Omul etern

“Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperişul căzuse înlăuntru, păreţii erau crăpaţi, pe alocurea căzând în ruină, înnaltă floarea soarelui se iţiia la fereştile-i fără cercevele şi păsările-şi făcuseră cuiburile între grinzile bolţilor ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să priveşti aşa o desolare; dar niciodată n’am văzut o mai magică privelişte.” Regina Maria

               Luaţi prin surprindere de către-un fapt fără ideologie, intelectualii europeni sunt plătiți să adune cu buricele degetelor bobițele de plastilină prin buzunarele pantalonilor și să dea un nou tip de om universal. Să-l pună pe tabla de șah să vadă ce figură face căci europenismul e doar un preludiu ȋntrerupt de miștouri și demagogi. Peste ocean America a câştigat toate pariurile ȋn afara acestuia: individul ei e o noţiune fără conţinut, o abstracţie, o formulă de politeţe. Americanul fugind de-a lungul autostrăzilor prin Los Angeles cum ȋl zugrăvea Marghidan e mizerabil și mai jalnic decât ȋn vechile state europene unde ne băteam și ne iubeam pe apucate. Europa nu mai are alt mit ȋn afara acestuia, de Om Universal, orice alt zvon e semnul unei schisme, nu te pui pe spart nuci cȃnd ceilalți au trecut la champagne. Grecii n-au bănuit să fie greci ci şi-au dat seama pe parcurs, la ce să ne gândim nu ştim ȋncă pentru a deveni europeni, să ne ȋmbrățișăm poate? Dar cȃți au făcut duș? Cȃți vin cu praf de scărpinat?
Nu vom fi ceva deslușit doar ȋn virtutea faptului că am mai fost astfel, ci mai degrabă nu vom mai fi nimic ȋn virtutea acestui principiu, răspicat nimic. Europa nu are nici un pariu nou, nu mai nici măcar suficientă. America ne-a salvat de ideologia maselor prin individ dar cine ne va salva de ideologia individului căci și asta a ajuns la capăt. Iată ce să considerăm, o divagaţie… Şi putem să-i luăm şi pe turci cu noi, şi pe venezueleni. Că suntem, nu mai ţine de noi, am pus la bătaie. Ce mă interesează din acest om european, trebuie să recunosc, nu e de apărat ci de-mpușcat ca iepurii pe cȃmp.

                 Ȋn afara variantelor mai vechi, de om al luminilor bunăoară, o singură variantă mai face concurenţă pe scena lumii acestui Om Universal, ȋntruchipându-l: Omul Etern. Ȋn Europa sunt pe cale de dispariţie (sic), alte specii, poate cea mai răspȃndită fiind Omul Ȋnghesuit calcă locul. Nu se mai nasc deci indivizi rotunzi care iau totul de la ȋnnaintaşi, grai, port, case, tradiţii şi le pun mai ȋncolo o sută de ani, neschimbate, cum ȋn Egipt au fost trei mii de ani ȋn care nu s-a schimbat nimic. Ȋnchipuițivă un plugar prin Sahara la capătul acestei perioade, cum se simţeau oamenii după trei mii de ani de nimic? Dar poate că și noi avem ȋntr-un fel ameliorat și găunos vreo două mii deși accesăm o altfel de calificare a duratei, ȋncremenirile au tot felul de forme de excelență și campioni.

                Un amic mi-a arătat o fotografie din interiorul unei case părăsite din Ţara Moţilor, era o schelărie de lemn decojit, un acoperiş transparent pe care se urcase iarba şi aspectul acela de bârne prăbuşite, smocuri de paie umede, improvizaţia de lemne ȋntoarse cu un asemenea simţ că parcă se ţineau unele de altele ȋntr-o atingere miraculos calderiană, şi unde era moţul? La urma urmei. Am simţit că din gaura aia am ieşit noi toţi, era ca o fereastră ȋn neolitic, un om etern, ȋntreg, modern, care abia plecase de acasă. Catedralele ăstora din Noord păreau acum făcute din paie, la dispoziţia unui capriciu gotic de juma’de secol şi casa aia din cremene, moțu’ meu! Casele africanilor sunt mai degraba natură, e altceva, omul care se furişează ȋn natură, care se ascunde, africanul este abia născut, nu a ȋnceput ȋncă revolta. Omul etern mai e doar ȋn Romania deci, şi poate ceva pe la sârbi şi macedoneni. Ȋntrebarea interesantă, au oare chinezii, ȋn lipsa unei tradiţii eschatologice, deci a unei durate ȋndreptățite să stea, un om etern? Răspunsul e nu, nu au. Chinezul transformă orice, ar face orice să iasă din istorie, faptul că nu o inventat-o ȋncă nu-l ajută cu nimic.

                  Fascinaţia către arhaic a europenilor nu a fost un capriciu artistic, a fost intuiţia unei noi platforme culturale din care noile tehnologii ale timpului vor fi lămurite. Acum când istoria nu mai are nici un sens, când putem să ne reluăm ȋndeletnicirile eternităţii sau nici un sens anume, vreau să spun, poate o să ieșim și noi ȋn istorie, sau ȋn ce a mai rămas. Memoria e inutilă pentru că nu mai dă seama de lucruri, le minte, am conchis că totul e limbaj, deci omul etern e singurul care ȋşi poate aduce aminte ȋn mod util, organizat. Suntem noi ȋnşine după ce punem ȋn paranteză toate artificiile puterii şi ale puterii timpului. Ne facem o grotă ȋn pământ, legăm nişte bârne cu sfori şi apoi plecăm aşa cum sufletul ȋşi face o grotă ȋn trup, face ce face şi apoi pleacă. Omul religios e fermecător dar e pus pe şotii. Omul religios e omul compromis de dumnezeire. Omul etern, nu, compromite el pe Dumnezeu. Omul etern nu e acelaşi cu cel religios, eternitatea e o starea de fapt cea mai simplă, priviţi o pisică cum stă pe geam. E eternă. Ar trebui să te cutremuri nu ȋn faţa unui om care poate cunoaşte –ca grecul – ci ȋn faţa unui om care nu mai poate afla nimic, un om care şi-a ȋnghiţit mirarea. Cine se mai miră azi? Şi uite câţi savanţi avem.

                  Acest om etern e complet apolitic, evident, pentru ca simpla lui gestică ȋl situează sub sau deasupra statului, dar nu ca barbar ci ȋl pune astfel cu toată cultura şi am putea spune cu toată civilizaţia sa. Ȋntr-o epocă ȋn care puterea se divide neȋncetat, omul acesta poate trăi din ce ȋn ce mai comod, se poate regăsi… Românii sau nu poate românii, mai degrabă unii români au trecut cu miile pe sub istorie pentru a se revărsa ȋntregi din basmele greceşti şi poveştile latine direct ȋn Europa Unită, căci Europa e unită la două capete, la ȋnceput și la sfȃrșitul ei. La ȋnceput a fost chiar mai mare decȃt o ȋnchipuim acum, eram virtuoși, crocant și fandosit indo-europeni. Ceilalţi au simulat ca să spunem aşa toată istoria şi au ajuns la acelaşi rezultat, arta arhaică românească i-a scăpat şi pe francezi de neoclasicism la timpul potrivit. Acum acelaşi om etern poate să dea o nouă expresie, ȋn mijlocul cetății, dar cum spuneam, unde e moţul? Unde eşti bade?

                  Pentru că nu contează cât ai parcurs, ȋn ordine spirituală. Erudiţia e inutilă, cerbul e mai graţios ca o balerină, pisica mea mai deşteaptă decât Hamlet. Unele lucruri sunt şi pot fi formulate de la jumătatea frazei. Din această perspectivă temporală, suntem cei mai aproape de omul pe care urmează să-l inventeze ăştia. Şi puţin pe la sârbi, şi puţin pe la macedoneni.