Malu Spart – fragment de roman

Yab Yum e o casă ca oricare alta ȋn linie cu birourile avocaţilor sau cu atelierele de pe Singel, ȋn nopţile calde şi umede după un fum de marihuana sau o linie de speed, când nu mai ştii drumul spre casă şi când africancele din jurul bisericii te-ar jefui pentru două atingeri mizere ȋnfăşurat ȋn draperii roşii e singurul loc unde te poţi desfăta cu douăzeci de femei odată… Treci de uşa verde pe sub porumbeii pictaţi pe stucatură şi te afunzi cu sticla de şampanie ȋn pledurile parfumate ale livingului ȋn culori de mascara, se desprind lascive de pe lângă ziduri sau din fotolii Ludovic al XIV-lea trupuri despuiate care te vor adulmeca şi ȋţi vor zmulge hainele răsturnându-te ȋntr-un jacuzzi cu nuferi… aceste târfe de lux cu gesturi largi şi cu pielea de trandafir ȋţi fură sau ȋţi dau plăcerea cum ar fi toată a lor sau ȋţi găsesc cu vârful limbii puncte ȋn piele ȋn care un delir paralizant te poate surprinde şi realcătui… te vor trânti printre perne şi te vor zgâria şi rupe ȋn cele mai firave şi mai adânci gesturi de voluptate… nişte gheishe pentru care dominicanele acelea din vitrine nu sunt decât nişte proletare nenorocite care te buzunăresc pentru un sex de mântuială. Damnarea caldă, agonia aromelor orientale şi vinul de Bordeaux sucombă ȋn plină reverie literară căci nu e frumos şi bine să ştii că ceea ce s-ar petrece cu tine e real, trebuie să-ţi ȋnchipui că ai descoperit cum ar arăta lumea dacă am fi continuat păgâni şi curaţi prin istorie, lipsiţi de alibiuri creştine… şi te livrezi dezmăţului antic fără să cunoşti, fără să ȋntrebi şi fără să ştii despre altcineva, nimeni nu e atent la cine eşti sau ce faci, se fereşte de lumea din care vine şi in care se va ȋntoarce… aşa că ȋn sfârşit poţi fi tu ȋnşelând toate aşteptările celorlalţi despre tine…

 La capătul câtorva romane neterminate şi a unui jurnal cât un raft, de nestrăbătut, am hotărât să nu mai scriu, am renunţat cu luciditate şi calm cum te-ai hotărâ să trăieşti doar pentru ceea ce se petrece, fără finalitate, să iei din viaţă tot ce poate fi luat, când nu ȋţi mai promiţi nimic ȋncepi să trăieşti, mulţi dintre scriitori se sinucid ȋn felul acesta dar continuă să scrie, au vieţi de burghezi şi cămăşi călcate dar ȋn ce mă priveşte, nu pot… Cum prinzi plămada pufoasă a grecoaicei din nou ȋn braţe cu sete şi fără vreun gând care să treacă de felinarul verde, câţi dintre noi avem curajul să nu sperăm nimic? Ȋn definitiv toţi avem talent, nu talentul ne va despărţi, cu toţii putem spune adevărul, nu adevărul contează, cu toţii putem mărturisi ce este ȋn noi dar nu ce e ȋn noi disperă să fie, fiecare putem ȋnnebuni de durere dar nici o durere nu ne merită şi nu putem scăpa scriind de lumea care ne condamnă şi promite ȋn jur oricât de adânc ne-am ascunde. Contează ceea ce facem printre oameni şi nu ȋn culisele ȋntâplărilor, rămâne doar privirea ce pătrunde ȋn străveziul celuilalt, nimic din ceea ce contruim sau eşapăm mental nu contează, se pune lângă. Atât cât nu ne privim, nu e nimeni, nici măcar noi ȋnşine. De ce ne-am pricepe mai mult la plans decât la spus adevărul, de ce ne-ar fi suferinţele şi eşecurile mai adevărate ca sferturile de adevăr pe care ne ȋntemeiem ştiinţa şi de ce lucrurile pe care ni le ȋnchipuim la capătul minţii ar fi mai valoroase decât o simplă inspiraţie ȋn amurg, pe plajă?! Prima atingere cu lumea, ȋi spun grecoaicei, te prinde cum te prinde muntele pe schiuri, dacă urmezi acea cale te vei ȋntâlni cu tine ȋnsuţi deplin dar nu şi cu ceea ce ai fi putut altfel deveni, mai departe. De aceea nu rămânem niciunde şi experimentăm toate contrariile concluziilor pe care credem că le tragem ȋn mod definitiv. A doua atingere poartă parfumul dantelei putrezite de catafalc, e uitarea şi dispărând şi retrăgându-ţi gestul, lumea te uită. Şi corpul se ascunde ȋn răstimpuri ȋn cute… A treia atingere ajunge direct sub oameni şi sub cuvinte şi cade din lume ȋmplinindu-te in vis. Şi din vis… cine te poate scoate din vis?!

Nu există un punct ȋn care să stai, să ȋmplineşti rotirea, nu e măcar o persoană ȋn care să poţi dispera să poţi prinde lumea, nu e un exerciţiu creator care salvează şi nu suntem datori cu nimic nimănui, nu ne vede şi nu ne aude nimeni. Ne putem bucura până la capat cu Yvonne şi cu Clarissa şi cu Dominique… Putem ȋnchipui ca ȋn poveste vindecam lumea fără să o schimbăm, putem lupta ȋmpotriva unor lucruri care nu vor disparea niciodată, ne putem preface că nu ȋnţelegem ori ne putem ȋnchipui că iubim. Dincolo de asta purtăm ȋn noi fragmentele unui drum şi al unor promisiuni bizare care se desfăşoară fără nici o regulă, la infinit… Putem fi eroi, ceea ce e deja o dezamăgire… Putem crea un mit dar nu spunem nimic cu asta, putem salva lumea ȋntreagă fără ca un sfert de silabă să fie pronunţat ȋn abis. Ne putem pierde constant fără a distruge nimic… şi suntem vinovaţi nu numai faţă de toţi oamenii care mor de foame pe alte continente dar şi pentru fiecare bucurie pe care o ignorăm ȋn noi şi suntem vinovaţi mai mult pentru bucuriile pierdute ale acelor oameni decât pentru moartea lor…