O discuţie despre crimă cu Mihail Neamţu

L-am ȋntâlnit de câteva ori pe Mihail Neamţu, demult… era la fel de interesat de organigrama generaţionistă, felul ȋn care mi s-a adresat, poate o specie de curiozitate pe care nu aveam cum să i-o satisfac, poziţionarea mea precoce ȋn forma generaţionist priapică ce se ȋnvălmăşeşte ȋn fiecare entuziasm ce are şansa să se ȋnnăsprească public, m-a făcut să nu am nici un termen pentru dialogul pe care el a avut bunăvoinţa să-l ȋnceapă, politeţea poate, ori numai o străfulgerată necuviinţă… Căci ȋntrebări din acestea, adânci, nu se pun, nici nu se trag concluziile, nici măcar gândurile nu trebuiesc mânate ȋn acea zonă, noi nu suntem decât arareori ceea ce trebuie să fim, ceea ce visăm să fim, ceea ce visează alţii despre noi nu suntem niciodată, aşa că nefăcând parte din nici un program politic, cultural, umanist… nu am avut ce să-i ofer, nici acum n-am dar din motive contrare…

Ce era să zic: domnule Neamţu, firavele mele competenţe teoretice nu ȋmi sunt suficiente câteodată nici să trec strada… citesc şi discut de frică, cred că mă voi prăbuşi, am sentimentul că ideea e un alibi, dacă aş face din asta o scenă ȋn parc… eram ȋn Cişmigiu – şi aş lua cuvântul cum se face prin Anglia, unde v-aţi dus la capăt doctoratul, n-aş mai putea să gândesc sau să am iluzia aceasta dulce-amăruie. Am o deficienţă teribilă: nu pot să gândesc public. Nici de scris nu pot să scriu măcar ȋn doi, scriu pentru mine, sunt o ȋntreprindere exclusiv particulară ȋn peisajul cultural, am ieşit din decor de altfel. Mă iubesc! Am făcut teatru să văd dacă pot să rezist, n-am nici o soluţie, vorba maestrului. Evident nu i-am spus nimic din acestea… ar fi fost prea mult şi el mi-ar fi găsit ȋn acel moment cusururi… nici asta nu vroiam. Aşa cum nici acum nu vreau, pentru el, să-i găsesc lipsele.

Spre deosebire de toţi ceilaţi, Neamţu merită o penalizare ȋn termeni pozitivi, simplul fapt că vorbeşte, uneori că spune enormităţi, ȋl curăţă de păcate, mie ȋmi plac prostiile lui mai mult decât teologia lui ortodoxă, lufturile lui de caracter chiar, promit mai multe, din teologie n-o să scoată decât o vacă de muls, din teribilismele cu care efemer se exhibează, va scoate poate un autor… nu spun că va scoate, că nu e obligat! Mi-am pus ȋn legătură cu imaginea care i s-a format, problema deformărilor de perspectivă, nevoia lui cea mare nu e de carieră, de coterie, şi nici măcar de prilejul grandios al generaţiei nu are el nevoie, el vrea să se orienteze pe teren, să nu lufteze. Vrea să ştie unde se află, care e contextul ȋn care va fi recuperat peste ani, el vrea să scrie nu acum, vrea să scrie mâine, ori poate la capătul vremii, de acolo ȋi vorbim şi noi acum, dacă ni se permite licenţa.

Câteva distincţii de ȋnceput. Şi un citat din chiar domnul Neamţu: “Ȋncă din primavara lui 1990, când noi, neointerbelicii, ne-am năpustit cu sfântă sete encomiast-exegetică asupra generaţiei ’27”… Neo-interbelicii, “Noe”-interbelicii, asta ȋnţelegem profund… se poate! Sperăm cu toţii ȋntr-un alt neo-război, şi chiar ȋn diferenţa aş spune surpată a ideii de ȋnnoire pe care am aduce-o platformelor ideatice interbelice, se poate pentru că se poate ȋncă, nu s-a spus nimic, nu s-a scris nimic, dar de ce să nu se poată ȋncă? Voi clarifica de ce nu se mai poate, chiar dacă, ȋn unele nişe, cute, bârloage, biblioteci, se mai promite marea cu sarea, aş spune la limită că voi preciza de ce nu se mai poate chiar dacă este deja realizat, prezent! Căci promisiunile şi misiunile şi tot pro-ul s-a dat, e acolo. Noi ştim ce vom fi şi peste o mie de ani, de la asta pornim, vorbim doar de la capătul vremii… Dar Neamţu nu are vreo vină, are şi el doar un alibi…

Aş spune chiar că are un alibi imposibil, acela al aşteptării… aş spune că Neamţu aşteaptă o lămurire, ştie el, numai el ştie ce vreau să zic acum, şi mai ştie că am dreptate, o să spună că n-am deşi nu o să spună nimic. Adică, ceea ce nu e evident, e acest “noi”. Care noi, neointerbelicii? Noi – voi? Şi la ce să te năpusteşti, din care sete, din setea de ei sau de tine, e important să ştii de ce să te arunci ȋn encomium aşa cum e important să ştii de ce să nu arunci piatra, sunt vinovăţii congrunte, şi de ce din 1990? Şi te mai poţi resuscita ȋn encomium când eşti exeget? Cu privire la o generaţie faustică? Oare nu damnarea, detaliul trădării, talentul şi excelenţa formulării prin care această trădare a fost condusă, nu este ea esenţa a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, din generaţia ’27. nu este tocmai pariul un pariu de reformulat şi generaţia de izgonit din encomium? De noi nu putem vorbi, ȋn primă fază, pentru că nu putem vorbi măcar de “ei”, “voi”, nu avem asta de recuperat, după cum Neamţu se ȋnşală profund cu privire la “noi”. Un om care e atât de grăbit solidar, va rămâne singur, va rămâne ȋn urmă…

Dar el nu a rămas ȋncă, merge chiar ȋnainte. Ȋn maraton, căci despre asta e vorba, el zice: “Oamenii adînci evită debutul diaristic, soluţiile facile, producţia juvenilă de platitudini, invidia pauperă, împăunarea de sine, exhibiţionismul isteric.” Deci ȋn maraton sunt folosiţi unii sau alţii la tăierea aerului, aşa şi ȋn cultură, sunt oameni care răscolesc şi care se compromit, Neamţu din fericire e unul din aceştia, şi nu un veleitar. E interessant de pus ȋntr-un articol ce nu poate anunţa el, şi anume o generaţie, nu pentru că nu va exista o generaţie, va fi una, dar una care a trădat, nu un ideal umanist, cum au făcut interbelicii care au acceptat crima politică, pe fragmente, pe şuşotite, ceva mai adânc de această dată, s-au trădat pe ei ȋnşişi. Şi de aceea poate, câţiva dintre cei care se vor ridica, nu mai ştiu cine şi cum, vor fi şi mai strălucitori decât cei vechi, miza faustică e dusă mai departe, poate peste un neo-război, va veni iar un Neamţ care va spera din nou să găsească secretul. Şi tot aşa.

Nu generaţia trebuie luată la “puricat” aş spune, ci crima cea nouă… care e dracul la modă? Asta e ȋntrebarea dacă ȋntrebările ne bântuie, dacă ne-ar bântui răspunsurile, iată că am putea spune, crima cea veche a fost nu un context, nu un pretext, nici măcar un complot, ȋn termenii aceia aşa gândea toată epoca, toţi oamenii din Europa noastră, ȋn acea vreme ȋn care democraţia ȋnsemna ceva foarte diferit de ceea ce ȋnseamnă acum, pentru că dreptul ca disciplină, ca metodă de a face un stat, o ţară, nu fusese internalizat idealului democrat, aparţinea mai degrabă celorlalte variante, dictaturii bunăoară, din această cauză intelectualii au optat ȋmpotriva democraţiei: ei au optat de fapt pentru o lume, pentru un stat de drept, democraţia nu putea, ȋn forma ei laxă, liberală, asigura ordinea socială.

Un alt doilea punct, antisemitismul – acest reflex social care a explodat in Bavaria are foarte multe forme, sunt specialişti care au ȋmpărţit ȋn specii şi subspecii antisemitismul, e interesant să vedem pentru care dintre ele au optat unii dintre intelectualii noştrii şi de ce. Nu luăm nominal, la grămadă acum. A fost un antisemitism economic dar nu acesta a contat, ce a contat cu adevărat ȋn opţiunea intelectualilor a fost ideea unei civilizaţii care să rodească din matca etnică a poporului român şi care să se impună ȋn lume, s-au căutat secretele de a cuceri lumea, concluziile că lumea aparţine paradigmei anglo-saxone pentru totdeauna, nu fuseseră trase. Intelectualii români au crezut că ȋn creuzetul etnic mai pot sfărâma o piatră filozofală, mai pot supune secretelor timpului fiinţa pură a românismului şi cuceri lumea cu sufletul de român, astfel ajuns ȋn formula lui ultimă, prin care ar fi integrat cu gingăşie si cutezanţă totul… Generaţia aceea a fost mare, a crescut, pentru că a simţit pentru un moment că poate cuceri lumea, că poate ȋncerca măcar asta. Şi acum vin şi ȋntreb: care “noi, neointerbelicii”?!

Mai departe, căci trădarea se duce… de ce au propovăduit unii dintre ei crima, crima pură, crima simplă… pentru asta trebuie să ȋnţelegem că şi crima are o istorie, aşa cum are şi Dumnezeu, aşa cum şi virtutea are, deci. Trebuie să mai ştim că pe vremea aceea individul ca individ nu avea atâtea resurse de a se adresa, de a se face auzit, de a se face temut, ideile nu sunt cum au ajuns acum, un fel de laborator plin de manometre si eprubete cu urechi de sfinţi şi cu ghicitori. Lumea aceea despre care vorbim e lumea reală, ce trăim noi e fost deja devastat, trăim din firimituri, suntem deprinşi să credem ȋn toate ideile bune sau mai degrabă ȋn ce auzim, moartea ideologiilor nu ȋnseamnă absenţa lor ci dexteritatea absolută a idelogiei, momentul cănd a camuflat tot, chiar şi pe sine… De aceea noi nu mai concepem să vrem să omorâm pe cineva, deşi acceptăm că e bine sau măcar indiferent că America mai ucide câte un criminal ȋn serie, că ȋn Irak se ucide pentru democraţie… Utopia a migrat, crima e tot acolo…

Aşa cum ȋn biserică sau pe stadion, ca să nu plictisim lumea cu ȋmprejurari lipsite de delicateţe, se stabilesc relaţii de la masă la ȋnnaintaş-preot, se dau mesaje venite din vocea profundă, ca o mişcare de crengi ȋn pădure… se trăieşte ȋntr-o substanţă cumună, de grăire dimpreună, tot aşa noi am pierdut acest exerciţiu solemn, profund, nu mai ştim, trairile noastre comune s-au izolat, ne-am ȋnsingurat până şi ȋn adâncuri, ne-am pierdut vocea adâncurilor, am plătit asta cu un război, omul nu ştie ce poate scoate din adâncuri aşa cum nu ştii ce scoţi din mare, datorită acestui pericol, stăm acum singuri atârnaţi de televizoare, goliţi de substanţă… ȋntre războaie era chiar pe dos. Ȋn acel moment lumea era liberă cu totul, puteam ȋncerca să ne punem cu totul ȋn lume, aveam chiar datoria asta, să ne ȋntoarcem ca un ciorap pe dos, societatea devenise un teribil, imens aparat de distilat emoţii, de decantat stări… intelectualul nu era pus ȋn situaţia de a ȋncadra frumos o idee şi a o atârna imediat de vreun cui la muzeu, intelectualul trebuia să vibreze ȋn acea imensă instalaţie din emoţii şi schimburi umorale, singurul fapt care zguduie conştiinţa cu totul, din temelii, e crima. Crima e astfel ȋncă pusă ȋn scenă ȋn acelaşi mod, ȋn torrida spaniolă… Ȋntr-un astfel de moment de rezonanţă absolută care cerea crima s-a născut şi Isus… numai că el a ştiut să ȋntoarcă vremea, ȋn numele lui ceilalţi nu au mai ştiut…

Pe vremea interbelicilor, crima era imposibilitatea indivizilor de a se adresa unii altora ȋn chip juridic, crima era lipsa cadrului, etnia era de fapt ceea ce sunt azi societăţile multinaţionale, tipul acesta de solidarităţi obscure, de care nu te poţi apăra cu sistemele juridice ale statelor izolate, nici măcar cu ONU… Şi ȋn plus, crima nici nu a fost crimă… a fost text… Ăsta e paradoxul. Oamenii au scris, nu au ȋmpuşcat. Dacă am câştigat de-acum libertatea de exprimare, totală, trebuie să vedem acest lucru simplu, solidaritatea pentru actul criminal este un gest simbolic, aşa cum un gest simbolic este şi crima mântuitorului, ceea ce se petrece ȋn Biserică… este tot o crimă, făptuită, pusă ȋn scenă cu cele mai bune intenţii… Adeziunea la crimă a intelectuallilor a fost la fel de simbolică, a fost adeziunea la statul de drept… şi la libertate spirituală, e grav dar e adevărat…

Şi acum Neamţul nostru pe câmpii… Pentru a tranşa subiectul, aş spune că nu sunt ȋmpotriva lui, ca nu voi fi niciodată poate pentru că ȋn ciuda ascuţimilor sale şi el se hrăneşte din speranţa noastră, şi poate el, ca teolog, va avea şansa ȋntreagă să măsoare ȋntreagă crima ori măcar tumefierile ce ne aşteaptă… noul gest simbolic, să mângâie cu privirea vitraliul sub care ne vom desena cu stângăcie rănile, de aici trebuie pornit Neamţule, dacă te zdruncini, vei găsi că nu ȋţi prieşte nici un vecin şi nici o idee din care scoţi pana… dar pentru faptul că vorbeşti, te cerţi şi rectifici, meriţi, ne meriţi, şi te meriţi pe rând, poate nu chiar ȋn ordinea asta…

Am rămas dator cu un răspuns, de ce nu se mai poate. Am senzaţia ȋnsă, dacă aş pronunţa şi acest ciot de raţionament, el ar cade. Deşi ştiu că e adevărat, dar după cum sunt unele lucruri ce nu trebuiesc tăcute, sunt unele care nu trebuiesc numite. Sunt ca unele bucăţi şubrede ȋn coral: dacă le mişti, se duc mai adânc… ceea ce sperăm şi cu Neamţu.

Notă: recitind paginile de jurnal bucureştene am realizat cu stupoare că ȋn Cişmigiu nu l-am ȋntâlnit pe Mihai Neamţu ci pe altcineva, nu mai contează acum pe cine. Consider ȋnsă că acest amănunt nu schimbă cu nimic amplasamentul articolului de faţă dar e de datoria mea să precizez faptele aşa cum s-au petrecut.