Manifestul futurist, doi

               Viitorul e revoluționar prin definire modernă și uneori involutiv prin accident ceea ce demonstrează că deși mergem ȋnainte lucrurile și cuvintele merg ȋn ambele direcții, ȋnainte și ȋnapoi, un semnal de alarmă. Viitorul poate fi una din oglinzile strâmbe ale trecutului, trecut ȋn forma sa deplin nerealizată, trecut fără să ştim. Speri din ce-a căzut, din uscat și decorticat ȋn memorie, uneori iluziile că “vom fi” macină, pun jalonul și ghilimelele marșului voit, nevoit, și din acel moment ne ȋntoarcem, dar ne ȋntoarcem iremediabil ȋn viitor. Ruina vie, fumegândă și otrava nostalgică se cadastrează la rândul ei ȋn recidivă cu ochii umezi, povești lăsate ȋn suspensie cărora nimeni nu le știe semnificația, adevărul, actorii, nebunia. O societate de cataleptici. Și repetăm un șir de imagini neutre pe zid, semnificații congelate din care nu mai știi sonul și privești doar fiola lor ȋnnegrită. Straniu că nu poți face un viitor decȃt săpȃnd trecutul, sunt dimensiuni care ȋși corespund, cresc ȋn paralelel ȋn profunzime și claritate și se prăbușesc una ȋn alta.
Ȋntre timp lucruri care nu-și găsesc pofta sfȃrșitului, prinse ȋn interstiții sau personajele din zoologia nefastă a societății civile sau a camerei ȋn dezordine. Se petrec numai și numai pentru a mai scoate limba, gheonoaia pulsarilor. Suspendați ȋn sentimente și ȋn speranțe ne ținem pe loc sau ne aruncăm ȋn aer, ȋn gropile negre ale viitorului; predați trecutului ȋn definiții care iarăși ne spulberă și ne adună indiferent. “Ce-ar fi” să ne apărăm de viitor, să nu mai proiectăm curiozitățile ȋn timp, să ieşim din ghicitoare. Nu cu șurubăria ex-sistere ci cu arșicele vechi, plumbuite, fără să ȋntunecăm văz/duhul. Să ne apărăm de viitor așa cum s-au canonit sfinții și filozofii să ridice din trup pasiunile cerești și pietatea, să ne desprindem de trupul, de animalul, de pămȃntenia viitorului. De păcatul lui. Sunt filozofi care susțin că prezentul nu poate fi surprins, am fi astfel captivi ȋn viitor, cumva fără nădejde ȋnainte mergători, revoluția continuă.
                Viitorul este una dintre imposturi, relativizezi ȋntotdeauna nepermis și ȋţi parvii ȋn hazardul unei dimensiuni care doar promite și minte, bufniţa a rămas din această privire perplexă de ceas, spunea colegul. Sunt oameni care se cȃștigă pe sine jucȃnd ce-ar putea fi, deveni, crește din ei ȋnșiși, ȋntr-un șir de gafe aproape inutile societății civile… Deja sunt oameni – ȋn Est -, care speră ȋnăuntrul trecutului, ȋn care nostalgia se revoltă cum odinioară speranţa te livra. Vor să se fi petrecut deja şi ȋncurcă apele, să nu se mai petreacă pentru că n-a fost să fie. Felul inopinat ȋn care trecem ȋn viitor lucrurile traducȃnd cuvintele şi lucrurile trecutului ȋn cuvintele şi lucrurile viitorului e condamnarea, nativul secolului douăzeci. Radicalitatea lui idioată, pasiunile de a schimba tot pentru că detaliile se cereau ȋnlocuite, distruse, parate, re/parate, tarate. Ȋntȃlnim ȋn societățile tradiționale, la englezi bunăoară, cum schimbarea poate fi ȋnsumată, nu e negație decȃt ȋn felul ȋn care nu știi să ȋmbini și ȋmpaci, ȋn care mintea ta e prea simplă, citește: lucrează dialectic. De altfel schimbarea e de cele mai multe ori uitare dreasă, regăsire a ceva aruncat pe jos. Fluturii sunt un exemplu clasic, petalele lor ȋnsumează toate curentele ȋn pictură, de la clasic la postmodern. Am sperat să revoluționăm pictura ȋn ultima sută de ani și fluturii cunoșteau ȋn detaliu acest fragment de timp, cumva ȋncapsulat ȋn aripile lor care au străbătut glaciațiile cu Apollinaire pe buze.
Trăim fragmente de timp ce sunt parcurse deja, de găsit ca o colecție mirabilă de obiecte prin vreo groapă cerească. La NASA fizicienii nu mai cred ȋn nimic și vor să zboare. Nu mai descoperi legi eterne așteptȃnd merele să pice, tre’ sa te urci ȋn copac după ele. Amsterdamul e și el o stație de lansare prin care umblă zi și noapte ambulanțe cu psihonauți răpuși de quasari și gloanțe de 9 mm cum a fost deunăzi bietul Michael van Leeuwen. Unde să te mai duci ȋn viitorul pămȃntesc – știm și cȃnd vom dispare, cu lună, luceferi și Soare, – rămȃi ȋn sătucul tău de secol XVI, ajunge… Și mai caraghios ar fi să fi inventat noi – găluștile – omul modern. Era și ȋn antichitate plin de ei – și-n neolitic! -, am reformulat numai barbarul, acesta a suferit schimbări esențiale dar omul modern e la fel. Utopia e o imposibilitatea logică pe drumuri logice, ea trebuie lăsată ȋn ceea ce e principial, ȋn marginea lucrurilor, nu e un sfȃrșit de istorie adică simplu: nu trebuie aplicată, e ȋnvățătură numai. Utopia e o grădiniță, nu poți să explici altfel, pȃnă mai tȃrziu. Ȋn secolul XX am căzut cu toții ȋn viitor cu urmări mai grave decât căderea medievală a omului ȋn trecut.
                Secolul “două-şi-unu” e dintr-un alt blestem, Malraux a aruncat o vorbă la ȋntȃmplare. Cu un Dumnezeu evacuat, cum numea Eliade universul ăsta de splendori NASA, prost ai fi să mai crezi ȋn ceva, orice necredință e deja mai bogată decȃt orice credință, peste asta nu se va mai trece. Ne aflăm altminteri ȋn pragul unei galerii surpate, am predat viitorul ȋn mâinile celor care au câştigat o competenţă, viitorul a devenit o cunoştinţă, un sistem. Aşa a ȋnceput civilizația ȋn Europa, cu temple care pledau, măsurau, vindeau viitorul, oracolul din Delphi a unit lumea greacă. Așa a ȋnceput și scrierea ȋn China, prin semnele descifrate pe carapacele broaștelor testoase aruncate ȋn foc, preocuparea divinatorie ȋnsă se va strica ȋn instituția mai instabilă a profetului, ȋn exercițiu liric, după care se va ȋnstrăina cu totul, va cădea ȋn absurd și sperjur cu Marx pe filieră Hegel. Pentru ca la capăt viitorul să crească asemănător unei plante, nu se mai prăvale ȋn albia timpului cascadă, nu mai acceptă provocări, viitorul tace, inflaționist. Odinioară un filozof român vedea timpul ȋn fluxuri lichide – mai potrivit ar fi fost să ȋnchipuie straturi de nisip mișcătoare. Nu mai putem reacționa coerent ȋn difuzia de timpi și suprapunerea haotică a geografiei, se speră pentru noi altundeva mai bine decât putem noi să ştim. Un nou manifest futurist, după o sută de ani, s-ar ridica ȋmpotriva oamenilor viitorului de care viitorul s-a impânzit. Viitorul nostru e plin de păduchi, e deja locuit!
                Filippo Tommaso Marinnetti ȋn urmă cu precis o sută de ani publica ȋn Le Figaro acest text militarist, “Le Manifeste du futurisme” – “parce que nous voulons delivrer l’Italie de sa gangrene d’archeologues, de cicerones et d’antiquaries”. Pentru a ȋnțelege sintagma trebuie considerat că puritatea stilului ȋn latină era dată de scrierile lui Cicerone, autorii care mai ȋmprumutau expresii și din alți latini fiind considerați barbari. Discuția s-a purtat cu agresivitate la Veneția, ȋn Palatul Urbino, acolo unde Baltasare Castiglione va defini rafinamentul aristocratic prin volumul“Il libro del Cortegiano”(1528). Nu numai Machiavelli a tratat subiectul principelui ȋn Europa acelui timp, are și Erasmus un tratat despre asta, dar e un alt subiect. Baltasare ȋnsă a pornit și el cearta cu fracția ciceronilor, nu numai Marinetti! De ce nu, deja ȋn antichitate Cicero era considerat ȋn unele cercuri un ȋnvechit. Marinetti ȋnsă a reușit să producă un eveniment care anunță viitorul, ȋl pregătește ȋn forceps, ȋl revoluționează ȋntr-o reacție altfel vetustă, renascentistă… Viitorul Renașterii ȋnsă e interesant, concomitent o ȋntoarcere ȋn timp. Viitorul nostru un salt ȋn nimic, de gȃtul lui Marinetti. Acest salt ȋn nimic a făcut tragedia europeană a secolului douăzeci, zbucium politic reluat cu amendamente ȋn Noua Europă. Nici acum nu știm unde mergem dar ne-am făcut bagajele. Foarte interesant de remarcat reacția echivalentă al lumii anglo-saxone care a sincronizat subit mitologiile politice ȋn ceea ce au avut amăgirea să numească Visul American. Detentă ȋn Oniric, ceva mai nevinovat dar o mizerie la fel de cruntă, cu sclipici.
                Ȋn acele momente zăltate omul portocalei mecanice al lui Marinetti nu mai purcede pe drumul interior surpat ȋn cheile de marmoră, busturi și lei căscați ce nu mȃrȃie nimic de prea mult muzeal şi ferice. Cu nevoia de timp atinsă de patologia saltului, epileptică, se iscă o altă reacție, anume trăsături firești ori simple conjuncturi sunt acuzate a fi retrograde sau reacționare. Grupuri de oameni, țări, poeți blochează ușa, țin timpul ȋn loc. Cine adună ceasuri prin gunoaie? Dar măsura a fost atinsă, timpul se ȋnchipuie, se articulează ȋn palimpsestul blestemat al unei dimensiuni utopice. Trebuia să urcăm, căci este o scară ȋn timp – pendulul lui Huygens? – așa cum este una care duce spre divinitate – scara lui Iacob! -, așa cum este alta ȋn noi – canonul pali! Omul realizează că trăiește ȋn alt timp, că a trecut fără să știe ȋn ceva nou. Dar poate urma și o lovitură de teatru: sentimentele, lucrurile, oamenii să se schimbe, să curgă, şi doar timpul să stea pe loc… ȋn semne vechi. Urechile nu se mai așează pe piepturi, toate lebedele zburaseră cu săgeţile ȋn inimă. După ce continentele au fost descoperite şi colonizate, viitorul trebuia de asemenea descoperit şi colonizat. Iar trecutul rescris pentru a face parte armonică.
               Sunt oameni ce trăiesc prin simpatie – sau lașitate – sentimentele altcuiva, ori sunt și indivizi ce trăiesc altundeva – din ce ȋn ce mai departe, “le fuge pămȃntul de sub picioare”-, emigranţi ce nu-şi pot modifica harta ce-au dat-o minții lor o dată pentru totdeauna la ieşirea ratată din copilărie. Aşa cum oamenii pot despropietări sentimentele, spaţiul de reminiscenţele eului, aşa poate şi timpul fi dezinvestit, poți dispare ȋn timp și rămȃne bezmetic ȋn spațiu! Sunt oameni care trăiesc altcândva; dintre aceştia cei care trăiesc ȋn trecut sunt norocoşi, mai au unde păşi, cei care trăiesc ȋn viitor s-au spulberat! Viitorul ar trebui recuperat, adunat din scrumiere printr-un soi de arheologie care să accepte că viitorul e o oglindă sfărȃmată. Câţiva oameni de bine (!) ar trebui să ȋnsoţească și dirijeze paleontologii pe şantiere, să deseneze din bucăţile de oase şi piei putrezite monstrul viitorului, să ştim şi noi care a fost prima clipă de viitor ȋn istorie, cum a apărut el. Căci trecut avem toţi, de ce nu avem toţi viitor?
                “Le Temps et l’Espace mourront demain. Nous vivons déjà dans l’absolu puisque nous avons déjà créé l’éternelle vitesse omniprésente.” parafraza ȋn 1909 Marinnetti dintr-un manual de fizică contemporan ȋn strigătele necăjite ale lui Kant. Dealtfel nu viitorul trebuia reinventat, trecutul trebuia – să ne suporte. Suntem acum ȋn situaţia jenantă de a descoperi că fiecare lucru pe care ȋl sperăm şi ȋl inventăm – nu-l mai facem, ȋl inventăm – ascunde ceva vechi ce contează din ce ȋn ce mai mult şi e din ce ȋn ce mai deghizat. Ni se şterge desenul căzȃnd iremediabil ȋntr-un viitor deja inerțial, mecanic. Ȋncepem să numim asta Om Modern. Cum moare timpul s-a gândit și codit Marinetti care a sesizat că timpul din lucruri nu mai e cuantificabil, că timpul minte lucrurile. Că el nu mai poate simplu grupa ori că ierarhia timpului e o impostură şi pentru artă ȋn special e decesul, timpul creează valoare ca un autor la mȃna a doua. Pentru că viitorul e o boală, trecutul e investit ȋn mod indiferent, cu toptanul.
               Mai recent individualitatea artistului, mitul său a intrat ȋn ilegalitate ȋntr-un experiment limită, obiectele de artă sunt expuse fără titlu şi fără autor ȋntr-un muzeu anonim, total, atemporal, să expui fără semnături obiectele, să le constați valoarea desprinsă de mitologiile autorilor și cumva, deși acest lucru nu mai e așa o posibilitate, desprinse de timpul lor. Timpul moare prin amestecul dimensiunilor sale, nu e implozie, e un crochiu de Dubuffet, mâlul. O eternitate care ȋşi lichidează avatarurile pe rând, cu nostalgia obişnuită dar cu hotărâre, că suntem grăbiți. Ȋn ce mă priveste nimic nu a trecut ȋncă, să spui că a trecut e o laşitate doctrinară, eternitatea e o ipoteză de lucru, o formă de igienă a principiilor. Nu a trecut, trebuie ȋnfruntat așa cum este. Iar timpul e o igienă a materiilor şi sufletelor. Din păcate.