Manifestul futurist, doi

Viitorul a fost ȋntotdeauna revoluţionar, el e de fapt numai una din oglinzile strâmbe ale trecutului, trecut ȋn forma sa deplin nerealizată, trecut fără să ştim. Nu se poate spera ȋn afara a ceea ce a fost, uneori speranţa aceasta confiscă momentul şi macină tot, alteori ruina vie, fumegândă se ȋncadastrează la rândul ei ȋn ȋntoarcere. “Ce-ar fi” să ne apărăm de viitor, să ȋnvăţăm asta, să nu ne mai proiectăm ȋn nici nu fel ȋn timp, să ieşim. Viitorul este una dintre imposturi, ȋţi parvii şi doar bufniţa a rămas, spunea colegul. Deja sunt oameni – cu deosebire ȋn Est -, care speră ȋn trecut, ȋn care nostalgia se revoltă cum odinioară speranţa ni se livra, sunt oameni care vor să se fi petrecut deja ceva şi deci să nu se mai petreacă. Chiar să nu se mai petreacă spre răzbunare că nu s-a petrecut. Felul ȋn care trecem ȋn vitor lucrurile, prin care traducem cuvintele şi lucrurile trecutului ȋn cuvintele şi lucrurile viitorului a fost operaţia mentală cea mai condamnabilă a secolului douăzeci. Oamenii au căzut ȋn viitor cu urmări mai grave decât căderea medievală a omului ȋn trecut.

Secolul douăzeci şi unu e dintr-un alt blestem. Ne aflăm de fapt ȋn pragul unei galerii surpate: am predat viitorul ȋn mâinile celor care au câştigat o competenţă pentru această dimensiune temporală. Viitorul a devenit o cunoştinţă, aşa a fost de la ȋnceput, aşa civilizaţia a ȋnceput ȋn Europa, cu nişte temple care ne spuneau viitorul. Viitorul creşte asemănător unei plante, nu se mai prăvale ȋn albia timpului ca o cascadă, nu mai acceptă provocări, viitorul tace. Odinioară un filozof român vedea timpul ȋn fluxuri lichide, o imagine potrivită. Nu mai putem spera, se speră pentru noi altundeva, mai bine decât putem noi să ştim. Un manifestul futurist, reȋnnoit după o sută de ani, s-ar ridica ȋmpotriva oamenilor viitorului de care viitorul s-a impânzit. Viitorul nostru e plin de păduchi, e deja locuit!

Filippo Tommaso Marinnetti, ȋn urmă cu precis o sută de ani, publica ȋn Le Figaro un text militarist, se numea “Le Manifeste du futurisme” – “parce que nous voulons delivrer l’Italie de sa gangrene d’archeologues, de cicerones et d’antiquaries”. Ȋn acele momente zăltate omul nu mai alegea drumul spre interior care zăcea surpat ȋn cheile de marmoră, o marmoră care nu mai spunea nimic de prea mult muzeal şi ferice. De această dată trebuia să fie, să se ȋnchipuie, să se articuleze ȋn palimpsestul blestemat al unei dimensiuni temporale utopice. Omul ȋşi dădea seama că trăia ȋn alt timp, că sentimentele, lucrurile, oamenii se schimbă, curg, şi doar timpul stă pe loc… Erau semne, urechile nu se mai puneau pe piepturi, toate lebedele zburaseră cu săgeţile ȋn inimă. După ce continentele au fost descoperite şi colonizate, viitorul trebuia de asemenea descoperit şi colonizat.

Aşa cum unii oameni trăiesc prin simpatie sentimentele altcuiva, ori sunt unii care trăiesc altundeva, cum fac emigranţii care nu-şi pot modifica harta mentală pe care au dat-o o dată pentru totdeauna undeva la ieşirea ratată din copilărie, deci aşa cum oamenii pot despropietări sentimentele, spaţiul de reminiscenţele eului, aşa poate fi şi timpul dezinvestit. Sunt oameni care trăiesc altcândva; dintre aceştia, cei care trăiesc ȋn trecut, sunt norocoşi, mai au unde păşi, cei care trăiesc ȋn viitor s-au spulberat. Viitorul ar trebui recuperat, adunat din scrumiere printr-un soi de arheologie care să accepte că viitorul e o oglindă, câţiva oameni de bine ar trebui să ȋnsoţească paleontologii pe şantiere să deseneze din bucăţile de oase şi piei putrezite monstrul viitorului, să ştim şi noi care a fost prima clipă de viitor ȋn istorie, să ştim cum a apărut el… căci trecut avem toţi, de ce nu avem toţi viitor?

“Le Temps et l’Espace mourront demain. Nous vivons déjà dans l’absolu puisque nous avons déjà créé l’éternelle vitesse omniprésente.” spunea Marinnetti ȋn 1909 parcă citând dintr-un manual de fizică contemporan – ȋn strigătele de disperare ale lui Kant… Dealtfel nu viitorul trebuia reinventat, trecutul trebuia, căci acum suntem ȋn situaţia jenantă de a descoperi că fiecare lucru pe care ȋl sperăm şi ȋl inventăm ascunde ceva vechi ce contează din ce ȋn ce mai mult şi e din ce ȋn ce mai deghizat. Ni se şterge desenul. Cum moare timpul s-a gândit acest italian care a sesizat că timpul din lucruri nu mai e cuantificabil, că el nu mai poate ierarhiza ori că ierarhia timpului e o impostură şi pentru artă ȋn special, e decesul. Mai recent individualitatea artistului, mitul său a intrat ȋn ilegalitate, obiectele de artă sunt expuse fără titlu şi fără autor ȋntr-un muzeu anonim, total, atemporal, dar acum timpul moare prin amestecul dimensiunilor sale. Nu e implozie, e un crochiu de Dubuffet, mâlul. Printr-o eternitate care ȋşi lichidează avatarurile pe rând, cu nostalgia obişnuită dar cu hotărâre, că suntem ȋn viteză. Ȋn ce mă priveste, nimic nu a trecut ȋncă, să spui că a trecut e o laşitate doctrinară, eternitatea poate fi utilizată ca ipoteză de lucru, o formă de igienă a principiilor. Aşa cum timpul e o igienă a materiilor şi sufletelor. Din păcate.

Short URL: http://radubotta.com/?p=312