Marcel Petrisor sau duhul ardeleanului

Spinoza: “At corpus non terminatur cogitatione, nec cogitatio corpore.” Etica, De Deo ( Un corp nu poate fi limitat printr-un gând, nici un gând nu poate fi limitat printr-un corp)

Scrisesem câteva rânduri febrile ȋntărâtat de traducerile din Nietzsche care zăceau de-acum pe toate tarabele Bucureştilor, anunţând reacţiunea, erau mai degrabă, ȋmi aduc amite, din exerciţiile de sofisticărie puerilă prin care ȋmi propusesem să pot demonstra orice prin metoda ȋntrebărilor şi răspunsurilor, ajunsesem de aceea să funţionez ȋn secţia de literatură a Liceului Spiru Haret ca un cititor de vise şi le descifram destinele colegilor mei – mai ales colegelor -, de aceea mă pusesem să scriu şi altceva decât observaţii minimaliste, eram ȋn plină vârstă a eseului… Catastrofa dulceagă şi intens corectată a argumentaţiilor mele interminabile, şui, cui să o dau?

Marcel Petrişor a fost pentru mine, ȋn acei ani, chipul scriitorului, ȋmi aduc şi acum aminte de lecţiile lui de franceză, nişte bijuterii de punere ȋn scenă a condamnării, ironiei, regimului penal ȋn care se ȋncadrau greşelile de pronunţie şi gramaticeştile noastre naivităţi, era o formă prin care acest mare mărturisitor al trecerii prin puşcăriile comuniste găsise o formă de candoare ȋn a-şi deschide rana, ȋn a ne sugera o dramă esenţială pe lângă care trecuserăm aproape indiferenţi, era poate singura lecţie de istorie contemporană ţinută ȋn franceză din Bucureşti, de un personaj din Eugen Ionescu…

Nu ȋi vei descoperi cu uşurinţă acestui ardelean masiv, mergând legănat pentru că fusese bătut la tălpi până i se rupseseră oasele şi se sudaseră strâmb, nu ȋi vei găsi zic, o urmă de tristeţe… Ȋl găseam pe holurile liceului după mirosul nelipsit al pipei sale de cireş şi ȋl voi fi vizitat de câteva ori ȋn vila sa de lângă Ştefan Furtună unde vom fi adăstat la câteva discuţii de demult… Avea el acolo un balcon cu două fotolii faţă ȋn faţă iar la mijloc un scăunel de tutun şi cafele. Dintre toate ȋntâlnirile noastre, aceea de sub statuia lui Haret, cu manuscrisele mele pe genunchi, a fost cea care mi-a rămas mai cu deosebire ȋn minte. Tot atunci am primit şi primul meu sfat ȋn cele scriitoriceşti: să scriu mai mult despre mine, să nu mă pierd ȋn sofisticăriile fără sfârşit… nu ştiu dacă voi fi respectat acest simplu ȋndemn…

Aveam acasă tot felul de albume de artă, le răsfoiam cu nerăbdare pentru câteva zile , apoi le abandonam pentru ȋncă o jumătate de an. M-am mirat foarte să găsesc pe coperta monografiei despre Grunewald ca autor, pe dom’ Profesor, cum ȋi spuneam noi. Rândurile din “Fortul 13” despre ȋnchisoare, sub comunişti, aveau, prin critica intelectuală adusă regimului şi călăilor, era acolo un aer de seminar, autorul epuizase momentul crimei prin reinstaurarea omului cultural. Momentul epopeic, patriarhal din “Căruţa cu scânduri” arată forţa acestui ardelean pe care comuniştii n-au frânt-o, nici măcar umorul nu i l-au alterat, seninătatea. Doar rândurile pentru Grunewald, pentru acest pictor al chinului, al iadului pe pământ, mai duce ȋn chiar miezul faptei, ȋn pumnul de lacrimi cu care acest om frumos a fost lovit ȋn chiar miezul tinereţii sale, la douăzeci şi sapte de ani.

Dintre mărturisitorii noştrii fiecare are un alt chip, poartă o speranţă veche, ȋşi ȋnţelege istoria printr-o cheie a unui timp ȋn care un alt proiect istoric se pronunţase până la capăt. Petrişor ȋnsă a intrat ȋn puşcărie ȋnaintea oricărei opţiuni. Pentru nimic. Marcel Petrişor e chipul copilului care traversează cu ochii largi această furtună a istoriei. Şi care alege până la capăt partea victimelor, pentru că de partea lor e totul. Prin ultimul volum, “Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, ȋn care povestirea “Paznicii şi bătaia” face parte dintre cele mai tragice şi mai definitive bucăţi de proză scrise vreodată ȋn româneşte, Petrişor dă cheia jocului de oglinzi de la capătul tunelului. Felul ȋn care am stat unii lângă alţii, căci asta mai ales riscăm să uităm, să nu mai ȋnţelegem. Secretul unei lumi ȋn care confruntarea e totală.

La capăt, chinul se destramă prin oameni a căror voinţă e mai tare decât sistemul: Nae Cojocaru şi Aurel State, ori prin oameni al căror intelect e mai puternic decât sistemul: Petre Ţutea, sistemul crapă. Victime şi călăi se bat ȋn fond pe aceleaşi lucru: pe evidenţe. Citind cartea lui Petrişor mi-am dat seama că dintre toţi intelectualii noştrii interbelici, Ţutea e singurul care a continuat lupta intelectuală cu un univers ȋnchis ȋn care omul l-a găsit pe duşmanul lui total: pe comunist. Vulcănescu murise. Marcel Petrişor, prin contaminarea cu aceşti oameni imenşi, teribili, pe care i-a ȋntâlnit prin puşcării, stupefacţia pe care o stârneau poate discuţiile dintre Nichifor Crainic şi Ţuţea, a reuşit de fiecare dată să stoarcă ȋnţelesurile, ȋnvăţătura. Petrişor nu se vaită, a ieşit din puşcărie cum cobora Diogene de pe dealurile ȋn care se ȋnfruntau grecii lui. Cu ȋnţelesul.

Petrişor a trăit ȋmpotriva lor şi a râs ȋmpotriva lor şi i-a văzut pe toţi aşa cum au fost, după cum a căutat ȋn seminţiile noi sâmburii unui alt timp. Cum de nu l-au frânt câinii? A intrat ȋn puşcărie cu o vitalitate de urs, ridica deasupra capului roata de tren…