Căprării

“Chacune de tes lettres rencherit sur l’incomprehension et la fermeture d’esprit des precedentes, comme les femmes tu juges avec ton sexe, non avec ta pansee.” Antonin Artaund, Le Pese-Nerfs

Poţi scrie ȋnmugurit de gândul unei revoluţii, ca Marx, cum se apleca gârbov deasupra mesei de scris să omoare pe cineva, sau ȋmbibat de lecitină, nicotină, lăţit de psilocibină, ţuguiat ȋn DMT ca un piroman care intră ȋntr-un cocon de mătase să iasă cu ultima suflare fluturele albastru al gândului din el, după moarte. Ori simplu după. Ȋţi poţi ȋnfige un cuţit ȋn ţeastă şi scrie, ca Artaud. Poţi scrie să restabileşti ordinea, cum baţi din picioare de frig, iarna, să nu ȋngheţi, ori pentru că eşti obligat, că nu eşti bun de nimic şi scrii, cum ai fi căzut ȋntr-o groapă. Te poţi abţine să scrii, clipă de clipă, până când un plâns adânc ȋn tine te stoarce pe un mosor de măcinat oasele. Dacă nu realizezi nimic prin scris, ai toate poziţiile, acum dintr-un bar englezesc pe Elandgracht pot scrie englezeşte, pe o cămilă scriu cămileşte, scriu din loc, nu din mine. Ȋmi place muza sângeroasă a lui Marx, din acea postură mentală scoţi ce-i mai bun. Aş da un ochi, o mână şi trei dinţi să mai cred că voi schimba ceva. Scrisul şi sfinţii au ieşit din calendar.

Cea mai seducătoare dintre dintre revoluţiile pe care le-aş dori e revoluţia plantelor, cu toţii să amuţim, să ne mineralizăm. Voltaire e un mizerabil, să scrii ȋmpotriva lucrurilor pe care ȋn altă viaţă ȋmi imaginez că le-aş considera sacre, mai degrabă aş scrie ȋn favoarea lor, mai degrabă ar scrie ele ȋn favoarea mea. Mai frumos e să scrii ȋn lumina unei femei, ca o lampă. Sunt femei care strălucesc direct pe hârtie aşa cum sunt unele care dau direct ȋn peliculă. Femeile-hârtie au profunzime, dacă ȋnchizi ochii, le vezi doar lumina, nu mai ştii cum arată. Femeile-peliculă sunt femei care trăiesc ȋn cele mai diminuate cute ale gestului, pe care le poţi vedea continuu, care se privesc şi ele neȋncetat. Fără trup s-ar stinge precum o lumânare. Se iubesc mai fără scăpare decât le-ai putea iubi tu, le poţi avea doar privind ȋmpreună, sunt peisaje, uneori un ȋntreg climat. O femeie din aceasta poate fi ȋntr-o zi de primăvară mai bogată ȋn gesturi şi expresii decăt toate colecţiile de artă modernă ale muzeului Luvru. Când e modernă.

Scriu pentru că ȋmi place, nu scriu să placă ce scriu, când nu iese, dacă ȋmi place, nu contează ca n-a ieşit, eu scriu ȋn continuare. Când sunt rău, pleznit, descompus ori când sunt altcineva, ȋmi place să scriu, nu aştept. Scriu fără să ştiu, fără să cer nimic, odinioară scriam cum ȋntinzi mâna să te sculptezi ȋn aer, ieşeam pe stradă ȋntr-o armură, mă plimbam printre oameni pe care ȋi scriam, fiecare cuvânt pe hârtie era o certitudine, acum nu. Mai ştiu că ceea ce scriu nu contează, sunt salvat, deci scriu orice. Scrisul nu e o faptă. Am ȋnsă perioade când textul ȋşi iese din matcă şi se revarsă pe masă ca ceasurile lui Dali. Nu mai sunt scriitor deşi demult am fost, inconstanţa mea şi schimbările de macaz sunt pentru că nu pot strânge, recunoaşte şi condamna textul la a se produce ȋn defavoarea lucrurilor care ȋl germinează, nu-l mai pot trăda cu mine ȋnsumi. Nu pot scrie decât din mendrele unor lucruri care ele ȋnsele ar trebui să existe ȋmpotriva scriiturii, nu scriu cu un text pe care să-l ştiu şi nu ştiu textul care se scrie, ȋl ating doar din afară, mai cred că de voi intra din nou ȋn acel foc, ma voi pierde din nou. Mă ȋncălzesc la focul scriiturii, nu mai cred, ştiu că textul e un animal care ucide, ştiu că se poate trăi ȋn foc, mai ştiu şi ce anume se poate spune de acolo, sunt ȋnsă mai degrabă o fiinţă ȋnceată, polară.

Lucrurile au o natură textuală care nu se doreşte ȋnregistrată ca atare, scăpând continuu, lucrurile mor unul câte unul ȋn text, dacă le-ai păstra ȋnsă ȋn viaţă, le-ai ne-scrie? Să renunţi la a scrie lucrurile care nu ştii unde duc pentru lucruri care nu vor muri niciodată, abandonul acesta e un act biologic, textul meu m-ar căsăpi, ar folosi orice ȋmpotriva mea, fiecare om are un animal textual, totemic undeva ȋntr-o cavernă, ȋn adâncuri, al meu e un carnasier, ȋl las să doarmă. Până la urmă, tot ce nu scrii, vezi mai bine. Micile povestiri pe care le produc nu sunt decât un recul ȋmpuţinat al unui text pe care ȋl recunosc şi-l ȋmpuşc caligrafiat prin gesturi, culori, temperaturi, textul deschide câteodată această germinaţie, alteori o urmează schiopătând. Aş prefera să scriu ȋntotdeauna ceva ce se petrece, ce s-a petrecut deja, de aceea mă şi pot abţine, când nu intervii ȋn fabula mistică e mai bine; să laşi lumea să facă, să nu vii decât pe urmă.

Scrii când nu ştii, când nu mai poţi să nu mai ştii. Sunt ȋnsă intervale, pasarele, poduri, trapeze ale fiinţei ȋn care pot trăi fără text, tocmai pentru că aceste respiraţii adânci seamănă cu textul, ȋl imită, au fluorescenţa semantică a cuvintelor nepronunţate. Mă regăsesc fără să insist. Femeia este fără ȋndoială, ȋn concentraţia manifestărilor, chemărilor ei, sinonimă chemării textului. Uneori, dincolo de limita ingenuităţii şi a ferocităţii, femeia devine text, este text, ori este riscul lui. Ȋn acel moment, opreşte-te pe marginea prăpastiei şi ridică ochii spre cer. Zeii sunt geloşi pe tine. [fragment]