Frontieriştii

“For this affliction has a taste as sweet
As any cordial comfort.”
The Winter’s Tale

Ca sceptic e greu să-ţi faci dimineaţa toaleta la Brussel, pe cam plictisitoarele străzi ale capitalei belgiene cetățenii ies pe stradă cu noaptea ȋn cap așteptȃndu-se pe sine. Discuţia despre trans-culturalitate, ȋnțelegere reciprocă, ȋnlăturarea memoriilor traumatice şi a crispărilor identitare reduce la tăcere recursul la diferenţă culturală, religioasă, naţională, provocate de mai ȋntortocheatele şi perfidele distribuţii de bunăstare. Cultura şi naţiunea nu vor mai repeta greşeala secolului douăzeci, sunt alte gropi, iat-o pe-a noastră. Nu mai ȋngăduim diferenţa dintre funcţionarul-instituţia culturii şi dimensiunea ei de sacrificiu, căci nu marchezi și nu te sacrifici ȋntre. Pilda circulației ȋnsă pe sub frontiere și identitățile de ȋmprumut sunt de urmat, pure fun. Invitația la amestec oricȃt ar fi de ceremonioasă și ȋmpănată cu stegulețe și cadouri prin Aeroportul din Zürich, e considerată de puriști un strigăt barbar, antieuropenismul primește argumente de bun simț căci ȋn ultimă instanță a fi european ȋnseamnă tocmai a fi antieuropean ȋn varianta europenismului de tinichea. Nu e de mirare că Europa este inițiată de neamțul pe calupuri mai degrabă decȃt de tactul și măsura grecilor. Unii se pot sacrifica și ȋntre, auzim, apropos de metisaj, nu stai la solar nici fizic, nici metafizic, ci patafizic. Ȋntre evocă trecerea prin, e aproape printre, adică nicăieri.

Se poartă ȋn presa românească subiectul grațios al elitelor, circumstanţele acestei dilematice ȋndeletniciri ne prilejuieşte câte o mângâiere pe inimă. Cerȃnd săptămânalul de cultură şi artă al olandezilor căci spre deosebire de români unde 1.1 la sută din piaţa muncii este ȋn slujba culturii, holandării au un procentaj de 4.6 şi n-au săptămânal central. Cât mai putem pune lucrurile la mijloc, spunem simplu, mitul elitei a murit ca și visul revoluționarului ori al clasei politice, și ca toate miturile. Avem băgători ȋn seamă cum ȋn orice familie se formează şi ar fi inutil să ridicăm argumente – pe ce poziţii ne-am aşeza?! Pronosticul de fiecare dată bombastic al proiectelor publice ȋnsă marchează un raport ȋn câmpul şi ȋn visul culturii ce nu se va realiza, năzuințele și intuițiile bisate la scenă deschisă se descărnează ȋn nomadismul cultural devenit concept, modă, bună purtare. Ȋn sfera culturii sunt mai degrabă dexterităţi şi competenţe decât efuziuni şi riscuri, instituţii – sferic, stabil, anonim, decât traiectorii – dinamic, marcant, ȋnvolburat. Bunul Tzvetan Todorov dă tonul unei promisiuni pe care n-o vom apuca teferi – de ce ne-am ȋnsănătoși brusc și fără motiv -, ȋn documentul cultural pentru dialog vorbind despre rolul cărturarilor de a acţiona asupra mentalităţilor şi a facilita ȋnţelegerea reciprocă, de a traduce mesajele ȋn limba celorlalţi. Trecerea la vocalize și partituri europene se face ȋnsă pe uşa din dos şi vom strănuta la concert.

Copilandrii papilandrii asmuțiți la câte un colţ de cenaclu sau prin ateliere cu uşile zdruncinate au fost puși ȋn dilema celor şapte ani de pe munte, dar iată că au și trecut. Poate singurii ani din istoria românilor fără ideologii, partizanate riscate, fără turci şi fără Marx. Ȋn clipa ȋn care tematica națională a fost ferice descongestionată guvernamental și Tulburelul ethos-ului lăsată ȋn suspensie prin atȃtea destine frȃnte de tragediile secolului douăzeci ar fi trebuit să-i viziteze, innoportuneze, să-i pălmuiască, execuţii la scenă deschisă, am ajuns la masa rotundă și poker de cabinet. Mai degrabă scriem englezeşte, pictăm englezeşte, cărturarii noștrii se pun ȋntre noi și ceilalți, nu-i mai avem printre noi, sunt deja livrați, lansați ȋn strigăte de mulțumire de pe pod. Nu traduc mesajul nostru ȋn limbi străine ci mai degrabă mesajul lor ȋn limba noastră, cine plătește mai bine și ceilalți docil. Fasonul, exploatarea confuziilor e preferată, certitudinile nu aduc nimic. Eleganţa te poate capacita uneori mai profund decât gândul morţii, te poţi lăuda cu acelaşi firesc gȃndirist, poți zâmbi ca Mona Lisa, te lansezi ȋn semiotic-parafernalia și meditațiile hipofizei precum ȋn scena balconului. E straniu să vezi ce numesc ei gȃndire, garderobele acestea existențialiste sau postmoderniste, bikineii silogistici, să fii dăștept.

Un crochiu istoric al intelectualităţii româneşti ar fi oportun și firesc– pentru? – sau măcar de ȋntins pe zugrăveală, cu atât mai mult cu cât entorsa lexicală a acestui concept nu se mai racordează, ȋnnaintaşii disperaţi că ȋi tragem spre gravitaţii tulburi taie sforile ȋnălțȃndu-se ȋn cerul şi furtuna lor. La ȋnceput a fost cel care ȋntradevăr ştia, care articula providenţial comunitatea ȋn diversitate și risc prin intuiții perene, omul cu direcţia – nu cel cu sensul giratoriu. Acest om vechi, frumos, cu barbă, care ştia sau important iarăși, nu știa, a dispărut cu totul – cu totul după el! -, ori a lăsat barba şi a fugit, nu mai e nimeni şi nici nu poate fi. La arabi bărbosul primordial a supravieţuit, dinozaurianul dă foc la planetă să-şi potolească oful că lumea lui a trecut, să moară şi-a noastră. Apoi intelectualul a ȋntinerit, doamne ferește, e imberb, Eminescu ȋl aleargă pe stradă cu pietre şi cu versul dar el scoate fiţuici filozofarde şi-l suduie pe sifilitic. Poetul și privighetorile aveau dreptate ȋn felul lor dar Schizzo şi-a avut și el rolul ȋn epocă, aproape epoca lui că suntem un popor mic. A adus ȋn sat un patefon, le-a arătat ţăranilor cum se treieră prin Belgia, avea ceas şi lucra la primărie, nu-i nimic… Ţărani am avut din fericire sau nefericire mai deştepți decât intelectualii sau am avut ţărani la rangul lor, nativităţi fulminante, numai n-au schimbat țoalele, n-au cumpărat ceas şi n-au citit pe greci. Au trăit ȋn şpagat, ce-au spus a rămas ȋn cameră.

După care au venit interbelicii şi n-au mai plecat, au dat modelul elitist care urmează bărbosului și premerge pe fătălău. Un grup de oameni a reuşit ȋn solidaritate cu epoca, cu românii şi cu ei ȋnşişi să-și dea măsura. O fi avut Franța un astfel de moment ȋn afara revoluţiei franceze și a rolurilor deopotrivă funeste care s-au jucat? Pentru că apoi discursurile s-au alambicat şi remunerat, elita franceză venită dintr-o prea bogată tradiţie de curte s-a scindat făcând o Franţă cum au vrut-o ei, și De Gaulle cu cincizeci de republici. Germanii au asumat firesc și masiv un vis continental hegemonic, au primit cu tămbălăul romanticilor această intuiţie de grup pregătit ȋn umbră ce va schimba și adȃnci totul. De la ei l-am luat şi noi, cu ei a murit căci Germania ȋncearcă să-şi salveze dimensiunea lăuntrică realizând minunea trans-naţională a Europei şi visul imperial printr-o blândă uniune economică. Germania reprezintă douăzeci la sută din economia uniunii, România e unu’ virgulă şase și aventura continuă. La urma urmei ne salvăm integrȃndu-ne ȋn visul german, cu tembelismul și oportunitățile integrării, nu mai vine Hitler, vin băncile.

Aspirația către o institutie socială de rangul unei şcoli de filozofie care să dea un nou pariu politic, să ofere auctoritate poporului ȋn integralitatea lui, a rămas intactă prin ziarele de provincie și revistele de cultură. Circumstanța privilegiat spirituală, graţia și erorile dintre războaie au creat pentru o clipă iluzia că ȋntreg poporul vociferează prin cȃteva spirite ce s-au profilat cu uşurință și profunzime, dimensiunea etică a excursului social… Oameni care susțin convingeri bizare riscȃndu-și cariera, familia şi uneori chiar viaţa pentru o idee. Pofta de muncă și-mpliniri mărețe ardea cum vedem acana polonezii porniți din revoluție, trag de lucruri mai spornic şi decât nemţii care s-au crispat şi plictisit. Pretindem și imposturăm ȋnsă pomenind similitudini ȋn efracție, aşteptăm morţii viitorul ȋn plină ședinţă de spiritism, chemăm ȋn tremurături de mese cinci oameni care şi-au lichidat ei ȋnşişi pariul politic şi social. Iar cel cultural face parte dintr-o epocă ȋn care alţi opt la Paris descopereau că africanii au gust ȋn scuptură. Simplu: ȋntre noi şi ei s-a creat America, economic şi deşănţat spiritual.

Interbelicii au făcut gazetărie, academia a coborât ȋn stradă să răstoarne mentalitățile și guvernele, nu minerii. Cetătenii oneşti se feresc ȋnsă de politică – toţi sunt corupţi, totul e o mafie! -, gafe și conspirații ȋn devălmășie, plai cu boi. Politicul e compromis – migrăm ȋn zona intimă! – zvonul, părerea, din nou șopȃrlele. Să facem ȋnsă un pas ȋn gol indiferent cu cine, pentru o idee lupți fără calcule și provizii. Trimiți demagogii ȋn batalion disciplinar ȋnainte pentru o cauză bună. Demenţii şi ipocriţii au sufletul adormit, dacă le spui de bine sar ȋn barca ta, nu-i laşi să-şi revină și s-ar putea să ai succes, ȋi reeduci și recalibrezi cu cearcănele pe genunghi. Să ne facem frate cu Dracul dacă are pronosticuri bune, merge el cu noi, până ȋi vom cere să creadă ce spune. Dacă sare din barcă e prea târziu, ȋl vede lumea. A lupta pentru o cauză bună e o excrocherie şi mai mare, a fi drept e cea mai mare hoţie, altfel ar flutura tocmai Occidentul etica?! Ȋn România toţi oamenii răi au luat toate ideile bune și toţi oamenii buni aleargă după banii ideilor proaste.

Nu mai avem şansa bruştelor deschideri de orizont, lucrăm fără instrumentele ideologiilor și cu platformele sparte ȋn marginile unor epoci care una nu a reușit să moară, cealaltă nu s-a născut. Apoi naţionalităţile, pariul ȋnceput de feudali și de romantici a trecut ȋn Piața Comună, sentimentele ȋnsele sunt explicate de antropologi ca schimburi quatificabile, devin monezi. Iar indivizii sunt mai bogați decȃt poporul din care s-au născut, mai plini decât toţi oamenii la un loc, ne-am ȋntemeiat altfel şi nu riscăm o bucată de pâine pentru o idee. Nici o idee nu rămâne adevărată, adevărul ȋnsăşi are anutimpurile lui, pâinea e fixă, indubitabilă şi ȋn limita feuerbach-iană sunt idei noi ȋn ea (dar ce nu e), ȋn compozitia alchimică a banilor stă un nou strat buddhic al parvenirii. Mai bine să fim decât să ştim, dacă tot nu e să ştim vreodată ceva. Oamenii care ştiu sunt ȋn neregulă, vor sfârși rău. Ȋn ordinea intelectului nu contează ȋnsă cum sfârşeşti, contează cum porneşti doar, toate concluziile tale nu fac ȋn genere cât ipotezele. Bȃntuie ȋnsă o frică de necunoscut și de inițiativă ȋn țara ȋn care se vinde și ce spui mȃine. Un amic din Nigeria mi-a povestit despre satul lui cum nimeni nu se apucă de vreo treabă pentru că nu ştie ce se poate ȋntâmpla, ce va ieşi. Sunt imobilizaţi ȋn acest calcul la urma urmei realist. I-am spus că ȋn satul meu e la fel numai că noi ştim şi ce se va ȋntâmpla.

Instituțiile culturale românești se hrănesc ȋnsă din nostalgii mai solide și complet lipsite de mugurii pregătitori, se mai hrănesc din acest dor că va veni cineva să ne ducă undeva. Evreii au pus ȋn religie această aşteptare ȋn chiar subtilitatea gândului, creştinii au stricat şmecheria, chiar a venit cineva! Subtilitate care ne lipsește acum. Maimuţoiul cu papion şi doctorat să nu mai pretindă că este din acelaşi aluat cu freamătul dintre războaie căci nu a venit cu o nouă ȋnțelegere doar poate cu entuziasmul, mai degrabă numărăm ziarişti cu teneşi rupţi care caută prin gunoaie. Iar capul pătrat – de muncitor cretin! cum spunea Ţuțea – e la ȋmpărtăşanie și pomelnic de materie cenuşie de la obscurantişti cu fraze dantelate, vise florentine, gânduri fireşti şi geana după burse. N-au pasiunea facerii, se aşteaptă unul pe altul ȋn cel mai bun caz. S-au ales şi-au ȋnlemnit ȋn vrere, nu-s spirite ȋnvȃrtoșate ci burghezi năimiți ȋntr-un amestec de durere, hotărâre mută, teatralitate, duioşie şi răspăr, cum a pus Rodin la Callais.

Un om ce gândeaște – cu adevărat!- are o trăsătură de nelipsit, e neglijent cu sine ȋnsuşi. Nu-s – nu-s! -cei care au dau buzna din boltele galactice ale gândirii arătȃnd că suntem neșlefuiți și proşti ȋn măsura ȋn care nu-i ȋnţelegem sau ȋi lăsăm să ni se urce ȋn cap. Retoricile păguboase au ȋnsă un semn distinctiv, fără neologisme se evaporă, o gȃndire de cel mult 150 de ani. Nu ne spun că ştiu despre ce e vorba dealtfel – născuţi prin betoane, nici n-ar putea şti – ei pretind doar că ar fi singurii ȋn cazul ȋn care cineva ar şti, să ştie. Cine să mai ajungă şi prin căpățȃnile creţe, indigeste, cum să anatomizăm ironic de pe fileu ȋngerii, sântem ȋn Paradis?! Dar cu Pleşu nu ne batem, e cu noi şi-n pielea goală pentru că el se ceartă cu domnul Tamaş. Şi pe domnul Tamaş ȋl suspectăm că se ceartă aprioric, vezi Boston Review, nu insistăm.

Nu mai vine nimeni, trebuie să gândim individual, lucrurile importante sunt confidenţiale, nu mai e o clasă care gȃndește și una care muncește pentru că nimeni nu gȃndește, toți muncim! Sexul e mai generos, te bucuri ȋn pereche, pe cȃnd gȃndirea s-a subțiat și are paternități obscure. Ȋn 1858 privilegiile boierilor se abolesc, ȋn 1945 ei dispar, după care au apărut domnișorii, să li se ia şi ăstora hectarele din paradisul valah ȋn care și-au ȋnţelenit măcrișul și trişul, să ni se dea măcar ironia faţă de orice şi oricine, ironia și nu umorul căci umorul te spală pe creier şi umor am avut, am văzut cum e. Vreau să mă cert cu ei dar nimeni nu-mi publică decȃt osanale și nu știu să scriu bătȃnd din palme. Daniil Sihastrul, cu ochii bulbucaţi, ieşind pe după criptă renunţă la vedeniile civice, obşteşti, Eminescu a rămas fără suporteri şi interbelicii şi-au trădat visul universal al iubirii de om printr-un naţionalism cu zimţi. Ăstora noi, din generaţie şi din preajma ei, nu le-a mai rămas de trădat decât Sinele – impermanent, pulsatil și ȋn flux – sau vaci blonde. A mai ieşit vreunul din casă cu gândul răzbunării după ce i-au ȋnvăţat comuniştii că se poate trăda orice profitabil?! Ȋşi apără prânzul unii altora pierzȃnd astfel tot ce era mai prietenos prin cultură. Nietzsche – alt sifilitic – ȋn “Menschliches Allzumenschliches” scria: “Will man einmal eine Person sein, so muss man auch seinen Schatten in Ehren halten.” Vulcănescu ȋl cita pe Barres ȋn problema generaţionistă: “Dacă o generaţie n-ar începe prin a dărîma şi a dori altceva decît ceea ce este, ar însemna că-şi recunoaşte prin aceasta ea însăşi inutilitatea venirii sale-n lume.”

Numai gingăşia, catadicselile și enormitățurile lui Puric se mai luptă cu morile dar n-are spor că n-a citit Greii – mai mult memorialistică citește – şi dă bizar din mâini. Politicul e mult peste farmecul veșted al literaturilor contemporane, scriem mai prost decȃt cacialmalele de pe străzi. I-am scris lui Puric să devină păpușar cȃnd se va face mare, ȋn sensul afectat, mogul, să ia deciziile de luat şi să ne scutească de Revoluţia Spirituală. Avem de luptat cu două generaţii, ȋndemnul ar fi să disloci pe cei vechi dar după o perioadă am ȋnţeles că nu mai e nimeni. Vȃnzarea cărturarilor s-a făcut pe toate canalele: pentru bani, adică ai acceptat o sinecură, pentru sine, adică ai redus visele de adolescent la cȃteva ȋnguste paliere de cercetare și dispută academică, și pentru nimeni, adică ai uitat. Printre tineri – ȋn curs de – or fi și unii care se purifică ȋn tăcere, neştiuţi, nebănuiţi de nimeni, partizani ai unei discipline culturale totale. Și dacă n-ori fi, ar trebui inventați. Dacă ȋnsă nu ne salvăm cu toţii, n-am făcut nimic.

Şi Puric Snork, dacă nu ştii unde se termină un cuvânt şi unde ȋncepe celălalt ȋn filozofie, mergi pe sȃrmă cât te ţine! Apoi lumea românească nu o schimbi avându-l numai pe Dumnezeu, acolo tre’ să-l ai pe Dracul. Plus, căutările trebuiesc duse mai departe, interbelicii nu sunt un cap de pod către nimic. Un Cantacuzino ȋi ȋndemna pe studenți să ȋşi aducă aminte de trei sute de ani, nu de ultimii cȃteva zeci. Alții mai cred: tu joci Eliade, eu-s Nae, unde-i Ţuţea?! bea absint și-njură. Ȋn urmă nu rămâne decât un damp putrezicios de Jockey Club din care caii au plecat ȋn urmă cu cincizeci de ani, baligi străvechi. Ȋn interbelic s-au petrecut fapte mai grave și mai rele decăt un salon de literatură, interbelicul nu e o coterie literară, nu a fost o şcoală filozofică şi nici premianţi nu a avut. Autorii și destinele pornite din acele mici laboratoare au succombat ȋn interbelic, ce a rămas e un carton ciuruit de gloanțe pe care scrie o poezea.Trebuie să vină unul să ridice cadavrele căci stau toţi ȋmpuşcaţi de propiul creier.

Un amic mă trezește Balkan-style: cine eşti tu?! Te vor scofâlci public dacă ataci nume consacrate, numai că nu mă iau de ei, ȋi ȋnjur separat. I-am amintit că nu pot fi scofâlcit, nu-s nimeni şi mă bucur, sunt integrat ȋn altă circumstanţă şi nu aspir la onoruri, nu am insticte pentru ierarhii romȃnești, nici pe scara tramvaiului nu mă ȋmping. Așa cum au suit unii ȋn pomul parlamentului sau cum fac pipi ȋn seifurile de bancă, s-a petrecut la fel și ȋn cultură unde sunt miliardarii de carton ai culturii. Dacă ești tȃmpit poți vedea asta, de ai fi deștept ai vedea altceva, și acest lucru e adevărat. Elitele nu mor, la urma urmei, se vȃnd doar. Vorbesc din singurul punct din care se poate face analiza acestei fantasme sociale, din scena crimei, sunt desenat pe astfalt, ȋmpuşcat ȋn cap – cu glonț contemporan, 9 mm, tras dintr-un Tanfoglio, o bijuterie, dar eu zac ȋntr-un contur de cretă albă. Căci și noi am ȋnceput să murim. Vorbesc pe ciuci. Nu trebuie să fii cineva pentru a spune ceva. Pentru cele mai multe dintre lucruri trebuie chiar să fii nimeni să le spui.

Amsterdam, 27 oct