Scrisori către Antonia – I
Dragă Antonia,
Scrisoarea mea, cât de rea, rupe-o. Uite, ȋţi scriu alta. Pentru că astăzi ȋnţeleg doar ce a fost frumos ȋntre noi. Prima scrisoare, trebuia să-ţi arate cât de departe am mers şi asta e adevărat dar ea, nu e adevărată. Şi-ţi mulţumesc pentru că ai spus primele cuvinte despre mine pe care le ştiu rostite vreodată. Pentru aceste cuvinte aş mai fi ȋndurat ȋncă şapte ani spaima ta clară. Credeam că nu sunt, Antonia, până când ieri tu mi-ai spus că eu sunt. Nimeni nu ȋmi va mai lua asta şi nici clipele de iubire din Pasajul Victoria, prima noastră noapte de fericire, după atâţia ani, şi primele urme de plictis, cu tine…
“Parcă m-ai fi absolvit de un păcat.”, mi-ai spus. Cu mine ȋnsă ai suferit şi tu, la fel ca mine ai luat deciziile vieţii ȋn lipsa lor de logică totală, iar când rămâneam doar doi, nebuni lipsiţi de sens, când prăbuşită ai ajuns ȋn acea primăvară la psihiatru, e pentru că ai crezut, la fel ca şi mine. E pentru că te-ai născut cu acest chin, cu această putere care ţi-a răscolit trupul şi sufletul, dar acum eşti femeie, Antonia, acum, ai ȋnvins acele puteri şi poţi trăi cu ele iar eu, nefericitul, am descoperit iarăşi, că a fost iubire. Nu ar fi trebuit să rămân lângă tine căci ar fi trebuit să ȋnţeleg că nu mă vei putea iubi astfel şi ţi-ai simţit o vină ȋn care supliciul meu, pe care ȋl credeam doar ȋn intenţia şi in exerciţiul lui, a fost total, căci mi-ai mărturisit: “Am crezut că vei deveni un sfânt!”
Şi mi-ai mai spus, recunoscând cu cuvinte pe care n-aş fi putut să le cred ȋnainte: “Am folosit lucruri ȋmpotriva ta.” Dar ai rămas să mori lângă victima ta până la capăt şi pentru asta, deşi n-a fost iubire, iubire¬-a fost căci de unde ai fi putut tu iubi decât din puterile tale de fier, din lanţurile pe care magia le bate ȋn fierăriile infernale ale iubirii mistice, ştiu, Antonia, că am fi mers până am fi murit amândoi dar eu am plecat să mor fără tine, iată trădarea mea, iată de ce ne-am despărţit!
Când eşti acum femeie şi eu plec – mi-a fost de-ajuns o noapte să văd asta-, te-aş lua cu mine, iubito, şi aş ȋmpăca ȋn cusătura vieţii fericirea cu noua noastră iubire, mai adâncă, acolo unde Noordul a ȋmplinit iubiri ca ale noastre, acolo unde chinul dispare ȋn vinul bogat al trăirii şi unde visul meu, pornit din tine, ar reveni ȋntreg la mine ca vulturul pe braţ, căci astăzi ȋnţeleg cum m-ai iubit, şi mi-e ruşine.
Iar dacă nu ai o imagine despre mine clară, doar mai multe, a fost de-ajuns c-acesta să fie chiar norocul meu să aflu, pentru că tu poţi simţi alţi oameni ȋn concreteţea lor, pentru că alţii sunt de pământ iar eu, numai dintr-o culoare, “omul albastru” mi-ai spus, şi-ntotdeauna m-ai văzut albastru. Cum aş fi trăit eu Antonia, de n-aş fi ştiut de-acum ȋnainte, ca sunt albastru?
Noi n-am ştiut să ne ȋntoarcem ȋn noi când timpul a strigat măsura, am trecut râurile greşelilor, şi când am ajuns la capătul pământului, ne-am sărutat din nou. Trupul tău ȋnceput ȋn iubirea fericită, cum am desluşit ȋn el compoziţia primă, clară, a unei şcoli a iubirii pe care urci, treaptă cu treaptă, şi cât pot eu greşi plecând acum de lângă tine, când vârstele-şi ȋncep din nou vorbirea şi când eşti pregătită de iubire. Hai să fim din nou ȋmpreună iubit-o, de astă dată nu ȋmpotriva noastră ci ȋmpotriva lumii, hai să fugim pe orizontul nordic ca două puncte de lumină.
Vina ta, ce vină ai tu. Tu n-ai nici o vină. Nu trebuie să-mi spui că doar prietenie a fost aşa cum se păstrează ceva curat, nu trebuie să-mi spui că noi nu ne-am urât atunci când ne-am certat şi ne-am bătut, nu trebuie să ştii măcar că tu m-ai chinuit, deşi aceasta a fost iubirea noastră de mijloc, căci noi avem trei iubiri. Mi-e teamă că vei uita ȋn timpul ce urmează, intensitatea de fulger a forţelor tale căci doar eu le ştiu, doar eu am mers până la capătul lor, şi ȋnainte, doar eu pot să răzbat ȋn forţa lor atroce, să le adun ȋn tine mănunchi şi să fac zeul. Acum, Antonia, e cel mai periculos moment din viaţa ta. Tu poţi fi acum doar femeie aşa cum poţi fi din nou numai drac. Vei alege femeia căci femeia trăieşte şi vei fi tristă iar, de multe ori, când vei ieşi noaptea la sabatul vrăjitoarelor, să implori dracul. Ȋngerul tău căzut. Eu am vorbit cu el, ȋl ştiu aşa cum ştiu rană cu rană drumul meu tare, fierbinte. Şi ȋl iubesc. Şi-aş vrea să am lângă mine şi femeia. Dar viaţa, viaţa spune mereu câte ceva.
Nu te uita la mine Antonia, că nu mă vezi. Iacă nu poţi vedea ȋn mine, din fumul ce se ridică din sufletul meu, şi din prea puţinle clipe ȋmpreună, acum, când ar fi trebuit să ne ȋntâlnim prima oară. Dar fără suferinţa mea aş lua-o, ştii bine, de la capăt. Omul albastru, omul albastru, omul albastru. Dracul meu, omul albastru, de adoraţie, de suferinţă, orb şi nebun, omul albastru care ȋntră ȋn camera joasă şi mucegăită, care se luptă cu şoarecii pe cărţi şi zace ȋntre coloanele catedralei sub barba sfinţilor. Omul albastru, omul albastru, omul albastru, care tăcut şi cu privirea ȋn jos se plimbă momentan prin grădină, tristeţea, gândul lui, cât sunt de inutile. Oare nu aş fi ştiut eu că mă va omorâ omul albastru aşa cum dracii te ciupesc de cur pe tine?
De ce pot să-ţi spun acunm ce simt? Mă opresc, mirat. E pentru că mi-ai dăruit o noapte de iubire. E pentru că din spaima ta ies ca dintr-un botez alchimic. E pentru că demonul şi omul albastru, perechea aceea infernală, pactul prin care ne-am spus toate minciunile din lume fără să ne minţim iubindu-ne dar mai degrabă murind ȋmpreună, a căzut. Acum putem fi ȋmpreună pentru că s-au deschis cerurile. Acum, ȋn nunta alchimică mai mergem la braţ cu un homuncul transparent pe care să-l depunem ȋn fosforescenţa scriiturii, eu, şi a culorilor, tu. Căci s-amplinit şi a ajuns. Iar dacă chiar aşa, noi nu vom fi ȋmpreună, ȋnseamnă că ce se petrece pe lume e fără sens, ar putea să nu se petreacă.
Antonia, noi stăm acum faţă ȋn faţă fără să ne spunem nimic. Cu ochii ȋnchişi. Iar tu mi-ai spus: “pe dinăuntru, eu sunt tu”. Apoi eu te-am luat de mână şi am strigat pănă când pietrele au ieşit din pământ de durere. Căci dacă cineva mi te ia acum, eu ȋl blestem pe Dumnezeu iară păcatele mele, viaţa mea se va curma ȋntr-o limbă de iad. Când am ȋnţeles iubirea noastră, am ştiut că până astăzi noi am trăit suferinţa ei, să-i ȋnţelegem bucuria, şi bucuria urmează. Iar dacă bucuria nu urmează, eu ȋl blestem pe Dumnezeu, căci pentru dreptatea lui, minte mea refuză să ştie şi pleacă.
Antonia, iubita mea, poţi tu suferi lumea lângă mine ȋntreagă, Antonia mea din lacrimi pe bazalt, cea care cobori pe terasele răsturnate ale răcorilor, ȋmbrăcată ȋn rochie de mireasă şi mă ridici uşor dintre scândurile destinului meu apostat, şi mă iubeşti ȋn vârtejurile albastre de ape, care m-ai ȋnvăţat suferinţa şi moartea, nu vrei tot tu să mă-nveţi bucuria?
Ştiu, nu e nimeni să vadă. Când voi fugi ȋn Noordul de poveşti, când ȋmi voi pune cortul ȋn pustie şi când doar vântul şi păsările mă vor mai cunoaşte, când voi ȋncepe să dăltuiesc timid, zeul tău, creatorul va şti că-mi spun rugăciunea şi mă va ierta pentru toate păcatele mele. Te voi desprinde iar dintre lucruri, din şoapte şi voi dormi-nvelit ȋn memoria chipului tău. Iar glasul, glasul tău doar din bucurie, ȋl voi bea ca pe vin, dimineaţa.
Antonia, eu nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu ce să vreau, pentru că vrerea s-ancheiat ca un traseu alchimic, de idee, şi pentru că din aurul lui, nu e viaţă, doar aur. Şi merg cu aurul prin lume plângând, necrezându-l. Mă-ntreb, ȋn seara asta ȋn care doar grijile se ȋndesesc dacă nu trebuie să fac ceva acum, dacă voi mai avea curajul mâine. Aş spune să vii mereu la mine dar eu unde mă duc? Şi când mă gândesc iară la curajul pe care l-aş avea lângă tine, la forţa pe care ştiind să te am, aş rupe din lume, când mă gândesc acum, că vine dimineaţa, că fără tine voi trăi şi azi degeaba, aş vrea să te ȋntrebi adânc ȋn tine, pentru prima oară. Ce-amară e viaţa, când ea a fost unită, adâncurile erau larg departe, şi când adâncurile s-au ajuns, viaţa s-a spart ȋn labirinturi.
Dar… tu nu ai ȋncă curajul de a trăi, curajul acela tare şi orb din care se forjează viaţa, tu vrei ȋncă totul de-a gata şi nu poţi hotărâ ȋncă nimic pentru tine. Eşti ȋncă un copil cu gândul aiurea şi tot ce poţi ȋncepe e fără importanţă. Tu nu crezi ȋn nimeni şi-n nimic, te joci şi joaca, sfărâmată, se preface ȋn zile. Nu eşti ȋncă ȋntreagă şi de-aceea, drumul cu tine nu duce nicăieri. Ai vrea să te cunoşti căci nu ştii nici tu despre tine. Ai vrea, şi vrerea se preface ȋn trecut. Ai crede, şi credinţa nu ajunge rugăminte. Ai şti, dar amâni.
Să-ţi spun eu despre ziua ȋn care m-ai lăsat să ajung la tine, când s-a rupt vraja şi când primele contururi ale templului au ieşit dintre griuri, cum ies lucrurile dimineaţa, numai linii. Aş vrea să-ţi spun că astăzi m-ai eliberat de răul ţau şi-ţi mulţumesc. Aş fi rămas poate nimeni şi nimic fără tine dară cu tine, aş fi rămas numai suferinţă şi astăzi, şi suferinţa a trecut iar tu apari din ce ai vrut foarte mult să fii om, te-ai ȋncarnat, şi chinul tău a fost mare până aici. Aş vrea să-ţi spun că abia după ce ai ajuns am putut şi eu să fiu mai departe.
Mă simt şi mă pot privi după mulţi ani ȋn oglindă, trebuie să-ţi spun că ȋn multele mele pagini de ȋnsemnări, mult după ce ne-am despărţit, controlam oglinda să văd cât de departe merge privirea mea ȋn recunoaştere şi-abia pâlpâia uneori, ca ȋn vis. Acum, vraja cea puternică şi rea s-a spart. Mă ştiu, nu mai alunec ȋn gânduri, nu mă mai tem de oameni, pot auzi ce spun. Ȋntr-o zi, doar pentru că te-am văzut aici, m-am bucurat pentru mine. Şi ȋnţelegând, te-am dorit din nou.
Ȋnchei cumva speriat de gânduri, neştiind de ce au ieşit aşa răsfăţate şi ȋncercând să-mi revin din dulcegării, treptat ȋmi aduc aminte că lucrurile arată altfel, poate sunt şi altele. Ȋnţelegi de fapt că suferinţa mea am fost eu, ca o boală, ceva pe care ai cutezat s-o intensifici dar de care ştii bine că a trebuit să te fereşti căci melancolia e otrăvită. Tu ai ştiut otrava mea albastră şi de aceea, nu m-ai mai iubit, căci suferinzii n-au destin, doar ȋntâmplare şi eşec. Iar cei care adoră, nu sunt zei, sunt oameni săraci. Acum văd clar ȋn mine, halucinant, ruperile, simt oroarea ȋntâmplărilor şi dincoace, ȋn mine, te privesc acum aşa cum eşti tu bună, aşa cum te-am tras ȋn nebunia mea albastră. Aş fi ajuns ȋnsă la tine, să ştii, cu fericirea, dacă tu ȋnsăţi nu erai numai probleme căci boala mea de vis era frumoasă, când mă trânteam noapte pe covor şi povesteam. Eram nebun dar eram viu, doar tu ai scos din mine albastrul, o singură culoare, şi pentru asta ţi-au trebuit ani. Iar pentru culoarea asta, pe care astăzi ȋnţeleg s-o amestec din nou, va trebui să plec, ȋnfrânt. Noi nu ne putem iubi căci eu am suferit lângă tine. Acum, suferinţa a trecut. Şi nu te mai ştiu. Acum, eu sunt nebun.
Şi n-am de unde să te cer căci tu nu vezi ȋn mine decât suferinţa, nu mai ştii decât suferinţă. Dar ȋţi spun acum un lucru pentru prima oară, Antonia. Eu nu sunt aşa. Eu nu sunt omul albastru! Mie ȋmi place viaţa mai mult decât ţie şi eu o ştiu mai bine, pe viaţă. Eu am iubit şi am fost fericit, eu m-am bătut, am ȋnvins şi am fost ȋnfrânt, eu am răzbit şi am dansat mai mult decât tine. Melancolia mea, ar trebui să ştii despre o altă iubire a mea, când femeia era doar frumoasă şi doar femeie, să ştii cum ea, melancolia, s-a aprins, aceeaşi boală care m-a ucis ȋn preajma ta, s-a aprins deci, şi a devenit entuziasm. Eu asta am căutat lângă tine şi dacă nu am găsit e pentru că tu, ȋn tine, era deja un om albastru, o suferinţă care a crescut ca o floare de cucută sub ochii tăi malefici, ȋncet, pe care ai ȋngrijit-o cu priceperea curioasă a nebunei şi care apoi mi-ai oferit-o s-o beau. Eu am murit lângă tine de acolo de unde aşteptam să trăiesc şi dac-am acceptat să mor e pentru că ştiam să trăiesc din acel lucru. Ce a lipsit…
Ştim noi oare, Antonia, acum, să ne ferim unul de altul? De ce-ai ales tu dintre toate cele o mie de pasiuni ale mele doar tristeţea? Ȋţi place ţie suferinţa mea? Oare nu ai văzut că vraja ta poate fi bună? De ce m-ai vrut tu trist? De ce m-ai ȋntristat? Ah, fată cu ochi nebuni, tu crezi că nu te-aş fi iubit pentru tine? E-adevărat, poate. Că ce… ştiai tu iubi? Şi ai văzut cât de albastru am devenit când am ȋnteles că nici să-nveţi iubi nu ştii, căci te iubeam…
