Seducţii şi prilejuri bucureştene
Mircea Cărtărescu
Cenaclul lui Cărtărescu se ţinea ȋntr-una din sălile de la etaj, domnişoarele acelea sterpezii, bucălate sau somnambule de-a dreptul pe care doar Facultatea de Litere le poate produce ȋn serie găsiseră ȋn aceste dupăamieze târzii ocazia să spună totului tot, nu ȋmi permiteam să lipsesc prea des… Cu atât mai mult cu cât eram zi de zi ȋn barul de la subsol peste care se ȋnstăpânea efemer Bogdan-Lefter şi Cafeneaua lui Critică, uneori venea cine nu te aşteptai ȋn subsolul ăla: studenţi, scriitori, miniştrii, criminali de drept comun, aurolaci care ȋşi pieduseră pe vecie putinţa de a articula vreun cuvânt şi fetele de prin provicie care nu trebuiau sa fie seara nicăieri. Mica ȋncăpere neagră, ca un vagon ȋn care se fuma zdravăn, se ȋnchidea la şase, când ȋncepea şi Cenaclul iar noi urcam cu păhărele de cafea, alţii cu fiole de votkă prin manşete, se putea fuma pe mai departe sus şi era circ. N-am citit niciodată nimic, mai bine m-aş fi bătut cinstit. Că scriam mă privea, cred că mai toţi scriam ȋn secret. Cred că si portarul scria. Pentru mine ȋnsă textul, cum ieşea, era cu totul neadresat.
Cenaclul ȋncepuse mai degrabă ca un experiment freudian decât unul literar, simpla aşezare a acestei comunităţi te descumpănea. Nu subiecte, nu stil, un fel de maidan, fantasme doar neprelucrate şi se putea spune orice, chiar era de preferat să se citească orice, să se meargă cât mai departe. Câţiva erau pornografi şi se creau momente penibile cum mai fac americanii la stand-up comedy, când ȋnjură sala. Această nebunie colectivă o mai penalizam din spate unde mă retrăgeam cu studenţii de la filozofie dar ambiţia inutilă a literaţilor ne lăsa fără argumente, când eşti foarte hotărât nu prea mai contează ce ţi se răspunde. Mai des mă ȋnsoţeam cu Cristi Constantinescu, şi el poet, la limita tuturor crizelor reale sau ȋnchipuite dar un personaj care se sabota cu entuziasmul de nezdruncinat al năpăditului. Unul din acela care putea răsturna masa ȋn loc să spună ceva cu sens. Zis şi făcut.
Cărtărescu asculta totdeauna fără ezitări, poate că studenţii răspundeau unor latenţe din chiar textele maestrului pletos şi sfrijit, el asculta deci şi comentariile, după care enunţa destul de bizar ceva despre intenţia autorului sau autoarei, niciodată nu comenta textul din cadastrul tehnic, ȋl proiecta să spunem douăzeci de ani de acum ȋnainte. Şi deci rămânea fără replică. Mai trebuie să spun că nu ȋl citisem pe vremea aceea pe Cărtărescu, nu ȋl evitam ȋn mod special dar nu mă interesau autorii români, nu credeam nimic din ei. Nici trei fraze nu puteam rezista. O să am abia târziu supliciul literaturii româneşti contemporane după ce exasperat de titlurile care lipseau din rafturile mele, Mihai Munteanu, fiul generalului DIE Munteanu, al doilea om după Pacepa, la care mă mutasem ȋntâmplător şi naiv ȋn gazdă, venise cu un braţ de cărţi româneşti, atât de româneşti, pur româneşti, din acelea care nu trec graniţa că n-au unde. Aveam să-i ȋntorc roaba de literatură cu sentimentul că s-a petrecut o tragedie. Talent avem dar mai avem de trecut apa.
Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani
Pe vremea aceea nu aveam o disciplină a lecturii decât pentru temele care mă interesau şi ȋn general zăboveam prin filozofie sau pe texte clasice, poţi alege o carte dintr-o singură frază, după cum o poţi destitui, indiferent ce-ar conţine. Cărtărescu de aceea a fost pentru mine o curiozitate pe care nu am simţit nevoia să o epuizez. Eram poate singurul din sală care nu ȋl citise şi nici nu avea de gând să o facă, ȋncercasem de fapt cu Levantul, foarte de demult dar şi el a renunţat la Levant mai târziu şi la ȋntreaga lui poezie. Figura lui mă indispunea, chiar şi când cobora printre noi ȋn bar şi ȋşi bea repede cafeluţa, proţăpindu-se pe câte o văgăună cu bănci ȋn care ne ȋnghesuiam câte zece, doisprezece. Nu ştiam cum să mă port cu el, nici el nu ştia cum să se poarte cu el, asta le ȋntrecea pe toate, ȋmi spuneam. Şi mai avea şi admiraţii pe care nu le puteam pricepe, de exemplu Nedelciu. Pentru că l-am cunoscut pe Nedelciu ȋn barul Literelor m-am invitat de două ori la el acasă sub pretextul unei emisiuni de televiziune, a doua oară Nedelciu era grav, se plimba prin casă ȋn scaun cu rotile, avea ȋnsă o dispoziţie serioasă, senină. Degeaba, tot nu l-am putut citi.
De când mă ştiu, simt oroare pentru oamenii gingaşi, mă refer la Cărtărescu. Ei, cei gingaşi, ar trebui să aibe o eleganţă infinită pentru a se răscumpăra din această calamitate, bunăoară lui Bogdan Tătaru-Cazaban ȋi reuşeşte. Pe Cazaban l-am cunoscut la conferinţele care au marcat lansarea Revistei Archeus, ȋn aula de la Filozofie. Pe atunci se formase un grup destul de compact cu Eugen Ciurtin, Andrei Timotin, Mihaela Timuş şi alţii, era interesant cum eleganţa lui Cazaban ȋl salva din respiraţia grupului conferindu-i autonomie. Nu ştiu dacă stilul te salvează ca gânditor dar cu siguranţă te poate scoate din ȋncurcături. Nici soliditatea nu e de preferat, un autor prea masiv nu poate sta locului, se ȋmbolnăveşte de inimă. Alergătorii pot scrie bine, scrisul are ritmul, respiraţia, anatomia fugii. Sunt oameni care biologic nu pot scrie deşi nu le rămâne decât asta de făcut, cum e Pleşu. El a ratat anatomia scrisului, nu are cărţi pentru că nu poate sta la birou, trebuie să se mişte şi de aceea nu scrie, vorbeşte. Poate chiar gândi lăsat pe spate, comod, ȋn fotoliu, din acea poziţie nimeni altcineva nu poate spune ceva cu sens. Cărtărescu scrie dar degeaba scrie căci cade sub anatomia lectorului de talie medie. Ȋl acoperi senzorial deci ȋl ignori citindu-l.
Ei bine, dintre sărbătorile acelui Bucureşti, cenaclul acela a fost cel mai frumos pretext şi poate şi o victorie efemeră dar binevenită ȋmpotriva celor de la filozofie care se anchilozaseră de fenomenologie şi erudiţii. Notele de subsol ce trebuiau să te turtească sau măcar să-ţi taie nasul, iaca bairam de data asta. Se petreceau primele polarizări şi se consumau speranţele ori iluziile unei ţări deschise ȋn care evenimentul cultural ar mai fi dat tonul, ȋşi cauta corespondenţii, cheama la solidarităţi făţişe, adulmeca succcesul. Ritmuri care s-au pierdut treptat ȋn suspensia aceasta europeană care nu mai are nici un sens de-acum şi nici mirese. Erau câteva astfel de locuri şi persoane, dar nu erau multe. Aş aminti mise-en-scene-le savante de la Colegiul Noua Europă ale lui Pleşu, solemne-n toate cele. Am fost şi ȋncă sunt ȋmpotriva lui Pleşu pentru că după ce construieşte un discurs şi-i pune piper că ȋnţelegi să pui ȋntrebarea finală, se repede el repede cu răspunsul şi-ţi spune că nu are soluţii. L-am citit mai apoi pe Cărtărescu, acesta are. Nu că soluţiile te-ar rezolva.
Andrei Pleşu
La NEC, conferinţele aveau un ritual probat de parcursul de ministru al gazdei, spectatorii erau intimidaţi, când luau cuvântul spuneau o aberaţie, ceva ȋncalificabil, ȋţi trebuia multă energie şi mult curaj să poţi măcar asculta ce se spune. Ȋn general se edificau statutele culturale după care se trecea la pişcoturi, şampanie şi ocheade. Nimic rău ȋn asta. Cum nu aveam nici un steag de apărat, nu am mai insistat. Când se aduc osanale, şi să taci e rău. Cu anii, mai mult cu anii lui decât cu anii mei, renunţ să-l mai judec pe Pleşu, el a adus relativismul ȋn aerul cazon, a secularizat. Ceea ce spune ȋnsă de fiecare dată, destul de des ȋncă, nu se ȋnscrie ȋn nici o speranţă comună. Detaşarea şi impasul nu sunt măcar necesare, românul poate gândi eficient şi ȋn stare de isterie, chiar mai bine, isteria este o formă de luciditate de altfel la români. Pleşu nu a avut putere pur şi simplu, a sărit pe schelă ca un sculptor de ornamente şi a umplut frizele cu frunze iar când a venit Fidias – nu vă speriaţi, nu a venit -, nu a mai avut unde să-şi pună caii şi busturile. Iar eu ȋl ȋntreb de ce nu a venit Fidias. Nu-l putem condamna pentru asta. Şi nici să ne uităm sub frunze nu se face.
Ion Bogdan Lefter
Iarăşi interesante erau serile lui Lefter, Lefter spre deosebire de mulţi, a rămas om ȋn lumea aceia cam atinsă de Bizanţ. El prezida şi modera ca şi cum nu ar fi existat, se suspenda. Psihologic, nu l-am ȋnţeles pe Lefter şi nu-l pot măcar bănui dar Bucureştiul are mulţi din ăştia. Uneori seara ȋncepea cu chitara clasică a lui Nuţu, recitările la lumânări ale lui Ion Sora, bibliotecarul hirsut din Ciorogârla care venea ȋn fiecare zi cu rata să zacă ȋn barurile Arhitecturii sau Literelor şi care a ȋnfiinţat multe trupe de teatru ce se desfăşurau pe la Institutul Schiller ori prin sălile goale, seara, din Arhitectură. Casa Schiller era, este ȋncă, o clădire interbelică, masivă, de lângă Ambasada Statelor Unite, pe Batiştei, care se punea la dispoziţia primului venit şi unde ne dădeau nemţii subsolul să ȋntindem perdele şi să pictăm pereţii. Ȋn urmă cu o săptămână l-am ȋntâlnit pe Sora la “Vaca stearpă”, cum ȋi zice el Lăptăriei lui Enache, că au pus o vacă de carton pe terasă. Mai nou e angajat acum pe post de “ţăran” la Muzeul Ţăranului. Un om care după un ocol de jumătate de secol a reajuns ţăran pentru că ţărănia e o formă de stil ca şi barocul ori neoclasicismul, un stil care poate primi o ultimă notă de rafinament. Şi l-au angajat.
Am ȋncercat de data astă să-l fac să scrie istoria Bucureştilor, de la revoluţie ȋncoace. “Băi Sora, fratele meu, tu eşti singurul care poate să scrie asta, tu ai fost peste tot, tu ȋi ştii pe toţi, până şi pe Vasilica Tastaman.” N-am avut timp să-i explic tot gândul cu pricina, ca literat scrie lucruri extrem de severe, partituri actoriceşti pe care doar magnetismul, contaminarea, nebunia unuia dintre cei ce-l ştiu le poate desluşi, şi nici aceştia bine. Sunt nişte texte complet vidate, nu le ȋnţelege decât el şi noi, cei care ȋl ştim. El a ajuns o formulă ȋn teatru cum e Grotowsky numai ca nimeni nu se ocupă de asta, nici măcar Sora. Pe de altă parte, nu poţi să faci din Einstein Ion Creangă, cu istoria asta a Bucureştilor. Chiar dacă omul din faţa ta seamănă cel mai mult cu Ion Creangă, el e Einstein, nu are acces la o naraţiune simplă, nu poate povesti, de-a dreptul. El joacă tot timpul, şi când scrie.
Ion Sora
Ȋmi amintesc nişte bucăţi cu totul spulberate adunate sub titlul: “Altfel”. Ştiu, titlul e mai des ȋntâlnit şi nefericit. Ion Sora e poate poarta către Apus a isteţilor din care fac mulţi parte, indivizi care nu se pot ȋnregimenta propiului talent, un talent care ȋi buruieneşte iar micimea culturii române e probată tocmai prin nepriceperea celorlalţi, a noastră, de a ȋncadra astfel de parcursuri singulare, spulberate. Dintre isteţi face şi Pleşu parte, chiar dacă e deştept. El, dacă nu a ştiut unde să se ducă, şi-a făcut loc. Ȋn România mai ales e bine să nu crezi ȋn ierarhiile locului, cei mai interesanţi oameni nici nu au ȋnceput să lucreze la ei ȋnşişi. Sunt ne-ȋncepuţi şi uneori, tragic şi solemn, nenăscuţi sunt deja perfecţi, gata să moară.
Mi-a reamintit Sora ȋntr-o fracţiune de secundă forţa acelor ani ȋn care prindeam oamenii cum prind porumbeii frecvenţa pământului. Eram pe la Cercul Militar şi era dimineaţă ȋnainte de a ieşi mătuşile şi portarii la muncă cu traistele croşetate, fugind după tramvaie. Sora zice după un lung moment de tăcere care ȋncepuse de la arteziana de la Universitate, prinzând ȋntr-o bucată de frază toată uitarea, tot rateul şi aşteptarea inutilă a românilor, ȋn momentul cand a simţit că trebuie să-mi spună ceva despre români, căci eu plecasem: “Băi, eu cred că românii aşteaptă să vină Ceauşescu din nou.” După care iarăşi tăcere, o tăcere din aia din mustăţi, cu gândul că vom rezista, o tăcere care ne va minţi şi de această dată, căci vom trăi ȋn pofida noastră. Căci noi am zis să trăim aşa şi uite că am descoperit şi cum am zis, adică Sora a descoperit, cine a putut să facă mai bine şi mai simplu arheologia acestor catatonii? Căci de ce stăm noi ȋn loc?
Uneori mai venea un austriac, schizofrenic, din specia celor deliranţi care construia cosmogonii şi delira cu o asemenea forţă, ore ȋntregi, că-ţi trebuia o legiune de Eliade şi Culieni să-l ȋnţelegi şi să-i faci dicţionar. Un om pentru care trebuiau românii să facă un templu, nu să-l interneze şi fugărească, sunt oameni care sunt nebuni ȋn sensul bun, căci sunt mai presus decât noi. Nu sunt nebuni decât ȋn sensul ȋn care nouă aştilalţi ne lipseşte ceva. Nebunia este ieşirea din regulă ȋn toate direcţiile, nu numai pe câmp, chiar şi pe drum… Dealtfel acel personaj reclama el ȋnsuşi, singur, ȋncă o enciclopedie a religiilor, a fost singurul om ȋn faţa căruia am simţit că la nivel conceptual ȋmi scapă pământul de sub picioare. Cum ȋl chema oare? Cineva avusese dispoziţia să-i noteze câteva deliruri şi să le publice sub forma unor versuri albe dar ȋntr-o variantă diminuată, execrabilă. A fost momentul ȋn care am priceput că va fi ceva ce nu ȋmi pot propune să ȋnvăţ ȋn felul ȋn care parcurgeam, oarecum grijuliu, etapele. Mi-a dat şi o dedicaţie pe volumul lui, m-am gândit la ea o lună, ȋncă mă gândesc la ea şi nici nu o mai ţin minte.
Cetatea lui Ţepeş, cuibul boemei bucureştene
Ce seri puteau să se ȋnfiripe acolo, uneori interpretarea se rupea şi spectatorii interveneau pentru ca mai apoi să continue ȋn vecinătatea concretă, sigură a câte unui spectator care modifica prin caracterul şi ezitările lui ȋntreaga scenă. Textul se pierdea, erau caracterele, reacţii care preluau spectatorul şi ȋi dădeau replica ȋn sensul ȋn care sensibilitatea lui se oglindea ȋn actori, totul se transforma de fapt ȋn câţiva autori pe scenă care compuneau şi disecau din punct de vedere sensibil câte un spectator, luat ca subiect, ȋntr-un text clasic. Erau actorii care puneau un text la mijloc. Totul ȋncepuse cu mult ȋnainte, cu Mihai Voicu care avea bani să te ȋngroape cu ei dar care nu ȋşi putea pune baiere histrionismului său şi juca, preda actorie şi bea whisky fără ȋncetare, dădea şi de mâncat studenţilor lui de prin provincie care se urcau dimineaţa pe scenă, ca dromaderii, cu stomacele lipite. A predat ani de zile fără să ceară vreun salariu, cu sticla de Black Label pe masă, cămaşa ieşită din pantaloni şi modula dialogurile din Ondine… el… Falstaff! Ȋmi aduc aminte cu drag de multe din acele exerciţii de actorie. Să fii actor e cea mai gingaşă dintre meserii dar să te ferească Dumnezeu de ironia unui actor, l-au mâncat fript şi pe Voicu. Actorii sunt ca fiarele la circ, dacă ȋi laşi să te bănuie, ȋţi sar la gât.
Leonard Armăşescu, le roi de la boheme
Spre dimineaţă ȋn Papion mai veneau lubrici Radu Zetu, acum actor la Teatrul Mic, Ovidiu Niculescu, Bădia – care vorbeau unii că s-a culcat cu noru-sa, tot cascador la origine şi ajuns actor că vorbea mult, şi amicii mei de totdeauna, cascadorii Vali Albineţ, Rodringer, de care am auzit ȋn gara din Paris că ajunsese borfaş prin Roma, Mărculescu, asasinat lângă Bucureşti, ȋntr-o discotecă, Fram, americanul ucis de ciroză şi voie bună şi mulţi alţii se năruiau, Rona Hartner cu care aveam să joc pe holurile Naţionalului Shakespeare… la examenul de regie al Ilincăi Bernea. Şi bineȋnţeles peste toţi şi toate trona duhul sfâşietor, socratic, absolut al lui Leonard Armăşescu. Omul intuiţiilor absolute şi al seducţiei, acest arhitect din Deva a dat măsura aceslui moment al Bucureştilor. Cărtărescu ori Pleşu ori Lefter ori ce altă mireasă a culturii româneşti nu se compară cu o jumătate de oră de abis cu Armăşescu, un arhitect din Deva… un smintit… capabil să-şi pună amprenta pe sufletul unui om prin trei vorbe dezlânate spuse ca un zvon pe seară… un mare anonim, ca peste tot ȋn istoria noastră.
Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani
buna seara. delirant de limpede evoci atmosfera asta a bucurestiului … si eu am fost acolo. l-am cunoscut pe leonard armasescu,eram studenta la litere si el la arhitectura; il descrii cat se poate de bine. marturisesc ca si pe mine si-a lasat amprenta. nu avea cum sa nu… si sunt femeie, radu, imagineaza-ti ca-mi lipseste mult leo… il cautam, nu mai stiam nimic despre el si l-am gasit aici, la tine… cand l-am cunoscut un singur cuvant mi-a plutit ca un condens pe asupra senzatiilor: esenta – el mergea direct la esenta. sau nu, fiecare gest si cuvant ale lui reprezentau esenta. am noroc ca m-am indragostit de el (si el de mine, pe atunci)… unul din oamenii eterni, esti de acord?
eterni e mult spus, Leo a fost un geniu psihanalitic precum a fost Freud sau Jung, numai ca el nu a facut nimic, a pierdut timpul prin baruri. Din punct de vedere cultural ar fi putut face scoala sau rasturna paradigma in Romania dar nu a gasit in el autorul. si nu e vorba de esenta. sunt niste desprinderi in subconstient pe care numai Leo le percepea si le numea spontan. un soi de hipnoza lucida. dealtfel el provoca aceasta stare cumva constient, o gasise printr-o alchimie delicata… in fine.
si mai cred ca el a gasit secretul universului cand era beat. din cauza asta nu putea aduce in stare constienta ori in fata hartiei ce stia despre sine si despre ceilalti. Leo e o poveste tragica a unui om care a gasit altundeva un secret teribil. si pe care nu il poate aduce cu sine de sub pamant. si care fura din acea comoara sa traiasca, luand in fiecare zi cate o pumn de galbeni. pana cand totul piere.
faptul ca tu te-ai indragostit de el aproape ca nici nu te priveste. glumesc. mersi de comentariu.
da, foarte adevarat. din nou ai dreptate, dar il cunosti chiar bine. era odata un copil si leo a spus ca-l poate face sa planga doar daca se uita la el. si copilul a inceput sa planga. asa e, faptul ca m-am indragostit de el nu ma priveste. a fost o hipnoza? nu mai stiu… iti multumesc pentru ca mi-ai raspuns si pentru ceea ce ai scris si mai ales pentru felul in care ai facut-o.
magic moment. mai spune ce-ti amintesti. se pare ca si Leo e pe undeva, citeste. mi-a spus o pasarica…
Leo este pe undeva, intotdeanuna a fost asa. pe undeva. asa va fi mereu. apare si dispare. cum ii sade bine unui duh, nu? odata m-am dus cu el prin ploaie, nicidata ploaia nu mi-a fost mai aproape, mai buna si mai ascunzatoare. parca el ploua… si se facea ca acea ploaie (care, evident, nu avea nicio legatura cu vreun fenomen meteorologic, ca sa ne intelegem bine) transformase restul lumii in… int-un rest si atat – totul devenea din ce in ce mai translucid si mai pieritor. si asa a si ramas, asa si este.
“cand povestea ajunse aici, Seherezada (…).”
Seherezada era indragostita lulea de omul ca a adus ploaia.
asa-mi trebuie. eram, eram… sedusa. pe tine nu te-a sedus, intr-un fel? chiar vrei sa mai povestesc, Radu? vorbim despre o terta persoana, pe un spatiu public… daca nu e vorba de literatura, poate fi stanjenitor. si nu e literatura, nu e fictiune. ce crezi?
Leo trebuie desfacut in doua, ca venii vorba. tehnica actorului, ca sa spun asa, si Leo itself. din punct de vedere al instrumentalului mental pe mine m-a indepartat dupa cativa ani lipsa lui de receptivitate catre noile izvoare, Leo nu reusea sa invate, sa se transforme, refuza sa se rafineze,
pierdea vremea cu fetele de la litere, cum vezi si tu. si era evident ca nu facea nimic cu sine. deci nu m-a sedus. am vazut oameni care invatau sa traiasca pana si de la insecte, de la pasari, acolo unde in Leo era o gaselnita, altii reuseau sa gandeasca plastic. Leo se mumifiase in balbele lui patafizice.
iar Leo ca persoana era un tip de provincie cu unghiile mancate. deci simpatic dar straveziu.
ceea ce m-a sedus la Leo de fapt e ca nici el nu stia ce si cum, el crede despre sine ca poate dispune de o sugestie sau niste lucruri simple, imediate. cand de fapt se petrecea altceva. Leo disparea in propria scamatorie, asta a fost frumos intr-adevar. caci tu esti o victima stiu eu, de bulevard sa zicem. dar cea mai mare victima e tot Leo.
iar la teatru se preda seductia cate sase ore pe zi… dar tu povesteste, in literatura nu exista stanjeneala. spune cum v-ati intalnit. sau cum v-ati despartit, sau cum va veti intalni din nou…
Leo nu cred ca-si mai aduce aminte nici de mine, nici de altele (si cand spun “altele” nu ma refer doar la fetele pe care le mai seducea din cand in cand, ci in general, de chestii). poate sa ma recompuna, incet de tot si nesigur, din ceea ce povestesc (ca pe un puzzle prafuit) dar nici asa, presupunand ca proceda asemanator si cu celelalte “victime”.
eu eram (si inca mai sunt) foarte vulnerabila, dar imi place asa, nu as renunta vreodata la romantism si dezolare. imi place sa visez constienta ca o fac. vreau mister si spaima, fantome ratacite prin sepulturi stravechi si nu mai scriu despre asta ca…, ei bine, nu sunt chiar nebuna de legat.
am stat in camin cat am fost studenta si stii cum e, acolo se creeaza o oarecare comunitate, ne purtam de grija unii altora. s-a gasit un suflet crestin printre colegii mei din camin (de genul masculin) care, vazand ca se ingroasa treaba cu Leo, a incercat sa ma salveze.
il stia pe Leo ca pe un cal breaz, de mai multa vreme. si mi-a explicat ca trebuie sa renunt, dar – no way.
este interesant ca, intr-un ultim efort disperat sa ma faca scapata, acest om a incercat sa-i lepede lui Leo acea aura de geniu psihanalitic, cum spui tu. si sa mi-l arate pe Leo cel adevarat.
mi-a adus o fotografie a lui si mi-a spus: “Are plete, de-aia te-a vrajit in halul asta, cu pletele alea ale lui! Si cu vorbe-n doi peri! Uita-te aici (si-mi arata poza cu Leo fara plete), in realitate e un nimeni, un om banal, arata ca un spoitor si tu esti in limba dupa el!”
ei, acuma nu stiu cat de subiectiv era colegul asta al meu, eram mult pre “ocupata” ca sa mai observ ce se petrecea in jurul meu.
Radu, nu cred ca ma voi revedea cu Leo, nu cred ca mi-am mai dorit asta vreodata din momentul in care mi-am dat seama ca se teminase povestea. Totul nu a fost decat dust in the wind, chiar de la inceput. Dar, totusi (ca trebuie sa existe un totusi, nu?) cateodata imi lipseste, mi se face dor. Dar atat.
Si am senzatia stanjenitoare ca el nu a fost receptiv (exact cum spui) nici la mine, ca nu s-a nutrit, ca sa spun asa, din vreun sentiment sau gest al meu. s-a intamplat o poveste fara sa se intample, a trecut pe langa el.
tot am feeling-ul ca am pus la cale o mica barfa, crezi ca e in regula? nu este literatura.
e poate straniu dar imi aduc aminte de acest dialog, nu mai retin in nici un fel contextul, cred ca insa am mai auzit asta. in fine.
fii linistita, nu vreau sa-l tund. interesant ca povestesti lucrurile, ele rotunjesc fragmentul, sa priceapa chiorii.
acum… fiecare isi ia un subiect, pe care il vrea, din acest personaj. eu l-am ales pe al meu. tu insa evident ca ai reusit sa dai o consistenta si sa adaugi culoare…
imi pare bine ca reusesti sa exprimi lucruri. iar daca tot am ajuns pana aici cu povestitul ar fi interesant daca ai reusi sa descrii in mod foarte precis, fenomenologic ceea ce simteai, poti sa te ajuti de contexte, de replici, daca iti mai amintesti.
in ce consta vraja, cum se declansa, cat de profunda se intindea deasupra zilei si mai ales cum resimteai faptul ca el era cu altele, ce simteai fata de ele, caci se pare ca stiai…
e un exercitiu hermeneutic interesant dar vad ca nu ai facut Literele degeaba, asa ca pot sa te intreb linistit. si ar fi lamuritor sa te descrii si pe tine, nu o fotografie dorim, dar sa avem o idee… caci felul in care esti tu poate face diferenta in aceasta discutie, trebuie sa recunosti
nu mai era nimeni in camera de camin cand a avut loc acea discutie persuasiva, nu aveai cum sa auzi dialogul. poate numai daca acel coleg nu pornise cumva, dintr-un spirit zevzec, o adevarata campanie impotriva lui Leo, prin carciumi si locuri publice, ca tu sa-l fi auzit in alte circumstante – fluturand acuzator fotografia si demascandu-l pe seducatorul de la arhitectura (sigur ca glumesc, uneori imaginatia mea e greu de infranat).
ceea ce-mi ceri tu sa fac, Radu, (sa descriu foarte precis ceea ce simteam) e o provocare pentru mine, dar ar insemna sa execut o incizie pe viu. pentru ca de disectie nu poate fi vorba, sentimente inca mai exista, sunt vii – evolueaza, involueaza, dor, pulseaza adorm si se trezesc, dar nu au murit.
o astfel de introspectie “live”, as spune, ar fi un pic lipsita de pudoare (in sens literar, fireste), nu pot analiza cu nonsalanta aici o parte din mine si din Leo, care spuneai ca citeste (chipurile), probabil ca i-am oferit o lectura placuta.
nu cred ca se simte confortabil asa, ca o fraza pe care au luat-o la analizat niste oameni, intr-o doara.
ei, dar el nu ma lasa sa vorbesc, tot ceea ce facea cu mine era sa-mi taie respiratia, cateodata, sau sa ma hipnotizeze, in alte dati, astfel incat sa nu-mi pun intrebari, sa nu pot sa marturisesc eventualele sentimente (ar fi fost incomod pentru el); ratiunea inceta sa ma mai ajute.
felul in care sunt eu probabil nu conteaza. pot fi ingrozitor de frumoasa si minunat de urata, daca vreau eu. oricum, sa-ti dau un citat dintr-un clasic in viata (adica Leo, sa fie clar, domnule): “Tu chiar si infasurata in straie de calugarita ai fi incitanta, atragatoare.”
eu sunt in mai multe feluri, dar in general incerc sa fiu rezonabila, sa nu ma dau de gol la idioti ca sunt o smintita iremediabila. deocamdata nu-mi permit.
imi este somn… este aberant de stramt spatiul aici pentru ce vrei tu sa scriu. e sufocant…
despre acea fotografie s-a vorbit prin Litere sau prin barul de la Arhitectura, am auzit de ea, se pare intr-adevar ca demascarea a ajuns mai departe decat credeai. Eminescu, cand si-a taiat pletele a inceput sa scrie articole politice si a intrat in istorie, Leo a iesit din istorie cand le-a taiat…
iar provocarea nu e a mea, e a ta. faptul ca nu sunt literare/literatura aceste fragmente de comentar pe marginea unui text hazardat si incalificabil, nu inseamna nimic. tu pari nu numai sa vrei dar se pare ca si poti sa identifici, exprimi un fapt pe care l-ai trait dincolo de tine. sunt rare aceste salturi, sunt rare chiar si in literatura buna… daca te pricepi, fa-o. daca nu, nu.
ca tu ai fost sedusa si abandonata o privesc ca pe o pierdere nationala caci Leo nu e un don juan, el ca figura aici in Olanda bunaoara, unde barbatii sunt toti peste 185 cm si toti au plete, ar sta cuminte la bar asteptand turiste. Leo a reprezentat in mic, la scara, seductia spiritului, el trebuia sa se incerce cu sfintii din criptele Sorbonei, Oxfordului si sa provoace pe rand paradoxurile lui Pascal ori cate o suta de preoti budisti, sa faca gimnastica abisala cu ei dimineata. nici de actor nu era bun, el trebuia sa faca direct filozofie. sau plastica.
Tu esti o victima filozofica. Sau plastica. Si de aceea splendoarea ta e literara. de asta te-am si intrebat si te tin aici de vorba pentru ca nu am rabdarea sa rasfoiesc iubirile altora. iubirea ta sau cum vrei s-o numesti nu e pasiune, nu e pathos, e logos.
in masura in care poti dispune de amintirea acestui sentiment, il poti recupera din intamplare, ca sentiment sau ca dispozitie sau cum vrei tu sa numesti acest lucru, vei ajunge sa intelegi ca seductia a fost dintotdeauna in preajma ta si ca proportia de convertire a realitatii a fost intr-adevar remarcabila, ca tu traiesti de fapt inca in mod fundamental intr-un univers numit Leo. ca dorul de el nu e dorul de el, ca de fapt nici nu mai vrei sa-l vezi. ca e altceva.
ei bine. aceasta falie in real e propie oricarui artist veritabil. artistul opereaza cu simboluri, fixeaza, pune repere astfel ca traseul lui devine de recuperat, am mai intalnit cativa oameni care reusesc sa duca lumea in idee la fel de radical, asta e alta discutie, ce si cum. fapt e ca doar Leo a ratat momentul, dintre cei pe care ii stiu. de ce! pentru tine, Maria… tu ai ramas scrijelita pe copac, tu sa canti,
dar tu te rusinezi, strangi pumnii si clipesti nervos. c/asai femeile.
buna seara. da, asa sunt eu, femeie, imi asum lucrul acesta. nu pot sa plec de aici, pentru ca aici l-am gasit pe el si pentru ca tu ai atata dreptate. mai e cineva pe aici?
ca demers literar pot sa o fac, ma pricep, stiu. as putea chiar sa scriu o carte sau cam asa ceva.
ceea ce ma doare cel mai mult e tocmai ratarea despre care vorbesti. el a ratat momentul, eu il mai traiesc si acum.
si nu stiu daca nu vreau sau daca nu pot sa-l mai vad pe Leo.
si el nu spune nimic…
ii stiu pe olandezi, am fost pe acolo o vreme, nu mi-au placut. chiar daca au plete si peste 185.
sa revin?
mai bine spune-ne povestea, Sheherezada…
hai sa o lasam pe-asta cu victima balta. nu sunt o victima, stiam ce se va intampla si ca o sa doara, intuiam ca-mi voi continua existenta in acest univers fundamental numit simplu Leo, si totusi nu m-am oprit. l-am vrut, si acum il mai vreau, nu stiu cum, la naiba! mi-a placut si o spun ca o desfranata. uite ca recunosc deschis – ti-a iesit, Radu, provocarea. inainte de a fi abandonata m-am abandonat eu singura… in acea poveste. dar daca imi amintesc bine ce s-a intamplat, nu m-a abandonat Leo. el s-a suparat pe mine si a plecat. este cat se poate de simplu. asa a fost. se ofusca foarte usor, cand ii ofensai amorul propriu.
a fost suficient sa nu ma mai gaseasca intr-o seara in camera si sa-si plece urechea cea fina si psihanalitica la minciunile unei colege care i-a deschis usa in locul meu (si care ma ura si ma invidia enorm, afland in absenta mea un minunat prilej sa-i explice si cauza). si te asigur ca lucrurile pe care i le-a spus aceasta fiinta vulgara ar fi gonit orice barbat.
si el a plecat, s-a dus sa-si inece amarul intr-o sticla de vin, cu vreo alta – stiu pentru ca l-am vazut in seara aceea, am vazut unde s-a dus, si cu cine, as fi putut sa intru acolo si sa mi-l “adjudec” (pentru seara aceea, macar – de fiecare data cand eram cu el aveam senzatia ca poate fi si ultima data, asa ca… tonul meu usor pervers e oarecum motivat). poti sa razi cat vrei… e tragi-comic tot ce a fost intre noi, el cam beat, eu cam nauca…
Stiu ca stii de Magda. Blonda absolventa de psihiatrie cu mii de ore de spitalul noua. Si care a fost relatia permanenta a lui Leo, blonta tacuta ce locuia in acoperisul azilului. De la care acesta a luat aerul acela ca gandeste in locul tau. Ea la format si deformat pe Leo – tu ce-ai facut? cine esti sau cine ai ajuns sau cine n-ai mai ajuns sa fii tu de fapt, intrebare.
Leo, in afara de cateva femei care l-au invatat poker, s-a iubit pe sine in celelalte… tu insa vorbesti prea liber, trebuie sa fii si tu cineva.
Cred ca la randul meu imi amintesc de tine, nu stiu, s-ar putea sa te confund, erai bruneta, tunsa scurt, cam la vreun 1.72 inaltime, cu niste coapse largi, purtai mai intotdeauna niste blugi deschisi pe tine, nu ai sanii exagerati… ai venit de cateva ori si in niste pantaloni scurti si aveai doua prietene mai scunde.
si evident ca nu ai fost o victima, tu ai fost de fapt calaul, foarte onest de altfel. ai profitat de o scoala de simtire stiind ca acel lucru se adresa nu alcuiva neeaparat dar mergea catre altceva. si mai stiai ca nu ai ca sa cauti acolo, ca ai intrat prin efractie. iarasi corect, cu totii rupem gardurile sa crestem. si ca nici Leo nu trebuia sa fie acolo, ca el e deja altundeva. si mai ales ai stiut ca la sfarsitul frazelor si varstelor Leo va pierde ceea ce are acum cu el iar tu vei ramane sa-ti poti aminti cu pieptul plin. Erai la furat de caise.
si ti-e frica sa-l mai revezi. pentru ca inevitabil Leo a plecat din el insusi si din tine. Iar daca nu a plecat, cand va incepe sa vorbeasca, iti vei da seama cat de nebuna ai fost, cat de straniu de simplu a fost totul si ca nu vei mai reusi sa crezi in poveste asta. Ca nu crezi decat daca iti amintesti.
Si-ti amintesti. Pentru ca ceea ce esti tu cu tine nu-ti mai amintesti foarte exact, ai renuntat demult sa te mai urmaresti in felul asta. Ca l-ai pus pe Leo acolo. De fapt, tu esti Leo. Asa cum s-ar pastra el in formol, cu plete. Iar Leo ca un ogar batran, da in branci sa intinereasca.
Stiam si de Magda, Leo imi spusese. si de inca o fata, nu vreau sa spun cum o cheama. pentru ca nu era numai Magda. in seara aceea nu a fost cu ea.
Nu sunt eu cea pe are o descrii. Nu eram asa, fizic, si nici nu umblam cu prietene dupa mine. Ma confunzi.
Stiu ca am fost nebuna, stiu cat de simplu a fost totul.
Cine sunt eu? Pai dupa ce mi-am sfasiat blugii la furat de caise, m-am gandit ca-mi sta bine asa, cu blugii rupti… glumesc. bineinteles ca sunt una dintre femeile in care Leo s-a iubit, in care el s-a ascuns, din cand in cand.
iti voi raspunde la intrebare mau tarziu.
dar hai sa nu strivim corola…
de ce atatea intrebari inutile? de ce atatea date exacte, ca-ntr-un roman politist?
sunt o fatoma care uite ca a bantuit si pe aici, pe blog, ravasind lucruri si varsand clondirul cu mastic, de se sparse.
si uite ca ti-am aratat ca sunt si-ntr-un fel, si-n altul; si victima, si calau (sau hotaraste-te); si ingenua, si curva; si copil, si femeie.
dar cu fantoma sa nu te pui! sa-l lasati pe Leo in pace, va spun!
nu-l mai despica si raspica atata, ca i-o fi si lui.
oricum, nimeni nu-i ca el. cunosc invidia oamenilor (si eu am fost si sunt invidiata, asta atrage comentarii rautacioase, stiu, ca sunt asa, ca sunt pe dincolo, ba ca una, ba ca alta). I am so him!
puteti sa-l intoarceti pe toate fetele, si tu, si toti psihiatrii din lume. puteti sa-l tundeti, sa-i puneti ce vreti voi sa-i puneti, sa-i luati ce vreti voi sa-i luati, degeaba, nimeni nu-i ca el.
pe el nu l-a format si nu l-a deformat nimeni. daca l-a intristat si l-a pus pe fuga, sa se ascunda prin livezi inflorite, asta-i altceva.
asa cum l-am gasit eu, nu-i era prea bine. dar era deja pierdut, era prea tarziu pentru mine si pentru el (mai ales pentru el); de aceea nu sunt o impostoare, nu am intrat prin efractie, usa era data de perete, el fugea de acolo, vroia sa fie intr-un lan de grau, cu maci si flori albastre. sa respire aer adevarat, sa adulmece taranci in ii curate si numai zambete…
asta vroia.
cred ca lucrurile au fost explicate pana la capat Maria, mersi de periplu, a fost interesant. Leo stie de aceste comentarii, by the way. sa ai o seara buna, scrii frumos si scrii adanc, si simti de parca ai tras ceva cocaina, esti perfecta. sa scrii cartea aia, o sa iasa un roman de dragoste cum n-a vazut Parisul.
cazi in genunchi si scurma pamantul. ai un subiect. pa.
si eu mersi. bye-bye!
Hi there could I quote some of the information from this post if I reference you with a link back to your site?