Manifestul crinului negru

                Perioada dintre războaie a fost le fel ca şi saltul acesta ȋnnoitor pe care ȋl facem numaidecȃt cu internet, sateliţi şi telefoane mobile, deschidere ȋn toate sensurile. Iar politic libertatea actuală, libera circulaţie, o putem asimila forțat unei Românii lărgite, de odinioară. Distanţele dintre generaţii au fost la fel de uriaşe acum şi ȋn perioada interbelică. Felul ȋn care a fost iniţiată, intuită primenirea vremii şi dusă ȋn ultimele ei consecinţe a dat statura unei generaţii ca generaţie, aşa cum Vulcănescu face exegeza acestui concept, ȋn definirea lui “totalitatea descendenţilor imediaţi dintr-un autor comun”, ale “căror manifestări sociale converg”, cu o “unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică”. Ȋn acel timp nebulos, inaugural, interbelicii lipsiţi de instrumentele de a pătrunde semnificațiile și disputa, la fel ca și noi acum, au nărăvit un document fără o prea mare valoare conceptuală, mai degrabă propagandistică… dar care a precizat abrupt confruntarea şi nevoia de schimbare, pre numele lui “Manifestul crinului alb”. “Vrem să-i ȋmbrâncim din meschimărie”… se spunea acolo.
                A fost un semn de frivolitate şi frondă de altfel gingaş către părinţii ce cădeau ȋn alt timp şi ȋn altă ȋnţelegere, pentru greşeala lor inexistentă de altfel acest manifest a pus un hotar. La fel, părinţii noştrii aparţin unei alte specii umane, unor altor ritmuri. Un interval părinți-copii cu mult mai radical decȃt ce s-a petrecut odinioară şi totuşi diferenţele şi desprinderea nu s-au pus, nimeni nu a serbat nimic, ce ne ȋncurajează să credem că am fi altfel decât părinții noștrii, ȋn cel mai grav și mai simplu doar altcineva. Arca lui Noe, plutind către zări necunoscute, ridică pe catarg pavilionul negru, pirateresc, ne salvăm ȋntr-o spaimă, nu ȋntr-o lumină. Şi ȋn prova scuturată de valurile sărate, un vagabond scrie pe picioare cu un creion chimic manifestul crinului negru, epitaful, desprinderea, după douăzeci de ani, ȋntr-o doară, că ar putea face și altceva. Desprinderea nu de faptul ȋnsuși ci de lipsa lui, cum te ȋmpingi pe chei cu piciorul, să depărtezi barca. Dar nu e nici un chei, nu-i nimic.
                Bilanţul. Generaţia noastră trebuia – paștele mamii ei – să aducă o nouă ȋnţelegere, să facă o critică productivă și completă a conceptelor, atitudinilor şi personajelor care preocupă şi nedretăţesc viaţa românilor, să impună prin instituţiile care le va fi creat această nouă ȋnţelegere, schimbarea ȋn termenii desprinderii de trecut, a elaborării şi punerii ȋn practică a riturilor de trecere. Şi apoi schimbarea ȋn sensul orientării ȋn lumea care ne primeşte, ne integrează, ne ȋmbie şi ne pune ȋn pericol, prin descifrarea valorilor româneşti şi reȋncadrarea, punerea lor ȋn ritm. Intelectualul are de răscumpărat ruşinea pe care popoarele furate, ȋnşelate, la marginea timpului, o simt pentru ele ȋnsele şi pentru lumea din care au ieşit. Ineficienţa care anchilozează intelectualitatea românească ȋncapsulează corpul social ȋntr-un purgatoriu, un timp ale cărui spectralităţi nu le putem aprecia, din care nu ştim cum să ieşim decât evadând cu totul din ţară. Ea, ţara, e naufragiată ȋn aceste Bermude ale istoriei pentru că nimeni nu mai cunoaşte secretele firii iar cei care pretind că ştiu sunt dintre cei care au cele mai puţine regrete.
               Ce se petrece este reversul, intelectualii renunţă surprinzător de ușor la revoluţia socială și culturală care ar fi trebuit să urmeze revoluţiei populare, se retrag ȋn laboratorul personal al Tristei Figuri, propiei mitologii de buzunar, statutul și prestigiile sunt iepurii, noul vânat, aleargă și se compromit. Intelectualul devine o marcă publicitară nu diferită de strepezimile placide, aromate, amărui ale unei etichete de Coca-Cola. Lipsa de ancorare ȋn adâncul etnic al poporului ȋn mijlocul căruia s-au născut ȋi condamnă pe glăsciorul filosofard pe termen lung la dispariţie şi degringoladă sufletească, intelectualitatea face o provincie, un stat ȋn stat, se izolează pentru a elucubra monocord. Tipul acesta de răsucire ȋn sine, de cădere ȋn proiect, te dispensează de a fi generos, te lipseşte de solidarităţi consistente, te predă unei lumi năpădite de invidii, comploturi, acte ratate… şi prostie.
              Iradierea otrăvită din surpările mentale la care asistăm acum ȋn România se decantează ȋntr-o ideologie interesantă, ȋn luări de poziţie, ȋn răsturnări ocazionale dar care nu fac decât să deghizeze lipsa de rezistenţă a corpului elitar, intelectualo-ȋmpăciutorist, la disipările şi aranjamentele politice care sunt realizate din imboldurile, capriciile şi ticăloşia unor oportunişti apţi de orice discurs, de orice temă, cu orice curaj, pentru orice se nimereşte. E un fel de năvală ȋn absolut, nu mai sunt turcii, suntem noi ce năvălim viitorul. Ȋn grădina Edenului foarte probabil că ȋn pomi vor creşte nu fructe ci ghilotine şi proteza dentară a lui Maximilien-Marie-Isodore de Robespierre…
Felul ȋn care s-a câştigat și răsturnat spectrul politic de cel puţin două ori ȋn România postdecembristă semnalează că puterea a căpătat de ocazie, second-hand, conotaţii culturale. Prestaţia execrabilă a acestei formule a aruncat de tot atâtea ori România ȋnapoi ȋn timp. Nu suntem, ȋn procentaj de luciditate sau adaptare, mai câştigaţi decăt ȋn Decembrie ‘89. Norodul a ȋncercat ȋn mod repetat, puterea politică a fost investită ȋn intelectualitate așa zis, despre capitalul cultural ar trebui tranșat altfel. Intelectualii au preluat la fel de naiv şi ȋn răstălmăciri la fel de suave materia dintre războaie aşa cum şi politicul debutat cu scheleții. Distincţia livrescă şi excelenţa academică au scăpat prin triş ştafeta unor noi grupuri de influenţă formate nu din creatori adevăraţi cu mânecile de la haine roase ci administratorilor culturali, indivizi care sunt ataşaţi de viaţa instiuţională şi care nu devin ei ȋnşişi instituţii prin forţă intelectuală… care nu devin nimic. Și care ne duc pe toți ȋn direcția aia. Ȋn băscălie de cafenea literară, căci sunt și scriitori prin zonă.
              Nostalgiile nu mai au nici farmec, nici ȋnţelegere. Dacă ȋntre războaie măsura faptului a fost dată de ȋntoarcerea ȋn sine, de căutarea ultimă a legii etnicului ȋn dimensiunea sa imperialistă, absolută, şi o necondiţionată predanie ortodoxă, acum trăim o deschidere perpetuă, umblăm descheiați la prohab. Ne ȋndreptăm spre afară din toţi rărunchii, către alte ţări, pentru cuprinderea altor forme de spiritualitate, pentru a vedea şi auzi alţi oameni decât pe noi ȋnşine. Vocile şi platformele trecutului nu-şi mai găsesc corespondenţii şi acest refuz e de altfel treptat asumat, fără vreo esenţială corectură de perspectivă. Paradigma deschiderii nu s-a formulat decȃt ȋn termenii patafizicii europene, nu au recurs la capetele – de pod – care unele, ar fi de bănuit, au ȋnceput să lucreze spornic dar izolate, podul casei, cămara. Evidente sunt mai degrabă micile aranjamente şi afacerile de cartier. Bătem Europa pe loc, e frig și e foame.
                Lupta s-a mutat ȋn plan administrativ, activitatea şi ferocitatea declaraţiilor, a apariţiilor ȋn grup şi a nepotismului anunţă abandonul de facto al idealurilor și tȃfnelor culturale. Ȋn situaţia ȋn care aceste idealuri mocnesc ȋn atmosfera de intensă elaborare academică, abandonul se răstălmăceşte pe sine pozitiv – se argumentează ȋn teze de doctorat – dar nu e mai puţin abandon căci ne situam ȋntre umanioare. Un inginer face un pod din formule pe care nu trebuie să le ştie nimeni, care nu interesează, un umanist trebuie să publice şi demonstreze zi de zi formulele podului său şi când nu e pod, e groapă. Un umanist nu poate neglija să ȋmbunătăţească din toţi rărunchii lumea ȋn care trăieşte, de la discuţia cu vecinii, la udarea plantelor până la sfaturi de dietă secretarelor. Dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Te poţi scuza că ştii numai anumite lucruri dacă ești fizician, matematician sau chimist.
                Criza valorilor determinată de abandonul sau deruta intelectualilor declanşează ȋn societate o reacţie de recuperare brută, de improvizaţie soteriologică ce răspunde pe ton scăzut academismului declarat al personajelor ce s-au dedicat lor ȋnşile, adică nimănui, s-au ascuns. Este ceea ce acuză Herta Müller bunăoară ȋn Cărtărescu iar acesta răspunde că a scris cea mai importantă parabolă ȋmpotriva comunismului. După care Pleșu dă semnificația faptului: “De ce le vorbești lor ȋn parabole?”. Să nu ne șifonăm. Ȋn România se surpă acest mal – abandonul este acceptat, teoretizat, eroificat și trecut mai departe – ȋn doi versanţi la fel de spulberați ȋn bălării. Unul e biserica, Dumnezeu camuflează orice iar celălalt e naţionalismul, fanatismul justifică tot. Pentru că aceste direcţii nu sunt supravegheate critic decȃt de plutonieri de Duminică sau de maiori ce ȋl visează pe Dumnezeu ȋn cămaşă verde, sunt direcții ce rămȃn rele, polemice, vacarm, ghetto-uri ale ideii.
                Biserica constituie o adeziune firească dar ȋn afara maidanelor cu dogme, brânciurilor teologice, credinţei care ȋnchide, bărbilor care cresc ȋn deşertul mental ca nişte cactuşi pentru o halucinaţie ȋndoielnică, popilor care s-au agăţat de ziare şi televiziune ca de o cruce cibernetică, Biserica este un pariu ȋntotdeuna simplu de făcut. Ea pozitivează, adună şi resuscită toate energiile ce I se adresează, marea problemă a acestei opţiuni este că nu s-a născut, n-a apărut, nu s-a miluit ȋncă cineva să poată gândi cu instrumentele teologale drama şi merindele poporului român. N-am apucat să credem ȋn secolul ăsta, luăm trenul până ȋn secolul XV şi credem de acolo. Teologii de ocazie şi care se mulţumesc să purceadă la colaje academice, de almanah, nu reuşesc să vadă. Ȋşi pretind şi se aşteaptă, lumea ȋi va răsplăti pentru simpla lor solidaritate dar şi sudalmele adună. Lipsa de conţinut, aproape gingăşie, ȋi va salva de la uitarea eternă: lucrurile prea apăsate dor şi trec repede.
                Biserica nu a ajuns să pătrundă şi resuscite faptul social, nici măcar drama ei consumată sub sovietici nu a apucat să o pună, ceea ce demonstrează că e lipsită complet de vitalitate instituţională. Popii n-au mărturisit, biserica doar ascultă cu disperare la boutiquri apologetice, popii violează ȋn grup Sfânta Scriptură, adună mercenari. Căci şi Scripturile au Piteştiul lor, Tȃmpeștiul de pe urmă. Provoacă orori sociale şi de gust, cei care se desfată la sfaturile ȋnţelepţilor caută mai apoi ȋn ei pasiunile cele mai murdare, le ascut teologal şi le pun pe tarabă. Biblia e o prăjitură, un cuţit, ȋn teologie ca şi prin Groapa lui Ouatu’ umblă şuţi cu ochii galeşi. Biserica nu va reuşi din ortodoxie să discute şi asume riscurile credinţei aşa cum noul timp, suav, ni le permite, acestea sunt protestante. Adică nu mai contează dacă e vreun Dumnezeu şi cum o fi el nu mă interesează, accept temporar să Ȋl creez. Din lucidul secol nouăsprezece, Kierkegaard critica entuziasmul şi facilitatea ortodoxilor prin efortul lor inutil de a face credinţa verosimilă. Are vreun rost?
               Ortodoxia ȋn forma sa dinosauriană cu preoți ȋn fuste și bărbi nu mai poate credita omul haotic de astăzi, ȋl dezavantajează să creadă şi să suspine pe om, el trebuie să ȋnceapă să gândească din resorturile ciunte ale modernităţii sau să renunţe, să se uite la televizor mai bine. Citeam deunăzi despre delicatețea lui Erasmus de a reformula pietatea și ritualul, ori măcar să luăm exemplul rusului Petru care venit din Occident a tăiat bărbile și fustele boierilor ce ȋi păreau niște travestiți siniștrii. Omul ȋnceputurilor de ev nu mai e decât pentru spiritele cele mai alese, cele mai absurde şi cele mai fericite un pariu de urmat. Să crezi e pentru pierduţi şi babe. Doar ei mai poartă şontârc rănile lui Isus ca veteranii la parada de duminică, n-au altceva și cer demnitate. Nu vor pricepe decât lucrurile rămase ȋn sita minţii lor, lumile cele mai vechi şi mai simple sunt cel mai greu de urmat. Și nu sunt de urmat.
              Ȋn Oude Kerk, chiar ȋn balta unde a ȋnceput Amsterdamul, nu ȋngeri dolofani plutesc prin aer ci nave ȋn miniatură, trireme, bărci și pirați de plastilină. Cerul e o găină din care teologul mai scoate ȋn răstimpuri oul lui Columb dat nu mai poţi cădea ȋn ceruri, Luther a pus din cuvinte, calm, o scară. Ȋn biserca asta de hoți printre protestanţii simplii, fără altar şi fără popă, aşezaţi la sfârşitul timpului pe scaune masive din lemn furat din insule, ȋncepem o meditaţie despre deschiderea către şi primirea străinilor, fugarilor. Sunt şi trei popi de-ai noştrii, ortodoxi, ruşi, au venit cu o cruce masivă de gât și doi dinți de aur, ca repperii lui Tupac. Era ziua martirilor, a tuturor victimelor căzute ȋn cel de-al doilea război mondial, Mai, patru. Ruşii s-au pus umăr la umăr şi pupau crucea cȃntȃnd spre nava centrală a catedralei aşteptând cerurile să se deschidă. God, ontferm uu…
Un om singur, speriat vedeam cu toţii, fugind spre Paradis zmulgȃndu-și părul şi care se bate cu fantomele minţii lui. Un om frumos dar un om vechi, se uitau olandezii la ei ca la tramvai. Neamţul invitat, un luteran, a evocat scurt trădările şi abandonurile celui de-al doilea război mondial după care şi-a pus ȋntrebarea dacă el ar fi avut curajul să se opună lui Hitler. O băbuţă ȋnflorată dintr-o grupare dominicană care trăieşte ȋntr-o criptă pe Wallen, chiar ȋn mijlocul bordelurilor, a ţinut o cuvântare scurtă despre Amsterdam ca oraş deschis, aici va trebui de-a pururi să fie un loc de refugiu pentru fiecare, să rămână loc pentru mazzel şi pentru shalom… Aici e capătul, Amsterdam, de aici nu se mai fuge de nimic. Aș fi ȋntrebat ȋn cazul ȋn care neamţul şi-a cerut iertare pentru război, rusul de ce nu zice nimic?
            Naţionalismul ȋn forma lui ascetică, isterioidă, panseistă dezlănțuie excluderea tuturor – fiecare e de altundeva, o formă ricoșată, imperfectă -călăii bunelor intenții ale celor ce nu reuşesc să prindă la timp idei folositoare ne ard cu fierul roșu, ca pe vite. Naţionalismul ȋnsă ȋn forma lui edificatoare, inaugurală ar putea să se ridice din sfărâmăturile acestei lumi ca forme perene de creaţie ale locului şi locul să devină persoana ȋnsăşi. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O critică a naţionalismului e o problemă imposibilă ȋn Europa acestui moment, România nu face excepţie. Poate e chiar un caz fericit pentru că naţionalismul nostru e ȋmpodobit cu zorzoni academicoşi, la sârbi sau la austrieci e mai viteaz. Dacă pilaştrilor acestor graţii conceptuale care a fost naţionalismul nu li se va face o critică pertinentă, până la capăt şi cu orice riscuri ȋn următoarea perioadă, schisma naţionalistă se va abrutiza ori se va cufunda pentru totdeauna ȋn aporie. Atȃt despre biserică, hai pe stadion.
              Van Basten şi-a dat demisia şi printre huliganii lui Ajax ȋnveți ce e naţionalismul, și ce nu e. Poarta “H” e blocată, Ajax a jucat prima jumătate cu tribunele goale, ca pedeapsă pentru niște capete sparte și vechi. La pauză am rămas cu toţii pe holurile de beton urlând, cu steagurile şi cu pumnii strânşi, coșbuci . Hollandări blonzi, cu nasurile rotunde şi rareori câte o asprime semită a pomeţilor, Amsterdam a fost ridicat de evrei, ei au făcut şi gloria oraşului, ȋn mare parte, adică ȋn centru. Ca să fim siguri de situaţie am ȋnceput cu “bloedkanker haleluja”. La care urmează de partea cealaltă un val antisemit. “En volgend jaar,/En volgend jaar,/Schoppen we joden in elkaar” Amsterdamezii de data aceasta, cu tricouri roşii-albe pe care scrie “superjood”, adică “superjidan”, cântă din toţi rărunchii: “ we zijn super joden/ Ajax is de naam/ in heel Europa/ met een grote faam.” După care sărim ȋn formaţii şi urmează versurile: “En wie niet springgggggggt,/ wie niet springt die is geen joooood, / En wie niet springt die is geen jooooooooooood.” Sărim fluturând tricouri. După care urmează alte melodii alternate cu momente de tăcere din care se ridică câte o voce ascuţită, stridentă, de nebun: “jooooo-deeeeeeenn” Şi după care ȋncepe. De remarcat că evei nu sunt foarte mulți, insignifianți.
               Crispările, ochii largi, blonzi de germani, pistruii nordului se bulucesc ca la-nceputuri, olandezi cu pălării largi păşesc pe puntea balenierelor aruncându-se ȋn furtună, mânaţi de un singur gând nebun: setea de câştig şi de glorie, indiferent de riscuri, “what will be, will be…” Nu mai contează ce sunt şi cu cine, nu naţionalismul le pune pe frunte laurii ci tocmai setea de glorie ori mai degrabă gloria ȋnsăşi primează şi mai apoi naţionalismul vine, oricare ar fi el. Naţionalismul românesc produce o gamă de sentimente ce nu le găsești aiurea altundeva, care numai de acolo pot fi luate, ȋncrustate ȋn câteva gânduri şi ȋntâmplări asumate ca pur româneşti, olandezii au altă arhitectură. Ei simt gloria, gloria, gloria ȋnainte să se ȋntrebe ce sunt, sunt ce vor fi, nu au nevoie să fie olandezi pentru nişte sentimente de mândrie şi forţă şi stabilitate pe care noi românii ne-am obişnuit să le luăm din faptul că suntem ceva și ținem de-un fapt. E foarte complicat de aceea să ȋncetezi să mai fii romȃn, cumva o imposibilitate.
                 Şi nu au aceşti olandezi nici o timiditate semită. Am citit de curȃnd o nuvelă a lui Harry Mullisch – cel mai apreciat scriitor ȋn viață din Olanda, se numea “Het theater, de brief en de waarheid” . Nuvela a fost chiar sponsorizată de NS, Căile Ferate, anume cine cumpără o anume carte merge cu trenul gratis pentru o zi ȋn Olanda, deci o carte pe toate drumurile, ȋn fiecare an se ține tombola. Subiectul este un evreu care ȋși ȋnscenează el singur conspirații antisemite pentru a fi compătimit. Dar e descoperit. Un astfel de roman ar fi interzis ȋn Romȃnia pe motiv de antisemitism, ceea ce e o neȋnțelegere crasă. Relaxarea și firescul se pun ȋn scenă pentru că olandezilor nu le e frică, cultural sau economic de evrei, ȋi ȋnţeleg şi se pliază pe sine culturii, smecheriilor semite, căci ei – olandezii – sunt purtători de glorie şi gloria nu le-o poate lua nimeni. Ȋnvaţă. Ce mai contează din ce popor fac parte, când ai pieptul plin zeii ciocnesc paharele pre limba lor. Tehnologia semită are supleţe şi farmec, e clar… de ce ar accepta altfel evreii să fie evrei, dacă tot nu mai e aşa un ghișeft. Ni se răspunde din tribuna opusă: “Hamas, Hamas, alle joden aan het gas!” Dacă s-ar striga asta ȋn tribuna Rapidului am fi excluși din NATO, EU și Alianța Dunării, nici Dunărea n-ar mai trece oficial prin Romȃnia. Uneori mă gândesc că olandezii nu au apucat să fie ori poate au depăşit miraculos acest moment, să fie. Nu mai adună ȋn sine și prin sine ceea ce le este propiu, esenţial, animalic aproape. Nu fac o naţiune din cele mai fine şi mai adânci cute ale sufletului, profită cumva nu ştiu cum de ceea ce sunt cu un alt suflet, de altundeva. Şi ȋn acest joc au câştigat mai mult decât ceea ce sunt, ce-ar putea fi, au făcut o altă persoană. Care adună tot ceea ce izvorăşte din gena transparentă a germanilor şi ȋși dă foc ȋn răstimpuri, râzând dement. Iar acest joc e mai frumos decât germanul ȋnsuşi. A fi sau a nu fi e un dat. Ȋntrebarea e: la ce să fii?
             Tibetanii – să vorbim și despre ei! – ori evreii prind naţionalismul de credință, au găsit de-a lungul istoriei acele nume, persoane, structuri pe care le pun drum către absolut, către sine, e un sistem care funcționează. Românismul e mai puţin, e ceva indecis, e mereu altceva. De la eresuri lăsate de lumea greco-romană, alexandriile populare, până la profunzimi peyote-mayaşe ale cântecului din nai dar nu un sistem logic, soteriologic. Delirul lui Eminescu, haosul din cămara lui Iorga, unduirea lui Blaga, dicționarele lui Botta sau jocul de picioare Vulcănescu-Noica nu au convins cum bunăoară a intrat Shakespeare ȋn conduita și bețiile caligrafiate ale Albionului. Noi nu ştim ce e un român, ne alegem cȃte ceva. Asta nu ȋnseamnă că el n-ar fi ȋndeajuns, doar că din punct de vedere conceptual e insuficient, vag.Ȋn plus, are două principii la ȋnceput, și nu unul, care și asta trage ȋn jos. Credinţa ar trebui reformată – totul trebuie reformat – nu neeapărat ȋmpotriva ortodoxiei căci Stăniloie avea poate dreptate, dacă ne convertim acum ne vom pierde, energia asta nu o avem. Credem prea puţin pentru a crede ȋn altceva, credem atât de puţin că nici nu mai putem şti să credem cu puţinul nostru, ne ţinem de-un fir. Iar despre naţionalism, poate că sofisticăria modernă ne va permite să scoatem la marginea vremii conceptele, sistemul, sensibilitatea, persoanele şi spectrele din care să facem apeductul. Te poți la urma urmei constitui ȋn improbabil și agresiune conceptuală postmodernă cu aceleași forțe de regrupare pe care trebuie să le folosești ȋn mijlocul neamurilor pornite cu toatele să-ți dea una-n cap, definitiv, medieval. Dar pentru asta nu mai trebuie să fim români, trebuie să putem fi dintr-o dată orice, din nou. Naţiunile mari sunt cele care s-au deschis. Şi vom fi români la urmă. Cu toţii.
                 Situaţia critică ȋn care se află societatea românească mărturiseşte și ȋnscrie neajunsuri care nu mai stoarc o lacrimă şi nici un zâmbet, e neutru de-acum, ce-o fi, adică intelectualii. Ei se ȋmpart ȋn minion-pampon şi improvizate şcoli de provincie, ȋşi regurgitează unii altora frazeologia, scăpându-se ȋn pemperșii limbajelor paralele ce funcţionează ca orice scleroză: fixează şi ȋndreptăţeşte. Ideile-s lipite de pereţi ca muştele, ȋntr-o mică baie de sânge indiferentă. Marea majoritate a intelectulilor români la ora actuala e dementă, simpli pacienţi. Canţoneta lor politică, pe intervale micronice ȋnsă, ca un strigăt ȋntr-un pahar, mută de colo colo o miză calpă şi nu atât dintr-o rea intenţie cât din pură sterilitate. Dacă eşti nebun, poţi să ai şi geniu, cui foloseşte. Locurile comune sar ȋn ajutorul pesonajelor cuminţi, obosite, de Cişmigiu, care prind o alură europeană şi se pudrează cu franceză, sunt noi curente de gândire, se descoperă mereu câte ceva. Aceste mici exerciţii de fitness șȋ excreție academică au un rost ȋntr-o societate suprasaturată de intelectuali cum e Parisul sau Londra, care nu mai poate avea pentru fiecare autor câte un subiect, acolo profesorii se bat pe nuanţe şi pretind să fi descoperit o vocală, câte un os de dinozaur sau chiar o idee uitată. Ȋn ultimă instanţă aerul decadent s-a prins de fundamentele tradiţionale, nu au mai avut ce sentiment să asasineze, nu te bați trei secole cu aceleaşi fantome. Cărturarii au recurs la un subterfugiu ingenios, născut tocmai din imposibilitatea de a mai gândi temeiurile ȋn termeni tradiţionali. Vom fi nimeni, dar vor fi adânci.
              Bunăoară fenomenologia e decât un artificiu, o vrăjitorie de a nu recurge la tradiţie, de a ocoli termenii de consistenţă istorică. Fenomenologia a fost un efort german alternativ venit dintr-o mişcare secundă de analiză a tradiţiei, după ce romantismul german a secat pungile de petrol ale etniei și Bavaria se punea să dea foc la ȋntreaga Europă. Fenomenologia a plecat de altfel din iniţiativa unui semit, una dintre multele care se desprind de fiorul dulce, vechi, aritocratic european, care nu zic nimic sau aproape nimic despre Cavaleri, sar peste Evul Mediu. Marx se ȋncadrează ȋntr-o aceeaşi desprindere de tectonica europeană, este o aceeaşi erezie dar nu una conceptuală, el a venit cu vagabonzii. Căci Marx nu e un filozof decât pentru curve şi fanți, vezi bețiile lui Stalin și Hrusciov, și toți tătucii. Paradoxal, propagatorul acestei metode a trăit ȋnfipt ȋn cele mai declasate curente populare, a fost un reacţionar! Heidegger a putut fi orice, indiferent de filozofia pe care o produce, a fost poate primul filozof care a intrat ȋn canon şi care a trăit şi a gândit pe două planuri paralele. A inventat ca să spun aşa pentru generaţii ȋntregi de gânditori confortul intelectual. Ceea ce se petrece şi la noi: oamenii câştigă necontenit competenţe culturale ȋn timp ce caracterele lor trădează tot mai adânc dezideratul culturii ȋn genere, heideggerienii polisemantici, lichelele am spune, dar termenul a fost furat.
               O altă consecinţă este vidul, evacuarea valorilor sociale, culturale, umane, pierderea vitalităţii urmate de disperare, fugă, ticăloşenie. Prin aceste trape ȋn acoperiş se strecoară alienarea, ȋşi face loc extremismul şi totul e ȋnnecat ȋn subcultură. Sunt stări de spirit ȋn care nici un cuvânt nu mai pătrunde, sunt străzi care au murit. Ȋn România. Oamenii se ȋnchid ca nişte paradoxuri vii, flori care se strâng la lăsarea ȋntunericului ȋn reviste colorate și televizor și bere… Incapacitatea intelectualilor de a stopa necroza, de a propune variante, de a ȋnţelege măcar ce se petrece, e uluitoare. Face parte din categoria de fapte similare genocidului, este crima organizată a intelectualilor care nu mai suprimă ȋn cămăşi verzi tavernele evreilor ci ȋn gulere albe propiul popor. Ei trebuie să omoare ceva ca să mănânce. Ceea ce nu e la o adică un lucru de reparat prin două gesturi ori printr-o simplă declaraţie de austeritate. Dar sunt măturați ȋn cȃteva săptămȃni de haz și de necaz, că vine ploaia.
                Ortodoxia şi naţionalismul sunt folosite de impostori şi excroci pentru a ȋnchide individul, pentru a-l izola şi pentru a dezagrega astfel societatea ȋn numele unor valori prost ȋnţelese. Ȋncepând de prin secolul optsprezece crimele – căci apelul la solidarităţi acoperă frecvent o declaraţie de război -, crimele devin domeniu intelectual pentru ca secolul douăzeci să conchidă ȋn ordine firească: gândirea ȋnsăşi e o crimă. Iar noi ȋn postmodernitate să afirmăm cu aplomb liberatea gândirii şi să pierdem hăţurile crimei de care gândirea e totuşi ȋn stare. Sunt gânduri care trag cu pistolul, altfel pistolul nu ar trage. Ȋn urmă cu vreo câteva ore am intrat ȋntr-o cameră plină de sânge, un abator, doi polonezi l-au snopit ȋn bătaie pe un al treilea după care l-au aruncat de la etajul cinsprezece. Un bărbat care s-a ȋndreptat către mine cu mâinile pline de sânge spunând că el nu e vinovat. Sigur că nu e vinovat. O crimă pură, lipsită de orice discreţie, amsterdameză. Jos, cadavrul era atât de storcit, nu mai avea cap. Crimele nu au contexte, nu trebuiesc ȋnţelese, nu pot fi pricepute, nu trebuie să ȋnţelegem ceea ce se petrece cu noi, nu trebuie să acceptăm, chiar se petrece. Punct. Şi tot ceea ce se pronunţă contează, iată o misiune imposibilă dar cuvintele se pot ȋnsuma infinit unele pe altele, uneori o tăcere e deajuns, şi de aici ne tragem speranţa.
Ȋn procesul ȋnţelegerii, cel mai greu e să distingi o idee de ea ȋnsăşi, să o rosteşti ȋn momentul ei, ȋntre sistole. Românii şi nu numai ei au găsit o formă de a rosti care se ȋntoarce ȋmpotriva ideii enunţate, de aceea se şi vorbeşte atât de mult. Cuvintele dispun nepermis de lucruri, limba română are această maladie a părţii ei semantice care e hemiplegică. Intonaţia a declasat enunţul, temperamentul a ȋngropat caracterul, gestul a ȋnlocuit persoana. Pe această scenă ȋn care suntem snopiţi ȋn bătaie ne propunem să credem ȋn Dumnezeu şi să fim romăni! Proşti am fi. Când putem să ne batem ȋnapoi, să ne fandosim şi să vegetăm pe aceeaşi muzică cerească. Sunt oameni răi baricadaţi ȋn ideile noastre bune.
               Kierkegaard ȋncepe cartea sa despre Pastorul Adler cu această distincţie, cei care scriu pentru a face zgomot şi pentru a ȋmprăştia ȋndoiala ȋn opoziţie cu cei care ştiu să hotărască, să vindece. Poate ca fiecare idee e bună, dintre cele care public se ȋnfruntă acum şi numai autorii, numai zgomotul e rău. Cei care mint se pot dinstinge uşor: ei nu comunică minte și suflet ci vorbesc dintr-o premiză, sunt purtători unei revelaţii, fac parte dintr-o castă, l-au văzut pe Dumnezeu, vorbesc dintr-altceva. Indică, nu ceea ce spun contează ci ceea ce ascund. Ideea devine purtătoare de capital ca aurul, devine monedă, moare. Vii, ideile nu valorează nimic. Sunt chiar dăunătoare; puţini sunt cei ce ştiu să ţină mai mult de o clipă ȋn palme potcoava ȋnroşită a ideii. Să n-o dea mai departe. Căci ideile mari sunt ca nevestele frumoase. Nu se pot da, pleacă ele. Şi dacă le auzi, să nu le crezi: nu sunt adevărate.
               Ȋntr-un alt manifest, un ecologist se ȋntreba ce va rămâne pilaştrilor capitalului dacă nu vor avea grijă de semenii lor, ȋi vor izola ȋn ghetouri, ȋi vor crucifica ȋn propia lor mizerie; poporul e ca un porc, trăieşte ȋn mizerie dacă ȋl laşi, trebuie să-l ridici ca să-l ai. Nu poţi pretinde să faci parte dintr-un popor dacă nu ai ridicat ceva. Aceşti milionari vor fi siliţi să se mişte prin ghetou, să participe la mizeria generală. De aceea mediul ca mediu trebuie salvat, nu insule şi firimituri de zâmbet. Spinoza va scrie ȋn Tractatus theologico-politicus, sub inspiraţia unui alt fanatic al libertăţilor civice, Van den Ende: “salus totius populi, non imperantis, summa lex est” . Românii vor să fie ȋncă ȋn pofida oricărui efort de a fi, ei vor să se găsească ȋn cuvinte. Ceea ce n-ar fi rău dacă n-ar fi atât de multe cuvinte.
Lipsa de soluţii e generală, aşa-zişii intelectuali sunt tocmai cei care analizează mizeria noastră, care o gustă şi comentează zilnic, care s-au specializat ȋn simptomele tuturor bolilor noastre şi care ne măsoară coma. Ȋn loc să ne prepare doctoria, ne acuză. Toate actele de acuzare publică ȋn România sunt semnele neasumate ale unei autocritici prost ȋnţelese, simple laşităţi. Savonarola spunea despre sine că este ciocanul ȋn mâna lui Dumnezeu. Ei, cei care ridică acum gâtul, ȋn mâna cui sunt?
             Nu a fost enunţat ȋn acest interval cât o generaţie măcar un program public cultural, o utopie oarecare… nici un vizionar cu lucidităţile neȋntinate de solidarităţi grăbite nu a ieşit la rampă să citească ȋn stele. Ȋn felul acesta nu are cum să apară un cadru care să poată aduna şi preformula trasee eficiente, repere, direcţii… nu putem căpăta consistenţă ȋn receptarea unor realităţi din ce ȋn ce mai complexe şi mai fragmentare, nu ne putem măcar adapta. Nu vom putea vedea, recunoaşte şi valorifica nici ceea ce e mai firesc ȋn noi, de ce-i adânc nu mai vorbeşte nimeni, e ȋn chiloţi de la Freud ȋncoace. Urmează disoluţia, naufragiul. Este proba finală a dezinvestirii intelectualilor cărora li se zmulg ȋn absolut tresele de pe umeri. Ei ştiu ce se petrece şi de aceea simt tot mai acută nevoia de protecţie, de coterie, de ezoterism, ştiu că trezesc ura şi nu pricep ce este acest val de ură sfântă, tovărăşească. Nepriceperea aceasta, gravă, se distilează pe ascuns ȋn vinovăţie şi nu este nici mai mult nici mai puţin decât o formă de prostie, aşa cum o ȋntâlnim pe orice maidan, cu gesturile grăbite, fanfaronada, tristeţea şi iluzoriul…