Din Săpânţa, lui Dan Puric

M-a ȋntrebat un englez de ce am mai plecat din România, la ce vorbesc continuu de ea, gata, sunt ȋn Amsterdam, m-am vindecat! Dacă eram Dan Puric, aş fi spus că oamenii duc mâna unde ȋi doare, indiferent cât de larg le e trupul. Dar cum nu sunt viteaz, deşi am stat pe strada revelaţiilor făcând autostopul – m-a luat altcineva -, i-am zis că dintotdeauna am vrut să spun nişte lucruri celor la care m-am gândit prima oară. Pe un fel de fereastră şubredă, la o masă de lemn scrijelită şi cu sertarele surpate, aşa am crezut atunci, la ȋnceput, că sunt scriitor, era un fel de tribună, acolo am vrut să scriu. Şi trebuie să ȋnchei aceste socoteli pentru a scrie abia despre altceva, pentru a trage cortina. Nu eşti scriitor ȋn sine, eşti scriitor ȋn legătură cu, prin, despre (din nefericire). Ca om te naşti dintr-o mamă, ca scriitor te moşeşte un subiect, ȋn cazuri fericite; când te moşeşte un alt scriitor, să-ţi dai zece ani să scapi de el ori să te spânzuri, s-ar putea să nu scapi.

            Aici, ȋn Olanda, nu prea am legături cu românii – teribile fiinţe! -, dar nu ştiu să pot scrie despre altceva, altcineva, măcar altcumva, de români nu scapi decât scriindu-i, fuga e lipsită de sens, sufăr de un simptom posttraumatic. Ȋn Olanda, ca să rezum, sunt un vagabond, un vecin straniu şi tăcut, un prieten fără contur şi mereu preocupat venit dintr-o ţară unde oamenii nu au feţe, un iubit care are un talent despre care nimeni nu ştie nimic, năuc, un hoerenloper (mergător la curve). Nu simt nevoia să spun ȋncă nimic olandezilor, n-am răbdarea, ei ştiu mai multe, când cineva mă citeşte ȋn câte un fragment rătăcit din engleză, sunt supărat. Nu vor ȋnţelege nimic. Scriu ce ȋmi spun ei despre un subiect pe care ei nu ȋl ştiu, nu ȋl recunosc şi nu au nevoie de el. Scriu căzut ȋntre. Dacă aş fi căzut ȋntre ei şi mine, aş fi un om ȋmplinit, mi-aş fi luat pălărie cu boruri largi şi m-aș plimba ȋn picioare, ȋn barcă, cu doi acordeaonişti, pe sub poduri… Dar n-am barcă.

               Ȋn legătură cu România, mai am ȋncă un subiect aşa-zis onest, numai ȋn legătură cu ea, numai ȋn povestea asta se mai poate muri. I-am mai zis englezului că aş fi aruncat şi acest ultim balast de aşa-zis civism, un simplu scrupul ȋntr-o lume pe care vreau s-o ȋnţeleg şi s-o trăiesc indiferent de cei din jurul meu, completamente liber. El ȋnţelege asta, chiar şi eu am ȋnceput să văd o cale. Cred că zona de creaţie care mi se potriveşte nu e estetica ori ontologia, cred că ȋn afara perioadelor când desenez, mai degrabă aş vrea să creez ceva ȋn ordine etică! Dar românii gândesc tocmai pe dos, ei nu mai au acest vis – ori poate ȋl calcă ȋn picioare de ciudă cum făcea maestrul giudoka Frazzei cu pălăria, ȋn Pietrosul Rodnei, când i-am spart capul lui Buzatu; nu mai au acest vis cu mici excepţii, ȋn legătură cu România, deşi ȋn ordine etică aproape toţi, luaţi unul câte unul, sunt mai geniali decât mine, sparg mai multe capete, poartă mai multe coroniţe la capătul zilei.

               România e un subiect, nu e o ţară, despre România se scrie şi se vorbeşte, ceea ce se face nu prea contează, nu prea se face nimic. Aşa e şi Imperiul Roman ȋn această epocă, se scrie doar despre el. România e o fabulă, un rit de trecere ȋn Occident; şi mai ales e un subiect literar, un motiv, o metaforă, aici la Amsterdam, nu acolo. Dacă aş abandona această firavă ȋndeletnicire, aş pierde ultimul meu subiect prin care vreau să fiu folositor şi altora – dar toţi cei care m-ar recepta sunt unul câte unul scriitori ei ȋnşişi, nu făptuitori. Cu oamenii de acţiune nu e bine să vorbeşti, cu cât te retragi mai repede, cu atât mai bine, din subiectele fără ieşire, subiectele de tinereţe, ȋn care o să regreţi tot ce spui. Literatura era ceva mai nobil, mai singular, ȋmi ȋnchipuiam. Un unchi de-al meu ȋmi spunea că maică-sa spera pentru el, văzându-l că devine pictor, chinuindu-se prin colţuri, să fie vreun om bogat spera femeia. Ei bine eu speram pentru mine, făcându-mă scriitor, să pot să fiu singur. Cine ar fi crezut că voi fi ȋnvăţat o limbă deja populată, mai populată decât ţara, mai compactă, mai rea… Dacă voi ȋnvăţa să scriu bine ȋn limba olandeză, promit să nu mai intre ȋn acea limbă nimeni.

              România ca o formă de opium… aşa cum ȋţi fumezi ultima ţigare ȋnainte de a te arunca ȋn valurile de fericire fără judecători, fără spectatori, fără memorie. Un opium distilat dintr-o bucată verde de cianură, cum şi-a băut şi Socrate cetatea. De ar fi emigrat, venea cetatea după el. Conflictul cu cetatea e un conflict primar. Sunt țări care te bântuie şi nu te lasă să te ticăloșești ȋn voie; deplâng această legătură, aş fi preferat să mă fi născut nicăieri. Şi apoi nu am emigrat ȋn Olanda, ȋi zic englezului, am descălecat… adică aici tot Românie e. Tu abia crezi că ai venit ȋn Olanda şi ai nimerit la Bucureşti. Ţările sunt geografii pe care le poți acumula, subȋntinde.

               După cum vreau să-i dau fericirea pe care o ştiu, teritoriului cu gust de năut din ȋnchipuirile mele, fiecare vine cu fericirea lui. E şi ăsta o formă de bazar, aşa cum peste drum au deschis alţii tejghea cu nefericirile lor. Nu vreau s-o sfinţesc, o ţară sfântă mai rar, nu cred aşa de mult ȋn sfinţire de altfel, cred că ar fi un păcat. Aş vrea s-o ticăloşesc ca pe sor-mea. Să pritroceascăȋn mine şi ȋn ea până când va reuşi să trăiască ȋn această lume, să răzbată, fiecare are dreptul la o bucată. Fiecare vrea altceva, chiar şi ȋn România ȋnchipuită, unii vor s-o ducă ȋn Paradis ȋntreagă, dar Paradisul nu e parcelat pe naţiuni. Dac-ar fi fost, ar fi ştiut englezul meu şi toţi acolo ar fi vorbit deja engleză.

               Rockefeller şi-a educat copiii mereu păcălindu-i, minţindu-i, punându-i să aleagă, după care acest Rockefeller şi-a dat averea poporului american – n-a fost un ticălos! Spartanii ȋşi lăsau adolescenţii fără casă şi hrană, să ȋnveţe ce e viaţa şi lupta, paideumă pe care o urmăm şi noi decisiv. Dacă ȋi ȋnchideau ȋn biserici, nu mai auzeaţi de Sparta. Spartanii au trăit aspritatea ascetică si bucuria de a fi ticălos, câştigul hoţului. Dacă ne vor ȋnchide şi pe noi ȋn biserici, nici de noi nu veţi mai auzi. Nu privirea ȋnăuntru trebuie ȋnvățată, ci privirea ȋn afară. Sfântul am priceput, de două mii de ani ȋntoarcem obrajii. Ne năruim pentru că nu ştim să ne ferim de hoţi, nu pentru că nu ştim să ne ferim de sfinţi şi pentru că nu vrem să trăim printre hoţi din mijlocul lor. Pentru că fugim sihaștrii pe muntele nostru de pietate, suntem sfinți, asta e vina noastră. Oricât de bine am vrea să vrem, tot nu putem opri răul. Important e să nu vrem prea cu dinadinsul ceva foarte special, dacă va fi să greşim? E ca la poker: nu pune toţi banii pe masă când te uiţi la cineva, chiar şi la Dumnezeu… Trebuie să recunoaştem că şi Dumenzeu are un fel de pokerface, că şi el a furat…

               Dacă noi pe lumea asta credeam ȋn Bine, ori dacă Binele credea ȋn noi, ȋl realizam, până acum ar fi fost timp. Evident că ȋn această lume se petrece altceva. Asta vreau să ştiu şi asta ar trebui să afle frații, de aceea mai cred că nu Răul e cel care ne duce de Râpă. Cred că Binele s-a ticăloşit. Cred ȋntr-adevăr, că Dumenzeu ne-a trădat. Şi cred că ne-am pierdut dreptul de a-i mai spune Lui direct ce s-a ȋntâmplat. Cred că ne pierdem Timpul cu El… din vina noastră evident. Ȋn zona ȋn care l-am găsit, mai sunt lucruri. Nu trebuie să strănutăm la prima floare, când ieşim ȋn poieniţă. Trebuie să ţinem linia telefonică ocupată, până aflăm toată povestea cea rea, după aia dăm drumul şi la mătănii… Asta să ne fie paguba. Nu poţi să repari lumea cu petece rupte din glie paradisiacă… strici lumea… Lumea asta e căzută, până şi Isus a coborât, totul trebuie să cadă pentru a ȋncepe dialogul, visele noastre pe rând trebuie să cadă, plutim… Să nu mai vrem să fim nici măcar buni, căci totul e folosit ȋmpotriva noastră.

                Erorile eticii postmoderne nu pot fi rezolvate cu soluţiile eticii medievale, nici măcar cu soluţiile eticii eterne, trebuie o etică postmodernă. Fiecare timp creşte din sine ȋnsuşi pentru a atinge eternul, nu e un etern care se revarsă ca un efluviu, iată de ce nu mai merg la Biserici. Am cântat destul vreo doi ani ȋn nişte coruri protestante “Halleuia” ȋn germană. Destul pentru care iată de ce nici Biserica nu mai vine la mine, să spunem ȋntreagă pozna firii dacă e o fire peste tot, şi acum o confesiune: am fost adoptat de Lutherani. Mi-au dat casă, mi-au dat aragaz şi ȋmi repară centrala electrică de câte ori se ȋnfundă câte ceva. Vă ȋnchipuiţi câţi au nevoie de adăpost ȋn Amsterdam la luterani? Şi mi-au zis numai mie: scrii? Da. Bun, treci ȋnăuntru. Locuiam pe vremea aceia ȋntr-un fel de colonie africană, ȋn periferia periferiei. Or fi având şi ei o poveste ȋnăuntru dar nu m-au ȋntrebat despre ce scriu, le-a ajuns. Când scrii, te mai cheamă şi povestea, e un dialog. Pentru ȋnţelegerea românului mediu, luteranii sunt un fel de reformă monetară ȋn telogie.

                Nici că sunt grec-ortodox nu i-a interesat, aici ortodoxia are conotaţii disciplinare, să fii ortodox e un fel de fraudă teologică, să mai şi spui, e un semn de frondă. Roma e curvă și ortodocșii un ordin militar. Ȋnseamnă că adânc ȋn tine tânjeşti pentru un petec de autoritate asupra celuilalt pe care toată lumea l-a abolit, ne-am calmat, ne-am câştigat autonomia, ne-a ajuns, ne rugăm pe verticală! Ȋn ce mă priveşte, mă ȋntreb bineȋnţeles despre ce scriu dar scriu tot despre ce vrea scrierea, aşa că nu ar fi avut spor nici luteranii mei cu ȋntrebările. Nu șcriu despre ceva, mi-am dat seama, cȃnd m-au ȋntrebat totuși unii. Iată de ce Biserica nu mai vine la mine, zic, când ȋn mod concret locuiesc ȋn Biserică! Nu mai sunt la modă aş spune, nu că n-ar mai fi la modă pe Pământ, cred că nici ȋn ceruri Bisericile nu mai sunt la modă. Sfinţii fac figură ridicolă până şi ȋn Paradis la ora asta… Să fim păgâni mi-e dor, ȋi e dor şi lui Isus dar El cui să spuie, să mai coboare o dată să ne dea retractarea?

                Sunt ȋn fiecare epocă sentimente adânci, abisale, care contrabalansează suferinţele ori frustrările pământului. Avem noi gingăşia de a privi o scenă a răstignirii pictată ȋn secolul XV, abia ȋntr-o halucinaţie pe psilocibină am priceput ce vedeau cei vechi. Pentru că nu mai avem asta, pentru că sufletul trăieşte altcumva, altceva, poate la fel de adânc şi poate mai adânc şi mai repede – de ce nu mai repede? E interzis? – ei bine trebuie să gândim şi să rezolvăm aporiile acestei lumi din schelăria complicată a sentimentelor şi abisurilor clipei. Noi privim, ȋnţelgem, ne adâncim altcumva, astfel tot altcumva trebuie să ne şi regăsim. De ce să nu recunosc, aş prefera să dispar ȋn vreo şcoală iezuită, Xaveriushuis ori Canisiushuis, să mă ȋmbrac ȋntr-o pânză de sac, dar nu mai e atât de simplu! Am urmărit cu ȋnfrigurare interviul doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga, ȋnainte de a se retrage la mănăstire. Și mi-am dat seama că nu voi accepta să simplific niciodată, să fug de vreo vină, de vreun vicu, de un blestem numai pentru că sunt rele. Omul nu trebuie să se curețe, trebuie să știe să ȋnvețe cu tot ce are rău ȋn el, și să-l declare necontenit. Asta e sfințenie, ȋn comparație cu ceea ce fac majoritatea, care nu e decȃt o operație de clismă. I-am cerut fostului meu coleg Dan Ion un loc ȋn mănăstire, se ȋntâmpla ȋn urmă cu vreo zece ani, şi tot spre Legiunea Străină am plecat până la urmă. Aşa alege omul, nu calea mai uşoară. Și erau mai multe adevăruri scrise pe tatuajele şi ȋn bărbile bătrânilor legionari din Marsilia decât ȋn latina iezuită.

               Cât despre mine, sunt cu totul mutat la Biserică, cu tot cu bicicletă, şi bicicleta mi-o parchez ȋntr-o catedrala devenită garaj de biciclete, ȋn spatele acestor şiruri mute stă una bicicletă ruptă, ruginită, care le deapănă celorlalte teologia apostată a şurubăriei eterne. Se poate face teologie din orice punct ȋn spaţiul infinit, ăsta e neajunsul teologiei, neajunsul lui Dumnezeu că s-a declarat peste tot, paguba ubicuităţii. Isus nu ne mai aparţine, avem cimitire şi pentru căţei. Dumnezeu apără orice şi de aceea teologul este primul ȋntre demagogi, el este singurul dintre cei cu allure academique care ȋşi inventează cu totul faptele. E o tentație către Dumnezeu, la fel de condamnabilă cum este cea către Diavol. Este să crezi că faci bine. E un păcat să crezi asta.

                Dacă vine vreun ortodox şi mă ia la rost, ȋi pot relata ce mi-a zis acel domine, de ce era ȋn turn uşa aceea din podea. Mi-a zis că pe acolo, când intrau credincioşii, popa urina ȋn capul lor. Popa e o invenţie ceva mai recentă decât Dumnezeu, ceva mai uşor de răsturnat. Aşa că pentru mine şi pentru bicicleta mea, eu sunt popa, dacă mă apucă vreo urmă mizantropică, vreau cel mult să fac pe mine! Şi dacă tot m-am mutat la Biserică, vă invit şi pe dumneavoastră cum şi Isus a făcut-o. Ştiu să cânt. Doar că am alte picturi pe pereţi şi aparţin cu trup şi suflet acestor scene de apostazie. Câtuşi de puţin răstignire, câtuşi de puţin medievale, câtuşi de puţin rele. Şi ca să ȋnchei pe o notă veselă, blasfemică, lumească – act creştinesc ȋn ochii protestantului -, spun: bucuraţi-vă! Dumnezeu a murit dar a lăsat din altruism paradisul gol, năvăliţi, daţi-vă cu bicicleta! Queen avea o melodie:

“I want to ride my bicycle
I want to ride it where I like”…

               Dar ȋnainte de a ajunge ȋn Paradis, trebuie să oprim la prima haltă, mai sunt nouă, la capăt adică ȋn lumea aceasta. Când vom ajunge aici, va trebui să ne mai gândim ȋncă o dată dacă ȋn Paradis vrem să ajungem: sinuciderea simplului fapt al aşteptării morţii, prin anticipări prăpăstioase, ori sinuciderea ca surpare a timpului ȋn modelul etern, prin anticipări surâse. Noi nu am ajuns ȋncă pe Pământ, de-aia vrem ȋn Paradis, de-aia vrem pe Lună. Paradisul e ȋncă un lucru inventat de Diavol pentru a ne ȋmpiedica să ajungem pe Pământ (bine mersi). Oamenii care simt tragismul, care ȋşi ȋngăduie să fie trişti, vor ajunge şi la Poarta Paradisului cu lacrimi pe obraji. Lumea asta e un racnet de entuziasm, de la prima picătură de sânge până la ultima lacrimă de bucurie, e de mirare de altfel că oamenii pot plânge când sunt trişti. Ar trebui să plângi doar când eşti fericit, plânsul e prea valoros, prea intens să-l predăm tristeţilor noastre. Chiar ruga noastră e prea frumoasă s-o dăm unui trup schingiuit, râsul, râsul până şi ȋn faţa morţii. Să rȃzi de Isus, iată noua teologie. Cum spunea W. Burroughs: “So I don’t know what was the matter with him.”

              Nu suferinţa ne va sfinţi, ci râsul. Suferinţa ori plânsul ȋncurajează pe călăi, de râs nimeni nu poate scăpa. Proba ultimă a unui om e să se bucure dacă ceilalți rȃd de el cȃnd el e deadserious. Cȃnd rȃd de suprema lui seriozitate. Și el se bucură cu ei, umăr la umăr. Dacă vom fi râs din toţi rărunchii cincizeci de ani sub sovietici, ȋi vom fi predat pe toţi unor nebunii colective sinucigaşe. Suferinţa şi lacrimile nu au făcut decât să hrănească patologia ucigaşă a analfabeţilor stârniţi din câmpiile Siberiei. Râsul e mai sfânt decât suferinţa! Râsul e tragic! Am suferit nu pentru că am fost torturaţi şi omorâţi, am suferit că n-am putut să râdem, să găsim secretul de a rȃde serios de noi ȋnșine, am rȃs cu jumate de gură. Cȃnd eram de rȃs cu toți dinții. E un zen-adevăr, treceţi peste el dacă nu ȋl acceptaţi. Până la a zecea haltă deci, acum suntem la prima, să salutăm Primul Vrăjitor! Ne aflăm acum ȋntre Primul Vrăjitor şi cel de Al Doilea. Al Doilea ȋncă nu s-a anunţat, când toţi cei Zece se vor aduna, şi când vor cânta noaptea la heleşteu, tranziţia se va termina. Și chiar urmele de lacrimi şi sânge se vor şterge de pe “obrazul copilului”. Vom fi aşa cum nu ar fi venit sovieticii peste noi, nu l-am fi citit pe Marx, nici Brâncoveanu nu ar fi fost mazilit de turci! Şi dacă nu vor veni toţi zece, vom-vor rămâne blocaţi ȋn metrou, sub pământ. Unii numără ȋn România miliardarii, noi numărăm pe vrăjitori. Cine e Puric, ăsta e subiectul articolului. Dacă ar fi avut el zece “dani” şi nu unul… Ne-ar fi scos de păr din fântână…

                     Cine poate fi, cine este… Ȋn 1996, ȋn Belgia, ȋn cafeneaua “Den Hemel” (Paradisul) din Gent, s-au ȋntâlnit trei muzicanţi, ei se vor constitui ȋn grupul inţial, o trupă cu nume grecesc, “Ambrozijn”… Din punct de vedere acustic cea mai ȋnsemnată grupare de gen, nicicând nu au sunat mai suav şi mai dulce ritumurile de curte ale troubadurilor şi truverilor, poate doar ȋn vremea lor. Ritmurile Kabonkăi şi ale cypres-ului, “Tous les amants…” Sunetele acelea te ȋnvaţă tot ce vrei să ştii fără să-ţi spună nimic, fără vreo disciplină oarecare, fără vreun adevăr măcar… Când vom mai ştii noi să ȋnvățăm fără penurie, suplicii, morgă şi dresul vocii? Fără șoapte.

               Până atunci, Dan Puric a venit să ne deschidă către o nouă sensibilitate, să ne scoată din letargie, să ne redea reacţiile fireşti, este un efort teribil nervos, de miniaturist, care suprapune o lume a valorilor ideală pe compromisurile noastre de zi cu zi. Care ȋncearcă din răsputeri schimbarea tuturor sentimentelor din care ne trăim, căci ne trăim greşit… Peste acest efort de primă excavare vor trebui puse noile concepte, o minte organizată, disciplinată, ȋnfrânată va trebui să pună ȋn tabel tot ce a rezultat din primul efort real de schimbare a paradigmei culturale. Puric nu are această calificare ȋncă, nici nu şi-o arogă, nici nu o vrea, poate, munca de laborator e mai gravă, mai tristă decât voltele acestea ȋn forţă pe care le produce Puricul. El are numai capilarele pentru o semnificaţie pe care o prinde ȋn filigram, aforistic. Dar ce prinde el nu prinde nimeni altcineva şi ȋn nici un caz atât de bine ca el. Și el nu află pentru că are instrumentele, pentru că ȋntrebările l-au dus acolo, el află pentru ca ȋi e dor, pentru că vrea, pentru că speră… Puric… Puric…

               Pentru acest efort un om cu o solidă pregătire academică va trebui să ridice de pe jos cioburile, un om cu suflet rătăcit prin bibliotecă… or mai fi? Care vor putea aduna ȋncă o dată, din perspectiva unei tradiţii de gândire, şi nu de simţire, ce se petrece cu noi? Şi care va fi deajuns de ȋmplântat ȋn viaţă şi de informat cu privire la mediul european ȋn care vom imersa pentru a elabora până la capăt ȋnţelegerea noastră ȋn timp? Iată că după primul vrăjitor se va impune cel de al doilea, el va aduce cadrul, vom gândi deja ȋn alte cuvinte, vom spera altfel şi vom şti mai bine… Iar după cel de al doilea, nu ştiu… poate vor urma din nou greşeli, poate Puric va sări de pe scenă şi tot el va fi şi al treilea, ori poate el va fi toţi cei zece, până la capăt. De ce să nu credem, dacă Dumnezeu te poate converti, poate ca şi filozofia are puterea asta, poate că până şi timpul, spiritul timpului te poate converti, poate că Puric va mai afla câte ceva. Și va ajunge să bea ambrozie sub stejar, poate la capăt vom râde. Până atunci ȋmi amintesc o scenă din Chaplin, vagabond, cum suntem noi toţi rupţi ȋn coate. Care uluit urmăreşte cu privirea, cu sufletul la gură, salturile unui Puric. Cést tout…