Death Row

 

"kathañca,bhikkhave,bhikkhuakkhaṇavedhīhoti?

idha,bhikkhave,bhikkhu`idaṃdukkha’ntiyathābhūtaṃpajānāti…pe…`

ayaṃdukkhanirodhagāminīpaṭipadā’tiyathābhūtaṃpajānāti.

evaṃkho,bhikkhave,bhikkhuakkhaṇavedhīhoti.

 

                                             Yodhājīvasuttaṃ (Cavalerul), AN 4.181

 

Și cum poate un călugăr fi acela care trage cu arcul la fel de rapid ca un fulger? Aceasta se ȋntȃmplă cȃnd călugărul ȋnțelege ȋn mod limpede că aceasta e suferință și mai ȋnțelege ȋn mod limpede practica și drumul pȃnă la ȋncetarea suferinței. Astfel poate un călugăr fi acela care trage cu arcul la fel de rapid ca un fulger. (trad auth.)

 

 

 
              

 

 

 

 

Cuprins:

 

I.                  Scurtă trecere ȋn revistă a personajelor care domină viața culturală ȋn Romȃnia, importanța, rolul, realizările lor, tipul de prestigiu și inadecvările.

II.               Un model alternativ pornit din mai vechea tradiție europeană a eredității, dispoziția acestui model ȋn simetrie față de tipurile de solidaritate orientale și o punere ȋn relație Orient-Occident prin definirea a două tipuri de meditație.

III.           Scurtă notă despre liberalismul olandez.

 

 

 “Ȋncep cu paginile de față, publicarea cȃtorva note, sau observații, sau reflecții, sau monoloage asupra genereției noastre.”

 

                            Mircea Eliade

                                                                                                       “Profetism romȃnesc"

 

 

 

 

 

 

 

                               I

 

 

 

 

 

Am fost acuzat – pe drept -, de către procleți, ei… pur şi spontan condamnabili dar iertați de către o societate care are alte urgențe. Uneori au dreptate căci și asta e o meserie, vȃnezi fragmente de adevăr și țipi tare. Prinzi o astfel de oportunitate și ȋți merge bine toată viața, te pensionezi dintr-o șoaptă, dintr-o frază bine țintită, o admirație simulată la fileu. Ei văd ce-a fost și ce vine, ȋncolonați ȋn revistele de cultură și literatură, colocvii, conferințe cu bani de la Institutul Cultural Romȃn unde l-au pus pe Schizzo să-și dea cu părerea despre intrarea noastră ȋn modernitate prin suprimarea fondului tradițional, cu amici prin fundații europene, cu prietenii de la Berlin care trimit bani pentru educarea romȃnilor, cu statute stătute pentru că lumea face numai presă. Au rămas din cultură gradele militare și pingelele dicționarelor, inventarele, clădirile, comisiile care nu fac absolut nimic, manichiură și pedichiură la mătuși de savanți și nepoței Retard și existențialiști ce dau un lustru epigonic pe ceea ce am putea numi lașitatea lui Noica: fenomenologie, psihologism, discutarea lucrurilor ȋn afara timpului și spațiului. Steagurile sunt la gunoi, folosite ca fețe de mese prin cancelarii sau ȋnfipte ȋn tort, de zahăr. Dacă ȋnjur, nu-s publicabil, nu mă aranjez, n-am valoare de piață. Pleșu spune: “Societatea autohtonă s-a “stabilizat”, s-a instalat ȋntr-o unanimitate a injuriei, ȋntr-o mare de negativitate agresivă. Ȋn orice direcție ai privi, simți maidanul.”[1]Am vrea să credem că sunt lucruri mai rele chiar și decȃt asta: de ce ȋnjuri și pe cine. Ȋn lumea noastră să ȋnjuri ȋnseamnă că ai ajuns la miezul situației, un soi de Evrika! E o sudalmă ontică, undeva, ȋn adȃnc și e mai bine decȃt să dai cu pietre…

Ȋnjurătura poate fi semn de iubire, nu numai de ură, bunăoară Nea Ion, potcovarul din Malu Spart, beștelea murgul și iapa de dimineață pȃnă seara, așa le spunea el că-i sunt dragi. Așa ȋncepeai să-i iubești și tu… Unchiul meu Carpul din Meteleu, ȋn Bărăgan, mai uns cu toate alifiile decȃt țăranii lui Marin Preda, auzise pe front cum măscăreau toate neamurile. Cȃnd se punea pe ȋnjurat ȋn iugoslavă ȋi săreau eliberate găinile curtea, la vecini. “Stréeléea!”[2]. Gyuri, cascadorul, prietenul meu cu plete și nebun cȃnd dădea urletul hunilor ȋn mașină spre Buftea, la filmări, provoca accidente căci uitau toți să pună piciorul pe frȃnă: “Huuuuuuuuuuuléeeeeooó!”Trecȃnd ȋn registru serios pentru o clipă putem chiar spune, violența este un destin de care nu scapi. Sunt oameni născuți să lupte, cum sunt alții născuți să ȋndure, cum sunt alții născuți să nască. Ȋnjuri că ești născut să-njuri. Mă ȋntrebam citind un articol din “Revista 22” dacă nu cumva sunt o brută, dacă nu voi sfȃrși rău, dacă ar trebui poate să mă retrag, să mă folosesc de lucruri și de oameni cu gingășie. Nu…

Cioran s-a apucat să ȋnjure cu poftă pentru a-și aduce aminte de romȃnă și romȃnce prin Paris, bătrȃn, doar o auzi Friedgard Thoma ce fluier scoate el din oasele goale. Ȋnjurăturile pot avea și ele stil, bunăoară sunt ȋnjurături nevinovate care te scot din ȋncurcătură cum te-ai fi-nțepat ȋn buricul degetelor, ȋn acel moment simți că ȋnjurătura ia durerea ca o rugăciune. Sunt apoi sudălmi savante și lungi, Ovidiu ȋn Berlin inventează astfel de fraze complicate la volanul Ferrari-ului său, delectȃnd pe nemții neaoși pentru că germana nu are ȋnjurături savuroase și trebuie lucrat. E un ludic de netăgăduit ȋn ȋnșiruirea organelor, actelor, pozițiilor corpului, umorilor, mucilor ȋn invențiile lui Ovidiu care e de altfel un artist total de teapa lui Valentino sau Armani, fin și atroce, cu o răgușală a vocii care ar face milioane de dolari pe scenele de jazz din New Orleans. Doar el a făcut milioane din alte lucruri, că n-are numai voce. Mi-a spus și mie sudălmi teutone dar trebuia să-l pun să mi le scrie. Germanii sunt mai degrabă specialiști ȋn gafe istorice decȃt ȋn adjectivare. Italiencele cred, pot să ȋnjure iarăși cu dragoste. Olandezele sunt placide, spun doar: “Kut!”

 

 

 

 

[3]

Cȃnd ȋnjuri ești deja ȋn faza a doua – n-ai ȋnceput tu agresiunea! – dar exprimi ceva și din caracterul tău – deci puțin și-n partea-ntȃi – sudalma se referă la cȃt te ține răbdarea, nu indică limitele gȃndirii. Nu ești prost că-njuri. Uneori lipsa de răbdare e semn sigur de inteligență, depinde de cȃt ȋți e de foame. Și ȋncă un lucru trist dar adevărat: fără ȋnjurături lumea asta ar fi mai rea, paștele mamii ei de viață. Eleganța nu te salvează decȃt ȋntre rude și prieteni, Mengele, celebrul călău din Auschwitz, a fost un om fin, aproape timid, poate știa să și danseze. Nici Ceaușescu nu prea ȋnjura. Oamenii care nu ȋnjură sunt suspecți. Admir pe anarhiști dintre cei violenți politic, cum ȋi numea Ţuțea, “jandarmi ai societății” care nu ȋndurau vreo nedreptate niciunde, nicicui dar ei nu ȋnjurau, luptau. Ȋn Amsterdam sunt mulți dar s-au contaminat de politici de Stȃnga, cumva au ȋnvățat deci să-njure. Anarhiștii au salvat cȃteva străzi din vechiul oraș, s-au luptat cu poliția săptămȃni ȋn șir pentru că prin anii șaptezeci s-a demolat mult, vroiau să modernizeze – iaca Patapiedici -, să astupe canalele, să pună tramvaie. Violența ține lumea asta, și violența e o artă așa cum poate fi un eșec. Violența nu dă numai răspunsuri, uneori pune ȋntrebări.

Nu mă ȋndur să-mi amintesc despre ceea ce se petrece ȋn țară ȋn termeni epurați, eleganți, deși aș putea, oamenii și lucrurile se adresează temperamentului meu, care e ȋn genere calm. Cȃnd ȋmi vin dracii ȋnsă vreau să mă bat, să ȋi dau jos, să strig, să ȋi ȋmpușc. Și ȋmi dau seama că nu ajung să țip, să ȋi dau jos, să ȋi ȋmpușc pentru că nu mă gȃndesc destul de bine. Sunt evidențe: fără unii dintre noi ar fi o planetă mai bună. O țară mai bună. O Revoluție mai bună. Mai abitir mă ȋntărȃtă lucrurile care nu se lasă ușor ȋnjurate, care prestează cumva deasupra efectivelor de gunoieri din care e de fapt societatea noastră făcută pentru că asta este, am vrea doar să fie altfel. Aș vrea și eu să știu, să numesc, să-mi aleg pe cei care ne vor duce la liman, dar nu-s. Unul dintre exemenele de luat e să poți ȋnjura tot, dacă rămȃne vreun rest ȋnseamnă că nu ai atins zen-ul. Ȋn Nord, iarăși, oamenii ȋnjură de la ȋnceputuri, cu artă. Poemul Edda conține un fragment din ȋntrecerile tradiționale de ȋnjurături ȋntre barbari, se pare că ȋn timp germana a pierdut ȋnjurăturile dar noi ȋn romȃnă le-am dezvoltat, semnifică și asta ceva. Dacă n-ai filozofie s-o discuți printre pilare de marmor, te contrazici cu ce ai la-ndemȃnă: pietre, organe, ca un barbar ce se respectă… Uneori ce ai la ȋndemȃnă e cea mai aleasă dintre filozofii. Gȃndirea-i șugubeață.

Iarăși japonezii susțin că nu trebuie să crezi ȋn nimic prea tare. Dacă ești prins că mai crezi totuși ȋn ceva, primești un băț pe cocoașă. Și maestrul stă la spatele tău cu părul și cu parul ridicat, ȋnșirȃnd ȋntrebare după ȋntrebare. Dacă mai crezi ȋn onorabilitatea vreunui personaj ori ȋn conduita unui zeu, ȋn Buddha ȋnsuși, primești un băț pe spinare. Așa ȋl bălăcăreau călugării pe Buddha ȋnvățȃnd să gȃndească ȋn spiritul și litera lui. Spărgȃnd totul, ȋnveți să gȃndești. Altă cale nu e. Pe cine vreau să-njur? Pe Cei Zece Strategi ai Athenei: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici. Promit să ȋnjur doar cȃnd nu mai găsesc soluții pentru că recunosc, am frustrările mele și cedez urei dar consider că ura, ca și iubirea, trebuie să o exprimi liber. Igienă socială contra igienă intimă. Promit ȋnsă să-i judec așa cum n-ar fi Stat, Dumnezeu, poliție, democrație, Academii, burse Humboldt, doctorate. Promit să-i judec după MINTEA MEA ca și cum aș fi liber să-i judec, să-i judec adică ȋn curul gol. Pentru că au ajuns ȋn momentul cȃnd sunt judecați și nu contraziși, au trecut peste asta, ei nu se lasă contraziși. Ȋn felul acesta, ei nu sunt niște filozofi ai culturii, ei sunt tiranii ei și vrem capu’ lu’ Moțoc urgent. A venit momentul ca filozofii noștrii sa ia bătaie și să ne spună ei ce fel: idealicească sau materialicească. Și promit, dacă voi ajunge la concluzia că trebuie să dispară, că ei vor dispărea! Nu e frumos? Dar nu știu ȋncă, să vedem…

 

 

                            ***

 

 

Nimeni nu publică un articol ȋmpotriva lui Pleșu ori Patapievici, nu sunt numiți, caracterizați, descriși, contraziși, inoportunizați, jenați de nimeni, merg ȋn plin. Autoritatea lor e ȋnsă un aranjament de presă, nu un merit real, sunt ei ȋnșiși nimeni, dar se tratează. Nimeni dar absolut nimeni nu vorbește de vreo urgență culturală, un manifest, un program, vreun entuziasm tenace, suntem prizonieri deja unei formule culturale ce ne otrăvește și dezagregă iar acum ȋn criza actuală, e ce n-aveam nevoie. La cȃte minți luminate avem. Am revăzut demonstrațiile lui Sartre ȋn Paris, filmate, superb. Chiar dacă bietu’ om nu pricepea nimic din ce se ȋntȃmpla ȋn secolul său, măcar avea nevoie să lupte, scotea lumea ȋn stradă. Ai noștrii ȋntelectuali ce fac? Sunt numai tȃrguri de carte mălăiețe, expoziții și vizite de celebrități din Barcelona, scheleți din Neolitic, interviuri, momȃi și documente scoase din gunoaie, morți ce nu se mai apără de exegeți – sau care-au ȋnceput să scrie! -, tot felul de nume celebre ce ȋmpănează texte inutile cum ȋși pun ȋn cap africanii toate penele de pe cocoșul ce și-a dat ultima suflare ȋn zborul ei măiastru de săgeată. Sfinți părinți ori flăcăiandrii pletoși cu fruntea-n vȃnt, purtați de evenimente ce nu spun nimic, galerii de artă și critici care nu au văzut nici un muzeu civilizat, inteviuri cu idioți celebrii. Cu toții ȋnvăluiți de carieriști tăcuți – aici tenacitate! – ce transformă cultura ȋn vulgaritate, populism, facil, imbecilitate și mediocrități cu spume la gură de genii universale. Adevărata vulgaritate e ȋnsă asta: a pretinde că știi, că ești, că dispui, a te declara ȋn centru, fără să faci, să lupți, să divulgi, adică să pui umărul. Apoi piper subcultural, Rep și Goa Trance pentru a pune un referent adolescentin peste comodități ministeriale. De genul: “spune-mi ȋn frigider – ce ai! – ca să-ți spun cine ești”. Doar asta e pe tarabe.

Și destoiniciile de paznic de turmă vrednic ȋn voce de bariton ce din culisele providenței romȃnești plutește dilematic și savuros pe deasupra tarabelor. Tupeul de a scrie despre că nu ȋnțelegem că nu știm, că nu ne purtăm, că nu voim, că nu alegem, că nu suntem, că am ratat statul minimal, că ne-am făcut de rȃs, că e praf ȋn capitală, că e Omul praf stelar, că praful se alege! Cȃnd noi pricepem foarte bine dar nu putem reacționa, știm și cine dar justiția nu ne ajută, ne purtăm ca niște animale pentru că suntem violați de instituții demente, alegem de fiecare dată pe cine nu trebuie și suntem ȋn cel mai trist mod cu putință, dar ȋncă mai suntem, da, la capăt cumva. Ȋnșelați de liderii de opinie care ar trebui ȋmpușcați pentru ȋnaltă trădare, dar n-are cine. Un tupeu absolut – la cei ce neagă -, ȋn fond una dintre simtomele unei patologii obișnuite, infatuarea, bombasticul, delectarea, sughițul de rȃs la mormȃnt ȋn miros de limonadă stoarsă ȋn capul unuia căruia i s-a tăiat limba. E una dintre cele mai misterioase lucruri cum apare admirația pentru astfel de greșeli ale naturii, de cele mai multe ori e o iubire care a luat-o razna, care nu se poate prinde de un om și caută un atribut, se abstractizează, adică moare. Așa s-a născut Pleșu, ȋn Techirghiolul ăsta. Și se tăvălește ȋn el ca un Porc. Maravillioso. Ministru și poet.

Presa culturală din Romȃnia e ȋn cvasitotalitatea ei maculatură, am renunțat să o mai citesc și nu mai trimit nimic, doar ȋi taxez online așteptȃnd vreun infarct dar sunt dȃrzi, au și bărbi, unii mai à la grecque, alții arăbești. E inutilă, nu m-ajută să spun cui vreau ce vreau iar o revistă ȋn care generația mea să-și facă simțită inițiativa nu se află. Dar am hotărȃt de astăzi să se afle și dacă nu se trezesc, paștele mamii lor de tineri slugarnici, chiar mai bine, rămȃn singur, iau toate ministerele peste zece ani, cȃnd mor ăștia! De altfel majoritatea dintre noi sunt deja antamați, livrați bisericuții din Păltiniș, acolo s-au coborȃt de pe munte scripturile și se traduce Schelling, Heidegger și nu mai știu ce presocratic bolnav de rinichi. Prostia e așa de mare și de avȃntată că ȋmi cer să le scriu poezii ȋn germană și italiană, nimeni nu crede că știu germana – pe ziselea – chiar dacă eu ȋmi fac cumpărăturile ȋn Germania. Ei cred că toată lumea e cretină și lustruiesc cizmele lui Pleșu care știe și puțină greacă! Mie de ce nu-mi spală și mie ciorapii, că știu și puțină sanskrită! Știu de Platon, ce a făcut el, și am sexul lui ȋn formol, la morga din Bucureștii Noi.

Presa e maculatură pentru un considerent simplu: nu exprimă nici o urgență culturală, las’ inițiativă civică: de la imperativul de a te ascunde zece ani pentru a citi tot, pȃnă la a salva arta de la Horezu ori de a restaura ce ne-a rămas din secolul optsprezece. Deși acolo sunt afacerile lui Caramitru, știe el, mă opresc aici, restaurările au mers cȃt au mers. Cu toții se ȋntrețin din subiecte ușoare la o cacaua fiartă, se cred scriitori, lectori, profesori, ȋnșiră titluri și tabere de vacanță, nulități Vasile, Pleșu spune Nelu, Nelu spune Păhărelu. Nu reușesc nici unu să facă o carieră europeană, dacă sar gardul nu-s buni decȃt de profesori de franceză. Ȋmpotriva celor lansați ȋn afară sar păltinișenii ȋn grup cu secretare, verișori, toți prin toate revistele, să arunce cu pietre și șmecherii. Cȃtă mișelie s-a consumat ultimele săptămȃni prin gazetele noastre culturale, ori poate nu știam, cine stă să-i citească că ți-e scȃrbă, numai de la titluri iei hepatita. Dacă le mai vezi și mutrele, apropos Simona Șora, doamnă ȋntre vȃrste, cu un scȃncet mișel: “Nobelul dăunează stilului?”, fugi frate, mȃncȃnd pămȃntul. O dăuna stilului, dar ȋntărește voința, i-am răspuns lui tanti. Cel mai frumos a fost unanimitatea glasurilor, toți au spus ce rea e Herta. Și că nu ne iubește. De ce ne-ar iubi? I-am ȋntrebat. Asta i-a nelămurit.

Pentru că redactorii, după scandalul cu Lefter – providențial nume! sunt pișați pe ei de spaimă, de-aia nu ne iubește Herta, că apărem cu pantalonii uzi. Filozoful-cu de-a-sila (sila ȋnseamnă virtute ȋn limba pali), Pleșu-dar-de-fapt-Liiceanu, a organizat ceaușește admirația ȋn tribune și huzurul imbecililor care au reușit să ȋncropească trei articole științifice despre temperatura ȋn biserici prin secolul XVII, după care nu vor mai avea nici o idee de-a lungul ȋntregii vieți și după moarte. Dar ce contează, unii s-au distrus avȃnd toate ideile din lume, asta muncă ȋn zadar. Ȋn rȃndul profesorașilor de romȃnă și grămăticilor s-a dat zvonul că unu’ a ajuns milionar, așa că vin toți la lins ȋn cur, ȋncolonați, pitoresc și melancolic. Cum spune CărărescuM, un “așa mare intelectual ca Pleșu”. Nu s-a purtat Băsescu bine cu el! Cu mine s-a purtat? Cu pensionarii s-a purtat? Cu Putin s-a purtat? De ce cu Pleșu CărărescuMle?! Pentru că Pleșu e mireasa, boule…

Pleșu a fost – printre altele – directorul Serviciului de Informații Externe sau ceva la Minister, nu te bați cu astfel de oameni decȃt ȋn țările civilizate cum mai vezi la televizor că dezertează cȃte un MI 5 și acuză tot ce mișcă ȋn UK. La noi dau toți de EM Ᾰi Șase. An-tan-te. Bursa, Ambasada, Dize-mane-pe Pa-Te. Deci nu poți să publici niciunde. Așa că am trimis o depeșă lui Liiceanu deunăzi, declarȃndu-i că scriu ȋmpotriva bisericuții lor și că aș vrea să public la Humanitas, mă ȋngrijesc de stil, fac și coperta, numai să ȋmi aranjeze ei distribuția. Scriu că vreau poate să-i ȋmpușc, ȋn treizeci volume, Lenin Magna Plaza. Sau să-mi vȃndă mie editura, am găsit pe cineva ȋn Olanda, l-am convins să ȋl cumpere și pe Liiceanu, le-am zis că-i bun. Peratologia – specialitatea lui Lipicescum – a fost numai o scriere de tinerețe, acum scrie ce-a scris Heidegger ȋnsuși, sau cum se zice, traduce. Aștept răspunsul dar Grămăticu’ șef face pe niznaiu. După cȃteva zile apare ȋn Dilema lor, că dilematici sunt, n-au ce face, sunt plătiți să fie, un articol de Pleșu-Andrei “Cine pe cine beștelește”. I-am zis ȋn comentar, să se bucure și ăia din redacția Dilemei, că or avea și ei oful lor: nu trebuie să fii cineva pentru a spune ceva. Pleșu preia relația ceva-cineva și scrie șapte zile mai tȃrziu: “Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva.” Trebuia să mai muncesc la replică, ministrul a rămas ȋn viață. Dar ȋncă nu-i ca Manolescu ce ne-a amenintat la Bookfest că nu o să mai moară niciodată, ăsta poate crapă.

Filozoful Pleșu, teoreticianul, estetul, sau cum să-i zic? Ne spune printre lacrimi că printre rȃnduri s-a scăpat ce vrea să zică: “O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. “ Aș vrea să precizez un singur lucru, referitor la ironia și răsfățul fin din acest verb, “a fi”. Lasăm statutele la o parte, că de statute suntem sătuli. Mai degrabă l-am ȋntreba despre ROLURI. Dar mă ȋntorc la Noica, el ar fi ȋnghițit ȋn gol astfel: Pleșu – Ființă ȋntru Devenire, iar studintele cu arțag: Devenire ȋntru Ființă. Devenirea, adică infarctul sperat. Dar ne ȋntoarcem la capul pătrat Humana ȋn batistă, Lipicescu’, pentru că el nu are chiar nici o idee și dacă mă enervez foarte tare pe Lipiceascu’, ȋi rescriu “Jurnalul de la Păltiniș”, frază cu frază, pe dos. Ce a fost adevărat din acea ȋntȃmplare. Dar nu se face să omori cartea, noi ȋl ȋnjurăm pe Lipicescu. Lipicescum, fratele, profesorașul, traducărețu’. Un filozof, am socotit, ar publica textele ȋmpotriva sa cu atȃt mai mult cu cȃt sunt pertinente, sunt “posibile”, asta e averea unui filozof: e contestat, deci contează. Și apoi mai vrea bani cu tot dinadinsul dacă o publică pe Müller – cu slogane online: “cumpărați-i toate cărțile, veți vedea de ce!” – care nu a fost de acord cu dizidența ȋn sau prin? limba romȃnă. Puritatea limbii romȃne (descătușată de Eminescu, ȋnjurat de Horia).

La prima vedere ai crede, presa romȃnească e ȋn integralitatea ei cumpărată de patroni cu politici precise dar oricȃt de organizați ar fi, altceva ține tăcerea. Sunt mai degrabă comodități, rețete de supraviețuire. Nimeni nu scrie pentru/ȋmpotriva ideilor, scriu să trăiască și cȃnd trăiești, trăiești ȋn grup, adică nu publici ceva ȋn numele altora. Iar ideile mele sau ȋnjurăturile nu dau pȃine la nimeni, dau ȋn cap. Aș putea ȋnveli și ambienta cȃte o vorbă mai aspră sau vreo intenție mai belicoasă, să ȋngrămădesc metafore și parfumuri de grămătic ori schingiuiri de fraze instruite și elitare, să vorbesc despre nimic – să devin publicabil! – dar nu depind de ei ȋn nici un fel. Am timp liber și bani destui cȃt să mă țin de capul lor pȃnă or da ortul popii și să ȋi bag eu “ȋn istorie” așa cum sunt prin unu, două, trei, zece volume pe care le voi publica așa cum vreau, și pe care le voi scrie ca un animal, așa cum sunt! Ȋn definitiv, dacă scrii ȋndeajuns de bine, de mult și de argumentat, complet și plauzibil, ce rămȃne din timpul tău e pus ȋn ceea ce tu scrii, tu dai fața epocii tale. Pentru că ăștia ȋn televiziune șterg periodic benzile desenate și nu mai rămȃne din Pleșu decȃt nostalgia unuia care se gȃdila din cuvinte goale, alb-negru și color. Bunăoară ce-a scris Goma, miile de pagini și cronica pe care o ține el lumii romȃnești e mai importantă, mai coerentă și mai adevărată decȃt tot ce scriu ăștia plus toate ziarele cu televiziuni și radiouri. Scrii? Dracu’ ȋi ia! Sau ȋnjură-i cu stil. Sau ȋmpușcă-i. Dar fă ceva!

Și nu biografiile pe care și le fabrică unii altora vor rămȃne (de rȃs) după rețeta Păltiniș-Tescani- Sorbonna-Mamma Mia-Zbor-ȋn-Bătaie-de-Joc-Eminescian-Dar-Totuși-Salaru’-Crește. Nu pot să le fur aerul comod, carpetele din birouri, apusurile de soare pe care Patapievici mărturisea că le contemplă de la birou ȋn timp ce noi contemplăm apusul de soare ȋn el ȋnsuși, diurnele și vacanțele pe banii cerșiți prin instituții europene cu pretextul că ne educă. Nemții, cȃnd ajunge Pleșu la Berlin, cred că el ne chiar reprezintă, ȋl primesc bine. Las’ că ce zice. Ȋi dau de mȃncare că ne reprezintă, că e Sartre al nostru, de stȃnga dar nu așa, cumva Adornian, dar ce mai contează, e hazos și nu strică, de ce ar strica? Tot e din Romȃnia! Numai că Pleșu nu ne reprezintă, doar ne ȋncȃntă. Și nu o să rămȃnă acest timp, promit, ca epoca Pleșu, Liiceanu, Para Piedici ori Manole Esca, precum au și aranjat ȋn comiții volumele și tămȃia, căci și-au aranjat și nemurirea, asta e mișto. Paștele mamii lor, pe ei! Aurul l-am dat la canadieni, guvernul l-au furat ȋn etern securiștii, ziarele mogulii, speranțele sunt scrise de CIA dar cărțile noastre, mor ultimele. Unii ȋși vȃnd și cărțile, ȋnainte să le scrie, alții se vȃnd pe ei ȋnainte să scrie ceva, alții nu mai scriu, că sunt vȃnduți. Evreii au rezistat două mii de ani, un popor ȋntr-o carte. Nu-i rău. E vremea să ne adunăm ȋn cărți, chiar și de ȋnjurat să ȋnjurăm de acolo. E vremea să facem numai gesturi care vor rămȃne, atȃt.

Căci se ȋnvȃrtoșesc ȋn comandamentele eticii de partid și de stat, au acaparat instituțiile culturii romȃne ȋn mod sinistru. Pentru a fi mai clar: politicile redacționale ale revistelor de cultură au liste despre cine trebuie să trăiască, cum trebuiesc descriși, lăudați parascovelniile culturii. Toți sunt pe linie, vorba lui Goma. Să punem ȋntrebarea finală: ce a rămas dintr-o libertate strȃnsă ȋn chingile unor organizații la fel de anti-naționale ca și comunismul? Am fost eliberați să dispărem, așa cum fusesem ȋnchiși să dispărem, e o continuă migrație, pȃnă mai ieri de popoare, de acum ȋnainte idei și lucruri. Lovitura de stat din ’89 nu a schimbat prin efracție numele puterii, conservȃndu-i esența, dar lucrurile s-au petrecut tot astfel și ȋn cultură și de ce să nu recunoaștem, chiar și ȋn economie. Romȃnia nu e o țară mai liberă ci doar cetățenii Romȃniei sunt descătușați de mitul unei persoane unice care nu mai girează mersul lucrurilor. E o simplă trecere ȋn politeism din punct de vedere politic, nimic altceva. Mai multă foame, mai multe temeri, mai multe speranțe. E o trecere către mai mult, nu către mai bine, un salt cantitativ. Și nu mai e o limbă de lemn, e o limbă măiastră, Pleșa-Bubu-Coco, dar dedesubt aceeași mizerie, aceeași oameni furați din speranțele că vor veni unii mai deștepți ca ei să le spună ce paștele mamii ei se petrece ȋn țara aia, pȃnă la urmă și la urmă. Dați cu HUOO, cu o ură sfȃntă, se zicea pe vremuri.

Nu s-a pus – ȋn douăzeci de ani! – ȋn mijlocul societății o scară ȋn care pronunțȃnd adevărurile, susținut de oameni sinceri și fără frică, să poți să ȋți construiești o viață așa cum vrei iar figuranții culturii romȃne nu fac absolut nimic să ȋndrepte această situație. Se rezolvă și se bat ȋn champagne și pișcoturi pȃnă nu le-o pune studenții mesele ȋn cap. Chiar așa, ce dracu’ mai fac studenții?! Nu te susține nimeni, orice ai vrea să faci, iei la gioale, sport național. Tot crima, tot sperjurul te aduce la suprafață, relația, nepotul, mătușa, sperțul. Am atins poate punctul terminus al capitalismului: privatizarea pensiilor. Adică dispariția statului, ne pregătim pentru o criză cu mult mai solidă decȃt ce a provocat cel de-al doilea război mondial. Și fără doctrine, nu ne vom mai ȋnfrunta din ceea ce credem, rămȃnem fără alibiuri. Ne vom bate pur. Aș zice chiar să ȋncepem. Iar Pleșu Cumpăieșu – și ȋn tonul său de orhestrație fină legiunile de grămătici – chiar asta face: fluieră ȋmprăștierea. Așa că ne vor bate educați de ei, după ce vom fi ajuns deja oameni recenți, existentialiști și esteți, cu toții, pe drumuri, ȋnainte, marș, Europa! Adică nu vom mai ști pe ce lume trăim.

 

 

                            ***

 

 

Procleții, ei se bat, ei se pupă, ei se ling, ei se discută. Din suportabil, pozitiv și gargară, animalitatea ȋi ancorează unii ȋmpotriva altora, veseli, filozofi, au dezvoltat și alte organe: au ȋnceput să gȃndească! Ţi-ai dracu’ de maimuțe! De multe ori m-am ȋntrebat ce sunt, categoria asta intermediară, ce socoteli au, cum s-au ales, cum au devenit ‘telectuali, cum s-a petrecut selecția și de unde succesul, unanimitatea, de unde nevoia de liniște, de soclu, de unicitate. De ce au avut nevoie să ȋl dea afară pe Lefter de la Observatorul Național, ce organe cauterizate au fost amenințate ȋn streptococul balegii Patapievici. (Pardon!) E interesant să ȋnțelegi și să delimitezi nevoia de a uita, ȋncurcăturile, micile puseuri de nostalgie, pofta de a se ȋntoarce și pronunța lucruri imposibile, setea de a fi din nou dar mai la urmă un abandon dulce ȋn provizorat și scuzabil care ȋnlesnește trecerea peste problemele identitare. Ȋn fond sunt oameni care au renunțat de a deveni ei ȋnșiși, de ce i-am mai acuza că nu s-au trasformat metodic ȋntr-un ins generic?! Că nu reprezintă nimic din ceea ce suntem noi, de la boii lui Grigorescu, la boii lui Gyr, morți degeaba, căci dizidența s-a inventat la Păltiniș, e clar. Paștele mamii lor! (sudalmă dulce ca dulceata de trandafiri)

 Chiar și așezămintele intime ce arborează faptele ȋn libertatea lor – ȋmi imaginez satele africane din fotografiile ce ni le trimite Violeta Neamțu din Mali – se ghidează din mici erori de perspectivă care ne acomodează și liniștește, ne calmăm, ăsta e pericolul, de la sine, de foame parcă. Și vine o iarnă cumplită, fără compensații la gaze vor muri bătrȃnii noștrii ȋn case, de frig și foame, dragilor. Iar ei ne aranjează intelectualicește cu tot ce mișcă prin reviste, aici intervin, realizează compromisul cu realitățile, inventează scuzele. Ne oferă o falsă perspectivă – hermenéutique et linguistique –  alcătuită din jocuri secunde și nume care ȋți iau auzul – demolȃndu-ți urechea ȋn strigătul de excelență al filozofului care nu are nici o idee, dar care totuși rămȃne cumva inspirat, la mijloc. Și care impresionează pe idiotul care nu a avut timpul – și nerușinarea! – să citească el de capul lui pe Temistocle. Să vadă că Temistocle spune altceva decȃt căpcăunul voiește ca Temistocle să spună. Și care intră ȋn romanul lui Temistocle trăind de acolo o realitate și un război civil romȃnesc care are alte ȋntrebări și pe alt raft soluțiile. Nimeni nu verifică ce spun ăștia, pȃnă una alta, nu le face aparatul critic, din pudoare evident, că doar nu te apuci să-i diseci acum, oricum nu țin. Pleșu & Co. nu au nici un interes să discute problemele – așa cum sunt ele problemele, problematice, nu dilematice. Luați ultimile 200 de articole pe care le-a publicat ȋn Dilema și faceți un tabel care sunt temele de discuție. Apoi ȋnșirați lȃngă acest tabel – mendeleevian de gaze pe maț gros de profesor de greacă – ȋntrebările și neliniștile dumneavoastră ȋn raport cu societatea. Veți vedea că Pleșu e de pe Marte și Lipicescu de pe Venus, iar Pe-Patapievici nu-l primește nici o planetă. Noi nu avem nevoie de intelectuali să ȋnțelegem tablouri de Klimt, domnilor, ci avem acum fiind prea tȃrziu, nevoie de Klimt ȋnsuși să vă facă portretele, deși parcă mai chemat ar fi un Lautrec.

Valoarea pleșiană de piață e tocmai de a liniști pe intelectuali – șestu, preșu, gălăgia -, de a ȋi ȋnvălui ȋntr-un aer de laborator ferice și academicos pentru ca aceștia să uite poporul din care mamele lor i-au fătat (ȋn neștire, căci știința e a lui P… care are doctorat ȋn maieutică valahă). Și de a trage cȃt mai mulți tineri pe linie moartă. Acum facK cultură mare, adică nu discută nimic, dar mai ales nu discută cu nimeni. Și-au cȃștigat dreptul să vorbească singuri. Pentru că acea cultură elitară nu o face nimeni sau mai nimeni ȋn Romȃnia, sunt văcari – sau familiști, Cișmigiu… bere… -, de la primul la ultimul cu excepțiile pe care nu le numesc pentru că nu au nici un rost ȋn discuție. Culmea culmilor e că și Pleșu și Triptilescu tot văcari, cu tótăă gréacá, sunt cȃțiva profunzi pe acolo dar lucrează ȋn interstiții pe intervale infime, ȋn anominat, rușinați, cum a fost Dragomir pe care nu-l interesau nici femeile, nici politica, dar măcar nu apărea pe la televizor să ne enervăm și de el. Asta e cultura romȃnă, astupată de țimbal și tobă africană ȋn oda Generalului Pleșiță. Isprăvile sunt procletice, tiptil, ele se bat, ele se pupă… Dacă s-ar reduce la asta, omul ar fi ȋngropat ȋn gunoaie și secrete eterne, apoplexic sughițȃnd continuu, sute de ani, pȃnă la perfecție, calibru 37.

Ȋn contrapondere se negociază și salvează din toate forțele și ungherele, e o formă de a te gȃndi “pe fereastră” să ȋnfrumusețezi – ȋmpotriva oricăror considerente, ȋmpotriva oamenilor! Anume cumperi borduri și băncuțe ȋn parcuri din banii de pȃine cum fac excrocii din primării, sau descrii frumos grămezi de gunoaie cum fac păltinișenii prin ministere. Ori acuzăm – Licăriciul Gabriel are toane etice prin luna lui Mai (!)- , ne exersăm ȋn rolul cultural pe care Licăriciul l-a busuiocit ȋn Cioran, prima sa lovitură bancară ȋn piața editorială. Un sceptic de serviciu, de ce nu și un moralist de pază pentru ca mai apoi, lup. Curistul Gabriel, visat-plecat-crier-calamitat, un fel de paznic ȋn război cu lichelele, ce s-a ales din sfȃntul lui e un mister. Că lichelele sunt deja copaci, pădure și au schimbat și anatomia Papilandrului. Spȃlcul ȋi atȃt de zbandru, el ȋn logos un scafandru. Un aranjament – estetic – de culise face să trăim ȋntr-o lume bună așa zis, salvată de alte servicii și alte scepticisme, astfel că și disperările au o conduită și se organizează, se orhestrează, se dispun ȋn context: adică dispar. Așa cum ne explică ei, ȋi tot mai rău dar nu e nimic de făcut. Trăim ȋn lumea lui Vȃntul, o consecință necesară a Omului Recent, a desprinderii de tradiție pentru că am socotit, această tradiție ne face să cădem ȋn paradoxuri și ȋn aporii politice vechi. Și poate ȋmpușcăm iar literații și miniștrii! (horribile auditu). Vȃntul nu s-a ivit trimis de americanii pe care i-a trădat și care l-au ȋnfectat cu poliomelită pentru că nu a ținut jurămȃntul și a rămas cu banii, ci Vȃntul a apărut din cacialmalele pe care cărturarii le-au tras și le mai trag. Ei au tras vȃntul! Că sunt plătite bine. Numai că la intelectuali e mai greu să-i chiar cumperi: nu contează numărul, dacă ai scăpat unul e deajuns, sunt ca șoarecii.

Facem  o lume mai bună deasupra stihiilor cu gesturi de catifea, cu Pleșu ȋn fruntea logicii de guvern și de stat, In The Church of the Flying Spaghetti Monster, adică pre numele ei ȋnscris la primărie, New Europe College, multy-culty society, new masonry, greáck style, low band. “Noul” pe care ȋl promit și dezbat, că e subvenționat. Mi-am promis de vreo doi ani că o să fac o fundațiune ȋn Amsterdam, Colegiul Vechea Europă, dar ȋntȃi să public o mie de pagini amare, după care mai am un scandal de făcut și apoi prin toamna viitoare lansăm și noi pantzeru’ cu monarhiști și artiste de cabaret, case de vacanță și discuții despre grecii de pe lună. Sau mai bine ne punem pe muncă ȋn liniște, din sentiment de solidaritate pentru cei abandonați guvernului Boc? Lipsa de orientare, blocajul, naște caracatițele purgatoriale, oamenii intervalului, luptăm pentru libertate și democrație și capitalism, nu mai sunt alte declarații oficiale. Asta spun și ei la NEC, ideile lor sunt și ideile noastre, coincidem, doar că ei ni le explică. Nimeni nu mai plătește nimic altceva și important e ce se plătește, nu ce se vorbește. Cine vrea ȋn plus sau ȋn minus, e marginalizat spontan pentru că statul romȃn nu aparține cetățenilor, e confiscat: de niște idei, firește, nu de ruși. De americani. Care au o ultimă ironie istorică: să facă o Europă ce crede că ar concura ȋn ceva, ȋn orice, cu America. Cȃnd lucrurile sunt tranșate ȋn alt plan. Noi facem mai multă AMERICᾸ, făcȃnd Europa, decȃt facem Europa ȋnsăși. Noua Europă, adică institutul Flying Spaghetti, e de fapt Americă pe pȃine căreia i s-a schimbat pe furiș eticheta.

Alternativele de comunicare ca netul sau blogurile sau prietenii prin Place de la Boulogne nu reușesc să răstoarne nimic, se vorbește despre viitorul luminos, de-acum fără cincinale, fără speranțe și fără Cincinat. Dacă ai destulă credință, poți muta muntele, să vedem dacă poți să muți Păltinișu’! Căci Noica, oroare, a devenit un consemn mafiot.  La nivelul politicilor culturale nu se mai permit riscuri, intelectualii trebuiesc cu orice preț cumpărați or inventați oameni care au talentul să vorbească nimicuri dar să capaciteze atenția. Cei care spun ȋntradevăr ceva produc numai ȋncurcături. E primul lucru, dacă nu ai asta, nu ai nimic. Cu ministere și restul… De adăugat că ministrul este potrivit umilei mele păreri sinonim cu femeia de serviciu, un slujbaș al cetățeanului, nu e nici o deosebire esențială ȋntre aceste două funcțiuni. Sunt la fel. Nu cred și nu lupt pentru nici o ierarhie socială, diplome, slujbe, funcțiuni, nu cred decȃt ȋn ierarhiile conștiinței și uneori, cȃnd joc Scrable, ȋn cele ale argumentelor. Dar rar mai cred și ȋn argumente. Furtul acesta – de cărturar – e cu mult mai grav decȃt o declarație de doi bani. Atestă că democratia nu are valoare și nici adevăr, fiind o utopie, ca și comunismul. Nu am salvat lumea din conceptele și ȋncurcăturile care au declanșat cel de-al doilea război mondial, doar am predat ștafeta unor criminali pe care nu ai cum să-i prinzi ȋn fragrant ideologic: nu mai cred ȋn nimic. Deci nu mai sunt periculoși.

Ce sunt ei? Ce a văzut Patapievici ȋn Liiceanu și Pleșu ȋnainte de a scrie Opus-ul, ȋndrituirea Omului Recent. Acest L’Uomo Mirabile nu e cel pe care Noica l-a visat pe mușchii stejarilor ȋn Păltiniș, ci au conspirat discipolii, Mirabile Junior, cȃnd au plănuit să iasă din orice formă de vină: să gȃndească/plescăie ȋn gol ȋn sunetul clinchet al pleștii Pleșului Păltiniș. Adică să trăiască – pentru unii e o decizie, pentru alții un sacrificiu și pentru și mai alții, o pierdere definitivă. Să nu publice și chiar mai mult: să nu scrie. Cȃnd scriu, fac prostii. De-asta nu mai scriu nici unul decȃt subiecte ușoare, pentru care au antrenament. Am revăzut lista de publicații a domnului Pleșu, dezvăluită de Cristian Ciocan pe forumul Dilemei, “pȃnă la patruzeci de ani”, să putem compara! Treizeci de articole despre subiecte colorate și două cărți, una bizară și cealaltă minimă și greșită. Abia reușesc să salveze cu vorba ce au scris cu mintea. După ce scriu cȃte ceva, intră cȃte un păltinișean ȋn convalescență, ȋn carantină.

Patapievici bunăoară are un reflex, un recul conceptual din fizică pentru care plătește orice speculație filozoficească, la el cuvintele nu au greutate metafizică ci inerție fizicească. Bunăoară ne trezim cu afirmații de tipul: “Fiind esențialmente timp, modernitatea nu are capăt.”[4] Tipul acesta de rotunjimi conceptuale numai liiceenii/ liicenii le mai pun prin tezele “din septembrie”, uneori ele sunt prezente și la ȋnceputul hăt al filozofiei, ȋn surprize monumentale: totul e apă! Și-un pămȃnt. Ironia ȋnsă de la-nceput de carte ne pune ȋn gardă: volumul e “in Memoriam Horia Bernea”. Cu alte cuvinte, executarea dintr-un gest bine plasat a celui mai tradiționalist și mai entuziast dintre reprezentanții culturii satului romȃnesc. (Eminescu, Bernea, urmează Brȃncovan). Acum am descoperit dedicația, o s-o ȋntreb și pe Ilinca, nepoata lui Bernea, pe care o știu de vreo douăzeci de ani, ce părere are. Ȋntrebat, rezolvat. A scris și ea un protest. Tot ea ȋmi oferă și argumentul suprem, că Pleșu vorbește despre grădinărit destine și nu știm ce grădinărește. Care destine? Că noi nu-i știm? Sau ȋi ascunde prin institutele dumnealui, numai să tacă, să rămȃnă epoca Pleșu? De ce nu lansează și Liiceanu scriitori, poeți romȃni, de ce nu găsește și Pleșu pictori, esteticieni cărora să le facă un nume, artiști, istorici? Știți cȃți tineri talentați sunt ȋn Romȃnia, istorici, pictori, scriitori? E Bucureștiul plin. De ce nu se lansează ȋnapoi dacă ȋnainte nu știe, măcar printr-o nouă canonicitate a culturii romȃnești precum profesorul Petre Anghel, care a ȋnceput o serie de portrete de scriitori, Preda, Mălăncioiu, Ţuțea, de te sfȃrtecă de chin și adevăr. Portrete care ȋnlocuiesc pur și simplu maculatura pe care o scrie Manolescu sau Simion. Numai păltinișeni pe toate gardurile și prin colțuri, ca pișatul boului, stȃnga dreapta. Domnul Pleșu nu grădinărește nici un destin ȋn institutele dumnealui: le sugrumă, ȋi ascunde.

Revenim la Patapivici care atacă frontal, bourește: “Modernitatea este putere. Toate trăsăturile dominante și definitorii ale modernității (rațiune, capitalism, spirit științific etc) au capacitatea, mai mult decȃt oricare trăsături corespondente ale tradiției, de a spori indefinit puterea celui care la mȃnuiește, ȋntrebuințează ori posedă”

 

 

[5] Pȃnă aici toate bune dar festa s-a petrecut și la acest nivel, anume co/relaționarea a două concepte ȋn care nu s-au stabilit mizele analizei. Bunăoară ȋn ce fel spiritul științific al grecilor, chiar fără telefoane și antene parabolice, a fost evaluat ȋn raport cu o modernitate ce a deformat, compromis și predat ȋn mare măsură dezideratele științifice. Și ȋn ce măsură puterea ca exercițiu individual a făcut parte din practica sfinților sau din structurile politice ale Egiptului, ȋn ce măsură antichitatea este putere, sau Evul Mediu? Ce se compară și pentru ce se compară acest context al puterii? Pentru a ieși noi cȃștigați? Dar n-am nevoie… Modernitatea este cel mai degrabă slăbiciune, nu putere, e adevărat că ne scuzăm și pansăm nostalgiile cu realizările igienei, textilelor și ȋncălzirii centrale. Dar astea ne fac și mai slabi. Omul modern e cu mult mai puțin decȃt medievalul și e doar un apendice biologic ȋn raport cu ceea ce ȋși ȋnchipuia anticul că este sau poate fi omul ȋn genere. Modernitarea este putere pentru cei care nu pricep nimic, dar chiar nimic din istoria asta. Pentru semidocți, pentru ȋmbrobodiți, populism.  

Volumul “Zbor ȋn bătaia săgeții” poartă semnele aceleiași catastrofe, lipsa pregătirii sistematice ȋn filozofie, dar mai adună și alte boli. Ȋncepe cu o confuzie: “Nu știu cum și-au păstrat alții integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni.” Integritatea nu e o valoare pe care să o pui ȋn prieteni, ei nu pot salva asta. Integritatea e mai adȃnc decȃt ceea ce un prieten ȋți poate da, sau lua. Prietenii ȋnsă l-au salvat pe Romanul Horia Pata pe WC ȋn felul următor: după comunism, ȋn ilieșism. Și apoi, cȃnd l-au pus director pe Watermeloon la ICR. “Zborul” lui Patapievici are un rol important: acela de a inventa un destin de intelectual echivalent cu taberele de vară de la Păltiniș sau cu “exilul de la Tescani”[6] cum frumos numește Mihail Neamțu Tescaniul și ȋmprejurimile. Despre eseul lui Mihail Neamțu vreau doar să fac o corectură: se afirmă la pagina 23 că Pleșu ar fi terminat ȋn topul secției de Umanioare de la Spiru Haret. Ei bine, a fost ȋn aceeași clasă cu tata și Pleșu făcea mai degrabă figură de bondoc, ȋntunecit și cam izolat. Nu era așa o fascinație personală. Noica l-a inventat pe băiatul ăsta, de ce nu se hotărăște Neamțu pentru varianta asta de biografie. Iar dacă ne referim la topul Umanioarelor din Spiru Haret unde am terminat și eu liceul, am fost poate cu mult mai favorizat de ȋmprejurări, fiind invitat acasă de profesori și ȋn cancelarie să beau whisky.

Zborul lui Patapievici, și el a vorbit, și el a ȋmpărtășit, și el a suferit pentru Absolut! Și el are dreptul să meargă pe banii boilor ȋn mașina de serviciu. Ceva de genul acesta. La pagina 11 găsim un lucru pe care iarăși numai un semidoct hemiplegic ȋl poate formula: “De fapt mai mult am citit decȃt am trăit.” Cu alte cuvinte: nu-mi aduceți acuzații de formalism și pedanterie, căci este o deformație profesională iar dacă spun prostii, sunt riscuri pe care nu le pot corect aprecia. Pentru că simplu: viața ȋmi scapă. Pentru a tranșa această contrapondere strȃmbă și crasă: nici un intelectual nu poate acuza că a citit mai degrabă decȃt a trăit, ȋn măsura ȋn care a citi, efectiv, ȋnseamnă a trăi. Cȃnd nu ȋnseamnă asta, nu ȋnseamnă nimic. Reiau ȋncă o frază, poate ultima pe care o voi cita din acest autor și cu asta basta: “Am certitudinea că moartea nu este, ȋn chip esențial, decȃt consimțămȃntul la “a muri”. A muri, nu știu ce ȋnseamnă. Dar știu ce ȋnseamnă să mori”(“Zbor ȋn bătaia săgeții”, 217). Iată o idee interesantă. Sunt atȃt de multe semne de circulație ignorate ȋn aceast mic text ȋncȃt Noica și-ar zmulge și părul și nădragii după el. Așa că nici nu comentăm, ȋl oferim cum sunt perechile acelea de fotografii aproape identice ȋn care trebuie să descoperi singur diferențele și cȃte sunt. Poate nu-s…

Acum tăticu’ Pleșu, unchiul Hepatitei Weni Widi Wici “haideți cu toții ȋn modernitatea mea”, și trageți apa că prostia pute. Ȋn nici o epocă trecută vreun individ cu cea mai infimă urmă de onoare personală nu ar fi putut scrie din baia de sȃnge care se petrece “recent” un volum intitulat “Pitoresc și Melancolie”(publicat 1980). Cu privire la melancolie aș cita pe Alexandru Dragomir, cel care fusese numit și “cel mai mare filozof romȃn ȋn viață”. Dragomir spune: “Dar, ȋn orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate – adică angajează și problema temporalității, ȋn care nu știm mare lucru – pe cȃnd melancolia este, cum spun nemții, o „dispozitie“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau este autentică.”[7] Prietenul meu, scriitorul Fabian Anton, cel care va moșteni arhiva Arșavir Acterian fiind și cel mai apropiat de Arșavir ȋn ultimii săi ani – trebuie spus că Arșavir a fost unul din marii anticari din interbelic -, ȋl intervieva ȋn anul 2000 pe Alexandru Dragomir și va fi avut inspirația să ȋi pună această ȋntrebare. Interviul va descoperi și una din cele mai atroce măgării editoriale: Alexandru Dragomir nu recunoaște paternitatea textelor pe care Humanitas-ul le vindea pe la toate colțurile, ȋncă le vinde. El spune: “Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare dată foarte mirat cȃnd mi se spune că sunt știut sau cunoscut sau pomenit ici-colo.”[8] Liiceanu publică – ? – niște hȃrtii pe care le schimbau Noica și Dragomir ȋntre ei, ca materiale de lucru – sau nici atȃt! -, dar nu l-au ȋntrebat măcar pe Dragomir știind ce răspuns vor primi și vor fi așteptat moartea maestrului să mai scrie și ei “ceva” Dragomir, ȋn postura de “cel mai mare filozof”. Ce pleașcă. Cine poate mărturisi contrariul tezelor dragomiriene? Nimeni nu știe ce gȃndea Dragomir, decȃt Noica și poate Heidegger, că fusese studinte la el. Dragomir e făcut dealtfel filozof după tipicul romȃnesc obișnuit: fără scrieri, fără nimic… Poate chiar era, dar mai contează asta, eu ȋl contest!

Nici o societate normală care ȋși ȋnțelege resursele ei de luciditate nu ar investi ca patron spiritual un astfel de agregat – mă refer acum la Pleșu -, nu ar fi urmărit cu limba scoasă un sofist de talia sus-numitului, ocolind ȋntrebările și trasformȃnd cultura romȃnă ȋntr-un sistem mafiot (din ’89 ȋncoa). Reconstruim, consolidăm ce ni se plimbă cățelește printre picioare iar cȃnd nu mai putem salva aparențele păstrăm un raport neutru, reducem, melancolizăm, tratăm teme secunde adică spȃnzurăm ȋntrebarea, mirările și confrații. Nu am putea altfel merge pe stradă ȋmpăcați pitagoreic cu numărul de la pantofi. Dar ȋncepem să acuzăm noi ȋnșine pierduți ȋn frișca invectivelor, adică ne punem pe ȋnjurat. E foarte bizar că din această maree de idioți și semidocți pe care școlile romȃnești ȋi scot pe bandă rulantă, nu sunt măcar trei – autodidacți? – care să meargă pȃnă la capăt. Nimeni nu reușește să pună ȋn 4-5 volume lucrurile care sunt atȃt de evidente și de triste ȋn mijlocul unei societăți ȋnnecate ȋn tăcere, ce așteaptă un lucru simplu: cineva să pronunțe faptele și oamenii ȋn așa fel să nu se mai repete. Este rolul cărților, este timpul cărților, nu discursurilor, partidelor, fițuicilor, balurilor, dilemelor, sau CuBaCri (Cultura bate Criza! Cȃmpii?), formula prin care pansează Sorin Alexandrescu rana pe burdihan gastrită Pleșu ce vrea Reformă ȋn Dileme (țipă lumea și e rea cu ei). Dilema li s-a spart ȋntr-o aporie pe covor, și băieții-njură Tri-lema Pleșu, Lipi, Pata, caprele sar, băieții spȃnzură pisici de cozi ca un pian la Zürich! Doar cărțile știu să schimbe lumea de acolo de unde a ajuns ea acum, nu partidele sau emisiunile, procesele ori asumările de responsabilitate. Nu Omul Recent, că știm și vedem ȋn jur, recent omul nu prea mai e om, e debil.

Provizoriu aș ȋncerca o concluzie cu privire la tipul de discurs ȋn care se ȋncearcă intelectualii noștrii și anume sunt două lucruri de luat ȋn seamă: dacă le răstorni oricare dintre afirmații veți vedea că opusul a ceea ce spun are șanse mai bune de a fi adevărat, sunt ca starea vremii, probabilitate 40%. Iar legea numărul doi: dacă răsfȃngi critica și pălăvrăgelile lor asupra lor ȋnșile, veți avea surpriza monumentală că ei numesc, subliniază chiar argumentele ȋn detaliu ȋmpotriva lor, că ȋi poți deci lăsa pe ei să vorbească ȋmpotriva lor ȋnșile, că ei vorbesc uneori chiar pe șest numai despre sine, ȋn orice ocazie și ȋn fața orișicui, cum ar vorbi despre alții! E ultima dintre perversitățile spiritului, acolo unde știi că poți pronunța adevărul ȋntreg dar că nimeni nu mai are puterea să-l vadă, iar cei care totuși ȋl văd nu au puterea să-l spună, iar cei care totuși ȋl spun nu au puterea să fie auziți, iar cei care sunt totuși auziți, nu mai cred ȋn ei ȋnșiși ȋndestul pentru a merge pȃnă la capăt. M-au uitat pe mine, care am timp! Nu am găsit niciunde o mai limpede clarviziune a propiilor defecte și gafe, ȋn general autorii preferă să discute subiecte ce nu pot fi ușor asociate persoanei lor. Ei bine, și aici ei sunt excepția și voi exemplifica cu un fragment sugestiv din volumul “Ușa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu, precizȃnd dinainte pentru cine nu e ȋn temă cu ce fac ăștia, că heideggerismul este cea mai ȋndepărtată de tradiție posibilă dintre filozofii, cea mai indiferentă, am spune “dușmănoasă”, Liiceanu spune: “Obscenitate. Ce te faci cînd indignarea nu încape în cuvinte? Cînd adjectivele nu mai ajută la nimic? Cînd asişti, neputincios, la spectacolul a doi rinoceri care se masturbează în public, la giumbuşlucurile acestor castratori morali, la acest viol în masă al conştiinţelor? Tîlhari ţinînd prelegeri despre cinste, pensionare de bordel arborînd pudorile fecioriei, ucigaşi de popor român îngrijoraţi de soarta poporu­lui român!” (”Ușa interzisă”, jurnal – 28 Martie, 2002, ultima ediție, 2010). Foarte bine zis, felicitări. Virgilium scribit magnum et omnium[9],spunea Augustin.

Nu confruntăm sistematic, nu ghicim anatomia pumnului ce ne disecă, nu urlăm la lună și nu bem sake! Acceptăm forme de victimizare dintre cele mai diverse, de la zȃmbet, aplauze, dragoste duminica ȋmbrăcați, huiduieli polisemantice, iaurt trecut de termenul de garanție, filozofi triști și cățelandrii, politicieni mai răi ca lepra, hoți ancorați ȋn infinit, curve ȋn guvern, tȃrfe agramate ȋn parlament, imbecili notorii sau mercenari reprezentȃnd idei fundamentale ale spectrului politic, intelectuali care nu au nimic de spus susținuți de reviste culturale care nu au nimic de apărat, ziare care se ceartă ȋn gol și televiziuni care trăiesc din minciuni sau adevăruri inutile, ȋn fabricația ce se numește opinie publică sau care papagalicește repetă tȃmpenii așa zis culturale. Care să dea o spoială de lume greacă ȋn plină decorație și corupție romană, o pretenție de lectură detonată ȋntr-o minte de analfabet. Iată elitismul pe care ȋl apără ei, nu un elitism al marii intelectualități ci al spoielilor și cine-i mai moț cu hoț. Să ne laude, să ne ȋmpace cu noi, să credem că gȃndim ȋntr-o lume ȋn care orice am face, numai asta nu am ȋnceput. Interviuri despre mersul lunii, eclipse, zodiac și rețete de slăbire sau ce a făcut Mario Vargas Lyosa, ori conceptul de romantic la Schelling, sau cum să comunicăm (tema lui Horia) cu Maniere (manierele lui). Dar nu cum să comunicăm cu guvernul, ci cum să comunicăm ȋn genere pentru că slujba lui are grad de Secretar de Stat. Pentru că vrem spontan: război sau pace. Fără maniere. Și renunțăm grăbiți. Adică trebuim școlarizați.

Ne acomodăm ȋn iluzia socială convinși că socialul și ce a rămas din persoana umană după ce au trecut avangardiștii de stȃnga cu tractoarele peste ea, nu este un domeniu ȋn care trebuie să fie căutat adevărul ci numai bunăstarea, formule de politețe, metafora revelatorie, ar fi spus Blaga. Ei bine, ne-am ȋnșelat, a cȃta oară nu mai contează. Adevărul există, și ȋn viata noastră, și ȋn societate, și e de data aceasta o interjecție, nu o metaforă, numai că nu se revelează la scară națională. Intervalul e crima, adică taman acolo unde ne țin dilemele noastre. Nu murim sau ne ȋmbolnăvim de la o idee și de la un personaj public/pubic la altul, ci pe interval, pe tușă. Așa cum războiul nu e crimă și cum pacea nu e, doar pacea socială, unde Adevărul e și el proclet, am ajuns de unde plecasem. Din această supă originară a plecat și Marx să pună concluziile faste: luarea piuitului cu mașina de cusut electrică. Să nu intrii cu un camion ȋn editură? Nu a prins ȋnsă punctul următor, spiritualizarea gloanțelor. Din două una: ori nu știa să tragă cu arma, ori nu citise destulă metafizică.

Pȃnă să denunțăm cu adevărat ceva ȋn sensul de a numi, susține și negocia cu instituțiile, avocații, procuratura, serviciile secrete, președenția și cu Dumnezeu ce vrem să cerem, adică pȃnă ȋn pȃnzele albe (ale giulgiului), trec seculi de tăcere. E o liniște a cărei adȃncime nu o poți niciodată ghici, unde pornește tăcerea, cum se formulează abandonul, un amic ȋmi spusese ceva ȋn legătură cu asta: teamă, dar mai ales pudoare… să te uiți așa-n fȃntȃna cu soare. Cum se coc fructele de tăcere? Tăcerile se organizează, nu se coc, se calculează, se ȋntrețin, tăcerile sunt cele mai zgomotoase dintre lucruri dacă știi să pui urechea pe șina de tren.Tratez de la distanță tema romȃnească ȋn topice de fecioară: spaimă, refuz, neliniști, prostie și imediat după asta: poziția și anatomia hymenului, consolidarea lui și vascularitatea, paradoxul. Erecția. Și noule-boule val de ofițeri de securitate care ar fi trebuit să ȋnțeleagă, lumea pe care au creat-o cu Vȃntul, Păunescu, Băsescu, Vadim și păpușile lor, e mai periculoasă decȃt variantele unor partide și a unor idei autentice care ar susține lucruri de coșmar. Ei, fantoșele tranziției, sortiți absurd să reprezinte și să compromită orice idee, dar orice idee, ei bine, ei trebuie acum să dispară. Și am ajuns din punctul din care am plecat ȋn 2002, tăcerea din care nu poți ieși: trebuie să fugi. Romȃnia tenebrelor care nu reacționează decȃt la mașina de consens. Descopăr că nu am plecat, am fost alungat, eu chiar vroiam să trăiesc ȋn țara aia. Dacă știam plecam ȋn munți, aș fi scris din podul casei lui Ţepeș, din copaci, de prin cȃrciumi mizere ca optzeciștii, și aș fi izbȃndit dinăuntru! Sunt măgar, mi se comentează. Sunt, bă! Rinocer! Ȋn luptă cu “scaunele”.

Sunt dioptrii și viteze ȋn care nu poți supraviețui la nivelul conștiinței, povestea pe care vrei-nu-vrei trebuie să o spui despre tine pentru a păși mai departe se rupe. Sunt societăți care lucrează ȋmpotrivă-ți fără să aibe măcar un profit – să te chinui pentru ceva, pentru altcineva, dar așa, pentru Nimeni… E o ȋncurcătură de ierarhii și consensuri la care anatomic nu aderi. Oricum ai scoate cămașa ești dizident, dizidența ȋnsă face parte din aparatul de stat. Esti dizident dar ce se petrece?! Nimeni – ȋn afara lui Goma – nu a descris măcar ȋntr-un eseu de oarecare importanță că ȋn trecutul nostru de regiment sovietic – dar și acum! – sunt tăceri ce cresc ca iarba peste gură. Tăcerea nu ȋnseamnă să nu spui nimic, ȋnseamnă ȋn primul rȃnd că orice ai spune ești tăcut, nu contezi, poți să urlii. Tot. Și ai rezolvat? “Dizidenții” de ieri au putut ȋncropi la repezeală, improviza conceptul acesta, căci dizidentă nu se există ci doar pușcăriaș ori laș, ȋn fine, ei declară: “Ne-am opus, deci conducem.” Ieri dizident, azi prezident.

Ȋn fond, cum nimeni nu mai scrie ȋmpotriva bisericuții din Păltiniș, ȋnseamnă că nici nu mai sunt dizidenți la acel nivel, ȋn cultura romȃnă suntem cu toții păltinișeni, unii mai dulce, alții mai amari, orbiți ȋn aripa Dreaptă. Că nimeni nu mai scrijelește scoarța paltinilor pentru că acești “potențiali dușmani” au poporului/elitei/doctoratelor? sunt respinși – la timp și ȋn spațiu, deci nu heideggerian – de redactori ȋn așa fel că nu mai au curajul să năvălească la jugulară de paltin acoperit de sticleți. Și Marx ajunsese la aceleași concluzii: proletarii exploatați ȋn burghezie-moșierism iau puterea și instituie dictatura lor. Mamele dizidenților, dar nu, mamélele dizidenților, fecioara ȋncepe să tremure, a intrat un scriitor pe ușă! Ori a ȋnghițit un gȃndac? Ca și concept dizidența are multe neajunsuri metodologice dar ȋn principal e un concept insuficient. Ȋn raport cu Ceaușescu pȃnă și Iliescu a fost dizident, a deviat un pic. De unde rezultă că a fi un dizident nu ȋnseamnă nimic, ȋncă. Dizidența ȋnsăși, ȋn construcția acestei teze, e un sofism. Herta Müller a făcut o distincție magistrală: una e a te păstra cu tine onest, a nu participa la mașinațiile puterii deci a te retrage ȋn munți, Lipicescum la Sinaia, și alta e a lupta ȋmpotriva sistemului, a fi un dizident, a activa, anume a lupta din munți, adică mai țineți minte, Gavrilă din Făgăraș. Prima formulă, ȋn care se ȋncadrează păltinișenii (minus Noica, el a mȃnca Zarcă deci e mȃntuit), nu sunt ȋncă dizidenți, pentru că nu au deranjat. Au filozofat, ca și acum. Nici acum nu deranjează, tot noi deranjăm! Ca și cum. 

Oricȃt de departe ar trebui să ajungi ȋn tine și cu tine ȋnsuți, ȋți rămȃne doar să răspunzi agresiunii pentru că este o agresiune totală. Am decăzut din studiile mele alchimice să scriu aceste pagini după zece ani de Olanda pentru că m-a lovit deodată ce se petrece ȋn țară, pradă unui simptom post-traumatic. Agresiunea e deja ȋn lucruri, trecută ȋn registru paranoid. Se trage! Statistic lumea o duce mai rău ca pe vremea lui Ceaușescu deci politicienii de astăzi – cu politica lor – sunt mai răi decȃt Ceaușescu. Statul romȃn e mai rău, Revoluția e mai rea, mȃncăm numai desert: supermarkt-uri, mall-uri, tramvaie capitonate, intelectuali care știu să comunice și să se poarte, am trecut la tangó. Pȃine nu mai mănȃncă nimeni și nici nu mai purtăm chiloți. Avem nevoie de un stat tolerant cu hoțiile pentru că nu avem habar să ne ținem și să ne organizăm ȋntr-un stat drept sau cu oareșcari pretenții. Nu știm care sunt ȋnsușirile ce ne trebuiesc, nu știm să cȃștigăm partide dacă hoția nu mai e permisă și organizată, ȋncurajată. Am ajuns acolo unde fără triș nu mai putem trăi, legile sunt de așa antură, instituțiile, nimeni nu știe să repare statul romȃn și nu ȋncearcă asta. E kapot. Aici ar fi rolul latiniștilor… dar ei stau la dileme cu Văcarul satului, acesta schimbă cu relativ succes pe Schelling ȋn Sterling, e destul pentru cultura noastra. Vrem alt stat de-acum, facem Europa, ne urcăm ȋn autobuz și uităm că tarȃpȃrța noastră nu mai trage. Revoluția a fost un mit care a murit definitiv, suntem liberi să scriem prostii pe net, facem bancuri și ne tragem de șireturi cu milionarii, dar atȃt. Suntem mai liberi dar totdeodată, paradoxal, mai puțin.

 

 

                           ***

 

 

Ȋn critica pe șoptite a elitelor romȃnești pe care Pleșu o propune și bine-dispune ȋn angelologia lui, vedem cum participanții rămȃn ȋngeri-sus ȋmpotriva lumii-jos. Din care punct de vedere face el o critică a ceea ce numește inter/val – de la Dumnezeu la ȋngeri? Din perspectivă umană, pur-intelectuală, creștină poate? Ori de la intelectuali pleacă mizeria, ei fac intervalul. Ei sunt singurii responsabili pentru lumea ȋn care trăiesc, staatsslaven in hart en ziel[10], spunea Nietzsche. Recunosc că nu am citit cartea dar nu ȋnseamnă că nu știu ce conține. E acolo o reinvenție a cerurilor chiar și ȋn cel mai ameliorat dintre sensuri deci o erezie, protestanții olandezi spun tot astfel despre pasiunea ierarhică a Romei, urlă un neȋntinat și calvinist: “Huuuur!”[11]. Dostoievsky – alt autor rus! – apasă pe frȃna dogmatică scriind “demonii” – ȋngeri ce nu se găseau pe ei ȋnșiși!- o astfel de algebră, demonică, e mai fidelă ȋntrebărilor clare din lumea cracilor ȋn sus dar Dostoievsky a fost – naivitate politică! – ocnaș, pe cȃnd al nostru Pleș’ e ȋn Rai printre ȋngeri unde intelectul voiește probleme de lux. Fiecare scrie despre ce vede ȋn jur, uneori sunt greci ambalați, Salate Primavera[12]. Pleșu ne-a declarat: n-am soluții. Ȋl contrazicem: n-are ȋntrebări. Să numim – așa, rupt de context – și diferența care se pune concret ȋn scrierea lui Pleșu, este o frază la pagina 27, el spune acolo: “Cu alte cuvinte, sîntem mereu însoţiţi de „modelul" nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”

 

 

 

 

[13] Să fim serioși, romȃnul – poate Pleșu! – nu are această problemă, ȋn mod sintetic el este mereu ȋnsoțit de chipul său scofȃlcit. Asta e problema romȃnească și nu alta, fundamental asta! Pleiada, empireul, Pleșcăiala parafrazelor medievale e ȋn fond același reviriment al filologilor filistini pe care ȋl deplȃngea Nietzsche – asta dizidență, tot ȋn munți! – și pentru care el făcea tot felul de tabele: pedanterie, simple expuneri de concepte fără a capta rezonanța lor simbolică, ȋn schimb pricepuți recuperatori ai sensurilor trecute și vorbărie cȃt cuprinde. Pe scurt: de lichidat.

Intelectul devine un lux pentru o animalitate apropiată de perfecțiune? Pe cale de consecință bonjurismul “Jos Pleșu” este ȋn fond o reducere necesară, o invitație de a ne apropia unii de alți, ȋn traducere liberă: Hai ȋncoace și lasă vrăjala că ai fost ministru iar miniștrii nu spune ce gȃndesc, pentru a fi minimalist, se poate transfera ȋn formula: nu gȃndesc ce spun. Ce fel de filozofie este asta? Intelectul e un lux pentru că a știut să rezolve problemele mari? Sau e un lux pentru că a reușit să rezolve necesitățile fiziologice? Pe care piramidă ne tragem de mustăți cu Absolutul? O distincție necesară: probleme acute, actualități, intelect, voință, foame, soluții, șofer la scară, ȋnger păzitor. The Death Row. Am scris mult despre acest nefericit personaj păltinișean și recunosc, am o preferință. Sunt foarte multe cururi belite ȋn acea societate ȋnnecată ȋn ipocrizie și lașitate – bunăoară de ce nu ȋi critic pe optzeciști? Dacă ei ȋn genere mai sunt sau au fost ceva, de ce nu propun ei ȋn grup o variantă de Romȃnie posibilă? Pentru că nici nu au existat, cȃteva coterii literare care nu au citit nici unul bine olandeza măcar, niște visători, nimic nu a rămas. Nici măcar o carte, nimeni nu mai citește optzecism cum nu mai citește șeptarul Nichita. Am fost admonestat – pe drept? – de o doamnă de la Berlin care a cunoscut ȋndeaproape autorii și veleitățile optzecismului dar sunt două lucuri din care aceștia mai pot fi trași de păr din fȃntȃnă: cărți care să rupă gura – n-au. Atitudini care să uimească mesele de pokeriști din Monte Carlo: n-au. La Fălticeni cu ei – deși la Fălticeni se pare că s-a născut totuși cineva… Pleșu ȋnsă e emblema, simbolul, efigia, bufonul tuturor deformărilor posibile, el, pentru a trece cu vederea pe neobservate cantitatea de fapte și persoane despre care nu vorbește, depune cel mai adȃnc și mai demn de admirat dintre eforturi. El, să tacă, se screme cel mai tare. De-aia e frumos să vorbești despre Pleșu, că ȋnțelege. Și tace și mai adȃnc. O să ne scrie Tresăriri și Puseuri. Sau “N-am s-apuc o altă Romȃnie”- Păi dacă nu faci?! Să-i explic magistrului: o țară se face simplu, de unul singur, numai să știi cum, am ȋncheiat paranteza.

Ipocrizia sensurilor comune astupă orice discurs politic și orice fițuică literară, trăim din ceea ce punem greșit și ȋntȃmplător. Suntem o maladie pentru un afet de tun ce ne scapă ȋnnecat ȋn contingențe, cine ar putea controla asta, ce s-ar putea petrece, ce ar trebui să se petreacă, cine ar fi chemat să acționeze, să scrie, să conducă, să plece, să rămȃnă. Liiceanu ar spune ca suntem niște lichele pe o piele de ȋnger, prefer termenul proclet. Am decis să nu mă apăr, nu aveam ce spune, nici măcar ce recunoaște, am fost judecat ȋn tăcere, ȋn lipsă, ȋn gol. Dar pot să tac? Și dacă spun prostii le spun pȃnă la capăt, că nu mă tem să fiu prost. Mă bucură, să fiu porc, inventiv. E foarte special acest proces: orice declari, ești acuzat, condamnat, de aceea nimeni nu mai spune nimic. Le e frică, dacă sunt porci, inventivi?! Nu mai au cum și unde. Ceea ce ai vrea să spui e deja zis dar ȋn așa fel ȋncȃt să ȋnceteze a mai conta, cumva ca legea doi din legile despre Liiceanu: ȋți oferi tu ȋnsuți contraargumentele, ȋți faci autocritica, se spunea pe vremuri. Nu poți provoca nici un eveniment, nu poți clarifica nici o problemă, nici un dosar, nu poți numi nici o crimă. Nu te poți lupta pentru nici un fel de dreptate, tot ce poți să faci e să ȋncerci să ȋnțelegi, dar asta e o greșeală, ȋnceputul belelelor. Nu e de ȋnțeles nimic. Trebuie acționat. Oricum și oriunde, pentru ceea ce crezi, și cu orice preț. Pȃnă la capăt.

O curte de jurați are o procedură prin care poate fi destituită și ȋntrunirea declarată lipsită de temei, a fost desființată judecata cerească, dar’mite bisericuțe pe Bulevardul Victoria. Cetățenii ar putea foarte bine să reacționeze de acum ȋnainte cum statul romȃn ar fi ȋn mȃna dușmanilor ȋn sensul cel mai brutal și mai radical cu putință. Cu ziarele și televiziunile și guvernele și băncile și Planeta și intelectualii. E pur și simplu un alt mediu, radical diferit, ne pregătim pentru o nouă goană. Statul ȋmpotriva individului capătă o formulă lubric capitalistă căci acest sistem capitalism-democrație nu mai trebuie să arate nimănui că poate face o lume mai bună decȃt comunismul o promitea. Nu mai e o concurență ȋntre utopii, care face Paradisul. E o concurentă ȋntre Rechini, care poate face un Iad mai adȃnc, mai dulce, mai subtil, mai otrăvit. Nu ȋși mai propun Paradisul, au apăsat toți pe accelerație, primele vizate sunt fondurile de bani, băncile, fondurile de pensii, marile depozite de bănet care sunt cumva la mijloc, ale nimănui, petrolul, gazele, aurul, sarea, ei bine, ele vor dispărea ȋncet, pe furiș, acoperite de politici internaționaliste și de joc de picioare european. După care va ȋncepe măcelul.

Abia aștept.

 

 

                            ***

 

 

Mă antrenez de două ori pe săptămȃnă la tras cu pistol, revolver, pușcă și vreau să trec și la Bazuka la vară, cu baloane deasupra mării. Cȃnd se va anunța al treilea război mondial – după ce vom devaliza băncile ne vom da seama că e prea tȃrziu să mai plătim pensiile și ne vom comite -, ȋmi iau cal alb precum ȋn Tarkowsky și merg la Moskova să filmez. Dar ȋntȃi joc ȋntr-un scurt metraj la Păltiniș, demolez Păltinișul, Viena fac. Am o declarație de făcut – ȋn premieră: o provocare la duel, pentru Pleșu, iaca. E adevărat, el e mai corpolent deci mai ușor de ochit – din toate punctele de vedere, ar spune magistrul. Pleșu ȋntreabă: cine pe cine beștelește. Rect/ific: belește. Ce facem, e pe bune, nu ne mai jucăm. Ȋi las alegerea: pistol, sabie sau buzdugan, dacă vrea pe strada Paris, unde stă dumnealui, vin pe cai, din studiourile Buftea, ȋl luăm pe sus, haiducul Pantelimon ȋl facem, barbă are, să vedem dacă știe să cȃnte. Sau vin cu manuscrisele grecești, să declare cum vrea să se lase contrazis. Ori trimit indieni. Din Pantelimon. Dacă vrea și barbut putem ȋncerca, sau cine scuipă mai departe, cum se ȋntrec șuții ȋn Berceni, orice. Eu chiar cred că ȋl bat ȋn orice, vorba lui Badea, pe grasu’ asta șantajist. Vrea un concept de greacă? Nici o problemă, de fapt Pleșu nu știe greacă dar asta e mai așa, pe șest, Lipicescum l-a dat de gol.

Aș propune Brazilia, pe coasta Atlanticului, departe de orice guvern și de Institutul Cultural Romȃn care și el zboară ȋn bătaia săgeților sale, sau mai degrabă se scufundă ȋn bătai ȋntȃmplătoare. What will be, will be… Unul trebuie să se sacrifice și dacă nu primește un duel ȋn reviste, că le e frică la grămătici să publice articolele pe care le-am trimis, a rămas să ne bătem pe bune, eu la bătaia asta nu renunț. Pentru că vreau să fiu eu filozofu’ ȋn țara aia, și nu ȋncap la discuție. Ultimul duel – nepurtat – din literatura romȃnă a fost pentru propietatea asupra metaforei “spațiu mioritic”, din cȃte ne amintim. Propunem ȋn doi peri un duel pentru conținutul acestei metafore, și nu pentru propietatea ei. Și acum un experiment: imaginați-vă că au invadat iar rușii Romȃnia dar nu au distrus presa romȃnească, au preferat să o cumpere, să spunem. Care dintre temele articolelor lui Pleșu credeți că nu ar mai ține? Foarte sincer: sub dominație rusească, Pleșu e publicabil integral, cu articole și volume. Ceea ce demonstrează că subiectul principal, situațiunea adică, e indiferentă acestui borțos mițos putregăios haios și demonstrează un lucru interesant:e ȋn fond, personajul adică, o nulitate. Chiar dacă știe să vorbească. Nu știe nimic altceva.

Nu am ajuns pȃnă acolo unde să reușim să vorbim cu sens unii despre alții, să-mi spuneți cȃt de rău sunt și la rȃndul meu să ȋnțeleg cȃt sunteți de buni – prin scrisorele editoriale și post scriptum că nu am traduceri și obielele grecești reglementare -, pentru că voiesc să fiu rău și voi să fiți buni, dar poate nu-ndeajuns. Și iar mă vorbesc dar nu pe la spate. Amice… vrei tu să te pui la nivelul lui Pleșu?! Ȋn ce domeniu? Nu m-am specializat ȋn aquarela. Acest lucru ar trebui să mă ȋntristeze pe mine, care sunt campionul bordelurilor din Zona Crepusculară? Și n-am conferențiat despre parabole, ca Dhr Pr. Pr. Pleșu deci: nu pot să le arunc privirea, trebuie să ȋmi cȃștig un statut și apoi să-i contrazic – dar ce? Eu contrazic statutul?! Pȃnă atunci, mucles. Ȋi ȋnvăț pe ei virtutea de stat și de guvern? Ce e cultura?! Cert e că am găsit ȋn suflete de curvă din Bacău mai mult adevăr și mai multă melancolie și pitoresc, mai multă dragoste pentru cultură decȃt ȋn Pleșu și Liiceanu, dacă ȋi pui pe amȃndoi la căruță. Mai mult respect e ȋntr-un gigollo pentru greci și poate și o mai fidelă intuiție a ceea ce a fost grecul, liber, nebun, deschis, riscȃnd totul, pasional… ȋn căutare de Adevăr… cu o reputație proastă… Mă ȋntreb ce ar spune grecii dacă ar veni l-a poartă și l-ar vedea pe Liiceanu cum se joacă cu vibratoarele și dildo-urile logice. Dacă l-ar vedea cum zboară prin mașini și cum reușește să tipărească mii de volume dintr-o semnătură, l-ar compara cu un zeu de-al lor! Am un prieten bulgar, propietar de studio porno ȋn Amsterdam West care știe mai multă greacă decȃt Pleșu. Și care e mai cinstit. Spune ce-are pe suflet domnule…

Sunt mai rău și cumva mai excentric decȃt ȋși puteau ei ȋnchipui – decȃt ȋmi puteam și eu ȋnchipui! -, cei care ȋmi scriu cu indignare, cu ocazia acestei descoperiri mi s-a trezit o urmă de cruzime. Ȋi aranjez pe listă, să-i omor, ce ziceți de asta? Conceptual, evident, dar nu cu argumente ȋn contradictoriu căci n-am răbdare și nici nu este o platformă de argumentare, ei-s la categoria grea: dans din buric prin organizație de partid și plătiri de burse, dau bani și amenință, un fel de Fane Spoitoru iar după scandalul cu Lefter s-a văzut că au pistoale, evident conceptuale, despre asta vorbim. Asasinate la nivel de persoană publică, nu particulară. Lefter trăiește dar nu mai are bani să-și repare mașina. Diferența dintre duel și execuție este că duelul păstrează aura providențială a unei dreptăți pe care o pui ȋn zaruri și cumva o așezi ȋn fața lumii pentru a fi acceptată. Nu am pretenția să fiu acceptat. Nu am nici pretenția să fiu nici negat, ȋi dau doar la o parte. Eficiență, ca ȋn luptele de stradă.

 

Duelul deschide discuția, are o solemnitate verbală, e ceremonie, dar asta ți se refuză. Și nu e bine să accepți să vorbești cu victimele, n-au ce declara, te-ndrăgostești de ele. Sunt deja ȋndrăgostit, numai despre asta vorbesc și scriu. Herta Müller sau Lefter Popescu sau profesorul acela din US, a fost unul demult care a scris și el un articol ȋmpotrivă, am uitat cum ȋl cheamă, ei acceptă duelul pentru că au cărți de vȃnzare și au trăit destul să aibe același nivel de argumente. Noi ăștia mai tineri, cu brȃnciurile. Duelul situează crima ȋn domeniul vorbelor, mi-am făcut un plan să nu discut, să nu mă ȋntȃlnesc. Am mai descoperit un lucru cȃt se poate de melancolic: ei ar vrea să facă parte dintr-o altă lume, ar putea să contribuie, să ajute, asta ȋși doresc dar ȋn secret cumva. Să găsească formula prin care să prindă o altă vȃrstă și se vor jertfi pentru ea, pentru o nouă Romȃnie, pentru o nouă cultură. Vor aduce institutele, amicii, banii, bibliotecile, se vor ȋmbarca la primul “Vȃnt” favorabil pentru un nou continent dar acel continent a ȋncetat să mai crească iguane pe crengi, indienii au spart fluierele de piatră, și-au luat la bătaie nevestele și borăsc agățați de garduri. Ȋntre timp ȋi trag pe toți pe linia moartă, sub pretextul că grădinăresc destine, am văzut asta ȋndeajuns. Din punct de vedere logic, Pleșu e deja un om mort. Ca și fratele lui, Băsescu. Ei nu mai reprezintă nimic, doar sunt.

Și mă rog pentru moartea lor fizică, asta da, că pot să mă rog pentru orice vreau, este relația mea cu ȋngerii mei, șmekeri. Ţuțea spunea simplu: doar o soluție armată. Trebuiesc dați la o parte, nu contraziși, e o nuanță importantă. Asta fac și ei, nu au stat de vorbă cu Lefter, l-au dat la o parte. Sunt niște agresori meschini de teapa spărgătorilor de case de amanet. Nuanțele sunt foarte prețioase ȋn această analiză, bunăoară șerpii Păunescu sau Vadim care au ceva talent și nu au caracter, simt ȋncă nevoia omenească de a se certa, de a tranșa, de a auzi alternative, argumente, polemici. Pleșu nu mai are nevoia asta, a pierdut-o demult, poate de zeci de ani. Vă dați seama ce a ajuns el să creadă despre el ȋnsuși, la această oră tȃrzie din noapte? Cu ăștia trebuie tranșat pre limba lor și eu sunt priceput la această limbă așa cum are Pleșu dicționarele de latină pe rafturi: cu toate cuvintele ȋn el. Vrei bătaie? Ia bătaie! Acum dovedesc ȋn termenii domnului profesor: “trivialitate, parvenitism și instincte primare”. Trivial sunt? Sunt. Parvenit sunt? Sunt. Ascund instinctele primare? Nu! Că nu am dragoste de intelectuali, păi nu am, toată clasa intelectualicească este o greșeală, de la un cap la altul. Puțini s-au mȃntuit din ea!

Să termin și cu acest cuvȃnt, “intelectuali”. Istoria lor a plecat, spunea un francez, de la un individ ce se văita după un gard, țipa că el nu muncește cu mȃinile. E intelectual, merită să i se găsească de lucru cu mintea, un gȃnd. Nu avea de lucru, era pe drumuri. Nu mai știu prin ce secol. Nu au existat dintotdeauna ca și castă ori categorie socială, au fost culturi ȋn care intelectualii erau lipsiți de o dispunere ȋmpreună, din istoria intelectualismului se pare că Grecia Antică ar fi un astfel de exemplu. Cel puțin Nietzsche credea ȋn asta. Intelectualul, pentru a putea fi recunoscut, respectat, servit, adulat cu ȋntrebări de genul: “Rȃdem prea mult? Ne mișcăm cum trebuie la coadă la cartofi? Pronunțăm corect?”, trebuie să pretindă că este intelect ȋn măsura ȋn care joacă această facultate. Adică produce o reducție ȋn raport cu celelalte lucruri din care e omul făcut. A fi intelectual ȋnseamnă a fi un actor dar nu pentru un personaj istoric sau fictiv, ci să joci o categorie a mentalului. Să o joci, nu să o produci. Ȋn rȃndul celor care au excavat, descoperit, inventat ceea ce omul este, s-au ȋnscris indivizi care nu au fost neeapărat intelectuali, așa ziși, dar au contribuit… bunăoară Casanova. Un animal mort de sifilis. Poți deci depune mărturie pentru omenire fără să fii un intelectual, chiar evitȃnd unul…

Intelectualul trebuie să ȋși ascundă instinctele primare, ar spune domnul Pleșu, ce le observă la mine, la alții, și ȋi repugnă. “Ȋmbrăcat ca o țoapă”, zice maestrul… Trebuie făcută ȋnsă o distincție cu o altă redispunere și reconstrucție a facultăților, ȋn război de asemenea cu “instinctele primare”, anume ascetul. Acesta  se identifică ȋn absolut cu divinitatea, el nu reduce, ci ȋmplinește și confruntă. Intelectualul nu ȋmplinește, doar separă, și nu confruntă ci falsifică aceste nevoi primare. Educația formează astfel prin represiune indivizi care se identifică numai cu o parte din facultățile lor iar această reducție, reașezare ȋn dispozitiv,  este una dintre cele mai radicale malformații la care omul se poate supune. Un proces care apare de altfel nu la ȋnceputul unei culturi, este ȋntotdeauna ȋnsoțită, această reducție, de ceea ce se numește simplu decadență. Malformația intelectualului ce pornește ȋn fond și este motivată de această pretenție originară a lui, de a nu munci cu mȃinile, e o formă foarte specială de flagelare ce poate merge oricȃt de deparete. E similară, dacă vreți, pantofilor ce blochează creșterea piciorului la femeile ce ajung animale de casă prin China. Am cules acest reproș printre rȃndurile domnului Pleșu… și mi-am dat seama că eu nu joc nimic. Nu vreau să ascund nimic. Nu sunt un intelectual.

Ce dracu’ i-or fi făcut lui Lefter, că nici chiț nu mai zice, a ajuns din cauza lor să ascundă și instinctele secundare!

 

 

                           ***

 

 

Execuția – conceptuală – este lașă ȋn raport cu duelul, o lovitură pe la spate? Care spate, la cȃte fețe au?! Ȋn afara cazului ȋn care lovitura vine din față, ochi ȋn ochi, frunte ȋn bȃrnă, pentru că ei nu au un argument, au simplu atitudine, tupeu, la asta te ȋncurcă. Pentru că noi respectăm pe intelectuali a priori dar niciodată aceștia nu trebuiesc astfel respectați, așa cum nu respecți un strungar sau un țăran numai că e țăran sau strungar, ȋl iei ȋn detaliu. Execuția ȋnseamnă să epuizezi subiectul, să mergi pȃnă la capătul lui, acolo unde devine inutil. Dincolo de acest ritual, omul nu mai poate apărea după copac, ȋn limbajul fabricanților de mobilă este vopseaua de ȋnvechire. Și aici tot ei oferă argumentul, ȋn virtutea legii doi, anume pe frontispiciul Dilemei Vechi este o vorbă din Caragiale: “Sunteți vechi, domnule!”. Orice aș avea de spus ȋmpotrivă, ei sar primii și spun poanta, n-ai spor să inventezi ceva. Bas Rutten spunea că el nu crede ȋn “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ci ȋn doi ochi pentru un ochi și ȋn doi dinți pentru un dinte”. A ne privi ȋn timp ce ne lovim, a ne privi ȋn timp ce ne iubim… sunt lovituri ce depășesc ȋn onorabilitate duelul care e lipsit de concluzii și de cele mai multe ori ȋi supraviețuiești, deci e depășit. Așa cum iubirea e depășită, sexul are alte strategii. Așa cum filozofia e depășită, s-a trecut la teatru și televiziune ȋn Romȃnia.

A lovi cu fața, nu cu pumnul, iată un gen de lovitură ce ȋl ȋnghite pe celălalt, ȋl subsumează iar din punct de vedere conceptual, lovitura cu fața s-ar traduce ȋn analiza: 1. cărților pe care le-au scris; 2. cărților pe care nu le-au scris; 3. politicii și politicienilor pe care i-au susținut; 4. politicii și politicienilor pe care i-au combătut (aici nu intră Ceaușescu pentru că nu au scris ȋmpotriva lui); 5. Mitului lor; 6. Tipul de cultură și instituțiile pe care le-au pus ȋn funcțiune; 7. Ce pui ȋn loc; 8. Ouă și Roșii. Democrația, printre multele iluzii pe care le pune ȋn scenă, monetizează falsa impresie că totul e o discuție, pus la mijloc. Discuția e ȋnsă ȋn democrație ceva ulterior și nesemnificativ. Se vorbește la urmă, după spectacol. Totul e să știi unde lovești, nu ȋn Băsescu, nu ȋn Tăriceanu, sau Conservatorul Kalashnikov de la Antena Unu. Ci ȋn Pleșu, capu’ răutăților. Pleșu e filozoful?! Așa cum l-am ȋntȃlnit ieri pe Rutten.

Am avut onoarea să port o discuție cu Bas[14] care a venit ȋn Amsterdam pentru un turneu de kickboxing, Gala MMA, și ȋi spuneam că m-au inspirat emisiunile sale despre autoapărare. “What you can do!” E un umor lugubru, dulce ȋn replicile sale și e bine de urmărit forma semiotică a lecției, deci lovitură, interjecție, lovitură, interjecție, pentru ca mai apoi simultan: lovitură ȋnsoțită de urlet, “stab in the liver, stab in the liver… I’m sorry… oh! I’m not!”. Trecem deci la Plan “B”, lăsăm filozofia la o parte, suntem la lecțiile de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei. Care este forma de violență care ar putea pune ȋn mișcare o discuție publică despre figurile publice ale culturii romȃnești, și apelezi la cine nimerești. La Bas. Se poate pune ȋn evidență ȋn gestul bătăios, gimnastica discursului. Concludem că orice discurs are o gimnastică a sa, uneori mai evidentă, alteori mai subtilă, sunt discursuri bunăoară care te buzunăresc, Pleșu asta face, te lasă cu buzunarele metafizice golite. Discursul ca și partitură, ca și orhestrație. Gloanțe oarbe, capete goale, greci, perși, Platon. De la un luptător poți ȋnvăța multe, chiar budiștii au transferat sensurile luptei ȋn plan spiritual, am găsit cel puțin trei analize de acest fel ȋn Canonul Pali, unde Buddha se ȋntreabă cum poate călugărul fi acela care atinge măiestria ȋn tragerea cu arcul? Dar care trage ȋntr-o succesiune rapidă? Dar care străpunge obiecte mari? Dar care străpunge ceea ce e cel mai dificil de străpuns? (Yodhajivasuttam, Vallasuttam) Și urmează explicația ȋn raport cu evenimentele spiritului. Un fel de zbor ȋn bătaia săgeții, acest Canon Pali, dar scris de indieni. Pumnii lui Bas Rutten m-au inspirat ȋn ȋntrebarea mea: cum poate calugărul fi acela care ȋi trage pe cocoașă lui Pleșu? Ce ȋnseamnă un pumn ȋn gură, Humanitas Abracadabras? Să ȋți scoți pumnul din gură adică, pentru că ți l-au băgat ei, prin reviste. Nu cumva să te educe altu’.

 Poate că nu ȋn argumentul greco-latin, ci ȋn gimnastica limbii e de prins cărturarul romȃn, la jocul de picioare (foarte scurte ȋn cazul trist… al lui Pleșu!). Discursul pornește din șuierături și clănțănit și din gimnastica limbii de altfel, se pare că limba se mișcă și cȃnd pronunțăm ȋn gȃnd, e o gimnastică de care nu poți scăpa. Fedeleșu’ are iarăși o gimnastică bună a discursului, nu se mișcă de pe scaun dar vȃntură alte anatomii, Golemul Doctorandului (nu are picioarele pe podea, Pleșu e cȃt Boc… șșt…). Și are umor, e spiritual, adică nu gȃndește. Gȃndirea nu cedează glumei, spiritelor, metaforelor de anticameră, ea se poartă prin fȃntȃni, e de lacrimi, cumva. Pleșu are umor la fel ca Boc, numai că umorul lui Pleșu e voluntar și cel al lui Boc e ȋntȃmplare pură. Și atenție, o nuanță importantă: au același fel de pudoare, Pleșu și Boc. Același fel de a se ȋmbujora, la limită au aceleași organe, numai școlili diferă. Dante, iarăși, avea stil, dar cine cu cine se bate l-aș fi ȋntrebat pe Bas Rutten, nu este ȋntotdeauna evident. E bine să stabilești foarte precis mise-en-scene discursului. Adaptȃnd orice discurs la teatru poți developa asta, reducȃndu-l la teatrul ideilor și mai apoi – reducția merge mai degrabă așa -, la teatrul politic. Să vezi ce se petrece cu actorii și mai ales unde merg, cine pe cine omoară, cine pe cine iubește. Hermeneutic majoritatea discursurilor publice ȋn Romȃnia sunt CRIME. Se moare ȋn vorbele noastre, nu se mai iubește nimeni, nici n-ar avea de ce, imaginați-vă asta!

Nu am apucat să-i declar lui Bas posibilitatea de a face o emisiune de autoapărare teoretică, lupte de stradă filozofice, stil occidental, la papion, un soi de războiul al stelelor, cu teoreticieni romȃni, sau numai secretarele (și p-aia aș ciufuli-o). Secretara este un semn mai sigur de ratare decȃt orice frază greșită sau ani pierduți la cursele de cai, secretara te scoate din dicționarul de literatură sau te aruncă pe raftul doi. Ai secretară, mai gȃndește-te. Tibetanii au iarăși o postură ȋnteresantă ȋn dezbaterile lor filozofice și religioase, se mișcă și pocnesc din palme cu putere pentru a sublinia un argument sau o ȋncurcătură. Au o gimnastică abundentă a discuției care se pune ȋn antipodul meditației cu tine, unde cauți altfel, ȋn liniște. Romȃnii bat și ei din palme, de această dată pentru a sublinia lipsa unui argument. Rutten nu știe de glumă dacă ȋndrugi ceva ce nu ȋnțelege. Rutten este de departe cel mai spiritual și mai vesel dintre luptători. Și e vioi, cu umor, plin de metafore, nebun, atroce, exact cum e Pleșu (continuăm portretul robot cu miniștrii, vedete și mustăți false), dar Bas are o altă biografie și, să nu uităm, important, a fost campion mondial ȋn special lui: i-a bătut pe toți de la New York la Berlin. (Bas/escu!). Ȋn termeni literari: a luat Nobelul. Ce a făcut Pleșu pe la Berlin? Vreți să știți? Ei bine, nu vă spun. Mai avem și noi surse. Dar mai ales de ce credeți că a făcut ceva?!

Sunt cam bătăios pentru posibilitățile mele, ar trebui poate să-mi fie frică? Sau rușȋne?! De cine? Și de ce?! Că ȋnjur? Păi dacă nu sunt lăsat să vorbesc civilizat ȋn nici o revistă ȋmpotriva lor? Voi fi acuzat că pun ȋn scenă vechi apucături de pistolar, că vorbesc tot felul de tȃmpenii – că sunt legionar!, deși nu mai știu bine nici ce-nseamnă -, că vreau moartea semenilor mei cărora ar trebui să le respect liberatea și nu particip la fericirea comună. Nu se răspunde unui argument logic cu bătaia, nu așa vorbești cu un savant. E adevărat, dar particip la crima comună ȋn cel mai intelectual mod cu putință, spiritualizez gloanțe! Cu un savant vorbești lucuri savante, cu Terente te iei la bătaie. E foarte corect, dar dacă distingi cȃt la sută e maidanez și cȃt savant, și tratezi separat? Nu pozez ȋn cetățean onorabil pentru că onoarea a fost inventată iarăși de curve (sau de intelectuali, tot aia), e un concept greșit, ca și dizidența. Să fim serioși. Nimeni nu e onorabil, citiți viețile sfinților, sunt infamii de la un cap la altul, sau citiți viețile miniștrilor. Așa că ne putem mȃntui și spunȃnd bancuri, dacă știi despre cine să le spui, chiar și ne-spunȃnd, dacă ți-ai ales Păltinișul. Nu cred ȋnsă că ne putem mȃntui prea ușor dacă ajungem miniștrii ai culturii sau dacă facem edituri, e greu. Și ce-i greu e bine să eviți, balonează.

Am fost atenționat, nu mai vȃntura pistoalele, că mi se va suspenda permisul de armă. Nu ȋmpușc animale – doar semne -, iubesc animalele – chiar și animalele aparținătoare oamenilor pe care ȋi urăsc – corpurile lor animate, le iubesc hipocratic, cățeii, pisicile și gȃndacii lor de bucătărie. Oameni nu poți ȋmpușca, oamenii dispar altfel. Uneori oamenii cresc prin ȋmpușcare și ardere pe rug, exemplul lui Pim Fortuyn primblȃndu-se ȋn Daimler e clasic. Acesta e ucis pe 6 Mai 2002 de către un ecologist radical – extrema stȃngă – cu nouă zile ȋnainte de alegerile generale. Fortuyn devine candidat post-mortem căci nu se pot modifica listele ȋnainte de alegeri și cȃștigă un de nimeni sperat 17%. Nimeni nu s-a gȃndit la un astfel de gest: ȋți ȋnscenezi ȋmpușcarea și apari după alegeri, cȃnd ai guvernul. Ori rețeta a mers și ȋn cazul Revoluției romȃne? Prefer ȋmpușcarea platonică ȋn numele aceleiași iubiri. Aș vrea ȋnsă pentru o clipă să ȋmpușc ȋngeri, ceva nevinovat, ei nu pot muri dar cel mai important: nu pot fi aleși. Deși au o hibă, și ȋngerii: ne spun numai ce vrem să auzim. Și, poate ȋncă una: ne aleg ei.

Am mai descoperit că această operație fantasmagorică, glonțul halucinat, este una din forțele vestului ȋn raport cu o Indie care ȋși ȋntinde milenar abandonurile și tristețea. Nașterea “ȋn pom”, genealogiile și ereditatea, suportul social și politic al Europei Vechi a fost ȋntors de către Buddha și Darwin ȋn imprecație: budismul are ca principiu să ieși din cercul nașterilor succesive – ieșirea din ereditate – iar Darwin găsește genealogii ce ne suspendă, deci o intrare ȋn ereditate, dar nefericit. Budismul mai are un versant, dar cȃte nu are, ȋmplinești  sau stingi semnificația mai adȃncă a eredității pe care o porți. Deși unul din sensurile ei e tocmai de a nu ȋncheia logica faptelor. Ȋn ce măsura poți prinde sfȃrșitul a ceva/cumva cȃnd omul și pomul doar se dezvoltă, crește, se deschide, ȋncepe și moare brusc, cu mȃinile gheare? Ȋn afara lui Pleșu pe care nu-l mai contrazice nimeni, dar absolut nimeni, el poate ȋncheia un capitol sau aș zice că ȋncheie tot, și pe Ștefan cel Mare. Și ȋi strȃnge și convertește pe toți la bisericuța lui dar… Toți ȋl admiră?! Sau toți ȋl tac?

Pleșu este triumful ȋn regim de conștiință a lumii ȋn care trăim asupra romȃnului incapabil să ȋnțeleagă ce știe. Faptul că Pleșu și ceilalți locotenenți – Mircea Vasilescu, desemnat de opinia publică cel mai sexy intelectual romȃn! sau Marius Chivu, băiat simpatic, oltean de la Horezu dar intrat pe mȃini rele -, nu au un partener de dispută, teme publice ȋntre intelectuali, de dezbătut, și nu se neagă cu nimeni, ȋnseamnă un singur lucru: romȃnii au abandonat să gȃndească despre lumea ȋn care trăiesc. Așa sună reclama “Dilemei”: “ȋți dă de gȃndit”. Iarăși legea doi: mai mult nici nu ai fi putut spune ȋmpotriva Dilemei. Un furt mai important s-a petrecut decȃt cel politic: ne-am vȃndut conștiința (și pe oamenii sexy). Ne-a vȃndut conștiința, intelectul. Pe scurt: am ȋnnebunit. Tristetea aceasta face parte dintr-un alt regim al discuției și marchează adevăratul resort al abandonului de conduită civică ȋn Romȃnia. Am fost trădați. Dar nu de oricine. Anunțăm oficial sfȃrșitul DILEMEI. Noi, nu mai avem dileme. Noi știm. Sau nu știm. Căci dilema e o boală a inteligentei, nu știința, cum a ȋntors frumos paradoxal, Pleșu. Care afirmă că a ști, sau a crede că știi tot e o boală a inteligenței. Chiar nu. Boală e să nu știi că știi.

 

 

                                 II

 

 

 

 

 

Ieșirea din ereditate – teză ce aparține lui Patapievici de exemplu, cu omul său recent -, ori exercițiul sofistic al temelor secunde ȋn limbaj baroc pe care le pune ȋn scenă Pleșu, e o tentație și o belea străveche. Sunt lucruri ce se promit ȋn saltul din tine, lucruri congruente cu orice atracție ori disjuncții vestimentare, de orice fel: sexuală, culturală, schizoidă, criminală. Revoluția Franceză e ieșirea din ereditate, la fel Revoluția Rusă, Iliescu, Isus e ieșirea din ereditate, totul se mută pentru a evolua ori simplu derapa ori ȋnchide cȃnd a ajuns la sfȃrșitul unui ciclu pentru care nu mai găsește resursele ori răbdarea. Ieșirea din ereditate e și un fragment teoretic ȋntors ca un ciorap de Buddha ȋmpotriva familiei sale, o alegere nefericită ȋn care și-a plasat meditația soteriologică. Dacă părinții săi ar fi fost plugari, poate că teologia budistă ar fi fost centrată ȋn ritmul ploilor și ȋn schimbarea anutimpurilor, nu ȋn ecuațiile eredității. Buddha instituie de altfel o cu totul altă ereditate, anume teoretică,  maestru-discipol și mandala (lui Tucci!) ȋnșiră uneori succesiunea maeștrilor pȃnă la ȋnvățăcelul căruia i se regurgitează secretul universului. Creștinismul nu are, nu merge atȃt de departe ȋn relaționarea specifică a indivizilor, păstrează anume igiena idiosincraziilor, e mai prudentă. Ieșirea din ereditatea ȋnsă ȋn cazul indian anunță o altă dimensiune a solidarității, una a maestrului care mănȃncă toată frișca de pe tort și care ȋn bună tradiție indiană ȋnlocuiește chiar și părinții. Cei care pornesc astfel un pariu cultural pot ajunge oricȃt de departe, ȋn Nirvana. Dar au ȋnceput prost. Chiar dacă au ajuns bine.

 Budismul e calchiat de altfel pe o ereditate ȋntȃmplătoare, discriminativă, ce suspendă sensul acestei funcțiuni. Căci sensul eredității e de a te solidariza cu ceva care ȋți aparține indiferent de cum este acel lucru sau acea ființă sau acel loc, sau acea casă căzută, cu o singură excepție. Dacă ȋn miezul unor fapte este ȋnscrisă trădarea, așa cum o găsești ȋn Pleșu care și-a abandonat misiunea pentru care a fost plătit de admirația noastră, pentru că magistrul poate că nu știe, dar ne-a promis că ne salvează, iaca șa. Adică nu ȋși face treaba, ia banii degeaba, nu e plătit să vorbească, e plătit să găsească soluții și el zice că nu le are. Sunt oameni care trădează corpul social prin infamii, prin afaceri bancare, prin dispreț și unii prin vorbe frumoase – sau prin Legea Patrimoniului, dacă vă mai aduceți aminte -, Pleșu e o caracatiță ȋn cel mai cras sens cu putință, are oameni peste tot, prin reviste și ministere, e de fapt Vȃntul, (inter)Valul, ca structură socială, iar fondul devalizat de Pleșu se numește Spirit Național. Pentru cȃte numiri ȋn funcții nu e responsabil acest personaj funest al culturii romȃnești – ce poate aranja cu un telefon cam orice ar dori -, apărut ca o ciupercă venerică din contactul neprotejat cu filozofia secolului XX?

Dar acum suntem ȋn India. Ereditatea te solidarizează nu ȋn sensul atașării care disipă, ci ȋn sensul disipei care atașează. Nu poți alege, poți doar apăra. Ȋn acest sens, simplu, tectonica vestică a relațiilor umane cum a fost considerată ȋn Europa devansează felul ȋn care indienii știu să vină ȋmpreună unii cu alții. Ȋn tipul acesta oriental, indian de relație, relaționare, predare a dezideratelor și clonare intelectuală trebuie căutată cheia unei tăceri ce se poartă și vindecă pe sine printre intelectualii romȃni. Sunt mici raporturi, ȋmprumuturi, creanțe bancare ȋntre ei, care ȋi astupă și liniștește. Nu sunt vasalități riguroase, steaguri rupte, inele cu șerpi. Sunt șoapte, dileme, sunt cu toții ȋncurcați ȋn perdele. Sunt fideli unii altora pentru că nu mai pun ȋntrebările ce i-ar ȋmprăștia brusc și i-ar ascunde: pentru ce luptăm? Ei se leagă unii cu alții cu un fel de flegmă, cum fac albinele.

Ce putem opune tezaurului teoretic al Indiei? Ȋngerii sau gloanțele? Ȋn/gerul glonțului. Noul pariu pe care Europa ȋl are de cȃștigat nu este ȋmpotriva teologiei politice US, ci ȋmpotriva Orientului. Din nou ȋmpotriva Orientului vom face și de astă dată Occident. Glonțul face parte dintr-o teologie mai ȋncăpătoare decȃt ȋngerul, mai vraiște și mai bună (afirmație ȋngrozitoare). Mai de lungă durată și e mai salvator ȋn ordine spirituală, spiritual fiind, cȃnd e spiritual (fascism?). Ești atacat, spui “Piei Satană! Dar ajută ȋn genere să ai un pistol. Al Capone a scos și el o colecție de proverbe, Capone era un filozof cu burtă, un ȋnțelept și un estet, ministeriabil ȋn Romȃnia fără doar și poate, iată:  You can get much farther with a kind word and a gun than you can with a kind word alone. Știa cam tot ce trebuie să ajungă secretar de stat ȋn ministerul culturii: avea poante și mergea pe boante. Metafora ȋmpușcăturii, a trasului cu arma apare și ȋn Vala Sutta (Sutra Părului de Cal). Un grup de tineri au ȋnvățat să treacă cu maiestrie săgețile printr-o gaură de cheie, se povestește ȋn Samyutta Nikaya. Așa spiritul trebuie să aleagă ceea ce este cel mai greu de pătruns, ȋn sensul celei mai dificile dintre săgeți prin cea mai dificilă dintre uși, și asta este adevăratul antrenament care duce la ȋncetarea stresului și a suferinței. Iar la sfȃrșit, cu adevărat important, glonțul dezvăluie, săgeata, ar spune indianul, zborul ȋn bătaia ei, ar spune Patapievici. Ne-a salvat – glonțul – ȋmpotriva diversiunilor religioase ale Indiei, imaginați-vă micile colonii de englezi care jucau gold/golf ȋn mijlocul milioanelor de indieni. Cine poate pretinde că jucau degeaba? Evident, fără a-i scuza, erau niște ticăloși, dar ȋn care din sensuri? De ce nu ar zbura Patapievici și ȋn bătaia gloanțelor acestui text, dacă a rezistat el la săgețile ceaușiste?! Dacă știau indienii prin ce gaură să tragă și cȃt de greu e…

Ȋn esență: Europa a dominat pentru o clipă India folosindu-se de gloanțe – de orice -, spusese fantasticul, liricul, grotescul, cel-mai-și-mai stand-up comedian ȋn UK, Eddie Izzard. Englezii i-au dominat pe indieni “through the cunning use of the flags!” Pentru că indienii nu aveau steag! I-au ȋntrebat “ce țară mai sunteți și voi?!”. Dar nu cu gloanțe ȋmpotriva spiritualității indiene ci cu teologia glonțului, descoperirea ca atare a cartușului, țintirea, prinderea patului puștii, calmul cȃnd apeși pe trăgaci și mai ales sentimentul de solidaritate cu ceva ce zboară rapid, nebunește, precis ȋntr-un punct departe. Este ca o ieșire din tine prin piept. Ieșirea din tine – englezul Winchester – e echivalentă cu intrarea ȋn tine – indianul Vaisheshika. Europa versus Orient. Intrarea a fost denumită gȃndire, meditație, iar ieșirea este denumită vis, măiestrie de tunar bătrȃn, cu mustățile ȋn cenușă. La porțile Orientului… Tragic, evident, dar nu despre asta discutăm.

Yoga prafului de pușcă, a zvȃcniturii vȃrfului de cizmă pe burta calului, a te concentra și a gȃndi ȋn ordine absolută nu ȋnseamnă ȋn mod obligatoriu a ȋnscrie acest parcurs ȋntr-o tradiție calmă, care să adune apele Indului. Poate fi ceva singular, izolat, destinat pierderii, ca măiestria lui John Wayne ori o reverie ȋntr-o dantelă ori un nimic la pătrat, ca ȋn romanele lui Proust. Sunt cȃteva texte scurte de prevenire ȋn Canonul Pali care centrează de fapt discuția ȋn ce poate mintea face, cȃt e de schimbătoare, care sunt beneficiile minții ȋn raport cu alte beneficii, ȋn măsura ȋn care mintea e disciplinată, restrȃnsă, calmată. Ȋn aceste rȃnduri se pun tezele discuției, se centrează dezbaterea ȋn verbul “a ști”. Contraponderile acestui magistral efort centriped sunt poate găsite ȋntr-o reacție adversă, anume am fost ȋntotdeauna fascinat de cum poți calcula și dispune de ceea ce nu știi din viața ta, din cercul cunoștintelor, de peste tot. Să organizezi ce nu știi e poate chiar mai interesant, și să-l chemi uneori. Să nu reduci, ci să adaugi, să nu reduci nimic.

Retrăgȃndu-te ȋn tine acolo unde te vezi pe tine, devii tu ȋnsuți, dar ieșind ȋn afară, acolo unde vezi lumea, devii lumea ȋntreagă. Japonezii de fapt au dus gȃndul Indiei pȃnă ȋn genul acesta de gesturi finale, spontane, un gen nimimalist, filozofie din ȋncheietura mȃinii. Toate bătăliile sunt spirituale, toate războaiele, toți munții, sfinții și ȋnchisorile și morții. Pȃnă și Pleșu, și Dilema, și Fițele Aristotellos Gucci, dar nu ȋn sensul ȋn care vor ei, ci ȋn sensul opus. Nu e pertinent să argumentezi o cădere ȋn material pentru că acest “material” nu se află nicăieri. Poți doar acuza cȃnd oportun un abandon ȋn contingent, irațional, fragmentar, incoerent. Atenție ȋnsă la valorile suave ale fragmentarului și incoerenței, elipsei. Europa nu e mai “materială” ȋn raport cu o Indie mai “spirituală”. Noi adunăm altfel dar la fel de temeinic și poate mai bine.

                          Indienii sunt doar mai coerenți și mai adȃnci – nu știu europenii să poată aduce cinzeci de volume să stea ȋmpotriva la cele cinzeci de volume ale Canonului Pali – dar asta nu spune nimic pentru că noi suntem mai fideli și mai exacți, mai conform. Nu scriem, poate de asta nu avem cărți – uite Pleșu, reușim așa! -, avem joc de picioare la televiziune – picioarele Pleșiene stȃnd pe scaun, sunt ȋn aer – și capul ȋn nouri… Ȋnvățăm mai bine de la ceea ce avem ȋn fața noastră decȃt de la ceea ce avem ȋn noi ȋnșine – dar să fie chiar așa diferit? Ne-am ales alt ȋnvățător pentru că am pus de la ȋnceput o ȋntrebare mai profundă decȃt budismul. Mai argumentată. Nu am ajuns așa departe ȋn răspuns precum indienii au ajuns pȃnă la capăt ȋn răspunsul lor. Dar asta nu ȋnseamnă, iarăși nimic, căci nu s-a dat ȋncă răspunsul. Nu putem ȋnvăța unii de la alții așa precum ȋn India e posibil de la om la om, dar poate că nici nu avem de ce să trasmitem și păstrăm atȃt. Mai sunt și alte drumuri către ceva și mai mare decȃt India a visat vreodată că e posibil căci ȋn conștiința fantastică și pe alocuri științifică a unor biologi, sfȃrșitul suferintei e mai aproape, sunt chiar scurtături. Eu bunăoară iau cȃte o doză de mescalină pe lună și nu mai am tristeți, le-am pierdut de fapt din prima tinerețe. (Poate de asta nu ȋnțeleg conceptul de melancolie la Pleșu.) Nici cȃnd am fost disperat nu am fost trist. Nu trebuie să gȃndești, trebuie doar să obții, dacă știi exact ce. Ȋn fond, de ce gȃndim? Din iubire? Din iubire, iubim.

Plonjarea ȋn ordine intelectuală a indianului ȋn sine, ȋnăuntru, de altfel geometric studiată operația poți conclude, indienii se ȋmpușcă singuri, fără gloanțe. Nu merg pȃnă acolo să afirm că Anglia a fost o necesitate pentru India, dar… Ţintirea și concentrarea ȋntr-un punct, vizualizarea, mandala devine țintă, e o formă de concentrare, de Yoga. Pe care o poți categorisi pe calibre, evident. Mandala devine țintă ȋn momentul ȋn care nu mai pune ȋn scenă atingerea unui punct ȋn chakra tavanului gurii apăsat cu limba, ci ȋn exteriorul animat, nebun, firesc, apăsat cu pieptul. A atinge ȋn oridine interioară și ȋn ordine exterioară, zei și gloanțe. Pe calibre. Astăzi n-au mai avut gloanțe 38 mm și mi-au dat calibru 37, Magnum. Am tras cu un Smith & Wesson, o bijuterie, dar gloanțele Magnum sunt cu mult mai puternice decȃt credeam, a fost o zi proastă.

O discuție finală pe marginea filozofiei orientale ar putea foarte bine să ȋnceapă din premisele, principiile budismului, care ar trebui delimitate ȋn raport cu tehnica de mare finețe pe care speculația indiană o pune ȋn scenă ȋn operația fină, totală de excavare a conținuturilor mentale. Trebuiesc adunate acele lucruri care nu mai merg ȋn sensul ȋn care lumea și-a schimbat direcția precum nu se mai ȋnvȃrte Soarele ȋn jurul Pămȃntului, ci invers, această răsturnare nu s-a petrecut ȋncă pentru indieni. Deci filozofia indiană este ȋncă citită ȋn sensul invers, de dinainte de această răsturnare de perspectivă. Este citită ȋnspre lume. Nimeni ȋnsă nu a reușit să clarifice care sunt structurile, tezele, conceptele și asamblarea imensului material de studiu indian pe acest nou traiect din care filozofia e recuperată deandoaselea. Pentru că toți ȋl văd pe Buddha ca și pe domnu’ Pleșu: etern la minister.

 

 

                            ***

 

Cu mult mai puternice decȃt ce trăsesem pȃnă atunci, Magnum 37, alegerea calibrului și stăpȃnirea se face ȋn trepte. Este ȋntȃi explozia pe care trebuie să o traversezi și șocul ȋn ȋncheietura mȃinii, o tăcere ca o cȃmpie pe care nu o poți traversa conștient, legată de anatomia ta, pusă ȋn capilare. Trebuie să o poți prinde, să o ȋntȃmpini și mai ales să poți controla geometria armei ȋn plină explozie. Să o chemi. Această ȋntȃmpinare ȋți modifică ȋn timp caracterul și voința pentru că orice nouă senzație, orice om care ȋți iese ȋn cale are anatomia unei explozii. Unii au o explozie de mațe, sunt rotunzi, alții au o explozie de gȃnduri: sunt singuri. Ești ciuruit din toate părțile – iată o formulă postmodernă de cotidian, Omul Ciuruit – dar măiestria poziționării și optica lucrului salvează de fiecare dată situația. Focul de armă te ȋnvață să treci prin ei, să ȋi cucerești cu dreptul de viață și moarte. Thomas Jefferson spunea: “Every citizen should be a soldier.” Numai astfel democrația poate fi asigurată, certificată, garantată. Nu este pledoaria unui umanist, dar cine a spus că trebuie să tragi ȋn rațe. Armele nu sunt făcute pentru războaie, armele sunt făcute ca și icoanele: să ajungem mai buni.

După care ochitul iarăși face parte din bijuteria actului, diamantul privirii ce se developează imediat ȋn exterior, lipsit de contraargument, feroce. Dement: o gaură. E bine să observi cum aranjează pistolarii gloanțele ȋn magazie sau ȋn revover, dar și cum ochesc cu respirația oprită căci și Yoga se bazează pe același principiu: oprirea respirației, meditația cu respirația oprită, concentrația și la capătul ei saltul ȋn gol, Moartea. E bine să vezi și cum pistolarii cercetează găurile din ținte, acolo vezi caracterul, etica individului, pe cȃnd trasul este un proces religios, dar și estetic. Și mai ales e bine să ȋncerci să vezi ce ȋmpușcă fiecare, nimeni nu ȋmpușcă hȃrtii, cu toții trag ȋntr-un ȋnger, domnule Pleșu.

Judecățile de apoi s-au prăbușit și anturat de ocazie, ne condamnă acum oamenii adȃnc, din ei ȋnșiși, fără voia lor, chiar și cei răi, ne condamnă rău, definitiv, departe. Lumea e perfectă – ȋngerească -, oamenii sunt răi, democrația e bună, guvernul e rău, libertatea e bună, gazetele mint, Europa e formidabilă, Romȃnia doar nu știu ce are. Nevoia de a le aparține ȋnsă ȋntr-un mod definitiv, lipsit de orice compromisuri am simțit-o ȋn mine crescȃnd ȋmpreună cu dezintegrările de sensuri, toate aceste percepții stinse ȋn găleata cu apă rece, am vrut să fac parte după care iarăși n-am mai vrut. E oportună poate o ierarhie, cȃți sunt vii, cȃți spȃnzurați, cȃți ȋmpușcați, ținuți ȋn țarcuri, scopiți, Parkinson, cȃți Blauwe Tong

 

 

 

[15] ȋn Romȃnia. Un imaginar social developat nu prin mersul revistelor, ziarelor, televiziunilor sau guvernelor ci prin mersul gloanțelor, prin ploaia de gloanțe spirituale. Prin lagărele noi/vechi ale Europei militariste, mincinoase, rele, de lepădat. Războiul e cumva la baza oricărei societăți umane, geloziile, concurența, dar ȋn comunism era simplu: gardieni, turnători, guvern, pe cȃnd acum nimeni nu mai recunoaște criza de sistem, ci doar criza din interiorul sistemului, am intrat ȋntr-un alt lagăr. Mai vesel și mai criminal ȋn care sensul durerii s-a compromis, e o rușine.  

Nu ne putem salva din ceilalți și e cumva inutil să insiști, nu mai cauți argumente ȋn favoarea ta, trăiești astfel intervale nejustificate, ȋn efracție. Am realizat zilele acestea că dau mai mulți bani pe gloanțe și pe steroizi decȃt pe mȃncare, ca mă droghez și că ȋmi plac serile călare prin pădure ascultȃnd Beethoven ȋn căști pȃnă cȃnd trunchiurile de copaci ȋncep să țiuie Simfonia Nr. 5. Că scriu ȋmpotriva ordinii sociale, că mă educ și mă descopăr astfel și că ȋn loc să mă izolez și gȃndesc din bisericuțele institutelor culturale, am ajuns să gȃndesc ȋn timp ce trag cu arma, cu aceeași biografie de clasici greci și germani. Pe mescalină mă cred Gelu, mă cred Ștefan, mă visez Menumorut! Sigismund! Pleșu, ȋncă nu. Ocurențe despre cai: accidentul lui Nietzsche, observatiile lui De Maistre… Ȋn grajduri, de aici trebuie plecat! (Din nou! Dar ȋn direcție opusă, iarăși!) Gȃndirea e liberă! Poți gȃndi orice, oricum, oriunde! Dar mai ales, gȃndirea e o artă marțială. Nu trebuie uitat asta, căci și tu ȋnsuți ȋncepi să te acuzi, ȋnveți să gȃndești rău despre tine, sunt judecăți anonime ce traversează ȋn bloc secțiuni ontice discriminȃnd la ȋntȃmplare. Crezi că n-ai dreptate, dar mai contează? E frumos… continui… e greșit… continui… Nimeni nu mă va convinge să gȃndesc un singur lucru rău ȋmpotriva mea. Iată. (Pleșu la fel, și el.)

 Ȋncrengătura asta de ricoșeuri lumești și compromisuri suave care ne bate, ne chinuie și ne sucește sunt ca trenurile aruncate pe orbite, ȋngeri ce au căpiat, căzuți, furtuni gravitaționale, fúrturi guvernamentale. Ȋmpotriva lor omul ridică o dreptate a sa mai puternică pentru că omul e un soldat mai adȃnc, mai tenace și el știe muri. Moartea pune o pecete de care ȋngerii nu sunt ȋn stare. Omul se ridică nedrept și harnic ȋmpotriva ordinii sale. Ȋmpotriva a ceea ce știe, cu ceea ce nu știe. Ȋnvață să poată reprezenta orice, fără ȋntrebări, fără reverențe. Nu i se mai poate argumenta nimic ȋmpotriva lui ȋnsuși pentru că el nu mai crede ȋn argumente, crede ȋn sine. Și din acel moment nu mai ȋndură nimic, vrea să ȋndrepte lucrurile, vrea să trăiască și să moară pentru ceea ce crede, cu orice risc. Pentru că el este un risc mai mare pentru el ȋnsuși.

 Borfașul ca și doctorul ȋn etică pot face judecăți de valoare echivalente. Ei pot folosi greșit circumstanțele, intențiile noastre sunt cel mai adesea neprihănite putȃnd chiar lovi, omorȃ – și ajunge Președinte! Ori furăm nevasta vecinului din cele mai bune motive – cu vecinul privind! – și ȋn absolut ne putem mȃntui tot astfel, cu sȃnge pe mȃini. Referindu-ne ȋnsă la faptele indiscutabil pozitive, ȋn registru seren, apar și acolo probleme. De la un anumit punct e indiferent ce faci – cine ar putea spune -, cel mai adesea isprăvile eminente sunt cele mai condamnabile. A fi eminent e o baltă de sȃnge dar și asta se ȋmparte ȋn două: sȃngele tău sau al altora, depinde de ce anume te lași provocat. Și pentru că faci o mie de alte lucruri decȃt faci și poți urmări ȋn timp ce, ai două variante: ori ȋncerci să obții numai ceea ce ricoșează, tragi fără țintă, ori ignori orice considerent secund. Astfel apare criza europeană, nu pentru că nu știm să prindem canguri ȋn poieniță, ci pentru că ne găsim de lucru. Nu mai tragem, nu ne mai pregătim, lăsăm pantzer-ul deoparte și ne punem pe vorbe, pe romȃnește: se pun vorbele cu bătaia pe noi. Definim – spontan! – această vorbărie ȋn zadar ca modernitate, precum o face Patapievici ce are complexul “Mihail Sebastian”: nu știe ȋn adȃncul său cel mai adȃnc cui aparține pentru că nu e făcut dintr-un principiu, ci din două. Nu e doar romȃn, nici el nu știe ce e. Așa că a găsit soluția: trecerea ȋn modernitate, eradicarea lumii tradiționale: distanțarea de confuziile prea ȋntunecate. Și de acolo de unde e, la Institutul Cultural Romȃn, ratează misiunea acestui institut ȋn raport cu tradiția noastră, căci ei sunt puși să ne ducă pe toți vrȃnd-nevrȃnd, ȋn ceea ce cred ei că e modernitatea. Adică să-l mȃntuie pe Horia de… ȋntrebări. De ȋncurcăturile lui cu sine. Nu cumva… să ieșim din modernitate!

Nimeni nu te judecă pentru ce faci ci se ȋntȃmplă să consolidezi ceva ȋn latura faptelor, o mierlești pe nemȃncate. Cred că asta a fost problema, deși mai apoi s-a complicat. A excela este una dintre crimele dulci pentru simpatia, adresările, serviciile și deserviciile ȋn care autorul intră și se pierde, e greu să nu mai spui nimic celor ce ȋți zȃmbesc. E greu să nu fii scriitorul pe care ȋl așteaptă, pe care vor să ȋl vadă, să ȋl pipăie. Acesta e un prim examen, a ignora, a neutraliza, a nu te mai hrăni din admirația sau ghidajul criticii. Să poți zbura ȋn săgețile astea. Mi-e indiferent ce cred cei care mă citesc și ascultă despre mine pȃnă ȋn punctul ȋn care mi-e indiferent și ce scriu. Nu scriu cele mai bune lucruri pe care le-aș putea scrie, nu mă investesc, nu vorbesc cele mai interesante vorbe, nu mă caligrafiez niciunde. Nu vă cer aprobarea sau admirația dumneavoastră, care se ȋntȃmplă sau nu să citiți aceste rȃnduri, spun doar ce cred. Pentru că eu și dumneavoastră nu depindem concret unul de altul. Asta avem să ne dăm ȋn acest context: sinceritate, pa și pusi. Mai merg prin mȃlul romȃnesc cȃteva luni pȃnă termin proiectul aceste de vreo 7-800-1000 de pagini și gata, sunt de trei ani pe niște subiecte care se ȋnvȃrt ȋn cerc, pe lucruri pe care vroiam să le scriu de la paisprezece ani, am ȋnceput să scriu țȃfne cu Pleșu din liceu. Ȋl ȋnjur pe Generalul Pleșiță și ȋmi face bine, niciodată n-am gustat spiritele lui, cred că dintotdeauna l-am văzut așa cum e de fapt. Nu scriu ȋnjurȃndu-l, se ȋntȃmplă să scriu, eu chiar ȋl ȋnjur. Dacă nu primește duelul din Brazilia, ca barbat, nu ca un intelectual – pentru că eu nu măsor oamenii după cȃt de intelectuali sunt, mă iau după altceva -, ȋi promit la fiecare șase luni cȃte cinzeci de pagini amare. Pȃnă la moartea mea… și după ce nu va mai ști nici dracu’ de el, voi scrie ȋncă fițuici cu borțoși bolnavi de paranoia.

A ucide admirația și a o ȋntoarce ȋn text, a o lucra numai (visa!), să nu profiți, să nu te lași remunerat, aici a fost greșeala lui. Un scriitor este ca un miner: lucrează ȋn subterană, ȋn ȋntuneric, foame și praf, lucruri care nu se văd, tu observi numai ce vine la suprafață. Orice-ar aduce, e o gaură ȋn el ȋnsuși. Acum imaginați-l pe podium să vă arate găurile! Ciuruit (de bunăstare). Oricȃt de ȋndreptățit ar fi un raționament  apar la un moment dat puncte de suspensie, ȋntoarcem faptul din curgerea lui cerȃnd inoportun o ȋndreptățire, alta decȃt cea principială. Pierdem respirația și conturul etic, contradicțiile suspendă și ȋnnăbușă, orice gȃndire e poroasă, vinovată, necesitate și impostură ȋn același timp, orice gȃndire e calcul. Logica nu poate urma detaliul, nimeni nu mai știe să explice și justifice faptul deși toți ȋl poartă, ne reprezintă, ne aduce ȋmpreună chiar. Este momentul final: semnificațiile ne scapă, ne crapă. Din la acel moment ȋți trebuie entuziasm, nu ȋndreptățire, curaj pentru Adevăr, nu Justețe. Ai ajuns un soldat, aperi adevărul, nu-l mai cauți și nu-l mai pronunți. Cu alte cuvinte, te pregătești de judecată. Tu ȋi judeci pe ei și ei te judecă pe tine. Alege arma.

Acesta este raportul corect, nu ședințele de foto, interviurile, limbile ȋn curul lui Pleșu la scară națională printre grămătici, ȋmpreună, cu măști și fără măști ȋn bisericuța din Păltiniș, unde s-a urcat unu’ ȋn pomul lăudat, e gras, și nu mai știe să coboare. Pleșu a zis, poate acum nu mai recunoaște, că a făcut box. Sunt sigur că lovea mai bine cu stȃnga pe eșicher deși acuză că ar fi făcut dizidență fiind lovit de Stȃnga. Poate că pe Dreapta nu are nimic la urma urmei, pentru că este o confuzie geometrică dacă ȋi privești parcursul politic! De te lovește unul cu stȃnga, te nimerește ȋn Dreapta, dacă ȋi stai ȋn față. Ori poate Pleșu a stat cu spatele! Ori e juma’ de Pleșu, cumva! E greu să păstrezi un raport corect cu oricine mai mult de cȃteva secunde căci ȋn afara fragmentelor de etică ce ȋntrepătrund și clarifică sunt și fragmente de simpatie, schije empatice care ne pulverizează. Simțim ȋmpreună chiar și ȋn momentele ȋn care ȋntorși unul ȋmpotriva celuilalt, ne pregătim să murim. Nu e omor ȋn genere, sunt numai grade variate ale sinuciderii. Ȋmpotriva acestei baricade ești un borfaș mai rău și mai crud, de acum știi. Iar cȃnd te vor judeca, vor spune totul. Simpatia ȋnsă e o armă ce devine din ce ȋn ce mai precisă cȃnd se folosesc calibre mari. Ȋn general cu simpatie se trage la 9 mm, este criminalul de oraș, o armă ideală pentru stradă cu un ghidaj perfect, aproape electronic. Nu ai de ce alege bunăoară Colt 45 pentru simpatie, acest calibru masiv e pentru șorici de porc mistreț, bȃrne de lemn, haine de piele groase, duble, triple, cizme de elefant… Iar pentru astfel de animale nu folosești simpatia, tragi cu Orgoliul.

E important ȋn analiza unui gȃnditor să vezi acest punct ȋn care Adevărurile mor ȋndreptăţite de minciuni, salvate subit și mistificate, oarbe, adevărurile au partea lor de crimă, fură, ȋnjunghie, lovesc pe la spate, uneori se bat ȋntre ele. Adevărul costă. Adevărul nu are dreptul la această lume decât trombonit, nimeni nu acceptă să-l pronunțe, ȋl ocrotești tăcȃndu-l. Pe cale de consecință luptătorii pentru adevăr sunt criminali și e consecvent, mulți ispășesc. Iar a pronunța Adevărul nu ȋnseamnă nimic ȋn ordinea lui. Adevărul nu are valoare și e ȋn stare de orice, minciuna nu știe atȃtea. Adevărul nu trebuie căutat, e indiferent. Adevărul ucide. Ȋn Romȃnia. Ȋncă.

Dumnezeu el ȋnsuşi foloseşte la ceva, n-ar trebui… Printr-o conversie stranie actul inculpării ameliorează dacă nu pe cel ce acuză, cel puţin lumea lui și astfel ne salvăm pentru ultima dată, acuzarea este actul suprem, dovada că am scăpat. Jucăm im/postura Adevărului, ȋl simțim și el deja ȋncepe să cedeze. Ȋn repetate rȃnduri am fost acuzat din necesităţi vitale, de dincolo aş spune, dintr-un alt Adevăr decȃt cel pronunțat. Acuzăm din reflex cum ne văicărim, cum râdem, a acuza a devenit al şaptelea simţ, o lume mai bună el ȋnsuşi. Am fost acuzat, alungat, negat, ȋn numele unor așa zis adevăruri sau pentru idealuri sociale, sau din instituții ermetice, chinezești. Sau ȋn numele unor doctorate obscure ȋn Estetică!

Conştiinţa salvează ȋn sine cu sine lumea, formȃnd o piramidă de sensuri sau disipȃnd ȋntȃmplător, ȋn acest ricoșeu ontic ne gâdilăm etic, la fel e totul făcut, Bă dobitocule, vezi pe unde mergi! Rar, câte un aer de prospeţime loveşte ȋn tâmplă conspiraţiile binelui căci acesta este alibiul: Binele face Răul. De aceea e frumoasă disperarea, vezi ȋn ea lucruri pe care ai fi vrut să le pronunţi dar nu ai ajuns acolo, n-ai putut… să nu te bucuri! Alegi bucuria cu prețul unui glonte pentru că e unul dintre adevăruri, să te bucuri. The Pleasure beats the Pain. Bucuria a fost și ea transformată de creștini, atunci, la ȋnceput, ȋn gloanțe. Sunt războaie care s-au dus numai cu bucuria, cu un zȃmbet, atȃt, și au fost cȃștigate. Așa cum s-au trădat armate și țări din unduirea bucilor Lupescu. Sau din formulări de concepte greșite (vezi “modernitate”), la Patapievici. Care nu ȋnțelege că ICR-ul ar avea prin statutul său și o misiune ȋn apărarea tradiției romȃnești, ȋn cel mai direct raport cu putință. De ce nu face pentru “Binele” modernității un Institut de Secularizare? Ar avea un succes nebun. Nebun…

Cu excepţia Olandei sistemele juridice vor să defineacă, propun, impun, creează impresia unei lumi mai bune ce va să vină ori se naşte. Siluim trecătorii ȋntr-un angajament utopic ce devine justețe și fantasmă socială, să fim toţi pe sfoară ca mărgelele ȋngeri. Mai degrabă ȋnșirȃndu-ne tărtăcuțele să ne traverseze un singur glonte (plebiscitar). Legea postulează şi astfel renunţă să mai reguleze, e prea complicat şi te blochezi definitiv dacă nu pornești de la “ce trebuie  să fie, ce să se  petreacă”. Cazi ȋn discutabil iar binele e ceva simplu, clar. Binele e de fapt şi o specie interesantă, puţin decolorată, albă, o bijuterie, o broşă de arătat ȋn public, de bâlci. Un glonte sau mai degrabă o bombă. Binele este operația de ochire, ridicarea trăgaciului, poziționarea. Și apoi oprirea respirației, acolo e Binele, ȋn Pușca Occidentului. Binele este cel care se face, Răul e ce urmează.

Societatea a fost transformată ȋntr-un laborator, ȋncă se ucid oameni ȋn rotiţele bine reglate, fine, din care ne tragem speranţele bune. Mor oameni pentru binele nostru cel mai adânc şi mai sincer, idealurile noastre sunt mai vinovate ca noi. Cu toții ȋmpreună luptăm ȋmpotriva idealurilor avortone. Și uneori ȋn favoarea lor ȋmpotriva celor care nu le acceptă. Tragem tot timpul. Distanţa faţă de medievali e infimă, de garderobă. Suntem mai răi, mai indiferenţi, mai tragici ca un şoşon rupt din secolul zece iar acum, că avem şi ȋndoieli, nu mai avem nici o scuză. Tindem să trăim ȋmpreună şi nu reuşim să trăim deja astfel. Facem un contract pentru că nu putem să-l rupem. Ȋn mod profund dacă omul ar putea hotărȃ pe sentimentele, ideile și organele sale ȋn absolut, ar alege singurătatea radicală. Nu facem un contract, ni se impune. Semnăm acest contract ȋnsă cu alt nume, cu numele celui mai trist personaj din menajeria subconştientului. Cu un clown care se bate pentru Adevăr. Pentru “Modernitate”…

Trăim ca şi cum am fi mai buni și de cele mai multe ori, ca și cum n-am fi. Semnăm acte ce ne declară nevinovaţi, motricitatea noastră juridică e necontaminată, virtuală. Metehnele au şi ele economia lor, sunt check-uri ȋn alb ȋn lumea sentimentelor, altfel nu s-ar justifica nimic. De câte ori citeşti texte de legi sau acte publice, amuţeşti, e un sentiment pe care ȋl ai ȋn fața ruinelor, cȃnd totul a căzut, nici o casă nu mai are acoperiș. Juriştii au aceeaşi pregătire metafică precum actorii, ei fac o lume nu din perspectiva unui adevăr sau altul, ei fac ce le place pentru că legile se ȋmpart și ele ȋn estetice, etice, absolute, și ȋn constituție și ȋn codul penal sunt pamplezire. Iată contractul nostru, democratic evident. Democrația e ȋnsă o farsă: ascunde capitalismul, așa cum dictatura e adevărată: nu-l mai ascunde și ȋl apropie de om, de un singur om. Ȋndrăzneala din legi ne sfidează, silabă cu silabă. Ordonanțele ne ȋnjură, Constituția ne minte. Intelectualii doar ne salvează: ne spun că totul e posibil.

Ȋn esenţă emitem indulgenţe, alegem oameni să facă ce vor, ce promit din toți ceilalți, dar asta nu e drept, e doar democratic. Ar trebui să ne alegem numai pe noi, de fiecare dată. Nimeni nu are dreptul să-mi spună ce trebuie să fac, nici democrația – adică poporul romȃn? sau cel olandez? – sau Pleșu?! -, sunt un cetățeam pașnic din ȋntȃmplare. Olanda este ȋnsă prima ţară modernă care vrea şi are putinţa să pună ȋn legile ei şi să reguleze lumea aşa cum e lumea. Aici, unde Spinoza a spus că scopul statului e libertatea. Să cred, să spun ce gȃndesc, așa de tȃmpit și așa cum mă duce capul, foarte frumos. Poate că nu suntem ȋmpreună ȋn virtutea unui Adevăr sau Bine, ci suntem ȋmpreună oricum, de aici trebuie plecat. Să putem să ne organizăm ȋn virtutea unui contract cȃt mai subțire și cȃt mai slab cu putință. La asta trebuie vegheat.

Pentru promisiunea de a fi altcineva, mereu altcineva, până la capăt nimeni, calchiați pe gesturi și strigături străine, suntem atraşi ȋmpreună, e o formă de seducție sau e un contract la rece ori ceva care ne aparține organic cum ceilalți ar fi glandular, organic, niște prelunguri ale sinelui? Oricum ar fi, ecuațiile conviețuirii dezamorsează ce e mai vital și mai autentic ȋn individ: bomba de individuație! Ce vrem ȋn modul cel mai veritabl și mai total: lumea pentru noi! E foarte interesant dacă ȋl vrem și pe Celălalt, dacă el face parte din lumea dorită, dacă vrem să dispunem, dar evident. Este condiția democrației: ne alegem ȋntre noi pentru a putea dispune unii de alții, nu pentru a merge umăr la umăr. Dar nu-l dorim ca și Celălalt ci deja ca Sine. Democrația produce ȋn proiectul ei o reducție incompatibilă cu individualismul. Centrul acestei reducții eronate este puterea publică, mitul puterii, puterea la mijloc, puterea ca pradă.

Nu sunt laolaltă, nu vreau ȋmpreună pentru un scop comun, nu servesc societății, nu ȋmi pasă de Ceilalți decȃt ca o formă de turism, sunt singur ȋn măsura ȋn care sunt. Pleșu ar spune: Nu pot rămȃne singur, trebuie să ne telefonăm, servesc idealului, ȋmi pasă de Voi ca de Mama, fac turism prin slujbe de guvern, sunt sătul de icre de Manciuria. Celălalt ȋnseamnă să te joci, că nimic nu mai e serios, nu mai contează, ai renunțat deja, ai murit și ai un puseu de curiozitate: mai e cineva de partea cealaltă a respirației mele, de dincolo de zidul ei? Nu visele despre lume așteaptă să fie puse la mijloc – cu Celălalt – ci simpla posibilitate a acestor vise – posibilitate cu tine – și mai ales promisiunea că vom merge pȃnă la capăt, ȋn Noi. Da, mai este, dar vorbește prostii, e la telefon. Despre asta e vorba, de a civiliza pericolul, el trebuie ȋmblȃnzit așa cum am reușit să ȋmblȃnzim animalele. Celălalt este animalul, Celălalt din Noi, nu Noi ȋnșine sau corpul nostru transformat ȋn Dușman. Celălalt este proba supremă. Pe care unii dintre intelectuali nu mai vor să o treacă pentru că au ajuns deja ȋntr-o singurătate bună cu ei, rumegȃnd rugina admirațiilor de categoria a treia.

                             Nu e un contract, cȃt o propunere, dedesubt, pe care nimeni nu știe să o ridice. Nimeni nu poate condamna ȋn virtutea adevărului, justeții, societății, lui Dumnezeu. Decȃt ȋn numele lui și nici așa. Socialul e condiţia, nu e substanţa convieţuirii. Remunerăm entuziaşti pe cei ce ne spun că suntem mai buni decât suntem, facem orice pentru a fi merituoși, punem bombe (de individuație). Suntem sociali, sociabili, societatea!, nu ni se spune un lucru: individualismul nu se coace ȋn doi, ȋn trei, ȋn o mie. A fi individualist ȋnseamnă a trăi singur pe o planetă hai-hui ȋntr-un univers unic. Singurătatea e condiția primă a individualismului pentru că oriunde s-ar ȋntȃlni doi, trei, zece oameni, ei sunt unul și același, se reduc la unul singur de fiecare dată, ȋn contract. E un contract ce vine din ei, sau din cei din afara lor, nu asta contează. De aici lupta, pentru că ei vorbesc deja ȋn numele nostru, pentru noi, ce am vrea noi să spunem din ce ar vrea ei să gȃndim. Moașta pe gheață.

Cei ce ne conduc – ecuația mult prea complicată a delegării puterii ȋn democrațiile moderne anulează principiul de bază al democrației – deci acești aleși dispun ȋn mod funest de riturile de purificare ale alegerilor, asumări de responsabilitate, reformulări, care nu fac decȃt să conserve ȋn limitele ȋngăduite constelația marilor aranjamente. Puterea ca gașcă se salvează pe sine din proba democrației, se furișează, se maschează, se strămută, scapă actului alegerii. Ei – puterea – ȋl inventează astfel pe Celălalt – ȋnnoindu-l pe Același – pentru ca societatea să păstreze distanța: să nu ceară pe Altcineva. Și ei – puterea- au nevoie de intelectuali pentru a justifica actul criminal al puterii Vinovate, de la furtul de suveranitate al individului, pȃnă la devalizarea bancilor, intelectul poate ȋnghite, justifica orice: e un porc. Care merge acum la tăiere ȋn actul unei credințe. Sofiștii n-au fost sparți de argumentele lui Socrate, ci de dogmatismul lui.

Nu au alt discurs – decȃt acest ghidaj/ bricolaj/ vidanj etic de care vorbeam la ȋnceput, ȋntr-o lume ȋn care speră din instinct aşa cum acuză din instinct şi care proliferează din instinct. Nu se poate statua un discurs ȋn mijlocul societății pentru că societatea e anti-discursivă. Se organizează și se veghează numai asupra emoțiilor, se organizează dreptatea socială din orice unghi se poate trage, calibre mici, desuete. Chiar dacă ar fi si s-ar povesti brusc, ritos, adevărul, dacă Binele ar lua puterea, toate ar cădea din nou ȋnnecate ȋn ineficiență. Trebuie să conspiri pentru a conta ȋn jocul social. Sau să spui Adevărul dintr-o dată, tot, cum te-ar bate la gioale. Pentru că bătaia continuă, Herta Müller declara la Bruxelles, la promovarea volumului ei “Atemschaukel” (“Leagănul Respirației”), provocată de discuțiile cu păltinișenii: “Ȋn Romȃnia, dictatura trăiește a doua viață. Fără ideologie. Fără socialism”. (citată de Euobserver)

Statul a devenit un instinct iar teoria statului justificarea unei umori: poezie. Cȃnd citim, ne bucurăm, fierbem, vrem, luptăm, deci nu judecăm, mobilurile politice sunt afective. Mizele politice contemporane sunt teme freudiene: avortul, pădurea Amazonului etc, deci politică nu se mai face. Citiți criteriile de partajare a fracțiunilor politice ȋn US. Sute de concepte inutile care nici n-au visat să intre ȋn istoria politică. Și ȋncă ceva: legăm ideile noastre de comportamentul și speranțele Celuilalt. Vorbind oglindim, nu numai gȃndul ci și ce vedem, ce suntem impregnați, ȋn această dispoziție VORBIM CELᾸLALT. Ȋn asta consta de fapt arta lui Pleșu, a vorbi celălalt. Adică a pune cuvinte ȋn capul tău, nu a porni radiatorul gȃndirii partenerului de discuție. De aceea ei se exersează de fapt pe la televizor pentru că exercițiul a ceea ce numesc ei gȃndire e pură retorică, adică simplu: are nevoie de intonație. Să fie pronunțată. Scrisă: dispare. Exemplele au fost mai multe, persoanje care au dispus ȋn trecut de o școală de Arte (fără Meserii), au ajuns la o formă de delir politic. Pleșu, Puric, Teodorescu… toți aceștia nu fac decȃt să joace partituri ȋnvățate altundeva, n-au fost filozofi de la ȋnceput, au ȋnceput să gȃndească la bătrȃnețe, ca o formă de pensionare agresivă. Pleșu are farmec și nu idei, chiar ideile lui au farmec și nu ideație, așa Puric are intuiții și Teodorescu gravitate cȃnd vorbește de capiteluri. Cu toții sunt ȋnsă Falimentul ȋnsuși.  

Dispunem, ȋnvățăm Arta Puterii, nu ne antrenăm democratic. Creștem, doar, democratic, sau pierdem tot, democratic.  Ȋn spasmele psihanalitice ale birocratului predat, cucerit, stă căutarea mistică a nevoii comune de a ne aduce ȋmpreună şi distruge ȋmpreună. Năvodul. Nu există doi oameni, există de fiecare dată numai unul, oricum ne-am aduna, oriunde şi pentru orice, societatea se reduce ca o formulă chimică, apare un singur om de peste tot. Cui să spun că nu mai vreau ȋn fruntea statului pe Ioan Botezătorul? Și că nu mai vrei la ministerul eternității pe Generalul Pleșiță? Nu vă intimidați de școli, intelectualii au produs cele mai definitive dezastre. Școlile nu ȋnseamnă nimic. Școlile au fost făcute pentru proști. Ȋnvățați singuri.

 

 

                             III

 

A şti să acuzi şi să purifici ȋn acelaşi timp ȋnvaţă politicianul de la preot. Secularizarea merge ȋn paralel cu absorbția instrumentarului teologic de către clasa politică, gȃndacii din Universitate ȋnvață primii. Nu mai poți ȋnfrunta o poziție politică pentru că ea nu mai e clară, delimitată ci cumva radiază, vibrează, vorbește singură, precum ȋndeobște zeii mai fac. Numai că acesta din urmă clasă, preoții, pregătea lumea pentru o fericire postumă, politicianul nu promite nimic, el ia, doar frazele sunt construite ca şi cum ar promite. Noi promitem dar formulăm de parcă am tace. Nu putem veni unul spre celălalt aşa cum suntem. Când ne ȋntâlnim trebuie să ne reȋnnoim, să ne ȋntâlnim din nimic, nu din noi ȋnşine, uneori din ceea ce se scrie prin revistele de “cultură”. Deseori vrem să ne ȋntâlnim ȋn Paradis, când suntem mai orbi, mai răi cu restul…

Ȋn Olanda, printr-o stranie operaţie mentală, oamenii pot ȋndura, pot purta vina lumii ȋn care s-au născut. Aici ne ȋntâlnim de parcă ne-am văzut dintotdeauna. Nimic, nici măcar Dumnezeu nu se pune ȋntre doi amsterdamezi sub cerul gri, cu ochii ȋnvârtiţi după vrăbii, printre casele roşii. Nu e nimic ȋntre, nu vrem să facem stat, țară, oraș, comunitate europeană, lume, nu vrem pe Marte, nu vrem să vină luna Mai, nu vrem caii din Iunie, nu vrem și nu vrem. Cȃntăm din toți boșogii, mai nou și prietenii mei olandezi au aflat de Pleșu, știu că nu e bine și mă ȋncurajează ȋn lupta pentru ceea ce le-am explicat ca ar fi schimbarea paradigmei culturale ȋn Romȃnia. Sunt din ce ȋn ce mai entuziaști de ce o să se petreacă, de minunea din Est iar Sebastiaan vrea să deschidă expoziții la București. Mi-a propus, aflȃnd despre titlul cărții lui Pleșu, să adunăm un purcoi de volume “Pitoresc și Melancolie” și să le dăm foc, așa cum și-a regizat Cărtărescu să i se ardă un volum la Iași. Dar noi alegem Cassa Rosso…

 Ȋn Amsterdam de abia ne ȋntâlnim ȋn refugiu, pentru a scăpa. Cum altundeva se fuge și se minte, aici doi oameni se ȋntȃmpină și-și vorbesc frumos. Amsterdam e capătul, de aici nu mai ai de ce fugi, de nimic… Statul politic e postum, tardiv, nu a fost el la ȋnceput precum prin filozofia germană. La ȋnceput a fost Amsterdam. Iar contractul social a fost dat de Erasmus, ȋn Elogiul nebuniei. Și reușim să supraviețuim din abateri la opus-ul erasmian.

Legile cât şi noi ȋnşine vom asuma ȋntr-un viitor oarecare realităţile aşa cum sunt (cȃnd vom pune mȃna pe ele, să vezi ce le facem!), vom renunța la utopii, vom da drumul la vrăbii și vom crește pe balcon delfini. Și dacă nu sunt realităţi ca atare, măcar conştiinţa trebuie să redevină teritoriul unei dezbateri publice  cu sens, să ne jucăm, unde-s cuburile. Vȃntul cumpără “Academia Cațavencu”, fură cațavencii, fură bufonul și ȋi cere să ȋngȃne numai glumele pe care i le dictează el. Romȃnii ȋnsă sunt unși cu toate alifiile, cu toții online. Dreptul de a visa este mai ȋncăpător decât dreptul de a trăi. La rȃndul ei gândirea ne ajută să credem, altfel n-am avea de unde să ştim ce să credem ori de credem ȋn genere. Visăm că trăim, să nu uităm asta… să nu stricăm visul căci visul are alte legi, mai complicate decât amibele de unde am ieşit târâş. Nici un vis nu a fost visat ȋmpotriva lui ȋnsuşi, oamenii se trăiesc şi ȋndesesc ȋmpotriva vieţilor pe care le duc ȋn raza mitralierelor.

Va veni o vreme când nu  vom mai putea acuza din acelaşi comandament etic actual, nimeni nu ştie ce drepturi vom avea căci din nefericire ne căpătăm unii de la alţii, ne cerşim şi ne indârjim ȋn micile noastre economii şi conturi secrete şi metafizice prin care salvăm, ȋnglodaţi ȋn ruşine, câte un animal ȋn noi, câte un vis, câte un ȋnger, cȃte o carte, cȃte o bursă ȋn străinătate… Da, să fii ȋnger e o ruşine, au dreptate sudamericanii, că-l așează printre găini. Dar nu o ruşine la fel de mare cu a scrie despre ei căci despre ȋngeri nu scrii, lași pe ei să scrie despre tine… adică trăiești ȋn huzurul lor. NU poți trage cu ȋngeri, doar ȋn ei, ȋngerii sunt pentru a fi ȋmpușcați. Ei au o dimensiune a adȃncimii, interioară, nu sunt niște siluete vaporoase care plutesc pe deasupra pămȃntului, ci sunt ca niște teci de sabie, cumva feminini, nu ȋi poți prinde decȃt ȋn actul superb al trasului cu pușca. Ȋn nori, să cadă ce e acolo.

Ştiinţa a ajuns deja “unde vom fi” pentru că respectăm mai degrabă natura ȋn stare sălbatică decât natura umană, frica e mai mare, mai precisă decât speranţele noastre. De aceea suntem conduși prin frică mai degrabă decȃt prin speranțe. Filozofia a rămas ȋn urmă – nici ȋntrebări nu mai are, s-au mutat ȋn Pata/Fizică – şi se va mai ocupa două secole de disoluţia tradiţiei clasice europene pentru o paradigmă comună cu Orientul. Că gândim, pe termen mediu nu ne va salva iar etica ne e medievală ca şi legislaţia. Ȋn afara bunelor maniere adică drepturile omului pe care nu le respectă nimeni. Cât le respectă e bine, dacă le-am respecta cu toţii ar fi spontan rău, aşa sunt toate legile juriştilor. Ȋn fizică e mai onest, ȋntrebările supravieţuiesc, se divid și se reformulează. Doar ȋn filozofie mor. Ajutate de gloanțele statutelor de maeștrii spirituali, adică nu Filozoful Rege, cum visau anticii, mai degrabă o fărȃmă de Marchiz mort ȋn bibliotecă de nevoia unei băi (de mulțime). Ar mai trebui spus că epocile se pot diviza și după ȋnălțimea maestrilor spirituali. Pe vremea lui Iorga era parcă altceva și Iorga era mai ȋnalt decȃt cireșii din curtea lui de la Văleni iar ca producție de carte cred și acum, Iorga e al doilea ȋn lume, după un rus, nu mai știu care. Pentru timpul nostru, patron spiritual nu putem avea decȃt un pitic. Pleșu, care pe orice scaun i-ai da, are picioarele ȋn aer și capul ȋn nouri. Și care nu a scris nimic. O bufonadă, ca peste tot…

Nu suntem datori pentru această lume cu o lume mai bună, suntem datori cu exact lumea ȋn care ne naştem. Pentru un lucru simplu: orice lume mai bună e mai rea decât această lume, mai puţin. Trebuie să ținem, nu să ducem undeva. Să ții e și mai greu, cȃnd toate se-nvȃrt. Aşa cum noi mai buni, altcineva sau altceva, orice am fi, suntem iremediabil mai puţin, aproape deloc. David Bowie ȋl tachina pe un prieten al său pictor fluturând numele lui Picasso. Acesta a răbufnit şi a luat o notă oficială susținȃnd că nu vrea să fie Picasso. Să nu vrei să fii Picasso e o operă de artă ca oricare alta, just that. Să vrei să fii Picasso nu e aşa o scofală. Nici lui Picasso nu i-a reuşit să nu mai vrea să fie Picasso -, dacă ascultăm cu deamănuntul, n-a ajuns pȃnă aici. David Bowie ar fi vrut să fie Elvis?!, se răzbună plasticianul. România, America, de ce vrea să fie Elvis?!

Acuzele care mă ȋntâmpină sunt de multe ori izvorâte dintr-o eroare de perspectivă, tot ceea ce condamn ȋn alţii, tot ceea ce neglijez şi ȋncerc chiar să distrug, am experimentat mai ȋntâi pe mine ȋnsumi. Acuz la rȃndul meu dar acuz ȋnapoi şi mai degrabă acuz că ȋmi place, estetic, să rȃdă caii. Etic punem fitilul la planetă, am scăpat de Dumnezeu că aproape nu scăpasem şi acum ne spânzurăm de orice coadă de şoarece iese din tavan, “moderni”. Am văzut că e bine să spargi geamurile la bisericăm, mai aerisești, e un mort ȋnăuntru. Omul nu evoluează vrând să fie mai bun ci dorind să fie el ȋnsuşi. Tot ce e mai rău, pasiunile şi furia, egoismul şi crimele de care sunt ȋn stare, trebuiesc pe rând recunoscute. Nu pentru a fi practicate, cine a văzut cum mi-a fost dat mie să văd chipuri sparte ca merele, craniile desfăcute sau storcite de roți de camion din care creierul iese ca o piftie pe astfalt, scȃnduri trecute prin cranii, știe că moartea e ȋntr-adevăr ceva serios, că trebuie să te ferești pe tine și pe semenii tăi de ea. Dar pȃnă acolo.

Vreau să fiu un om rău la fel aşa cum vreau să fiu un om bun, oricum aş vrea să fiu om. Căci dispun de această vrere, nimeni nu o poate asuma ȋn locul meu. Dacă aş vrea tot binele pe care mi-l pot ȋnchipui, aş şti poate distruge această lume şi pe mine cu ea. Binele e la fel de rău ca şi răul. Că nu reuşesc să fac de nici unele, nici bune, nici rele e un neajuns la fel de mare. Evident nu aş ucide niciodată. Dar şi asta e o minciună. Ȋn timpanul oamenilor ideali lucrurile sunt mai aerisite: am vrea noi oare să nu moară nimeni? Nici ei n-ar vrea, chiar papioanele care ȋmpodobesc chipurile stâlcite de satiri academici se pun ȋntr-o rână şi ȋşi revin din vis când lumea devine prea bună, se răzgândesc. Strigă ajutor. Merg la Gala Kickboxing. 

Și un ultim fragment din Pleșu, pe care l-am găsit la o recitire a articolului său despre beșteleală, el spune acolo un lucru, poate singurul care nu ar fi trebuit pronunțat ȋn Romȃnia. Dar așa cum am spus ȋn legea doi a lui Liiceanu, ei oferă magistral argumentele cele mei potrivite ȋmpotriva lor ȋnșile. Pleșu spune, supărat pe “Idolii forului”: “Penser contre c’est penser comme!” Ȋn sensul că nu faceți – rogu-vă –  o gașcă ȋmpotrivă. Iată formula de dizidență perfectă: trăiești și te opui ȋn interval, ȋn dileme, ȋn bush-bush logic. Te modernizezi. 

Ȋmi imaginez că-s oameni şi gesturi care ar trebui pedepsite cu moartea după cum moartea e pedepsită cu unii oameni. Aşa cum mai ştiu şi că acest lucru e rău. Vor muri oameni ucişi de o judecată greşită, mai greşită decât judecata prin care trăim toţi. Trimitem la moarte oameni ȋn acelaşi timp refunzându-ne dreptul de a spune că ȋi trimitem la moarte. La fel, trimitem ȋn viaţă oameni refuzând să le spunem că ȋi trimitem ȋn viaţă.