Am constatat că ruşii deţin o atracţie specială, poţi ȋncerca femeile şi mâncărurile după naţia lor – sau naţiile după mâncăruri şi femei, după cum mai poţi să te şi travesteşti ȋn alte naţii şi alte mâncăruri. Bunăoară dacă le zici că eşti rus pe Wallen, ai ȋntotdeauna parte de găzduire. De ce nu este tot astfel printre filozofii noştrii, ruşii au fost ȋn ultimă instanţă victimele ruşilor, cu predilecţie. E o temă, diferenţa dintre percepţia erotică şi cea politică, Putin şi Ras-Putin. Ruşii, vroiam să le fi spus, n-au nimic cu ruşii, ruşii sunt ȋn fond americani născuţi ȋn Rusia. Prin dizidenţii şi suferinţa sa poporul rus a câştigat un drept egal ȋn rândul naţiunilor europene, ăia sunt ruşii, nu Putin, aşa cum americanii sunt Micky Mouse, nu-s crizele de misticism ale lui Bush.

Peste tot ȋn Europa se organizează astfel de conferinţe ȋn care eşti ȋntrebat: Dar tu ce crezi că este Europa? după care urmează invariabil o tâmpenie. Ȋn psihologie vom auzi poate de “complexul Europa”, caracterizat prin dorinţa de a-ţi preda identitatea publică, o deviaţie a nevoii de castrare, ȋmi imaginez că sunt deja oameni care au coşmaruri de a nu fi europeni, femei care ȋşi pierd orgasmul cu gândul că nu au făcut destul pentru continent, francezi care au coşmaruri de a fi numai francezi, englezi care se visează oripilaţi francezi, germani care… dar mă opresc aici. Ȋn cazul de faţă am avut ca invitaţi pe Dennis Deletant, profesor de studii româneşti la Universitatea Amsterdam, Tsveta Andreeva (Fundaţia Culturală Europeană), Arjen Berkvens, directorul Fundaţiei Alfred Mozer, Olga Stuzhinskaya (Biroul pentru o Republică Belarus Democratică, Bruxelles). Katarzyna Tyrybon (Nuffic). Venisem ȋn fond să-l cunosc pe Dennis Deletant, autor a câteva cărţi despre România, născut ȋn 1946, Norfolk, Marea Britanie, căsătorit cu o româncă, declarat persona non grata de Ceauşescu ȋn 1988, corespondent BBC, membru de conducere ȋn Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Titlurile cărţilor lui Deletant trec de la Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă ȋn România anilor 1965-1989 (1998), un volum corect, de prezentare a evenimentelor şi personajelor vremii, fără o miză ştiinţifică prea complicată, până la ultima apariţie editorială, German Documents on the Holocaust in Romania (2007). Domnul Deletant are catedra de studii româneşti ȋn Amsterdam şi prin urmare am avut curiozitatea ticăloasă să văd ȋn primul rând de ce nu e român, ce argumente are.

E interesant de urmărit traiectoria celor care se leagă ȋntr-un fel de România, Dennis Deletant a ȋnceput printr-o bursă de nouă luni pe lângă British Council, ȋn 1969, când a ȋnţeles că a primit o bursă ȋn Iad. Interesul şi afecţiunea lui pentru noi e reală, a publicat cursuri de limba română, câteva studii de istorie pe care le-a documentat asiduu cu tot felul de cifre, scrise ȋn timbrul neutru BBC, undeva ȋntr-un rezumat am găsit chiar o cifră pe care ştiam că unii istorici au contestat-o, anume că evreii au avut ȋn România 300.000 de victime. Dar aşa cum afirmă chiar Professor Deletant ȋn mica fişă biografică pe care a lansat-o ȋn cadrul UCL School of Slavonic and East European Studies: “Between 2000 and 2001 I was Rosenzweig Family Fellow at the Center for Advanced Holocaust Studies at the United States Holocaust Memorial Museum and in December 2002 I was appointed a Senior Research Scholar of the Cold War International History Project, funded by the Woodrow Wilson Center, Washington, DC.” Nu putem decât să ne exprimăm regretul că o mare parte a istoricilor care se ocupă de România din perspectivă contemporană, ȋn loc de a extinde acest interes pentru cultura românească ȋn ceea ce are ea mai interesant şi mai definitiv, se concentrează cu toţii pe cel de-al doilea război mondial şi mai apoi ȋncep să studieze soarta evreimii ȋn România pentru simplul fapt că acest subiect remunerează iar celălalt nu. Dar fără ȋndoială este vina noastră, vina instituţiilor româneşti că nu pot susţine un interes care s-a certificat, ȋn cazul lui Deletant, câteva decenii bune.

Am avut deasemeni ştiri de la Brussel! Arjen Berkvens este o figură tipică de funcţionar care după câteva observaţii ȋnfipte, corecte, informate, ȋţi aruncă de vreo zece ori! – cu aceleaşi cuvinte! – era ca ȋn Becket: I enjoy my work so much, I enjoy traveling from one country to the other, meeting people, speaking with people – travelling to another country, meeting people, speaking with people. După care momentul psihanalitic creşte ȋn intensitate şi ne declară că ȋi place şi la Brussel unde “poţi să vii la mine să te aranjez” cu un schimb de experienţă, cu un schimb studenţesc, unde se negociază pentru bani, iarăşi se negociază, iar te aranjez etc. Arjen Berkens este un olandez care a luat conducerea unei fundaţii create de PvdA, adică socialiştii olandezi – din ce pepinieră credeţi că poate răsări o astfel de poamă?! -, fundaţie care a fost folosită de aceştia pentru a susţine nucleele reformate – sau mai puţin reformate – ale socialiştilor din Europa de Est. Fundaţia Alfred Mozer a avut rolul de a găsi parteneri de drum socialiştilor din Vest prin sprijinul direct al unor organizaţii ȋn Est, căci aşa cum găseşti ȋn succinta dare de seamă on-line, PvdA ca şi partid nu putea vira direct banii ȋn contul foştilor comunişti, l-a creat pe Arjen B. Şi el spune tot! Aşa e la olandezi.

Bulgăroaica, pe numele ei Tsveta Andreeva, a fost de departe cea mai consistentă ȋn argumente, mai lucidă şi mai vorbăreaţă, e o femeie cu trăsături dure, o bulgăroaică veritabilă, de grădină. Aduce ȋncă prin gesturi şi prin modulări tonale aromele paupere ale Estului dar le compensează din plin cu argumente şi fraze elaborate, pentru ea Europa e un obiect de studiu, de muncă, e o construcţie, o promisiune ȋn ultimă instanţă. Ceva real, dacă ne putem exprima astfel. Din perspectiva Bulgariei nici nu e o altă Europă. Nu poţi decât să te ȋntrebi dacă Europa n-ar trebui să rămână doar ȋn acest stadiu cu ea ȋnsăşi, să nu mai visăm ȋn grup sub bagheta lui Jan Minkiewicz. Când activiştii au o pregătire teoretică mai solidă treci mai uşor peste ȋntrebări penibile de genul: Europa?! Tot ȋn clubul femeilor, Olga Stuzhinskaya, Republica Belarus, ceva mai subţire decât bulgăroaica, mai flexibilă, mai abisală. O femeie cu care te ȋnţelegi pentru ca la sfârşit să ȋţi spună ceva din care vezi că ea pricepe ce vrea, – o blondă -, femeile fac şi ele Europa. Ţările care speră integrarea trimit ȋn parteneriat la Brussel tot felul de blonde sofisticate, să ȋncerce marea cu sarea. Olga… are ȋnsă intuiţii bune, ȋţi vorbeşte despre ce se petrece ȋn Belarus, ȋţi dă cu fineţe raportul de forţe, influenţe, nostalgia ruşilor, europenismul… e un fel de buletin de ştiri neoficial, pe tocuri ȋnalte. Un câştig, aş spune. Sunt alese pe criteriul prezentatoarelor de televiziune: nici prea frumoase că nu mai auzi ce spun, nici cu sânii prea mari, că ies din cadru.

Sala universităţii, ȋnaltă, e susţinută pe trunchiuri masive de arbori tropicali, ȋn capăt un şemineu larg, acum zidit, iar de pereţi atârnă câteva reproduceri, hărţi ale Amsterdamului de secol 16, o insulă de prin Indiile Olandeze etc., clădirea stă pe locul unde fusese un depozit de pulbere pentru ca mai apoi să adăpostească pe cei douăzeci de guvernatori ai aşa numitei Vereenigde Oostindische Compagnie, fundată ȋn 1597. Organizaţia a fost formată de lupi de mare şi negustori şi va organiza expediţii peste ocean ȋn scop negustoresc sau pirateresc, li se vor alătura peste ani jurişti care vor justifica furturile, jafurile, crimele şi bunăstarea – adevăratul ȋnceput al Occcidentului, dubla morală – căci furtul organizat, onorabil, Estul nu a fost ȋn stare să fundamenteze. Găsim printre fondatorii acestei organizaţii pe vestitul amiral Jacob van Heemskerk (1567-1607). Acesta a pregătit o flotă ȋmpotriva spaniolilor care ameninţau să astupe “gurile de mare către Indii” şi a pornit cu toate pânzele sus către Gibraltar unde i-a găsit pe spanioli ancoraţi, aşteptând, după care a desenat câteva manevre pe care le va folosi şi amiralul Nelson, ȋn 1798, la Aboukir, unde i-a bătut pe francezi. O geometrie subtilă, ȋnvăluitoare, pentru a forţa o flotă la ancoră să dea jos steagurile. Heemskerk ȋnsuşi a fost chiar la ȋnceputul bătăliei ucis de o ghiulea aşa că olandezii nu au trebuit decât să se uite bine la ce desenase el şi acesta a primit onorurile de a fi ȋnvins postmortem pe spanioli! După care am venit noi ȋn cămara lui, să facem Europa.

Pregătisem chiar o ȋntrebare pentru că profesorul Deletant se referise la ȋnchisorile comuniste din România, ȋn contextul ȋn care atât fascismul cât şi comunismul au pornit cu grupuri de oameni simpatici care s-au adunat să viseze ȋmpreună despre ce pot ei mai frumos pentru ca alţi oameni, altundeva, să facă ce vor ei, pe principiul visului: fiecare are altceva. Ȋn acest caz cum se poate descrie perspectiva olandeză a Europei, cazul ȋn care libertăţile câştigate aici, euthanasie, droguri, prostituţie, bălăngănit pe stradă vor trebui poate livrate funcţionărimii brusseliene – care are păreri şi idei despre câţi litrii de lapte trebuie să dea o vacă regulamentară, de exemplu -, iar dacă am fugit ȋn Olanda pentru a găsi aceste libertăţi, pentru o societate ȋn esenţă liberală, ȋn cazul ȋn care faceţi voi Europa – adică fiecare ȋncepe să facă o viaţă celuilalt, să-l ȋncapă -, unde voi mai putea fugi data viitoare?! Dacă mă apuc de mâine să fac aici Africa, ȋn Amsterdam, Africa pură, simplă, cutezătoare, ȋn cuget şi-n simţire, nu mai am voie? E Amsterdam! Dar nu am apucat să le formulez ȋntrebarea, a apărut problema rusească.

Dacă imaginea Europei e pestriţă, nerealistă, onirică, abracadabrantă, să vedeţi ce credem noi despre ruşi! Ziarele, televiziunile şi media ȋn general nu reuşesc să ȋndulcească distanţele căci aşa cum mai ȋntâlneşti prin jurnalele de călătorie de secol 16 descrieri şi observaţii despre ţări care au tot felul de peisaje lunare şi animale fantastice, aşa credem şi noi că ruşii sunt cu mult mai ruşi decât sunt. Ȋmi amintesc de o observaţie a unui istoric ȋn contextul ȋn care diviziile germane au luptat până la unul ȋn faţa ruşilor pe frontul de Vest, tocmai pentru că ele credeau că cei care vin nu sunt oameni, sunt o specie diferită, de sub-oameni, care vin să le pună pielea ȋn băţ. Tipul acesta de optică este lansat ȋn paralel cu onirismul, bucolismul şi poporanismul european. Putin cel fioros, ruşii ȋnapoiaţi… Putin e mai puţin democrat ca Bush dar şi mai puţin periculos! La urma urmelor.

Dacă facem ȋnsă bine socoteala avem nevoie mai degrabă de o nouă Rusie decât de o nouă Europă. Rusia trebuie să o facem noi, invitând studenţi ruşi la toate schimburile noastre universitare, artişti ruşi ȋn toate oraşele noastre, să construim cu toţii ȋn grădină o cameră unde să punem pentru câteva luni pe an un tânăr de prin Siberia care să ne ȋnveţe dansul cu renii. Nu trebuie să ne ȋnvăţăm unii pe alţii valorile europene – ce să mai ȋnvăţăm?! Mai mult ne nivelăm. Iar ȋn vacanţe să mergem la San Petersburg. Avem noi nevoie de o nouă Europă? de nimic nou, aproape, ȋn Europa, avem nevoie de o nouă Rusie şi dacă nu ştiu prin ce ȋncurcătură psihologică am jucat rolul rusului ȋn conferinţa Ambasadei Române, din rolul meu de naţionalist român, pe spicuite. Vă ȋnchipuiţi cum vor juca ruşii acest rol, dacă vor fi ruşi cu pedigree! Don’t live them to play the Russian! Căci peste vreo cinci sute de ani ne mai ȋntâlnim o dată să facem din nou Europa. Şi cine ştie pe unde mai găsim vreun desen de Heemskerk!

Primele mustăţi ȋngheţate ale lui Decembrie atârnă de crengi. Votăm comuniştii? iarna nu mai vine, doar Siberia se rostogoleşte la vale ȋngheţându-ne ceaiul ȋn căni. Critica societăţii de pe poziţiile alienării omului ca miză ideologică a succombat, nu societatea alienează omul ci omul e alienat de om sau omul este alienarea ȋnsăşi a societăţii sale, Marx ratează premisele şi intră la reanimare. Adorno, Habermas şi teoreticienii de stânga ȋn general abandonează ȋn mod programatic Revoluţia, dezideratele aberante ale schimbării societăţii potrivit unei ideologii, e rândul ideologiei să fie ajustată potrivit ireversibilităţii şi iraţionalităţii fenomenelor sociale, marxiştii nu se mai sperie decât unii pe alţii. Ruşii urmează Europa aşa cum a urmat-o toată istoria ei iar valorile individulualismului vor fi introduse ȋn Rusia de KGB, tot ei au pornit şi revoluţiile Estului convinşi fiind că utopia şi caznele proletare macină potenţialul economic şi cultural. Marxismul a fost ȋnsă doar un pretext – anonim – pentru ultima zvâcnire de sânge tatar din venele ruşilor. KGB-ul lucrează pentru noi, va converti Rusia la valorile europene, tăcerea va astupa ȋnsă semnul oricărei solidarităţi pentru că ruşii nu au nevoie de Europa, cum nici englezii n-au. Discursul european despre Rusia nu face decât să ȋncurajeze neoconservatorismul elitelor ruseşti care au trăit din izolarea, exploatarea şi exterminarea poporului rus ce are, el ȋnsuşi, o ȋndreptăţită aspiraţie europeană. Votând comuniştii afirmi o speranţă care s-a dovedit ameninţare – ȋi putem vota pentru că nu mai sunt comunişti, nu mai există! -, ȋntr-o societate care trăieşte din nebunia elogiului. Putem crede orice făcând orice altceva, ideile şi-au pierdut referentul istoric, oamenii şi ei au biografii lipsite de relevanţă, definiţiile au căpiat, votăm roşu.

Votăm comuniştii pentru că Dreapta a venit la putere fără suflu istoric, numai reacţie, instinct care s-a consumat cum se arde un chibrit (a treia oară va veni pregătită). Băsescu a fost o soluţie aşa cum Constantinescu a fost şi n-a mai fost aşa cum Constantinescu n-a mai fost: e doar voinţa Dreptei, fără discurs – o colecţie de gafe, fără oameni – nulităţi, şi fără putere, doar intrigi. Băsescu declară război mafiei tăcute, monolitice, cum numai ȋn ţările de analfabeţi prin America Latină mai ȋnfloresc, el reprezintă şi compromite ȋn acelaşi timp valorile unei lumi care se ridică din miasmul conservatorilor comunişti transformaţi ȋn reţele de oameni de afaceri ce fură din spatele perdelelor de fum, antrenaţi să producă pentru populaţie o realitate paralelă, ȋngenunchind presa ȋn totalitatea ei. Reculul ideologiilor devastează ȋncă o societate ahtiată, intoxicată de riturile puterii. Nu corupţia e ȋnsă problema României ci tocmai lipsa corupţiei, a determinărilor pe care oamenii le inspiră unii ȋn alţii, a judecăţilor de compromis, lucrurile s-au blocat, nu mai ajung la mijloc. Neo-comuniştii au reuşit să organizeze corupţia pentru că ei se ocupau de economie. Ei au câştigat puterea pentru că le-au plăcut banii pe când celor de Dreapta le-a plăcut politica – pentru care nu au avut organ -, invers de cum trebuia. Am ȋnceput prost iar ȋnceputul e complet liber, doar sfârşitul e determinat pe lumea asta, poate dincolo o fi altfel.

Băsescu pierde, flancat de televiziuni ostile, de o economie falimentară şi de lipsa de coerenţă managerială, vechile confuzii ale unei societăţi ce refuză să facă pasul ȋn normalitate se reactualizează brusc şi mulţimea de oportunişti se agaţă din disperare de rechinii roşii pentru o linişte iluzorie, Băsescu nu mai judecă, nu mai are timp – nu a fost niciodată omul judecăţilor, acţionează; re-acţionează. Dă un dos de palmă unui copil pentru că nu mai vede cine şi cum, camerele televiziunilor, apoi retractează. E un tonomat de adevăruri simple, clare, care nu mai duc nicăieri, referinţele s-au schimbat. Frica de comunişti numeşte simplu ceva care se complică şi se ramifică la infinit dar ȋn imaginarul popular e aceeaşi frică de legionari pe care comuniştii o arhitecturau baroc, aceeaşi fobie care are poate şi ea istoria ei, vine mereu cineva să ne ia gâtul. Băsescu numeşte tragedia lui Antonescu – câştigând un duşman pe viaţă dintr-un om pentru care va fi nevoit poate să ceară o alianţă politică – nu mai intuieşte semnificaţiile reacţiilor omeneşti din ceilalţi, Băsescu reacţionează total la orice provocare. A rămas o Marotă care nu mai negociază nimic, după ce ne-a ridicat dintre şacalii, hienele şi păduchii lui Iliescu. Pe marginea crizei actuale Iliescu invocă pentru a suta oară ignoranţa noastră şi consensul, Iliescu nu a retractat nimic, ne va aduce iar fericirea – ne invită la decenţă – iar acum ne propune un candidat. Cine sunt de fapt ăştia, cine au devenit, cine au fost, ce vor?!

Generalii care l-au convins pe Iliescu să aducă minerii, aceiaşi ȋmpătimiţi de poker cu fiole de sânge ȋi donează lui Băsescu dosarele controlului şi sabotării sociale, creează din ce ȋn ce mai evident ȋn jurul lui un rococo al intrigilor, sunt cei care l-au convins şi pe Bush să invadeze Irakul, teatrul discret al puterii macină victimele ȋntâmplătoare şi frica intră din nou ȋn oameni pe uşa speranţei. Păpuşarii nu l-au luat numai pe Geoană ȋn primire căci păpuşile sunt şi ele de toate felurile, cine le ştie pasiunea, teroarea, pariurile, şi fabricarea dosarelor, ȋnscenările, Hollywoodul Securist ȋşi măreşte Box-Office-ul şi rata de spânzuraţi de lampă. Ce poate face un biet marinar ȋn faţa spectrelor tăcute, cu feţele mate, vechi, corupte până ȋn măduva Iadului, care umblă tăcute pe aleile de la Cotroceni şi care conduc de fapt România, ce a crezut marinarul?! Că e Goya?! De acolo de unde e, preocupat de putere, jucându-se cu puterea, nu mai poate face nimic. Simţul măsurii, nu numai bunul simţ au lipsit, Băsescu a dus corabia ȋn stânci. Dacă el ar fi fost bun, ar fi fost deja bun, dacă ar fi fost rău, ar fi fost deja rău, Băsescu a ajuns printre ei un nimeni, un profesor, cum ȋl numesc, o jucărie exhibiţionistă printre iluzionişti la a treia generaţie. S-a lăsat să i se promită de către aceşti oameni orice şi asta ȋl va duce la groapa cu lei, cine tace când vorbeşte Băsescu? Capriciul din care e făcut preşedintele, puterea discreţionară şi speranţa noastră că el luptă ȋncă pentru noi ȋl va duce către o trădare ultimă unde nu va mai rămâne decât Caracterul lui, după toate drumurile ȋn cerc şi vorbele acre. Caracterul ȋnseamnă ceea ce văd oamenii simplii ȋn el, maidanezul. Totuşi ar fi primul om politic ȋn sensul curat al termenului, al convingerilor. Iar Gioană e pro-rus. Ne place Rusia pentru că Rusia are acum ceva de oferit dar Gioană are remuşcarea platoului continental câştigat de România la Haga contra fraţilor noştrii ucrainienii, de ce nu candidează ȋn Ucraina?!

Ce joc al puterii, ce tip de discurs şi câte clarificări istorice ȋţi trebuie să ȋnchei timpul purgatorial ȋn care e România aruncată, să nu mai recurgem spasmotic la oamenii şi semnele vechi, să nu mai revenim la locul crimei? De ce şi-a ţinut Iliescu promisiunile de a nu pedepsi călăii, securiştii, agenţii dublii care l-au pus ȋn frunte ca o poliţă de asigurare, atunci, cu Revoluţia, când am deschis cutia Pandorei? Cine l-a ȋmpins ȋn faţă pe el, care a fost umărul care l-a ȋmpins pe Ilie şi l-a blocat pe altul – şi de ce? De ce stătea Nikolski liniştit ȋn fotoliu debitând minciuni, asta să ȋl ȋntrebăm pe Ilie. Ȋţi mai aduci aminte de umărul ăla, Iliescu? Sau de 1976, când aduceai ȋn poieniţă mingiile de tenis pe care ştrengara Elena Savanta le arunca să le aduci tu râzând ca nişte mere, ȋn soare? De ce ai omorât-o?! Ne-au furat să nu facem chiar Revoluţia pe care o făceam iar vreme de douăzeci de ani le tot furăm revoluţia comuniştilor şi le-o dăm ȋnapoi, că nu ştim ce să facem cu ea.

Băsescu porneşte un conflict al serviciilor secrete pe teritoriul României care se va ȋncheia prin scoaterea din dispozitiv a KGB-ului din spatele lui Ilie şi a limbricilor, Cătălin Voicu & comp. Stricăm consemnul dat să scape toţi, să nu scotocim. Pe lângă crimele bizare au aşezat stupizenia postdecembristă, speranţele părinţilor şi bunicilor care ȋncă mai cred că Iliescu e cine spune el că e! “Un excroc perfect”, spunea Ţuţea. Aceşti oameni vin acum şi ne arată cum Băsescu a dat un croşeu unui copil! Ȋn timp ce tu râdeai ȋn poieniţă, Ilie, unde jucai cercurile cu Ceauşescu, comuniştii voştrii ȋi rupeau oasele ȋn bătăi lui Marcel Petrişor pentru că ȋmprumutase o carte. Sunt oameni care nu vor să audă, să ştie, care nu realizează ce s-a petrecut, e o sarcină aproape imposibilă dată metafizicienilor – care?! -, de a reconstitui granulaţia ignoranţei, tectonica refuzului, absurdul şi surzenia câtorva milioane de oameni transformaţi de comunişti definitiv ȋn vite, rateul etic total prin care victimele comunismului ȋncep o nouă viaţă la casa de nebuni, gulagul din afara lui. Băsescu a dat un dos de palmă dar tu, Ilie, de ce râdeai ȋn poieniţă?

Ne-au luat şi unghiile, ne-au luat şi banii, şi fabricile, şi mintea. Nu intră nimeni ȋn puşcărie pentru că s-a dat consemnul să scape toţi, altfel vor ucide preşedintele, guvernul şi mama preşedintelui şi mama guvernului, sau ne vor ucide pe toţi. Ar fi ezitat vreo clipă zecile de mii de indivizi care au făcut fapte penale, au torturat şi au omorât oameni, ar fi ezitat deci să ne ia gâtul la toti dacă ar fi venit un preşedinte care ar fi cerut judecarea lor? A răspuns Iliescu până acum de ce au murit cei care au murit la revoluţie, cum ȋndrăzneşte să mai vorbească dacă nu a lămurit cum a venit la putere, pentru cine? Iliescu are o faţă de om cum apare din ȋntuneric ȋn teatrul japonez, un flash de lumină şi o faţă de om iar ȋn jur beznă şi chipul ȋţi râde prietenos: “vin’ la tata!” – aşa cum are faţă de prost Geoană, care apare din ȋntuneric şi ȋn jur beznă şi “vin’ la tata!” – or fi ei proşti ca Geoană? Păpuşarii aleg păpuşa după descântece lungi. Teoria robotului social e miezul acestui joc, persoana care acţionează complet independent de identitatea lui publică, care foloseşte atributele lui ȋnnăscute pentru a infiltra şi sabota o comunitate, sunt agenţi care nu ȋşi fac o mască ci folosesc tocmai masca din ei, ceea ce sunt, ce inspiră, ce transmit ȋn mod natural, cyborgul biologic. După cum sunt oameni care pot fi controlaţi cum acţionezi o telecomandă, majoritatea dintre noi putem fi obligaţi să facem orice chiar fără să ştim semnificaţia acelor fapte şi fără măcar să intuim că ele fac parte dintr-o intrigă mai largă, ele par faptele noastre obişnuite de viaţă, simple accidente. Aşa poţi să pui şi un preşedinte la o ţară, jucându-te. Cum arată de fapt un excroc? Se ȋmbracă frumos şi se spală pe dinţi, pare un electronist cu ochelari out of time şi zâmbeşte porumbeilor prin parc. Unii dintre noi mai cred că ex