Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Istoria noastră reflectă tensiunea continuă dintre conştiinţa politică şi cea militară. Dacă politic a trebuit să acordăm visele cu mai răsucitele circumstanţe contrarii şi nu am găsit nici acum o expresie potrivită ȋnvecinării noastre, amalgamând bestialităţi capitaliste, abandonuri şi răscruci etice şi estetice cu bucolicele ordinii patriarhale şi pe fragmente, militar ȋnsă ne-am dat ȋntreagă măsura. Fără mirajul imperial – când am ȋnceput să visăm s-a prăvălit acoperişul pe noi -, am reformulat dimensiunea luptei imperiale din ipostaza victimei, a trebuit să ne recâştigăm ţara de fiecare dată iar suprafaţa astfel ȋnsumată, pe loc, e mai largă decât Rusia astăzi de câteva ori. Un imperiu se luptă din lăuntru şi din afară, cel care ȋl face, ȋmplinind o conştiinţă politică seculară şi cel ce rezistă una militară, milenară. Cotropiţii au mai mulţi eroi, câteodată ȋi au pe toţi. Anonimatul prin care militarul se reȋntoarce spre ţara lui care se tot scufundă, mereu la ȋnceput, e lipsit deci de carnavalul cu laurii pe tâmple din Roma, are doar pământul, oasele, câte o cruce ȋntre drumuri, zice altfel despre sine, ştie că e om. Militarii pot fi de multe feluri căci şi miresele sunt toate ȋmbrăcate la fel dar nici una nu seamănă cu cealaltă. Ipostaza principială de a nu putea refuza ordinul face cu atât mai interesantă mise-en-scene gândirii unui militar, când acesta scrie păstrează cartuşiera la brâu, militarii nu pot scrie ȋn civil, ȋmi ȋnchipui.

La noi nu sunt ca acei teutoni legaţi de sabie şi care sabia le devine cruce, nu sunt penele largi, colorate de muşchetar, nu sunt măcar dibăcia troiană, sunt altceva. Care este specificul conştiinţei militare române şi mai ales care sunt tehnologiile fantasmagorice, bizare prin care o astfel de conştiinţă reuşeşte să ignore calm, divulge şi condamne ticăloşia noastră politică de latini târzii? Şcoala armatei române de care vorbea cu drag Goma, cuminţenia militarului, luciditatea, vigoarea şi blândeţea lui. Poate urmele de memorie ale celor două legiuni romane rămase aici face ca astăzi să putem face spontan o armată şi nici macar la sfârşitul timpului o cetate. Când vor intra aceste detaşamente rătăcite ȋn cetate? Care sunt istoricii din şcoala lui Pârvan ce se vor mai putea ȋncerca ȋn acest nou ev românesc? Recuperarea ȋn traseu politic a conştiinţei militare, cea mai lucidă dintre conştiinţele noastre publice, ȋn parte debranşate – fără militarizarea politicului, face parte din miezul unei reforme pe care cu toţii o aşpteptăm. Reflexul de a apăra, a cultiva, a păstra şi loialitatea din care se naşte militarul ar trebui să devină un bun comun, discurs parlamentar.

Cărţile generalului Florea Dobrescu se ȋnscriu ȋn acea sferă a memorialisticii ȋn care discreţia şi evidenţele se ȋntrepătrund, un gen foarte aparte, de prăbuşire a planurilor sociale şi politice dar faptul semnificativ, uneori abia o nuanţă ȋn ultimul cuvânt reconfigurează speranţa şi dozează fin rezistenţa civică, firească şi răbdarea românului peste amarul veac douăzeci, porneşte ȋnsă ca un copil care intră ȋn război cu arma ȋn mână la şaisprezece ani, ȋmpotriva nemţilor, ȋn ’44. Tonalitatea aceasta rezevată o găseşti bunăoară ȋn jurnalele lui Junger, sub o altă vitregie politică şi cu o altă miză personală. Prima jumătate a cărtii “Pe Drumuri Cazone” dă măsura celei de a doua jumătăţi, e o carte scrisă ȋn două direcţii, simetrice, face reducţia a ceea ce contează, a ceea ce rămâne şi a ceea ce merită păstrat aşa cum ȋn ruptura vremii suntem mai toţi, ȋnainte şi după ‘89. Dom’ General ȋnsă a trăit şi ȋşi mai aduce aminte şi dinainte de război, când lumea era buimăcită dar nu ȋntoarsă pe dos. Timpul condamnat dinainte de revoluţie şi condamnările timpului de după se adună ȋn memoria unui militar care porneşte copil de trupă. După ce se lasă la vatră se apucă de scris temeinic şi ajunge iarăşi aşa, general.

Cartea ȋncepe printr-o parodie a generalului, prin ȋntâlnirile cadetului-dactilografist de atunci cu generalul birjar, generalul şi curcanul, generalul aşa cum ne-am obişnuit din romanele sud-americane, figura robustă, răvăşită, desuetă a generalului… după care gesturi ȋn marginea lucrurilor, printre sovietici, ideologii şi şedinţe, oamenii rămân lipiţi de lucrurile importante, se păstrează ȋn formolul jumătăţii de secol cu răbdare şi cu atenţie către trecut, apun, ai spune. Un trecut pe care de această dată autorul ȋl postulează cu generozitate, elogios. Este ca o pungă de pământ, câteva biserici, câteva evenimente fără de care nu poţi lupta cu nimeni, pentru altfel că n-ai şti de ce, circumscrierea minimală a unui patrimoniu, o listă, dacă vreţi. Dacă nu ar fi soldatul şi dacă nu ar fi fost ȋn mijlocul lucrurilor, ȋn riscul şi la dispoziţia lor, nu am putea accepta lucruri atât de simple, de directe şi de sincere. Şi ȋntr-adevar, dacă, ȋmpotriva şi pentru că oamenii sufereau, lucrurile au crescut, s-au făcut oraşe, canale – căci faci un canal dar de ce să-l faci cu sapa?! -, s-au restaurat monumente, unele s-au şi dărâmat… oamenii au murit, poate peste un milion de români, dar ȋn acelaşi timp am sabotat cu toţii condamnarea timpului construind, e un timp care a crescut pe sub timpul sovietic, ca o unghie ȋn carne. Poetul Păunescu a fost frate cu dracul, Dracul ȋnsuşi, dar a ridicat vocea – sau şoapta -, făcând pe mulţi să nu mai ştie cine este, timpul a făcut să nu mai poţi judeca cu măsura ȋntreagă, să iei din toate ce e bun dacă găseşti ceva bun, pentru un duh al locului, pentru o judecată finală, care va fi aceea, militarul se ţine de puţinele lucruri, cele care contează. A salva din oameni firimiturile care se pot salva căci să-l condamni e un risc pe care nu fiecare ȋl poate lua, măcar pricepe. La capăt, să ne vedem la capăt.

Şi acest capăt a venit. Generalul sub vremi se ȋntoarce cu privirea către trecut, am rezistat – sau am căpiat -, cu toţii ȋn comunism ȋn această privire ȋntoarsă, am ȋncercat să uităm ceea ce se petrece cu noi privind ȋnapoi, printre secole, ȋn prisma lor, am căzut ȋn timp prăbuşindu-ne ideologic ȋn viitor, către sfârşitul marxist al istoriei, către sfârşit pur şi simplu. Acum privim ȋnainte, numai ȋnainte dar ne prăbuşim iarăşi ȋnapoi, de fapt ȋnapoi-ul ȋnsuşi se surpă, o memorie care se ȋmbâcseşte şi care ne cere. Şi lucruri mai importante decât consistenţele şi chiar micile solidarităţi ale clipei prezente, ratate ȋn perioada comunistă, lucruri mai importante decât afirmarea politică, spontană, a libertăţii se pierd de această dată ȋn privirea ȋnainte: tocmai acel trecut, momumentalitatea, ancora… lucrul pe care poate am fost nevoiţi să-l rememorăm de milioane de ori sub dictatură, acum ȋl pierdem buzunăriţi de visele noi, iată teza generalului, a cărţii “Pe Drumuri Cazone”. Căci nu există un timp rău sau bun, sunt doar spiritele locului şi felul ȋn care noi le ştim servi sau le ucidem. Aşa cum sovieticii au facut un aşa zis gulag cu români – termen impropiu ar spune cineva -, ȋl facem noi la rândul nostru cu stafiile brancovenilor, cu visele lui Ştefan, lăsând mănăstirile ȋn paragină, cu morţii, cu securişti care ne traversează blând, anonimi, cum e mai condamnabil genocidul, când?

Ȋntr-o discuţie ȋn care unii ȋncearcă să tragă roadele condamnării comunismului ori ȋn care voci şubrede şi fără imaginaţie fac bilanţul grăbit al momentului, generalul trage cu luciditate linia frontului. Volumul “50 de ani ȋn marş” este aventura copilului căruia i se conferă ȋn timpul războiului, ȋn ’43, o diplomă de dactilograf ȋntr-un program al armatei. Se urmărea astfel constituirea unui grup capabil să redacteze documentele secrete ale frontului, fără ajutorul civililor. Generalul descrie bombardamentele Bucureştilor, oamenii şi caii rupţi. Naraţiunea trece apoi la detalii despre purificările din anii ‘50, presiunea spionajului rusesc, gesturile pe care a avut ocazia să le facă scăpând ȋn acele momente din anchetele militare ofiţeri vânaţi de hazard ori de răutatea colegilor. Este provocat ȋntr-un rând să răspundă la o ȋntrebare cu tâlc şi spune nu chiar pe linie, da, Basarabia este pământ românesc; refuză instalarea ȋn propia casă a unui microfon ȋn vederea ascultării vecinilor, pentru care i se cer cheile de la casă, mai găseai şi câte un securist scrupulos; se mai povesteşte cum un ofiţer petrecăreţ a plecat cu tancul la cârciumă, generalul are deliruri istorice la ruinele greceşti.

Istoria virează către detaliile ruperii de Rusia la nivel militar şi operativ pentru ca ȋn ’64 să se renunţe la uniformele copiate după ruşi şi la ȋnsemnele de grad sovietice. Ȋn ’67 aflăm cum armata română se pregăteşte intens, cu detalii de logistică, contraspionaj şi cu fotografii din Cehoslovacia pentru a rezista unei eventuale intervenţii ȋn forţă a armatei ruseşti. Mai este descrisă starea de necesitate de la cutremurul din ’77 şi implicarea armatei ȋn criză, pentru ca Ceauşescu să trimeată din anii ’80 armata ȋn agricultură şi pe şantierele patriei, cam acolo unde ajunseseră şi duşmanii poporului. Ȋn acelaşi timp se raţionalizează consumul, ȋncepe să se ȋntrerupă curentul electric şi apar primele urme firave de complot ȋmpotriva “cuplului”. Episodul ultim este revoluţia din decembrie care apare aşa cum s-a desfăşurat, ca o mişcare diversionistă; ȋn măcinarea cadrelor militare de după revoluţie, generalul se pensionează. Perioada actuală este pentru general una la fel de activă şi de dramatică: a dat ȋn judecată statul.

Cartea demască cu subtilitate logica timpului, este prima ei calitate, ne putem aştepta să găsim urmele unui protest mai acerb, manifest ȋmpotriva regimului, sovieticilor, vieţii dar nimic din acestea, sunt trei sute de pagini fără nici o ȋnjurătură, fără vreo urmă de ironie măcar. Ȋntr-un timp imposibil generalul reuşeşte să obţină o viaţă ȋn care restaurează normalitatea, spectrul ei, iluzia ei, pe un plan diferit. Este secondat de capacitatea sa supranormală de a simţi, de a visa, de a auzi voci, de a se lăsa inspirat, cum ȋl vedem ȋn celelalte volume. Un om care s-a câştigat ȋntr-un interval pe care mai nimeni nu ȋl poate accesa, o a patra dimensiune ȋn care am trăit cu toţii dar cine a putut avea un proiect reuşit, cine a putut spune că a fost fericit?! Iată că un general ne arată cum, din flancul unor ȋntrebări pe care nu ni le-am pus. Un general de armată ȋntr-un regim dictatorial fără să dărâme, fără să bată, fără să omoare dar cu raniţa ȋn spate, pe câmpii, ȋn stăpânirea unei sensibilităţi de poet, am spune astăzi, imposibil.

Partea a treia a volumului “Pe drumuri cazone”, referitoare la vise, este dovada că acest volum nu este al unui general care ȋşi scrie memoriile ci al unui autor care a avut o biografie de general; autorul primează şi un cadru militar care ar fi găsit resorturi interesante, folositoare pentru conştiinţa sa ostăşească ar trebui să se oprească la primele două părţi dacă nu are o solidă educaţie literară. Cea de a treia parte e paranormală. Ar face obiectul unei discuţii psihanalitice dacă nu am ghici la câte un colţ de frază zâmbetul generalului, miza sa literară, curajul de a-şi pune public la bătaie resorturile kantiene, iată-l visând religios, primind mesaje, călătorind peste secole, visând colorat. Faptul că numeşte această miză la capătul carierei punând ȋn paranteză orice examen de psihologie pe care periodic un militar trebuie să-l treacă, aşează sub semnul umanului pe general care coboară cu uimire ȋn zodia sa. Şi dă măsura unei intimităţi răvăşite de vreme, a unei vocaţii către intimitate care ar fi putut gestiona imponderabilele metafizice ale filozofiei clasice ori mistica orientală dar care alege să se ȋnfiripe ȋn aventura cazonă!

Ȋn partea a treia, o avertizare importantă. Ceea ce trăim se reflectă ȋn visele noastre, se re-trăieşte ȋn noi, ceea ce trăim e o provocare. Nu putem risca să trecem prin orice pentru că vom fi ȋnnăbuşiţi de vise, visul este condamnarea, ȋncarcerarea noastră permanentă. Felul ȋn care generalul luptă cu visele rele, cu oamenii răi, cu timpul rău, cu ameninţările subconştientului şi felul ȋn care a ambientat ȋn voltele destinului o imaginaţie prea vie face parte din sorţii acestui autor căci ȋn armată nu te poţi scuza, nu te poţi feri şi nu poţi refuza, trebuie să mergi ȋnainte. Uneori cu visul după tine, alteori ȋmpotriva lui dar niciodată fără el, absolvit. Imaginaţia se deprinde de tine, se răzbună, ȋncepe să te gândească, să fii un general ȋnseamnă să poţi urmări linia acestui front fantasmagoric, dispunerea visului ȋntr-un timp surpat, confruntarea finală. Şi partea a treia este preţul pe care autorul ȋl plăteşte pentru a fi fost general. Un voluntariat pentru o altfel de misiune, privirea ȋn abis…

Conştiinţa militară se propagă ȋntr-un timp al condamnărilor de tot felul, destinul unuia dintre copiii răboiului cum a fost ȋntreaga sa generaţie, el iese din dărâmătura timpului său fără să lase să-i scape din mâini nici un vis, cu pumnii strânşi. Ȋşi va face o viaţă, asta e lupta lui. El poate să vadă, să audă, să viseze ca nimeni altul, e pregătit pentru a ȋndura orice, nu va spune nimic până când va trebui să spună totul: da, ştiu, văd, aud mai multe ca voi, ne spune generalul, fantast. Şi noi ştim că e adevărat, că e unul dintre acei autori care nici să citească susţinut nu au nevoie, sunt oameni printre noi care visează ȋndeajuns, care compensează spontan exerciţiul şi penitenţa lecturii. Şi care abia pot numi asta. Visele se curbează ȋn geometria regulată, cazonă, se pun pe categorii şi se aliniază soldăţeşte, se dispun ȋn metodologii şi teritorii, imaginarul se cartografiază cu dexteritatea unei aplicaţii prin munţi. Iată-l pe general care cu o mişcare bruscă, firească, trage din creier pistolul minţii demontându-l fără ezitări pe masă, sub o miză literară supremă: ce suntem?

Am citit cartea cu o curiozitate morbidă pentru că generalul Dobrescu este unchiul meu şi cunoscându-l de copil, nu am reuşit să surprind la el bruscheţile obişnuite ale militarilor, nu am ştiut măcar că scrie – deşi mi-aş fi putut ȋnchipui ca scrie – până ȋn urmă cu nişte ani, când am aflat ȋntâmplător. Aşa că revenit ȋn România pentru câteva săptămâni, nu am ezitat sa-i cer cartea şi am fost surprins să primesc ȋn loc de una, patru. Iar unchiul Florin ȋn ciuda anilor şi a luptei cu bolile bătrâneţii, era la fel de viu, de volubil şi de atent…

Peste un an, am revenit. Am primit de această dată o carte-document ȋn care e pusă una dintre metaforele tari, la nivelul elaborat, arhivat, al catadicselilor fantasmagorile ale unui Saramago bunăoară, volumul m-a surprins ȋntr-o asemenea măsură că nu am putut găsi o cheie mai potrivită pentru măcinarea din ţară, e portretul momentului. Are un titlu care e deja pus ȋn ghilimele, “Redaţi-mi zâmbetul!” – este rugămintea unei fete frumoase de a se recăpăta pe sine, felul ȋn care ea, dăruită, divinizată, se ȋntoace către cei dragi crezând că ei o vor putea ridica din nou, cum ar mai naşte-o o dată. Generalul a dat lovitura, mi-am zis, a găsit şi o cheie pentru limbajul care avusese până acum o nuanţă instituţională, decentă, ȋn acest din urmă subiect, tonul şi vocabularul ȋn loc să tempereze naraţiunea, ȋi dă foc. L-am găsit pe general ȋn faţa casei, puţin ȋngrijorat, nu mă orientasem de această dată prea repede, Bucureştiul nu l-am ştiut niciodată după numele străzilor şi unchiul avea raţiuni să creadă că aş fi poate ȋmpiedicat ori descurajat să ajung. Pe mijlocul mesei din living, o maşină veche de dactilografiat, roşie, nici o hârtie ȋn jur, biblioteca monolitică, semiȋntuneric, deasupra pe un perete atârna un tablou, o natură moartă pe un fond verde, tabloul acela ȋl ştiam de vreo treizeci de ani; printre cărţi, o fotografie a verişoarei mele, fata generalului, şi ea ȋn uniformă de ofiţer; am pus pe mileuri, stângaci, un pachet cu baclava din care se scurg firişoare de sirop. Aşa că ȋn vreo câteva minute ne-am mozolit de zahăr amândoi, citeam scrisori, documente, corectam câte un fragment de frază care trebuia alăturat unui dicţionar de autori şi totul se lipea, se placa de sirop. Generalul dăduse ȋn judecată statul român şi schimba avocaţii unul după altul, era acum la al doisprezecelea. Dar asta este o poveste aparte.

“Redaţi-mi zâmbetul”. Rucsandra, datorită poate unei malformaţii provocate de medicamentele hipotensive pe care Ileana, mama sa, le-a luat ȋn timpul gravidităţii, are un atac cerebral ȋntr-o instituţie bizară, labirintică, care pătrunde tot şi care plănuieşte şi influenţează din umbră evenimentele. Este transportată la spital cu ȋntârziere şi dezvoltă pe creier un hematom operat ulterior ȋn repetate rânduri, cartea este centrată ȋn jurul acestei femei căreia i se taie din creier, a conjuncturilor potrivnice, a şansei care apare din străinătate pentru a-i fi restabilită circulaţia cerebrală printr-o operaţie de mare complexitate ce nu se mai efectuează datorită neȋnţelegilor şi necoordinării celor din jurul ei, a banilor ȋn fond. Creierul ȋnsă are o plasticitate deosebită, recuperează funcţiile pierdute mutând unii din centrii motori şi vizuali ȋn părţile nevătămate dar recuperarea Rucsandrei este periclitată de un conflict ȋntre soţ şi tatăl ei, de nervozitate, un conflict absurd. Aici intervine dramatismul, limita la care această poveste este aşezată: atât Rucsandra cât şi mama sa, cât şi autorul, tatăl, cel care scrie de fapt povestirea sunt agonici, surprinşi de urgenţe medicale, luptând şi susţinându-se unul pe altul pentru ca periodic să ajungă fiecare sub observaţii medicale, conectaţi la monitoare cardiace, incapabili de a se deplasa, anatomia acestei familii este periclitată din toate părţile şi ea, ca familie, se adună ȋntr-un ultim efort pentru a restabili funcţiunile cerebrale şi pentru recuperarea completă a Rucsandrei; ca un organism unitar ce se strânge ȋn jurul acestui organ central, creierul Rucsandrei. Ȋn acelaşi timp, o instituţie cu spectralităţi kafkiene şi agresiunea tembelă a soţului ei ce pare a face şi el parte din această conspiraţie nelămurită, el ȋnsuşi o victimă ȋn fond, poate ȋncercând să salveze aparenţele ȋntr-un conflict ȋn care e prins la mijloc, dar lipsit de o decizie clară şi cu un caracter ȋngrozitor, blochează comunicarea ȋntre aceşti trei invalizi care nu mai reuşesc să se vadă, să vorbească prin telefon, care sunt izolaţi unii de alţii ȋntr-o durere care creşte, paroxistică, mama Rucsandrei moare. Rucsandra, pentru a-şi demonstra puterea, normalitatea, duce la capăt un doctorat, ȋşi continuă cercetarea pe care o ȋncepuse ȋnainte de accident. Ȋn acelaşi timp ea rămâne abandonată pe o canapea dându-i-se rar să mănânce şi să bea, pe masă i se pun uneori medicamente psihotrope şi femeia suspectează că este o invitaţie a soţului pentru a-şi lua zilele. Sfârşit.