Blo

                                   Sunt oameni ce ştiu lucruri despre mine care au ȋncetat să-mi aparţină, hăituit de câte o ȋnfăţişare mai veche e ȋngrozitor să fi fost deja. Altcineva. Dacă aş fi putut supravieţui ȋn fiecare ungher şi privire ȋn care m-au surprins şi păstrat oamenii cu florile, de aceea prefer să nu-i mai ȋntâlnesc. Am crescut fără să spun la nimeni. Când ceilalţi te obligă să ȋţi aminteşti şi tu eşti departe deja, trebuie să pleci, se face linişte şi eşti ȋn exil. Sunt oameni care au un singur om de trăit ȋn viaţă, cum o fi ȋntr-un singur om?

                                  După douăzeci de ani nu mai recunosc nimic, rămân doar eu prin locurile vechi, dispărute, absorbite şi trec mai repede decât locurile se scufundă să nu cad ȋn nisipul alburiu al nostalgiei, ȋntr-o buclă ca un tractor pe câmp. Nu pot să trec ȋnsă printr-un om fără să simt şi să recunosc, să mă culeg căpşuni din el dacă am mai fost pe acolo. Caii culeg astfel căpşunile din tine când te apropii de ei, ȋţi dau semn că te ştiu, că văd prin tine şi că sunt treji ȋn mezoliticul lor. Nu m-am apropiat de nici un cal care să nu mă fi măncat, caii sunt siguri.

                                  Realizez ȋn câte cineva demult că ceilalţi ştiu lucruri despre mine mai adevărate decât am rămas eu să ştiu. Cât de adânc trebuie să dispari pentru a fi din nou, mă ȋntreb, ce te leagă, oare ceilalţi nu ȋnţeleg că te poţi părăsi, cu sau fără drepturi? Că tu eşti un teritoriu ca oricare altul şi relicvarul eu-lui tău leneş l-ai aruncat ȋntr-un canal şi că ȋţi trăieşti acum toate posibilităţile? M-aş ȋntoarce dacă aş şti că e adevărat ceva, ori poate totuşi ceva, foarte demult dar nu am reuşit să fixez. Nu am vreo imagine sau regret, m­-am privit dintr-un alt regn ȋn acel moment, orb, prin perete.

                                    Stângaci câte unul ȋmi aminteşte de o astfel de clipă ȋndepărtată ȋn care sunt numai eu de mine, cu, plin, o imagine ȋngheţată ȋn siliciu care coboară din munte ca un nor de muşte prins ȋn flegma unui chihlimbar ȋn timpul dragostei. Şi ei ȋmi amintesc că aş fi putut trăi eu ȋnsumi. Mă surprind iubind şi urând aceste persoane ca pe mine ȋnsumi de altfel. Imposibil. Trăiesc să aflu să trăiesc, nu mă interesează nici o formă mută, ȋmplinită, nu am nici o laşitate burgheză. Să mă ştiu, să plec, şi să fie uneori frumos dar degeaba pleci, ca ȋn seara asta.

                                     Pentru că nu pot să fac nimic, ronţăi romane franţuzeşti şi e o toamnă ca o bombă atomică, sfâşie, plouă, vântură tot. Francezii, şugubiţi, se dau mai departe pe topogan, literatura lor e ca o machetă, zboară dar nu te poate purta, te ȋngroapă ȋn tine. Camera pe care mi-am găsit-o deasupra uni magazin de pantofi se aseamănă unui pod lung traversat de balustrade, plin de geamantane şi tocuri de fereştri, cutii şi saci cu adrese ireale, ghivece, umbrele rupte, frigidere iar sub luminar e un hamac ȋn care zac ȋn aceste săptămâni de nimic şi ploaie peste care printr-o lucarnă atârnă un balcon acoperit de muşchi, verde ca un mărgean şi lunecos ca sticla năpădit de cauciucuri de maşină ca o turmă de pantere negre din care ies sârmele.

                                     Seara e ȋntotdeauna roşie când plouă tot timpul. Dintr-o respiraţie bruscă, adâncă, cum ȋşi dau morţii suflarea, câte un văl de opiu mă pătrunde ȋn faţa unui măr fără frunze şi simt cum cobor ȋntr-o secundă ȋn liniştile şi perdelele de lemn devenind mai static, mai liniştit şi mai vorace decât mărul. Mărul, mărul lui Mondriaan! ȋmi zic. De pe terasa de sticlă pe care şi pisicile alunecă, mii de obraji prin ȋntuneric ca nişte melci cu voinţa neȋntinată se apropie târâş iradiind şi palpitând ca imaginile deasupra focului prin lupa aceea fierbinte pe care flacăra o creşte deasupra ei, urmele mele de mine desprinse din oameni vechi, superbi, care au amuţit ca nişte rezervoare, bălţi ȋn care ȋmi cresc peştii amintirilor, prietenii de care nu mai vorbesc, astăzi.

                                     Am fost lovit ȋn tâmplă de o fată blondă, subţire, lungă, delicată şi concretă ca o scoică. Cum ar fi adus o scrisoare pe o tavă de carne albă, o epistolă către mine ȋnsumi peste cinsprezece ani trimisă ȋntr-o noapte de vară, rezemat de stâlp. “Ooooh, what a lucky man… he was…” mai aud ȋncă, la trei ani o dată, când mai trec pe acolo. Era ȋmbibată de o antică, aromată anatomie, ca o zăpadă din mezolitic iar acum am reȋnceput să trăiesc ȋn falia acelui timp, ȋn cerc, două sau mai multe trupuri deodată. Ȋi ştiu ȋncheieturile picioarelor, zâmbetul, scâncetul, liniile din palme şi liniile din urechi şi tăcerea neagră, adâncă de salvie cum m-aş trăi pe mine, demult. E inutil de cele mai multe ori să te ȋntorci dar dacă o faci, fă-o, sunt ani pe care ȋi poţi trăi la nesfârşit, sunt seri ȋn care poţi rămâne. Ȋn papuci, pe acoperişul lumii, spânzurat de o femeie spânzurată de stele spânzurate de ele.

                                  De câteva luni nu mai vine nimeni, nu mai sună nimeni, nu mai vorbesc cu nimeni ȋn afară de ea, ȋmi ajunge. Abia un prieten ne mai vizitează din când ȋn când, un domine care are o prietenă căreia ȋi e frică ȋn lift. Grija lui pentru religie e logică, socială, matematică aş spune, Dumnezeu ȋl pune la muncă. Mă descopăr cu satisfacţie ȋn răspăr că sunt un medieval, că pe mine paiaţa pe care am pus-o dincolo de lume mă leneveşte, ȋn raport cu El devin oţios, apun. Şi mărturisesc că nu-mi place să gândesc decât pentru a prelungi o emoţie oarecare. Gândesc să mă gâdil, sufăr să scriu, iubesc să-mi aduc aminte, cred să pot visa, ȋi spun acestui domine, capabil de crime, ras ȋn cap, schizoid şi motociclist.

                                  Dominele a plecat cu cheia de la catedrala ȋn Spania şi credincioşii au rămas pe afară. Ȋn loc de predici laudă fonturile literelor din care e tipărită Biblia, e preocupat acum exclusiv de fonturi. Protestanţii, dacă şi-au ales un domine ȋl urmează oriunde căci ei nu urmează un discurs, o doctrină, ei urmează omul şi omul nebun nu e mai puţin om, mai puţin Cristos, e chiar mai mult. Un domine tăcut care are mereu o ȋntrebare pe chip, o ȋntrebare urgentă pe care nu o formulează niciodată iar iubita lui arată puţin speriată, se ȋntunecă şi se deschide brusc, pare să ştie ȋntrebarea. Sper să-i mântuiască pe toţi, eu o am temporar pe blonda asta care pare că ȋmi moare ȋn braţe şi mărul lui Mondriaan din ţigări şi podul şi şoarecii, căci suntem doar la Amsterdam.

                                     Blonda e peste tot şi ea a făcut lumea ȋn care trăiesc acum şi ea s-a făcut şi pe sine căci trăieşte ȋn spaţiul blond ca un oaspete idiot, nefiresc şi prin efracţie. Ca un zepelin din păr de cămilă plutind deasupra ceasului mânilor mele. Şi m-a ȋnsărcinat să-i scriu scriptura ȋn timp ce o trag de ţâţe. Noi suntem echivalenţi, ȋi spun acestui prieten al meu, scufundat ȋntr-o meditaţie falsă, cu ochii căzuţi, rezemat de bibliotecă de parcă aşteaptă la stâlp glonţul raţiunii impure. Dar ştiu că ȋn sinea lui se bucură pentru că e un ticălos mai mare, mai sincer ca mine. Nu trebuie să nu ne propovăduim nimic unul altuia, rămâne doar să demonstrăm la capătul vremii că am urmat mai adânc si mai bine scriptura care ne-a fost dată. Problema e de recuzită. Ȋn romanele lui Boccacio, nimic mai firesc decât persoana clopotarului.

                                     Catedrala are o masă de piatră care a evoluat dintr-un pat de iarbă, sub un copac, demult. Patul nu trebuia să se revolte, e singura mea afirmaţie pe care o consider eretică, ȋn rest sunt pe linie. Masa şi zidul au stricat ceva frumos. Iar patul a coborât din hamac şi hamacul e primordial, gândurile din el sunt primare, e complet, masă, scaun, pat şi copac ȋn acelaşi timp aşa cum gândurile din hamac sunt liniştite, grăbite, sentimente, emoţii, voinţă ȋn acelaşi timp. Trântită patetic pe jos, blonda stă nemişcată, cu fruntea pe mână, cu privirea ȋn podea, ascultând, ȋngheţată de frică să nu cadă din copacul vorbelor mele, ȋn ea ȋnsăşi. Prietena duioasă a domineului e ghemuită, cuprinsă de nerăbdări, ar vrea şi ea să fie Maria Magdalena de acolo de unde s-a urcat, pe nişte cutii de carton pe care scrie Sao Paolo. Iar eu zac ȋn hamac cu coperţile ferfeliţite de mărul care mă pătrunde tot mai adânc ȋntr-un soi de mirare şi aerul e solid, ca o piatră. Simt aerul cum ȋl simt plantele, ca o pătură, şi văd prin el!

                                      Maria Magdalena se simte prost aşa că voi continua toată seara aceeaşi discuţie, mâine această scorpie spiritualistă ȋl va pune pe el să-mi ceară să recunosc că nu cred ȋn ceea ce am debitat, că nu cred ȋn blondă şi ȋn hamac. Şi eu, laş, ȋi voi spune că ȋntr-adevăr nu cred, că a fost totul o poezie, Dumnezeu rămâne la locul lui până la noi ordine. După care se va ȋntoarce la ea şi ȋi va spune că totul e fost o minciună, să stea liniştită. Iar ea se va calma, degeaba nu ştie să se pieptene, ȋmbrace, sorbi cafea şi formula corect olandeza, e din nou ordine ȋn univers…

                                     Oamenii, pietrele şi vântul uneori te leagă, părţi din tine plutesc pe oceanul memoriei ca resturile unei nave după un naufragiu, memoria blondei, mă surprind uneori, a păstrat totul intact. Ȋmi voi aduce aminte acum totul, poate, am simţit ȋntotdeauna că sunt mai importante lucrurile de care trebuie să-mi amintesc decât cele care aşteaptă să fie aflate. De aceea ȋmi plac mai mult oamenii decât ideile şi mai degrabă mai mult ideile ȋn oameni decât ideile ȋn sine. Ea se va dizolva după aceste seri ȋntr-o femeie pe care nu o voi mai putea recunoaşte şi vrea, pare că renunţă să mai fugă ȋn cerc, vrea un răspuns şi ȋl alege pe cel mai la ȋndemână. Ceva mai rău şi mai grav decât exilul meu de carton ori decât ţigările verzi. Dacă eu vreau să-mi amintesc sau am căzut aşa, ea ar trebui să uite.

                                    Nu am timp, aş putea-o salva şi pe ea dar e inutil să salvezi pe cineva, chiar şi pe tine, nici un om nu trebuie schimbat, oamenii sunt natură. Acum e proaspătă ȋn propiul amurg, un amurg devreme cum au blondele pe la treizeci de ani. Surpă lucrurile şi tot ce atinge ȋn fineţe şi fragil, gândirea refuză să ridice ȋn ecluza generalităţilor corabia simţirii, nu mai ştie nimic şi râde. Şi vrea să se transforme când râde ȋntr-o fiinţă pe care şi eu şi ea o vom urâ, râde să mă ameninţe. După care rămâne aşa, râsă, distrusă de faptul că a râs. Ȋn spatele acestui hamac sunt eu cel care am scăpat piciorul ȋn râpa oarbă a memoriei iar ȋn faţă e numai ea, cea care ȋşi va tăia venele frumuseţii pentru a continua să trăiască fără ca nimeni să-i ceară nimic şi mai ales s-o ȋntrebe.

                                      Ori poate femeia din ea a rătăcit atât de mult că m-a găsit pe mine aruncat peste cinsprezece ani de tăcere şi eu am crezut-o, am confundat-o cu eu ȋnsumi şi am ȋnceput să-mi aduc aminte ceva ce nu s-a petrecut niciodată. Iar ceea ce ȋmi amintesc e doar vela corabiei ei care o duce ȋn larg, care o scapă de ea ȋnsăşi. Pe unde o fi fost? Se dizolvă ȋn radiaţia caldă a simţurilor şi ia forma tuturor lucrurilor care o asupresc, o locuiesc şi o ȋnfierbântă de fiecare dată, a fost peste tot, ȋmi ȋnchipui, şi nicăieri.

                                      Nu pare să atingă lucrurile, le aplică doar câteva mii de tăieturi fine de unghie, fără gravitaţie, e complet lipsită de gravitaţie. O cultură feminină nu ne-a cucerit ȋncă pentru că seducţia accidentului nu a reuşit să impună soarele negru de granit al simţirii feminine, nu ştim să mergem fulgeraţi decât singuri ȋn lumea care se ȋmbogăţeşte exponenţial. Curios, ȋmi pot reprezenta lesne fluxul gândirii celorlalţi, uneori pot auzi chiar cuvintele pe care şi le spun ȋn ei ȋnşişi dar ȋn ea nu e nimic, ea e goală ca un clopot. Foarte probabil că nu ştiu nimic adevărat despre această femeie, că am creat-o.

                               Sunt trunchiuri de simţire ȋn noi a căror arborescenţă se opreşte undeva ȋntr-o linie dreaptă şi rămân suspendate ȋn lumină degajând un parfum atroce, nimic nu poate schimba ori duce mai departe. Şi nu atât ochii ei albaştrii, lichizi sau sugestiile de mişcare ȋn care am regăsit amprentele şi urmele unei crime vechi ci valul ucigaş din care femeia se ridicase ȋn ea ȋnsăşi pentru a trece cu o hotărâre nouă peste mine, să mă ducă ȋn larg. Femei din acelea care se pot arunca fără să clipească ȋn foc. Fierbinţi, absolute, oarbe ca un miez, ȋi puteam prinde forma pasiunii, curbele de frecvenţă ȋn care radia din cupele sânilor, aş fi putut s-o las să trăiască ȋn locul meu, mi-am zis ȋngropat ȋn pleduri, e femeia care mă va scăpa de mine ȋnsumi.

                                 Am fost orice şi oricum, iată ȋncurcătura, straniul acestei vizite. Pe drumul ȋnapoi spre literatură sunt momente fără respiraţie cum ai trece pe sub ape, doar cei mai vechi oameni din viaţa ta te mai percep din fântână, de unde te-ai aruncat. Doar cele mai crude dintre femei te mai ştiu, te păstrezi ȋn amintirea lor far pentru când aerul se termină şi cănd peştii mezolitici ai adâncurilor ȋncep să strălucească cu timpanele surpate şi cu tâmplele desfăcute de nostalgie. Am câteva imagini, linişti şi măşti cu care pot trece orice ocean, pot şi muri dacă le am, ca indienii cu o tobă şi două vocale. Dar pentru că iau toate drumurile schimb mereu, nu poţi altfel decât ucide una câte una fantoşele trecutului.

                                  Teatrul e râşniţa ȋn care ȋţi macini degetele ȋn fiecare zi până la coate şi ca orice lucrător umil pe scenă am căutat ȋn oameni tot ce era mai frumos şi am dat mai departe. După care n-a mai rămas nimic şi peste o bucată de decor surpată a păşit pe scenă femeia asta. Şi a ȋnceput să joace cu tehnicienii agăţaţi ȋncă de perdele. Ȋntr-un anumit sens, e un gest inutil căci sunt deja departe, deja altcineva, nu mai am cum să mă ȋntâlnesc cu ea, nici nu mi-a cerut asta. Nu pot decât să o ȋntâlnesc cu ea ȋnsăşi şi rămân să văd cum joacă ultima scenă, ea nu a ştiut unde se află şi a aşteptat toată viaţa să vină o persoană despre care i-a spus cineva demult dintr-o lume care nu există.

                                Femei ȋn suspensie, să vină altul cu o viaţă pentru ele, cu o casă, familie, cu dorinţe, planuri, idei, vocaţie, căţel cu tot. Iar ele trebuie să fie frumoase, să fie din ce ȋn ce mai frumoase şi mai adânci, şi astfel vor fi salvate. Dar peste această aşteptare nu vine niciodată o viaţă, vine ȋntotdeauna o poveste. E o ireverenţă din partea mea să mă aflu aici căci nici eu nu am o viaţă, de fapt ȋn viaţa mea am loc numai de mine. Metafizic, sunt un porc.

                                 Oamenii se cern ȋnsă, odinioară spuneai totul, lumea creştea din moment ca o turtiţă fermecată, acum ȋi alegi doar pe cei care au priceput de la ȋnceput, care nu mai au nevoie de nimic să ştie, care pot şi fără tine. Oameni care s-au ȋngropat ȋn ei ȋnşişi, care au scăpat, care trăiesc de dincolo, prin mimă. Cine poate să priceapă râsul acela absent, câte o tăcere lungă, o lumină care pendulează pe perete, cine are curajul să nu mai pronunţe nimic, să iasă ȋnvelit ȋn cearceaf pe dalele tăcerilor tale, ȋn seară, căci pentru seri ȋţi trebuieşte un curaj mai mare decât pentru vorbe, o astfel de femeie ȋntâlnisem, răzbunătoare. O femeie care distilase la rândul ei toate seducţiile lumii şi care se regăsise undeva, tragic, nu ştiu unde. Şi care mă chema de acolo spunând “du-te”, cum vroiam şi eu să fiu chemat.

                                 Mă ȋntâlnesc ȋnsă cu oameni ȋn care am ȋncetat sau refuz să mă recunosc. E prea târziu să le mai ofer vreun argument să se iubească, celorlalţi. Timpul s-a copt. Ȋmi amintesc clipa când mi-am spus că trebuie să fac un pas ȋn afară, că lumea nu poate fi cucerită din interior, lumea mea ȋn orşice caz. Ȋn pustulele de nectar negru ale iluziilor şi salturilor ȋn nimic se răspândea hemoragia unei absenţe grave, la capătul celor mai frumoşi ani am ieşit cu zâmbetul tumefiat, cu ochii vineţi, alergam ȋn acele zile sugrumând toţi iezii pe câmpie, scăpaseră. Ȋnsă pot eu să le spun acum că sunt de fapt cu totul altcineva, că m-am hotărât să fiu eu ȋnsumi, că i-am minţit? Şi că voi fi cu preţul lor? Nimeni nu vrea ca tu să fii alticineva, doar tu şi blonda asta năucă. Şi persoana care vei deveni, dar ea nu trăieşte incă.

                               Răsturnată pe cearceafuri, dormea desfăcută, gâtul i se alungise puţin şi se ridicase pe vârfuri prin aer de parcă pica prin văzduh, am priceput că nu ȋmi cerea nimic, că pot fi orice, că mă pot căuta ȋn continuare, că mă va şti ȋnaintea mea şi că mă va şti ȋmpotriva ei ȋnseşi. Straniu că toate conspiraţiile ei se terminau bine, frumos. Secretele ȋi erau fără valoare, nu ȋmi ascundea nimic, doar lucruri tâmpite. Ȋi traspirase ceafa, i-am ridicat părul peste o hipopotan de pluş care avea acum un breton de travestit, a deschis ochii şi m-a privit fără să ȋşi ȋntrerupă somnul, mă privea dormind, de dincolo. Se uita le mine visându-mă ȋn acelaşi timp, m-am aşezat la masa rotundă peste care era aruncat un covor arăbesc, ȋncăperile astea ȋnchiriate ȋmi fac rău. Avea un vis palavragiu, schimbător, torenţial ca ploaia care ȋmi cădea ȋn faţă, pe geamul luminătorului, nu mai puteam măcar citi, trebuia să o las să termine de visat.

                                Dacă mergi până la capătul a ceea ce simţi, dacă norocul te duce acolo căci numai aşa te poţi arunca din ce ȋn ce mai departe, la capăt nu mai ai nimic şi când nu mai ai nimic, ai ajuns. Focul din ochii lui Brando sau  Peter O’Tool care au uitat cine sunt, care au luat urma tuturor lucrurilor ca nişte ogari ȋn căutarea suferinţelor şi bucuriilor, trăindu-le pe toate la fel. De ce nu a apucat Brando să joace rolul lui Brando, să se ȋntoarcă din blestemul lui Strasberg?! Renunţi la părţi din tine pentru că  fiecare vrea să se viseze ȋn altcineva ori poate măcar altundeva şi tot vrem. Doar vrerea ne e infinită, nu raţiunea, doar vrând putem mai mult…

                                Sunt sensibilităţi care ȋnvaţă să se alcătuiască şi solidifice ȋn visul celor din jur ca o scriitură, care absorb emoţiile şi le vociferează la primul impuls, oameni de cerneală. Cu toţii mai putem auzi zvonuri, silabe care nu ştim de unde sunt, şuierături care ne aduc aminte de alte spaţii, de alte vieţi, de alte ploi de toamnă vara. Senzaţiile noastre se pun ȋn convenţia lumii ăşteia doar rupte din contextul şi legea lor. Trăim ȋn această lume  că vrem să trăim aici, că ne-a spus cineva că suntem aici, nu plecăm numai şi numai pentru că ne-am dat deja ȋntâlnire.

                                Emoţiile noastre sunt de oriunde, mai suntem peşti, şerpi, păsări prin simţire, simţim orice, simţirea e de fapt fereastra, nu geometria gândului. Ȋn câte o senzaţie mai sunt brontozaurii şi păsările din piele ale paleoliticului, ȋn grundul simţurilor noastre sunt toate ȋngropate, arheologii au greşit tranşeea şi licuricii. Am auzi cu siguranţă zeii dacă ei ar vorbi, ȋi mai putem chiar vedea de ar apare, simţurile noastre sunt libere, nu sunt măcar ȋn spaţiu. Actorul, cum se plimbă el cu buzunarele desfăcute şi cu ochii tulburi ştie asta, că oamenii pot auzi şi vedea orice, ȋncă nu au căzut…

                                   Oamenii ajung să vadă ceea ce se numeşte realitate şi adevăr când se plicitisesc cu totul ori când se rănesc. Trupul actorului se desface să cucerească orizonturile din ceilalţi punându-le beţişorul să curgă cauciucul. Dintr-o tijă verde, ȋn soare, ce simulează mirarea şi sprâncenele ridicate ale unei libelule au apărut florile. E ȋn Amazon o orhidee care are ȋn cupa ei din petală mascota dulce a unui colibri, o domnişoară colibri care atrage bărbătuşii ce beau nectar din sexul ei de hârtie şi astfel floarea se ȋnmulţeşte, făcând sex cu o vrabie…

                                 Ȋn iluzia că trăieşti pentru toţi, prin toţi, ȋncep marile nefericiri, omul devine astfel gândire adică moare. Descoperindu-te ȋn cutele de simţire şi ȋn răsfăţul gesticulaţiei ori mimicii, te depărtezi. Plictisit, la o masă goală, ca acum, eşti deja mai mare decât zeul tău atârnat de firmament ȋn sânge şi lacrimi. L-ai cucerit dar el a plecat din tine adică din el ȋnsuşi. Să nu rămâi când actorii plâng. Dacă reuşeşti să gândeşti emoţia poţi dispune de persoana celorlalţi ca şi de a ta, emoţia nu aparţine unui om, e comună, e dincoace de principiul individuaţiei.

                                    Câteodată, la capăt, emoţia celorlalţi se prăbuşeşte toată ȋn tine, toţi oamenii pe care ȋi iubeşti devin sucubi marţi, treişpe. Cotrobăieşti după câte o senzaţie nu pentru că gândirea ar fi fost prea mică ori prea grea ci pentru că ne ajunge ghionoaia emoţiei din urmă, de oriunde. Trupul ne urmăreşte ca un detectiv, e pe urmele noastre şi nu putem să ne inventăm destul de rapid alte anatomii, să trăim chiar ceea ce am vrea să trăim, visul e anatomia asta pulsatilă. Iar blonda visează ca un peşte, cu ochii deschişi, trăind ȋn continuare ceea ce trăieşte, ȋn podul ăsta, doarme inutil continuând ritmul şi gândurile şi vedeniile treziei.

                                  Micile mele altercaţii identitare mă umilesc când ȋmi apar din câte o prietenie veche, pe vremea când aveam răbdarea să vorbesc atârnat de pervaze, cu ochii prin perdele. Am avut mai apoi ironia să omor unul câte unul chipurile mele bune. Am măcelărit toate speranţele prietenilor, rudelor. La capătul emoţiilor gândite nu e nimeni. Nu are nici un rost. După care au trecut zece ani. Autorul de literatură nu are nevoie să trăiască nimic pentru a fi, pentru el trăiesc alţii, toţi. Să te descotoroseşti de a croşeta mileul unor vitalităţi care nu ȋti folosesc, să nu mai ȋmpuşti ȋn gol, să ȋntrii ȋn umbră, de acum poţi trăi fără obligaţii, ştii că nimeni nu te-a făcut, tu te faci şi ȋncă nici n-ai ȋnceput bine.

                                 E simplu să devii stăpân pe momente, mişcări, gânduri, temperaturi, drama ȋncepe când nu mai ai nevoie de asta, când nu mai eşti un dresor de animale, când te laşi mâncat. Această femeie m-a recunoscut de acolo de unde nici eu nu ȋmi mai aduceam aminte nimic, avea nevoie de mine sau mai degrabă de un chip al ei ȋn mine mai mult decât aveam eu nevoie de mine ȋnsumi. Inventase ȋn ȋntregime iubirea noastră şi trăia pentru amândoi. Nu ar fi trebuit să plec ȋnsă trântind uşa aşa cum părăseşti fără memorie un teritoriu. Când convenţia se destramă, decorurile ȋşi recapătă cele două dimensiuni, ea avea ȋnsă paisprezece, ea era chiar decorul.

                                  Puţini sunt dispuşi să creadă ȋn tăcerile celorlalţi, ȋn ultima dintre măşti, ego-ul sperie ciorile şi se dă cu capul de stânci, hirsut, pe munţii şi văile durerii reciproce, căci nu există durere autonomă, oamenii sunt fericiţi de la natură. Şi am plecat să fiu ceva ce nici ei, nici eu nu putem iubi şi ȋnţelege. Am plecat să fiu om, zeu e la ȋndemâna oricărui nebun, să fii zeu ȋţi trebuie o ţigare. Când ȋnsă o femeie te caută cu aceeaşi tensiune cu care tu ȋnsuţi te pierzi, nu mai e vorba de iubire, e altceva. Mai grav.

                               E singura femeie care a asistat la dispariţia mea, ca o poartă, ştia când trăsesem zăvorul la celulă, ea e singura care mai ştia că pot iubi, ca nu sunt o brută. Singura femeie de care trebuia să fug, de altfel. Cel mai puţin eram acum chiar ceea ce fusesem, eram diferit fără să mărturisesc nimic, ca o scară de incendiu. Marea majoritate a indivizilor nu rezistă prea mult fără o identitate socială, ȋn ce mă priveşte prefer să nu sufăr de indigestia mentală a unei persoane. Evit să vorbesc despre mine şi ȋn general ȋmi reuşeşte, ceilalţi sunt fericiţi, am renunţat. Mama talk.

                            Pentru că am putut fi orice, mă păstrez acum din toate ȋncheieturile, simt orizontul care se deschide ȋn oameni fără să mă aventurez ȋn ei, nu mai au ce-mi oferi. Ȋntâi ȋi toc şi ȋmi iau ce ȋmi trebuie, oameni ȋntregi nu mai mănânc. Nimeni e mai bine pentru că nimeni nu e nimeni, nevoia asta blestemată de a fi oricine, de a fi nimeni, de a fi la fel, din Amsterdam.

                             Din trecut oamenii pot veni spre tine ca propriile tale amintiri, viii, trezite din morţi, ȋţi bat la uşă şi tu le spui ca grecul, nu e nimeni. Sunt oameni infinit de departe de ceea ce sunt şi spun, sunt oameni care s-au pierdut nu pentru că ȋn acestă lume nu sunt frumuseţi ci pentru că frumuseţile nu sunt de aici. Aşa cum sunt femei ubicue, de care nu poţi fugi căci sunt ȋn orice identitate te-ai ascunde, rămân aceeaşi, aceeaşi femeie.

                               De obicei se petrece un alt lucru, oamenii te mănâncă de viu fără să se bucure sau să te trăiască. Ȋnainte să inventez aceste fantoşe ce peste timp m-au năpădit am fost la rândul meu sfâşiat, mi-au fost scoase unghiile, pe vremea când chiar aveam ceva de spus. Simplul gest de a trăi şi a te comunica te poate trăda. Poţi consuma ȋn celălalt o vocaţie care se va fi născut pentru literatură, poţi iubi omorând, adulterând ȋn tine propia ta fiinţă. Sunt femei care dintr-o imposibilitate sufletească de a accepta altceva lângă ele te vor măcelări, poci şi vor râde şi doar aşa te pot iubi, femei urâte suflteşte ca o groapă de gunoi.

                               Şi mai sunt vulturi din aceştia blonzi, care mor numai pentru a gusta din carnea inimii tale, formidabili. Aşa cum ȋn micile ȋngemănări, când accepţi schimbul de substanţă si regurgitările ideatice, te poţi consuma şi preda unui teritoriu care nu te răsplăteşte. Iarăşi, căci scăpare ȋn celălalt nu ai, chiar dacă e frumos. Aşa mulţi ȋn literatură şi plastică trăiesc câte doi. Rar reuşesc să se ridice astfel din ei, ȋn general consumul, gestica, forţele dezlănţuite sunt nefaste. Nu am intrat niciodată ȋntr-o astfel de relaţie, nici literară, nici sentimentală. Am iubit şi am scris de unul singur sau al treilea. Femeia din hamac o iubesc acum din alt timp, cu un alt eu, cu ea ȋnsăşi la limită.

                        Ca nişte rădăcini, dacă nimeresc un perete zemos, fraged oamenii se ȋnfig, rămân acolo atârnaţi de alţi oameni. Dar omul e făcut să plece, să zboare, să nu intre ȋn cerc, omul e pasăre. Mulţi nu mai ştiu să ȋnceapă. Să răzbată până la capăt pentru a putea alege cât mai târziu, pentru a nu mai alege. Dacă nu alegi, scapi, nu poţi fi lăsat să mori. Chiar şi cei mai frumoşi dintre oameni descoperă ȋn ei fragmente de legi, glasuri şi doruri pe care le ridică şi lustruiesc ȋn lumină, avari. Omul nu e făcut să se găsească, nici măcar ȋnăuntru, e făcut să se caute dar nu trebuie să se caute pe sine ȋnsuşi. Dacă a fost ceva care să dureze vă va urma, fără ȋndoială.

                          Se vor afla unii care vă vor cumpăra tăcerile cu ei ȋnşişi, pentru a te priponi. Fugi de toate lucrurile care tac, vin şi se termină. Din adâncul lucrurilor şi oamenilor te privesc rechinii clari, matinali, ai uitării de sine. Ştiu cum oamenii se opresc, obosesc, tac şi amuţesc aşa cum un pictor poate recunoaşte energia din fiecare tuşă pe un tablou. Ştiu şi când eşti fericit degeaba, şi când ar trebui să zbori, şi când plouă. E singurul lucru pe care ȋl ştiu, cum oamenii ȋşi construiesc o viaţă ȋmpotriva lor ȋnşile.

                           Să răzbeşti e uşor, e din ce ȋn ce mai simplu. Aproape că ceilalţi ȋţi pot da o viaţă gata făcută, cânta Wende Snijders cu mutriţa ei proaspătă de ţărancă olandeză. Sunt ȋnsă oameni care se părăsesc inutil, care nu se mai găsesc niciodată, care nu mai găsesc resursele unei anatomii, care nu mai ştiu ce să simtă, care nu mai ştiu nimic. Aceştia vor căuta o fericire simplă, se vor ȋntoarce ȋntr-o fâneată să ȋnveţe iar de la vaci cum se trăieşte. Sunt ridicaţi din trupuri, nu mai ştiu măcar somnul sau foamea. Au uitat tot!

                           Ori altfel, cum a fost Nerval, Artaud, Rimbaud, Baudelaire, care au răscumpărat lumea ca pe un blestem. Care au păstrat şi stors anatomia lor până la ultima picătură de plăcere cum te-ai aşeza ȋntr-o dupăamiază pe o terasă şi ţi-ai fuma ȋn câteva ore tot trupul, o ţigare pe care o stingi ȋn scrumieră la sfârşit; şi gata. Oameni făcuţi pentru fericire şi care au trăit această fericire ȋmpotriva tuturor lucrurilor şi ȋntâmplărilor. Oameni care au inventat fericirea. Care au reuşit să trăiască ȋmpotriva lor ȋnşile, când a sosit momentul.

                              Toţi au greşit pentru că toţi au murit de ei ȋnşişi. Ȋntâlnirea dintre Goethe şi Holderlin e ȋntotdeauna descrisă de parcă Goethe ar fi avut dreptate. A rămâne lucid, a fi clasic e o nebunie, o greşeală grea. Răbdarea lui Goethe de a scrie ceea ce Holderlin s-a mulţumit să trăiască, pasul ȋnapoi, pasul ȋn spate pe care trebuie să-l faci pe falia timpului numai o dată, brusc, e o singură secundă ȋn viaţă. Altfel te opreşti ca un motor pe munte, definitiv. Ȋmi imaginez, la limită, că sunt şi oameni care ȋnnebunesc degeaba ori alţii, care degeaba nu ȋnnebunesc.

                               Dacă ai duce până ȋn ultimul desen toate senzaţiile, cum ai lărgi ȋntr-o gesticulaţie ogorul patafizic, te poţi opri pe marginea prăpastiei. De unde poţi răsfrânge ȋntr-un limbaj care să nu mai respecte vreo gramatică ultima resursă de sinceritate posibilă, să reinventezi cuvintele pe gura vulcanului. Cuvintele sunt elastice, poţi vorbi dinaintea lor, aşa cum fac bebeluşii. După care să sari cu papuci cu tot, focul ce te va arde e literatură pură. Ai ajuns ȋnsă dincolo fără să găseşti nimic, ca un disperat care a sărit gardul.

                              Poţi reduce ȋntr-un gest tot ceea ce eşti şi acest gest poate echivala marile provocări ale istoriei. Isus ori Buddha s-au dat la fel cu capul de pereţi, mai departe nu poţi, nu poate nici un om. Gândirea te duce mai departe dar curajul gândirii e deajuns. Disperarea poate cuprinde totul, poate cuprinde toată gândirea despre ceea ce ar trebui gândit şi nu e. E deajuns să trăieşti. Şi inutil. Să nu alegi asta. Pe urmele unei femei aşa cum ai urmări cu ochiul proporţia unei coloane greceşti te pierzi şi te găseşti mai adânc de fiecare dată, cum ţi-ai urmări disperarea care te va ucide. Nu trebuie să te cauţi ȋn abstract, mandala unei dantele e deajuns. Sunt dupăamieze iluminate, străvezii cu ea care aleargă prin iarbă şi de subţire ce e, se dizolvă ȋn lumină, i se văd numai mâinile şi ochii ca nişte mingi pe care un circar le aruncă şi le prinde prin aer.

                                  Poţi consuma vitalităţi cum un literat ȋn cotlonul unei biblioteci infinite desface pielea după şerpi, cu aceeaşi sete, din aceeaşi nevoie de Unul. Foamea de forme, totală, se adună ȋn ape care curg repede ȋn toate direcţiile printre pietre, ȋn mici vaduri şi mai apoi nu ştiu, nu rămâne nimic din ele, ȋmi ajung. Odinioară mă umpleam ca un burete de gesturile ȋş flecărelile trupurilor dar această gravitaţie separă cuvintele ȋn noi, le duc altundeva, le omoară pe câmp… Oamenii, ȋn majoritatea lor trec prin arcul cuvântului dintr-o tăcere ȋntr-alta, nu vor să stea, să se privească, să insiste ȋn vreo pronunţie, cuvintele sunt ca femeile, trebuie să rămâi ȋn ele.

                                   Sunt temperamente care distilează aceste respiraţii ȋntr-o singură formulă care se abstractizează continuu cum e lumea de străfulgerări şi cristale topite ale lui Arp. Dispunerile tale interioare pot varia enorm, e inutil ȋntr-o astfel de lume să fii bogat, trebuie să reduci tot ceea ce eşti la legea ta pe care va trebui deasemenea să o găşeşti, să mergi cât mai departe pentru ea şi când o atingi să nu mai ştii nimic altceva, asta e cel mai greu. Să fugi când se sună evacuarea.

                                   Sunt oameni care citesc o mie de cărţi şi care trăiesc una şi mai sunt unii care citesc una dar le trăiesc pe toate. Oamenii scriu nu numai când scriu, e o ȋncordare ȋn ei, o temperatură care uneori se consumă ȋn dragoste, ori prin ploaie, vara. Nu trebuie să scrii ca să scrii… Tehnologiile romanticilor sunt toate ruginite, turtite, aşezate unele peste altele ca un cimitir de maşini. Putem, pentru prima dată ȋn istorie, trăi totul, toată experienţa umanităţii până la capătul istoriei. Putem trăi cum am gândi, ȋn absolut, ȋn principii, căci ele au fost mai ȋntâi trăite si apoi au murit. Ideile sunt ca oamenii, se fac strigoi. Aşa cum tu te poţi răzbuna, bântuindu-le… aşa cum te poţi bântui pe tine ȋnsuţi dintr-o femeie.

                             Cei mai mulţi dintre noi folosim cultura pentru a prinde zvonul unei maladii a fiinţei ca o neaşezare fundamentală şi pornesc de acolo, de dincolo, ȋndreptăţiţi de filonul adânc al acelei voci pe care o ridică ȋn ceruri, ei nu vor să ştie că vocalele pe care le scot din adâncuri sunt fragmentele unei limbi vechi al cărui rost e să o ȋnveţi pe toată, să poţi vorbi ȋn acea limbă. Oamenii se primesc astfel cu fericirea că ceea ce primesc nu sunt ei ȋnşişi, cu nerăbdarea de a fi altcineva ei mai ştiu că la capătul vieţii nu vor fi vinovaţi de nimic.

                              Nu au trăit nimic, au adus ceva din altă lume, au creat omul, nu i-au suportat mendrele. Din cultură rămân resorturile pure ale persoanei şi nici o durere nu mai are sens, acum, nici o durere nu mai are sens. Cioran bunăoară a rămas ȋn afara literaturii lui, oricât de profundă şi de sofisticată a fost aceasta, aşa cum Eliade a rămas ȋn liziera mitului ori Sartre ȋn afara revoluţiei. Până şi victimele te pot respinge. De aceea cei mai profunzi şi cei mai puternici dintre pământeni nu sunt decât ȋncoronaţi  de câte o vocală adâncă ȋn ei ȋnşişi, sistaţi ȋn principiul individuaţiei, lipsiţi de vocabular. Cei care au pornit ȋn căutarea acestei limbi nu s-au mai ȋntors, dar limba s-a ȋntors cu ceafa lor ȋn dinţii ei de fier.

                               Ȋn cultură noi nu avem decât pe cei care nu au mai vrut, restul trăiesc bine mersi ȋn adâncuri, pe furiş. Să fii om mai ȋnseamnă să nu te trăieşti pe tine până nu aflii cine eşti. Cu toţii ne grăbim să fim cineva. Dar să fii cineva, oricine, e atât de simplu. E grav şi greu dar uneori frumos să ȋnţelegi că oamenii sunt la ȋntâmplare ceea ce sunt. Că se joacă, că lumea e un cazinou. Şi că emoţiile sunt ca banii şi unii au conturi secrete, alţii risipesc şi alţii provoacă inflaţia. Ma consider mai degrabă un lichidator de conturi, pe mine mă trimite guvernul.

                               S-a trezit. Ȋşi pune cafea ȋntr-un ibric masiv, din aluminiu, aproape un tămâiar de biserică, ȋi place să mestece zaţ. Se plimbă prin cameră ignorându-mă, e preocupată de ea ȋnsăşi ȋn gol, ca o ȋnşiruire de acte utile dar fără nici un sens, semnul oamenilor care au trăit mult singuri. Şi care nu mai au nici o pudoare, care au trecut peste ei cu tractorul, e perfectă. Se aşează pe toaletă şi urinează făcându-şi unghiile, are o duioşie orientală, lipsită de contrafaceri. Trebuie să se gândească mai ȋntâi, să găsească iar o soluţie să mă aducă ȋn cameră, nu e logic că sunt aici, la masă, aşa că pentru moment preferă să uite.

                                Felul ȋn care se administrează, se ȋmbracă, se piaptănă, arată ca e mai deşteaptă ca mine, că sunt ȋn plus. Metafizic ȋşi scoate pârleala pentru aseară. Ȋmi arată că eu am intrat ȋn viaţa ei şi că nu lipseşte decât un gest să mă pună iar pe stradă deşi sunt ȋn podul meu, dar ăsta e un amănunt. Urăsc că a cedat să se trezească ȋn felul ăsta, ea ştie şi nu se poate opri, ar vrea acum să ȋmi spună ceva dar sunt pe jumate ȋn umbră, nu mă vede şi nu mai ştie dacă o ascult. Poate că ȋn vis am rănit-o sau am fugit şi acum mă pedepseşte. N-o mai suport, ȋi iau geanta şi o pun afară pe scări, iau şi ibricul cu cafea,  pun alături o ceaşcă, ȋi torn cafeaua ȋn ceaşcă, se uită la mine cu ochi mari. O iubesc, cel mai mult acum o iubesc dar nu pot să suport această tăcere a ei din dimineaţa asta aşa că am hotărât spontan să renunţ la ea. O iau de subsuori şi o aşez pe trepte şi ȋnchid uşa. Ȋşi va bea această cafea ȋn afara persoanei mele. A dispărut pentru totdeauna. Chaaaarlie… 

                                 Gândirea, aşa cum ne vine din preistorie, e pe datorie, a ȋntunecat ȋn noi o experienţă de sine care ne dădea nouă ȋnşine cu simţul propietăţii. Din acest tragic moment omul a trebuit să cuprindă ȋn el lumea toată, ȋn eu-l lui cel mai profund, acolo unde un păun, ȋn pădure, atârnat de o creangă se simte doar păun. El nu are nevoie de inferenţe sau de oglindă. Nu are nevoie aşa cum spunea cineva ȋntr-o polemică neprincipială, de un eu transcedental pentru a se simte ceea ce este. Şi pisicile visează, şi ele au un eu transcedental, numai că ȋn altă parte a creierului. Un păun ȋşi intinde ochii de pene cum ȋntindea Şiva mâinile. Cine ne poate spune cu adevărat că acel păun nu vede prin ochii lui de pene atârnaţi de coadă, cine ne poate spune dacă lebăda aceea mâncată de ţigani la Vienna nu a mâncat şi ea, la rândul ei, pe ţigani, ȋn acel moment de cruntă disperare.  

                                Cu ce ne ajută pe noi inferenţa? Primitivul se opreşte ȋn faţa acestui păun şi inferenţele ȋl pot ajuta doar să-i fie ruşine ca nu are şi el pene. Că e gol. Ruşinea ori alte bazaconii omeneşti sunt lucruri inutile, nu putem să ne urcăm pe postament cu astfel de lucruri. Ȋn faţa unui păun cu coada desfăcută, primitivului ȋi e ruşine  că e om, că nu are pene, deci ruşinea nu e atingerea cu virtuozitate a vreunei coarde cognitive. Ȋn acel moment, ceea ce se petrece ȋn creierul păunului e gândire, ceea ce se petrece ȋn creierul primitivului e abandon. Gândirea trebuie să reflecte universul, să pună lucrurile ȋn ordine, să fie o gândire a lumii sau dacă nu, nu e nimic mai mult decât ȋnşiruirea de imagini din orice creier de şoarece. De aceea blonda asta e cea mai deşteaptă fiinţă din univers.

                              Diferenţa dintre noi şi un cimpanzeu este mai mică decât diferenţa dintre un cimpanzeu şi o albină, rezultă că suntem animale, că rămânem ȋn acelaşi perimetru Altfel albinătatea albinei ar fi mai diferită decât cimpanzeitatea cimpanzeului ȋn raport cu umanitatea faţă de cimpanzeu, deci umanitatea ar fi ca şi concept al diferenţei inutilă, umanitatea nu sugerează o diferentă eficientă ȋn raport cu animalitatea diferitelor animale, umanitatea noastră nu ne apără. Dacă ne-am ȋntreba cum arată o catedrală a cangurilor, aşa cum un amic m-a ȋntâmpinat revoltat de apucăturile mele animiste, vom găsi poate ȋn mintea cangurului ceva care să fie catedrala lui. Dacă catedrala e universală, se raportează la Dumenzeu care e peste tot, catedrala e şi ȋn mintea cangurului, mai rău, cangurul e ȋn orice catedrală. Un cangur leibnizian.

                               Un iepure are o dinamică a reprezentărilor despre sine mai bogată decât un om, gândirea nu e un proces diferit ȋn sensul substantei gândirii de ceea ce se petrece ȋn creierul unui delfin, poate geometria gândirii ca să spun aşa diferă. Noi presupunem că animalele sunt forme diminuate, paupere a ceea ce se petrece ȋn noi la nivelul gândirii, e o eroare imensă, animalele au stări, procese de o complexitate şi o intensitate necunoscută nouă. De fapt animalele gândesc, dacă vrem să luăm aşa, pieptiş discuţia, numai că ele nu aleg ȋn sine ceea ce face de fapt diferenţa dintre noi şi ele, adică plictisul. Noi presupunem că blondele nu gândesc, e fals. Ele gândesc ȋn locul tău, tu nu gândeşti din ele.

                               Micile frugalităţi cerebrale ale cangurului ȋl salvează de fiecare dată şi da, aş prefera să fiu un leu ȋn Kenia decât un om. Cred că e mai frumos, nu ţin la gândirea mea aşa de mult, mai am şi alte lucruri, domnule Mureşan…  Ȋn acel moment a ȋnceput istoria spiritului şi a ȋncetat cea a omului, primitivul a vrut să fie şi el păun, a renunţat la mica lui aritmetică cerebrală pentru a intra ȋntr-un alt domeniu, pentru a fura păunului experienţa sa fundamentală. Omul a ȋncetat să aibe o simţire propie de sine, a furat-o pe cea a păunului. Inutil să mai caute cineva care a fost sentimentul originar, cârlionţii metafizici ai primului prunc omenesc apărut ȋn tabloul rubensian al paradisului pământesc. Ȋn căutarea aceasta pornim noi acum. Şi ȋn această căutare vom sacrifica o femeie. Pe iubita mea.

                                 Acum, că a plecat, e la fel, amintirea de ea este echivalentă persoanei ei, chiar mai profitabilă, e mai caldă absentă, duh. Nu poţi ȋnvăţa nimic de la celălalt, ceea ce poate el să facă e să fie un prilej, tot ceea ce ȋţi transmite tu nu poţi recupera. De altfel inutil. Nu poţi decât folosi ceeea ce el ar şti dacă ar fi tu. Cunoaşterea e un act teatral, o extensie, e o mână, nu un ochi. Era de fapt o femeie imposibilă pentru că nu devii scriitor pentru că ai vrea ci pentru că tot ceea ce nu ai realizat ȋn tine se surpă, târăşti de astfalt bucăţi de tine ȋnsângerate, poveşti răvăşite care te chinuie, care se vor spuse şi astfel dispari ȋn gunoiul ăsta al eului, ȋngropat. Ce mai poate ea aduce din viitor când tot ce trăieşti cu ea s-a petrecut deja.

                                 Scrii ca să te aperi numai că ea pierduse legea căci sunt femei pentru care ȋnţelegi să scrii şi altele ȋmpotriva cărora scrii, le poţi iubi la fel dar pe ultimele trebuie să le laşi să plece. Doar aşa mai poţi râde, râsul omului care a scăpat, a celui care ştim că nu e condamnat să rămână aici, care ştie pe unde să iasă. Femeile, când se apropie de tine ȋntâi ȋţi astupă fereştrile, cele care nu sunt fereştri ele ȋnsele. Că a plecat pot acum să ȋnţelg ce n-a fost.

                                      Cred ȋn om dar mai cred că râd şi vacile de noi, şi ele sunt fericite că nu sunt oameni aşa cum suntem noi că nu suntem vaci, ele ne ştiu firavi şi cam idioţi, fără blană şi fără să ştim mirosul ierbii bune. Cred ȋn om ȋn sensul că poate este o gândire de descoperit, este undeva, dar nu o ştie nimeni. Salturile anatomice ale creierului sunt ȋnsă de mirare şi creierul este un organ sexual până la urmă. De aceea ştim lucruri atât de diferite şi ne place aşa, cunoaşterea noi nu o punem la mijloc, nu ne punem la mijloc decât per noi prin cunoaştere, care o fi aceea. Cunoaşterea e o vitamină, ştiu şi antilieni de pe Warmoestraat.

                                     Lupta nu e dată, după mine, cine ştie ce se va petrece cu vreo ciupercă ȋn creierul unui cimpanzeu, ȋi poate trezi o capacitate cerebrală de zece ori mai mare decât a omului. Disperarea unei pisici pe LSD e un salt genetic cert. Şi să vezi atunci ce vor râde maimuţele de noi. Gândirea e abia floare, un soi de orhidee pe care o purtăm ȋn creieri. Un boschete şi omul, cu mândria lui pentru gândirea care de fapt nu a făcut decât să spulbere splendori şi să dea seama de mizerie, omul e un boschetar. Dincolo de ceea ce numim gândire stau bunurile care ne fac sau nu fericiţi. Gândirea nu e ȋncă nimic din ce suntem şi să recunoaştem: gândirea e cea mai proastă dintre facultăţi. Gândirea e opusul gândirii.

                                       Trecerea la nomadism e soluţia, uite blonda. Complet nomadă, şi-a păstrat ingenuitatea primitivă, fără vreun proiect, nici o grijă, nici un plan, ultimul hippie. Şi aşa naturală ca o ploaie nu o pot desface cu trei linii clasice de filozofi, e imună. Creşterea susţinută ȋntr-o direcţie sau alta, ȋntr-un proiect, te linişteşte prin efracţie. Poţi aduna orice, principii, cărţi, idei, femei, scalpuri şi poţi dormi pe ele, ca Iov. Seceri astfel ȋn tine posibilitatea de a ȋncepe de fiecare dată. Să nu faci nimic, să nu fii nimic, să nu tinzi la nimic, iată cel mai crunt efort, o probă de stil ȋn cazul unora, care merită. Restul nu merită, sunt pedepsiţi să fie ceva, cineva, aiurea.

                                Când continui ceea ce ţi se dă, orice ai putea găsi mai apoi, e determinat de spaima cea dintâi. Spaima aceea trebuie să piară, firul acela. Felul acesta de a te aduna ȋntr-un punct, de a te desfăşura dintr-un punct e operaţia prin care ȋţi interzici de fapt evoluţia. Nu trebuie să fii nimic pentru a ajunge ceea ce trebuie să ajungi. Firea nu are metodică, filozofia a ratat o altă modernitate, mai ȋncăpătoare, când a pretins prestigiul matematic al lanţurilor silogistice. Nu matematica ci blonda e firul Ariadnei, sunt mai multe rachete  de descoperit ȋn pielea ei decât pe Lună. E şi Luna acolo, nu vă spun unde.

                                      Un popor ȋl găseşti nu ȋn formele lui culturale prin care ȋşi ȋmpărtăşeşte o experienţă mitică, ȋl găseşti acolo unde oamenii se nasc cu aceste fragmente de absolut pe care nu le poate nimeni preface, rupe, altera, dinainte de a vorbi unii cu alţii, poporul nu e ȋn poveştile lui. Oamenii sunt crunt de adânci şi nimănui nu ȋi e dat să scape de sine ȋnsuşi dar acolo unde stă ȋncolăcit, ca un şarpe, oamenii sunt tot timpul singuri. Nu singurătatea aceea prin care cineva cade din persoana propie şi pierde curajul de a mai trăi pentru ceilalţi, ascuns, aşteptând, e o singurătate ca un petec de lemn ȋn corpul navei, dacă cineva ȋl distruge, luăm apă.

                                 Majoritatea străduinţelor noastre cognitive se disipă ȋn ruperea vălului uman de pe lume, nu e deajuns că l-am evacuat pe Dumenzeu din Univers, e rândul omului să iasă de pe scenă. E dimineaţa, când se trezeşte apocaliptică, precum azi. Sunt poate răscruci, cruguri prin care ne putem ȋntoarce. Marginali din ce ȋn ce mai absurzi păzesc acest chip pierdut. Trebuie să găsim pe drumul ȋnapoi pragul când am renunţat să mai fim totul. Femeile sunt ȋn acel moment ca nişte girofare, când arde ȋn beznă şi caii fug şi-au coamele ȋn foc. Caii negrii, din Friesland.

                                  Am simtit de multe ori ȋn mărul lui Mondriaan prezenţa unor oameni dar mai mult, a unor oameni eterni, a unor paznici ca un cerc ce vegheză, un semicerc, le-am simtit puterea, liniştea, curajul tăcerii lor. Pentru mine ei sunt lumea. Ei ţin. Am mai ȋntâlnit de cateva ori aceasta imagine, la alţi speologi ai sufletului. Cea mai scumpă dorinţă a fost să devin unul dintre ei, să am şi eu piatra mea pe care să mă aşez, ȋn semicerc. Cele mai vechi monumente sunt astfel de semicercuri, ce e liniştea asta din semicerc? De unde ne vine ea ȋn visele noastre cele mai stranii şi mai adânci?

                                   Suntem pe cale de a pierde acest vis asa cum l-am pierdut pe cel uman, când omul nu a mai ştiut ce să simtă, pentru a fi om. Daca vom pierde asta, vom pierde lumea, asa cum am pierdut şi omul şi o vom cauta ȋn vidul ei, ca indienii… iar o artă pentru lume nu vom avea niciodată. Nu ştim să inventăm asta. Ne vom inventa unul pe altul fără lume, cum trăieşte o oglindă, din imagini fără dimensiuni, fără volum şi fără zgomot, ca o şoaptă luminoasă, moartă.

                                  Acum ȋmi pare rău că a plecat. Din gândirea despre ea câştig ȋnsă mai mult decât din carnea ei. Am nevoie s-o gândesc, nu s-o iubesc şi ea ştie asta, m-ar fi lăsat ȋn pace dar ea ȋnsăşi se mobilează de această gândire şi descompunerea ei ȋn humusul gândurilor, ca o victimă totală a unei facultăţi criminale mă asupreşte, refuz să cred că vrea să moară de mâna mea, dar ea vrea. Gândim ȋmpreună, nenorocire!

                                  Nu există dialog sau ȋnvecinare, când se ȋntâlnesc doi oameni, unul traversează pe celălalt ȋn seducţie. Pasiunile, angoasele, frica, aşteptările, speranţele chiar sunt simple luări de poziţie absurde ȋntr-o lume condusă de legile seducţiei. Frumosul, poţi urmări ȋn cutele privirii, ȋn câte o linie de picior, ȋn proporţiile unui chip, poţi vedea liniile ȋn care propia ta capacitate de a supravieţui ȋn frumos e pusă la ȋncercare, poţi vedea cum cedezi, cum nu mai accepţi provocarea şi deschizi larg ochii ȋn soare, să mori.

                                    Privind ceva frumos, pot zbura ȋntr-o culoare, ȋntr-o buclă blondă de păr. Ei bine, această nucă de frumos trebuie urmărită, frumosul ca un delir din forme, din mirosuri, de unde ne vine anunţul spontan, teribil, al unei alte fiinţe, splendide. Ȋn acest punct trebuie să ȋntoarcem simţirea să putem traversa tocmai acele firave fioruri de groază frumoasă care ne cauterizează retina raţiunii. Oamenii zăbovesc ȋn pasiuni inutil, trebuie căutată imaginea lor.

                                      Ȋn variantele ei algebrizate gândirea nu-i preocupă pe oameni, e un soi de deşert ȋn geografia mentală umană, undeva ȋn nordul judecăţilor noastre, cine ştie să treacă de acel deşert, să tocmească cele mai bune cămile, cum făcea Rimbaud, acela va trece. Ȋn marea majoritate, oamenii sunt complet uitaţi printre păuni şi urşi şi lupi cărora aceşti oameni ȋi pradă de experienţe, oamenii se dedau acestor forţe animiste cu o sete nouă, mereu reȋnnoită iar animalele sunt acum peste tot, ȋn câte un gest, la câte o ȋncheietură, ȋn câte un glas gutural, ȋn litera “ş”…

                                     Spiritul e un carnivor mai ȋnvederat decât o armată de pantere negre cotrobăind cu dinţii gingaş către aortele tuturor vieţuitoarelor, după viaţă. Băltim ȋn această vârstă ȋncă din paleolitic, nu ştim să găsim numai ȋn noi ceea ce a fost şi va fi. Peter Brook a demonstrat ȋntr-un exerciţiu de actorie că aceste forţe vor sfârşi lumea. Memoria simţurilor noastre, căci mâinile şi ele au memoria lor, părul are memoria lui, sexul are memoria lui… toate aceste memorii conspiră ȋmpotriva noastră.

                                     Actorii erau trimişi ȋn fiecare zi prin oraş, să aducă o ȋntâmplare. Seara din aceste fragmente era montată o scenă care reprezenta ziua ca şi eveniment fundamental dar actorii erau lăsaţi să ţipe, să dea din aripi precum ar zbura, să se târască pe scândurile scenei ȋn căutarea ultimelor resurse de real, a unor filoane şi a sentimentelor care sunt peste tot. Inutil de adăugat că ȋntr-o bună seară ei au distrus decorurile, scena, sub privirile regizorului care nu a putut să intervină. Se născuse Artaud. “Mama mia, mama mia, let me go…”

                                   O nouă artă va scoate din adâncuri toată această experienţă prin care ne contopim şi suntem pe rând tot ce vrem să fim, aşa cum stoicii ieşeau cu mica lor daltă etică din ungherele şi criptele fiinţei. Bucurii mai mari şi radicale sprinturi ne vor arunca de pe un trapez pe altul ȋn saltul mortal, căci am scăpat, nici dracu’ nu ne mai opreşte. Norocul nostru e că murim oricum, orice am face. Sunt multe gesturi ȋn care acceptăm să murim numai să le facem, multe din actele noastre sunt mai valoroase decât moartea noastră, este chiar viaţa, aşa e ea. 

                                                             Dacă am muri numai uneori, am trăi mai mici şi mai ȋnchişi, mai plini de spaimă. Am cunoscut un om cu faţa albă, de hârtie, care se arunca ȋn cap la fiecare gest. Ceea ce nu ştia el, ȋn jurul lui, nu apucase să ştie, e că aceeaşi forţă care ȋl va asasina mai târziu i-a dat şi viaţa pe care a trăit-o. A trăit şi a murit ȋn acelaşi gest vital, dintr-o respiraţie aproape. Să mori e marea artă, cea mai mare.                                              

 
                                    Gândirea poate fi de fapt o aritmetica subtilă a acestei arte vechi, de ȋnglobare a experientelor, numai că gândirea, ca şi emoţie lichefiată, poate fi dată celuilalt, comunicată. Gândim să dăm – aşa cum simţim să luăm. Gândirea este doar pentru a comunica o astfel de experienţă, nu avem nevoie altfel de gândire; suntem mai simplii şi mai adânci, un fluviu de imagini, un delir, se gândeşte mai degrabă. Aceste senzaţii care se plimbă de-a lungul mâinilor, care se ȋntrerup ȋn blatul de stejar al mesei, temperatura din papuci, aerul plin de răşina de arţar cu care ȋmi ȋndulcesc cafeaua le pot ridica şi continua aşa cum scrii o frază, la infinit, ȋn orice direcţie, către orice, ele pot deveni un borntozaur care doarme ȋntr-un tufiş, se pot ridica girafă, pot stoarce un păun din fiecare scrumieră…

                                       A fi ceva nu ţine de o condiţie kantiană de situare, nu e o politeţe, o reverenţă ontologică, a fi e hazardul nostru de care, din fericire, dispunem. Dispunem infinit. Că nu suntem liberi mi-e indiferent atât timp cât dispunerile ontologice sunt. Nu ştiu, deci sunt liber. Dar pot gândi asta mai degrabă decât mă pot ȋntreba asupra ei şi să-i gasesc vreo soluţie.

                                  Avem ceva mai bun de făcut decât să ne ancorăm ȋn liniştea matematică a gândirii. Chiar gândirea ȋn stare pură nu reproduce decât un adevăr mai adânc şi mai viu pe care ȋl trădează. Nu mă interesează nimic ȋn mod precis, nu ştiu nimic cu exactitate. Exactitatea ca şi formele matematice te adorm, nu există somn mai adânc decât cel al formelor pure, un somn fără vise. Orice adevăr fizic maschează o eroare metafizică. Gândirea ȋnsă nu poate depăşi ȋn nici un fel cadrul ei, experienţa, largul experienţei deja realizat. Gândirea reflectă doar acest exercitiu care se petrece altundeva, gândirea poate reprezenta o experienţă fără să o reia, o poate numi.

                                 Gândirea ȋnsă nu se poate citi decât la nişte cursuri de actorie, acolo e gândire, e o partitură muzicală de cele mai multe ori. Toate gândurile se spun, ca şi gesturile, o singură dată, şi toate sunt adevărate doar atunci. Ȋn felul ȋn care ea, gândirea, insinuează o altă experienţă prin simplele ei ascensiuni, gândirea trădeaza lumea, omul renunţă la a se mai câştiga prin gândire, la a se aduce pe sine, deci abandonează, devine gândire. Se poate muri ȋn cele mai diverse feluri, moartea nu e un eveniment undeva, e un fapt şi o geometrie a firii care ne ȋmpresoară şi ȋmpunge de oriunde, gândirea e ȋn unele din formele ei, moarte.

                                  Moartea e uneori mai vie, mai ramificată şi mai parfumată decât viaţa, aşa cum ochii de şarpe sunt, dulci. Aşa o parte din gesturile noastre sunt moarte, unele momente, unele părţi din piele, fraze… Să fii viu e tragic, e greu dar nu ai nici o altă soluţie. Şi mai poţi să ȋnveti să trăieşti din orice, viaţa se găseşte peste tot, nu are nevoie de o urmă anatomică, e eterică. Zboară ca fluturii.

                                    Plec dar deschid uşa şi ea ȋşi bea cafeaua liniştită, pe jos, rezemată de balustradă de parcă ar fi fost ȋn continuare ȋn casă. O ȋmping cu forţă de perete şi ȋi zmulg rochia ȋntinzând-o pe var. Tace ca un şarpe, din tăcerea ei văd că m-a ridicat ȋncă un metru din fântână, că am mai adus un pas ȋnspre ceea ce se petrece, că ne ridicăm din trecut şi că poate ȋn vreo lună, două, vom ajunge să trăim ȋn prezent, să nu ne mai aducem aminte. Lumea asa cum o experimentăm a murit, gesturile, oamenii, principiile, totul.

                                     Şi când m-am ȋntors, am văzut că sunt ȋntr-o lume care a murit. End of the world, toată lumea o ştie, din ce ȋn ce mai multă lume. Şi totuşi rămânem ȋn ea, aşa cum odinioară maimuţa a rămas câteva milioane de ani ȋn gândurile ei, deşi atinsese gândurile omului, dar ȋntr-un orizont pe care nu vroia să-l desfacă, maimuţa a divinizat omul din ea, a crescut ȋn templul omului, s-a ȋnchinat la om. Până să devină om. Aşa cum noi ne ȋnchinam la Dumnezeu. Numai ca noi vom sări mai repede. Noi ştim că trebuie să sărim pentru că totul se termină. Că ne trebuiesc mai multe dimensiuni pentru că suntem mai mari. Şi ȋn acest Jurasic Park al Raţiunii trec violenţi printre boscheţi cangurii leibnizieni, turma urma…