Tzara mea

“Le grand secret est la: la pansee se fait dans la bouche.” Tristan Tzara – Dada manifeste sur l’amour faible et l’amour amer

Din când ȋn când am o idee cu girofar. Morbide aceste idei, mizerabile, ele mă trezesc – uneori vin prin somn, cobor scara să le scriu (dorm sus), ȋmi ȋntrerup masa, alteori notez ceva disperat ȋn tramvai, pe geam sau pe WC. Balzac purta mereu manşete largi pe care scria iar acasă scria complet dezbrăcat, e un fluierat de ţigan ȋn aceste idei, cum fluieri un cal, de departe, tu eşti calul, pe ţigan nu-l cunoşti. Nu pierd nici una, dacă le arunc, nu mai vin! Şi nimic nu rămâne pentru că nu am răbdarea să le urmez – nu le mai colecţionez măcar, le las aruncate pe unde le scriu – şi de un timp le recunosc bâzâitul de stup, ȋmi stăpânesc entuziasmul dar tot trebuie să le agăţ undeva, acum am o casă. Am multe idei-case, nu neapărat idei de arhitectură deşi am desenat multe case – casele mă farmecă mai mult decât feţele omanilor – case ȋn draci, mai degrabă părţi de funcţionalitate umană cărora trebuie să le pun un acoperiş, aşa apare. Alteori am oameni, casele mă liniştesc, oamenii mă disperă. Ideile acestea nu sunt ale mele.

Ȋn casa din mijlocul oraşului, oricare oraş, o sferă mare din plasmă şi ȋn colţ o cameră video, fiecare invitat se duce şi ȋnregistrează un mesaj de cinsprezece secunde, de notorietate. Necenzurat, sunt locuri libere de umanism, dacă suntem subversivi cu speranţele noastre, putem fi şi cu ale altora. Suntem criminali – chiar! -, dar fugim cât mai departe de acest adevăr. Deşi ȋntâi vreau să spun orice şi mai apoi ceva, civilizaţia ȋnversează asta. Sfera rotitoare derulează aceste mesaje, Io sono un porco, ţipa Dali soios, mai este pe undeva pe sus şi un avocat. Copiii, studenţii sau ȋndrăgostiţii ce pot intra liber, enunţă un proiect de lege fizic sau patafizic, avocatul-păpuşă ȋnregistrează mesajul, cei interesaţi pot asculta de sub o perdea roşie ca nişte fuste din tavan proiectele, mii, care se adună, printre ele sunt şi legile promulgate de parlamentul român, ordonanţele acelea de urgenţă cu scutirea de vamă pentru un pian. Legile nu sunt un domeniu auster, dacă citeşti şi le citeşti, vei avea ȋn faţa ta un manual de suprarealism. Codul penal spune: Io sono un porco… Maravillioso!

Pe coridoare maşina de făcut poezii de care mi-a povestit Luca din Brussel, când eram ȋnbălmăjiţi cu weed, mai mult el. E o bandă de hârtie pe care fiecare scrie câte un cuvânt sau o expresie, o porcărie, o nuditate… gândim porcării, privim porcării imperialiste şi suprarealiste, dând la o manivelă textul se derulează ca inconştientul juridic al poporului cu o legitimitate echivalentă cu mitul ciobăneilor, maşina se numeşte Preşedintele. Panglica e trasă printr-un angrenaj care creează mici noduri, citită aleator, se mai poate face un site care să publice arhivele – Bucureştilor? -, centrul să se numească Tristan Tzara, să fie monumentul nostru pentru absurdul lor, absurdul lor pentru monumentul nostru. Bravo, bravo, bravo, bravo, ȋn poezie de perciuni, Arp. Dealtfel acest centru e o speranţă republicană, e Republica ȋn varianta spontană, lipsită de consecinţe. Cum ar fi trebuit să rămână, street art.

Şi o tribună parlamentară, bravo, la care să ţină cine vrea o cuvântare – scurt – telefoane ȋmprăştiate pe linoleu care să deruleze aceste cuvântări, ȋntr-o cameră la etaj un securist ȋn becul căruia să facă fiecare un denunţ. Ȋntr-o firidă un preot, bravo, acesta va primi o confesiune. Sau un covrig. Ȋn pivniţă, trei păpuşi soleil ȋmbrăcate ȋn puşcăriaş, Ceauşescu, Ana Pauker, Gheorghiu Dej, maravilloso. Pe care turiştii bucureşteni ori poate vecini, să trebuiască să le chinuiască, pălmuiască, sugrume, calce pe testicule. Nu vor trece pragul acelei camere dacă nu acceptă să dea o palmă unei păpuşi, şi dacă nu intră cu atât mai bine… Păpuşile vor da şi ele palme, vor fi asamblate pe nişte mecanisme perfecte.

Casa va funcţiona ca o conştiinţă care se va ȋnnoda şi va creşte, ca un miez dulce, se va demola ȋn fiecare Decembrie şi se va reclădi ȋn Ianuarie, se va picta şi scrie ȋn diferite locuri ale clădirii, cât timp va fi demolată se va şpreia pe dărămături. E o ruină care nu se va scufunda ȋn nostalgii ci ȋn grafitti. Muchos gracia. Ȋn sala oglinzilor cel care stă ȋn mijlocul ȋncăperii se va zgâi la sine – zgâirea e o formă de contemplaţie ȋn care lucrurile nu s-au decis fericit – peste tot, pe pereţi, pe tavan, ȋn câteva sute de ipostaze, se va picta pe ipostaze, iar ȋn curte vor fi femei poliţist, goale… Fiecare zi să aibe o temă, fiecare lună să aibe o culoare, fiecare an să aibe un animal şi fiecare ministru un crocodil la poartă. Noi vom umbla ȋmbrăcaţi ȋn steaguri, cu găuri. Ele vor umbla ȋmbrăcate ȋn găuri, cu steaguri.

Această casă va fi legată la alte situri, fiecare corespunzând micilor unităţi administrative, primării de sectoare, sate şi aşa toată ţara, vom trece ţărănimea pe internet, pe muntele Ceahlău se va instala un individ ȋntr-un linţoliu care ne va spune ȋn direct starea vremii din inconştientul juridic -, nimeni nu va putea să-i facă nimic, nimeni nu-l va putea opri, nimeni nu-i va dicta ce trebuie să zică – englezii au parcuri cu scăunele – , fiecare televizor va avea o camera web – şi va ȋncepe vorbăraia de la sfârşitul lumii -, se vor propune măsuri pentru repararea străzilor sau distrugerea lor totală, schimbarea unui funcţionar obraznic, şi se vor delimita circuite ȋnchise şi zone de interes –, internetul a spart comunităţile relansându-le ȋn periferiile persoanei noastre, ȋn numele libertăţii, evident -, oamenii vor putea vorbi unii cu alţii ȋn spaţiul geografic, nu virtual, Scara Blocului!, ȋn fiecare sat se va izola cineva ȋn podul casei şi va vorbi tot timpul, ȋn fiecare familie se va declara un membru liber să spună orice… nu vom mai cumpăra ziare, nu vom mai deschide nici un post public – căci acolo nu ştim cine vorbeşte, opiniile nu se vor mai debita prin mass-media controlată de securitate şi politicianism unsuros. Secolul anarhic ȋşi va scoate tribunii din benzile desenate. Tribunii se vor ȋntâlni la sfârşitul anului şi vor face un partid portocaliu, acesta va câştiga alegerile.

După care va veni iar Iliescu şi vom mânca jar.