Strada Calderon 50 – pagini de jurnal – 8-12-2000

Monezile imaginarului, nu altceva decat o mulatră, o blondă. Departe de aceste perfecţiuni, monezile se pierd filozofând, compuse bunăoară dintr-o mulatră ȋn care se refugiază un animal pădurelnic ori o blondă care cade ȋntr-un delfin, mai ȋncolo şi pielea dispare pentru a se umple cu ochi ori rămâne un singur trunchi sau o creangă.

Locuiesc o lume ȋn care ne adresăm unii altora cu suprema familiaritate şi ȋn care treceam parcă, unii printr-alţii, până la a ne pierde ȋn senzaţii, bucăţi de gesturi şi cărnuri fluturând, era o macerare de priviri, umori, piei şi sentimente şi-apoi a venit o ȋnstrainare terifiantă, eram ȋntemniţat ȋn cele mai categorice tăceri ce se răspândeau ca şerpii şi tot ce atingeau, muşcau şi ulcerau, a apărut o nouă intimitate, cu lighioanele celor mai ȋntunecoşi oameni pe care i-am ȋntâlnit, am distilat ani de zile otrăvuri şi am rătăcit privirea, ca nebun, prin cotloanele sufletelor năimite, şi apoi a venit un viscol puternic ce ardea viaţa din ierburi şi răscolea sufletul zvârcolit ȋn carnea care se prefacea, de peste tot, ȋn faianţă, se retragea bietul suflet ȋn câte o bucată de carne sau se refugia ȋntr-o idee căreia ȋi dădea aparenţa feroce a Universului, ani de viscol, cucerirea Polului meu, mâncand la câini, apoi m-am regăsit, sluţit şi mov la marginea unei grădini, am rupt cu dinţii din carnea pătată şi-am pus la rădăcina copacilor şi-n flori şi-aştept să ȋnflorească marmori.

M-am scufundat dintotdeauna ȋn cuvinte, corpuri, ȋn gesturi până la a prinde acel mister de dincolo, cu claritatea cu care fixezi densitatea hârtiei, lumina şi culorile, lemnul, piatra, linia, am urmărit cu bucurie această fântână nesfârşită a vieţii şi-am mers pe urmele celor ce nu-i pricepeam.

De ani de zile n-am mai stat lângă o persoană căreia să-i fi ghicit secretul şi e foarte probabil că, prin băltocile astea din Cişmigiu, dacă mă veti vedea mergând lângă o femeie, că nu voi şti mai nimic despre ea şi că ea va şti totul despre mine.

Mergeam cu ea şi oriunde ajungea se căţăra, dansa ori spărgea câte ceva, făcea un gest ȋn care putea pieri ori se ȋmpotrivea câte unei linii sau dispărea ȋntr-o pată de lumina. Eu trebuia sa pictez! (nu ea)

Dificultatea majoră e de a alege un spaţiu pe care să nu-l videzi de accidente, de perspective, densităţi şi totuşi de a lucra ȋn el cu dantelaria eterica a raţinii, adică de a putea face o trecere de la forfota pestriţă a siluetelor la clocotirea fermentului spiritual.

Un pictor alege scriiturile desfăşurate ale concretului, lumini, culori, el studiază ȋn bibliotecile savuroase, pline de voluptăţi ale celor mai minunate trupuri străbătute de sevele inombrabile ale paradisului, un filozof parcă alege cascadele ȋmbălsămate ale unor fiinţe ce şi-au lăsat, ȋn dansul lor, zbughirea cârcotaşă a saltului ȋn gol, ori vreo ureche ori vreo carotidă, un craniu, să nu alegi ȋntre aceste plimbări una sau alta.

Poate fi un traseu printr-o vale, fără repere, să primeşti nebunia câte unei idei de parcă fantezia ar corobora cu peisajul pentru a te pierde ori să poţi urma un traseu printre lucruri, lăsând fantezia să ȋnflorească pe tulpinile obiectelor şi tu mergând şi cultivând lianele cu orhidee ale ratiunii.

Sunt acele femei care ascund mereu propiile lipsuri, care doresc să-ţi prindă privirea şi apoi să hoinăreşti ȋn ȋntuneric, să nu te uiţi, să nu vezi, sunt femei care se arată mereu, care să le vezi numai pe ele, continuu, sunt femei care se completează cu peisajul, cele mai bune femei, care nu actioneaza ca o boala de ochi!

Primul strat al trairii, acela de a fi obosit de lumină, de a fi săturat la sfarsitul unei veri, de a visa şi a te lasa reveriei pradă, acea epiderma fină, ca de ȋnger, ȋngreţoşată de culorile şi obscenitatea unui trandafir!