Iresponsabil si megaloman
Mi-am dat seama că sunt intelectual ȋn ultimul moment şi am ȋncercat să salvez aparenţele fiind iresponsabil şi megaloman, intelectual adică fur şi creez continuu, nu din acela oficial, totuşi poliglot, şi mai ȋnrăit. Majoritatea prietenilor au ȋncetat să-mi vorbească pentru că nu mă adresez de la egal la egal, nu există oameni egali cu tine, asta au inventat scursurile, ȋntelegerea ȋnceputurilor de lume e că fiecare e mai bun decât fiecare, scapă cine poate, nu vreau sa cedez nici un lucru pe care ȋl pot pretinde desi nu vreau să posed mai nimic ȋn mod special. Mă bucur că s-au izgonit de fapt, e un semn bun, ne trădăm prin oameni ori prin cei care nu ne trădăm, ȋi folosim, ceea ce e un blestem şi mai mare.
Când se apropie unul de tine, să fii atent, vine cu un negoţ, are mereu o strategie, aşteaptă să taci pentru ca el să ȋnceapă să vorbească ȋn sine despre lucruri care te privesc, când ȋncepe fraza cu el ȋnşuşi, ȋn gând, ȋn acel moment, e timpul să pleci. Nu le da şansa asta. Nu suport gândurile celorlalţi, oamenii sunt obsceni. In Olanda, unele dintre cele mai ȋntâlnite patologii sociale e chiar asta de care m-am ȋmbolnăvit eu acum. Nu ne mai suportăm.
Din punct de vedere social sunt destul de prins, uneori am sentimentul ca alerg câte trei zile. Din punct de vedere personal ȋnsă, sunt cel mai liber om din lume, simt numai ce vreau, când vreau şi de ce vreau, cei din jurul meu s-au obişnuit sau sunt la fel. Ȋn general evit, ca să fiu sincer. Nu mi-e frică de foame, de moarte, şi nu mi-e jenă să ȋmbătrânesc, mă feresc mai degrabă de boli venerice şi nu mi-e teamă de tortură, am avut prima tinereţe extrem de violentă, sunt ȋn general lipsit de empatie, chiar şi faţă de mine dacă se poate spune astfel, emoţiile nu mă mai interează, ca atmosferă de lucru; m-am ocupat exclusiv de ele până pe la 23 de ani, ştiu totul despre sentimente, din acel moment am ȋnceput să am numai gânduri şi plăceri. Emoţiile dau vieţii profunzime dar pot fi recuperate din ceilalţi, nu trebuie să le suporţi tu pe pielea ta ca să profiţi de ele. [fragment]
Unui scriitor trebuie sa-i raspunzi oare doar in limbaj de scriitor pentru a comunica cu adevarat?
Las adesea in viata mea, in educatia mea, mult loc intamplarii, si azi dimineata m-am intalnit cu textul asta, al unui al tip de “apostat”, unul al stiintei, si nu stiu sincer de ce ( fara nici o intentie, fara urma de tristete sau nemultumire), chiar daca probabil il cunosteati, intuitiv, m-am gandit sa-l vi-l postez. Mergea nu doar aici, ci si la comentariul-Puric. O zi buna !
” … Şi în colţul acela singuratic am început să scriu povestiri.Acum îmi dau seama că scriam de fiecare dată cînd mă simţeam nefericit, cînd mă simţeam singur sau nepotrivit cu vremea în care se întîmplase să mă nasc. Şi mă gîndesc daca nu va fi veşnic aşa, dacă arta aceasta, încordată şi dezmăţata, nu se va naşte mereu din înstrăinarea noastră, din angoasa şi nemulţumirea noastră. Un fel de tentativă de reconciliere universul acestor fragile, neliniştite şi pline de dorinţi creaturi care sînt fiinţele umane. Pentru că animalele nu au nevoie de aşa ceva: le ajunge faptul că trăiesc. Pentru că viaţa lor se scurge armonios, mulţumindu-se cu necesităţile atavice. Şi o pasăre se mulţumeşte cu cîteva seminţe sau nişte viermi, cu un copac în care să-şi facă cuibul, cu mari spaţii pentru zbor; şi viaţa i se scurge de la naştere pînă la moarte în ritmul fericit care nu e tulburat niciodată nici de disperarea metafizică, nici de nebunie. Pe cînd omul, ridicîndu-se pe labele dinapoi şi prefăcînd în secure prima piatră ascuţită, a pus bazele grandorii şi, în acelaşi timp, ale angoasei lui; pentru că va înălţa cu mîinile şi cu uneltele făurite de mîinile lui această construcţie atît de impunătoare şi de ciudată care se numeşte cultură şi va purcede astfel la marea lui sfîşiere, căci va fi încetat să mai fie un simplu animal, fără să fie încă nici Dumnezeul pe care i-l sugerează spiritul. Va fi o fiinţă duală şi nefericită, care se mişcă şi trăieşte între pămîntul animalelor şi cerul zeilor lui, care şi-a pierdut paradisul pămîntean al inocenţei, fără să ajungă la paradisul ceresc al mîntuirii. O fiinţă suferindă şi cu mintea bolnavă care-şi va pune pentru întîia oară problema sensului vieţii. Aşa că mîinile, şi apoi securea, focul, şi apoi ştiinţa şi tehnica vor săpa tot mai adînc prăpastia care îl desparte de rangul lui originar şi de fericirea lui zoologică. Şi oraşul va fi pînă la urmă etapa ultimă a goanei lui nebuneşti, expresia maximă a orgoliului său şi forma cea mai avansată a alienării. Şi atunci, oameni nemulţumiţi, puţin orbi şi oarecum nebuni încearcă să regăsească pe dibuite acea armonie pierdută a misterului şi a sîngelui, pictînd sau descriind o realitate deosebită de cea care, din nefericire, îi înconjoară, o realitate care pare adesea fantastică şi nebunească dar care, ciudat, se adevereşte a fi, pînă la urmă, mai adîncă şi mai adevărată decît cea de toate zilele. Şi astfel, visînd puţin pentru toţi, aceste fiinţe fragile reuşesc să se ridice deasupra nefericirii individuale, transformîndu-se în interpreţi şi chiar în salvatori (îndureraţi) ai destinului colectiv. Dar nefericirea mea a fost dintotdeauna îndoită, deoarece faptul că sînt debil, un spirit contemplativ şi nehotărît, aburul m-a împiedicat mereu să ajung la acea nouă ordine, acest
nou cosmos care este opera de artă şi am sfîrşit întotdeauna prin a cădea de pe schelele construcţiei mult dorite, care m-ar salva. Dar după cădere, zdrobit şi încă şi mai trist ca înainte am pornit în căutarea simplelor fiinţe omeneşti. ”
( din Eroi si morminte – 1961 )
va multumesc de raspuns, intradevar citisem cartea dar fragmentul nu mi-l amintesc acum. apropierea ma maguleste si ma intareste, desi nefericirile , de orice fel ar fi ele, ni le acordam unii altora fara vreun merit si fara asteptari sau asa ar trebui sa fie dar scriitorul triseaza…