Yab Yum – 1 – De Wallen
Yab Yum e o casă ca oricare alta, ȋn linie cu birourile avocaţilor şi cu atelierele surpate de pe Singel. Pe la opt, ciocanul unei vipere de bronz muşcă vizorul uşii, candela grinzilor se aprinde ȋncet peste ape iar de dedesubt, din tăcerea de groapă, Amsterdamul se hâţână, plezneşte şi se desprinde. Ȋn briza rece ȋţi descoperi miezul din care curge bezna şi poţi opri fluviul nopţii dar ȋl laşi să ne ducă. Ferestrele pe Wallen se leagănă şi se depărtează unele de altele ȋn naufragiu, cu păsările adormite ȋn ele. Păsări fără cap, ca nişte butoaie sparte cărora li s-a dat cepul. Las altora, pe rând, să spună adevărurile pe care nu vreau să le ating, să le pronunţ, de care avem nevoie. Din semnele goale ale mării, ţin aproape. Ȋntrebările moarte se lovesc de chei, vela de şarpe le ȋnfăşoară ciolanele ȋn privirea verticală. Dar cui ȋi mai pasă.
Aceleaşi depărtări ne ȋnfiripă şi pe noi ȋn marginea apei, la ȋnceputuri, când ȋntrăm cu promisiunea de a ajunge ȋn celălalt. Ȋn marginea lor, oamenii nu mai ţin nimic pentru sine, dau, preoţesc ceea ce au ei mai scump, banii, trupurile, adevărurile, moartea. Oraşele se compun centrifugal, ca oamenii, numai obiectele apar când fragmentele lor se ȋntâlnesc, de aceea nu ne vom ȋntâlni ȋn această viaţă nici pe noi, niciodată. Testimoniu din care ne ȋntoarcem ca nişte vikingi ȋn bărcile de fum, căci la fel murim, nu ȋn noi ȋnşine, ȋnspre altceva. Dacă am muri ȋnspre noi, simplu, absolut, am fi eterni, n-am muri. Un zeu la capătul lumii, ȋn afara ei, e monumentul acestui fapt, că nici ȋn celălalt nu e nimeni. Când marea, demult, era un om ca noi toţi, aveai ȋncotro. Pentru toţi cei care au plecat fără hărţi, odă.
M-am hotărât să ȋnviu ȋntr-o lume ȋn care cu toţii suntem pe jumătate vii, pe jumătate morţi, să ȋnviu cum m-aş mai naşte o dată, de ce nu ne-am naşte ȋn loc să murim, ȋn loc să trăim? Pentru că orice sfârşit e mai aproape decât orice se ȋntâmplă, s-ar ȋntâmpla pe Pământ, de ce altceva. Din sfoara de fum a oceanului o altă fantomă de ocru şi galben despică perdeaua de sare, se ridică şi rămâne clipocind suspendată, ca o a doua lună. Septembrie, târfele tac smirnă ȋn buricul nopţii. Noi, târfele, cei care creem ȋn adâncuri ceea ce oamenii vor crede despre ei ȋnşişi, despre lume şi despre noi. Mucegaiurile iubirii ne rod pasiuni mai adânci şi mai grele, am ȋmprăştiat zvonul că trebuie să ajungem numai ȋntr-un alt om, definitiv, pentru a ne salva. Ştim ȋnsă că trebuie să ajungem la toţi. [fragment]
“Dacă am muri ȋnspre noi, simplu, absolut, am fi eterni, n-am muri.” – credeţi că murim altfel decât înspre şi în noi? Oare e omul capabil să moară în orice altceva decât în şi înspre el? E omul capabil să-şi iasă din el, să-şi uite pentru o clipă preţioasa-i existenţă solipsistă în care tot ce există e doar înspre şi în vederea lui? Cred că nu murim altfel decât înspre noi, tocmai pentru a gusta dintr-o eternitate himerică.
Cum ar putea să fie în celălalt/ceilalţi altceva decât nimic şi nimeni, când “eu” prescriu definiţa în care preferabil e ca celălalt să nu încapă sau să nu o epuizeze (oricum, nu e cu putinţă)? – pentru că doar aşa mă pot considera nu doar unic, ci chiar singur, deci tocmai zeu?
“Nu poţi ȋncepe decât din această surpare generală, când rămâi numai tu, cu gleznele ȋn apă. Şi ridici de pe jos un pumn de pământ. Şi faci lumea la loc.”
Da, cred că omul poate să-şi surpe enorm de mult din ceea ce-l alcătuieşte. Dar nu tot. După ceea ce propria-i mână dărâmă (luând în calcul chiar gestul limită, sinuciderea) rămâne ceva ce nu poate dărâma – “apa” şi “un pumn de pământ”. Altfel nu ar trăi iluzia că el “face lumea”.
Poate că doar în momentul în care surparea e ceva ce depăşeşte propria-i voinţă sau înţelegere şi e totală, atunci când omul “se trezeşte” că stă pe NIMIC, şi atunci când din nimic lucruri încep să răsară…. e dare de seamă că putem să dărâmăm multe după un “bun plac”, dar simpla şi umana forţă nu e capabilă să clădească sau să (re)aşeze paşi.
Sper ca ceea ce am spus mai sus să nu fie luat în nume de rău, nu contest ceea ce spuneţi (cu atât mai mult cu cât textul e concentrat), chiar respect.
E doar o “grilă” cât se poate de subiectivă.
textul e plin de bazaconii si va arata, banuiesc, mult altfel, dar multumesc de comentarii, sunt pertinente. intr-un anumit sens, afirmatiile nu pot fi luate asa cum sunt puse, cred ca asta e cheia textului de fapt, un soi de valoare a treia, nici fals, nici adevarat, si de asta e mai degraba literatura – si nici atat, inca – decat un text teoretic.
iar despre moarte nu ma pricep in detaliu dar mi se pare ca murim spre altceva, din pacate.
omul face intr-adevar lumea, nu e o iluzie
iar despre simpla si umana lui forta trebuie sa recunoastem ca nu stim pana unde duce, cert e ca nu s-a oprit pana acum, deci poate ca duce pana la capat
o seara supranaturala va doresc,
Răs-răs-răsturnare.
Când spun că omul trăieşte doar iluzia facerii lumii, nu mă gândesc la o neputinţă umană de a crea/clădi/colora etc. Omul face lumea (inevitabil îmi vine în minte cuvântul “reprezentare”), dar numai pentru că deja are (doar) “materialul” – de aceea, numesc eu, iluzie. Viul, autenticul, într-un pumn de ţărână, nu cred că-l pune omul.
Să vă iasă rândurile aşa cum doriţi.
numele dumneavoastra insa e mai putin kantian de altfel decat ceea ce scrieti. nu prea stiu ce este aceea “materialul” si nu folosesc niciodata conceptul de reprezentare,
dar daca e sa fie “material”, eu cred ca intr-adevar nu omul il pune, si totusi controlam de undeva ecuatia. adica “noi” punem si “materialul” dar si “omul” – cat despre viu ce sa mai vorbim, pentru mine viul este cea mai vaga notiune cu putinta. viu e tot.
scuze biologilor.
dexteritatile dumneavoastra insa sunt interesante, imi pare rau chiar ca nu va dau dreptate.
Revin, ceva mai tărziu, am revăzut părţi din textele dvs.
Spuneţi că “noi punem omul”. Sunt de acord cu asta în sensul în care, prin “a pune omul”, înţeleg a-l cuprinde, a-l accepta (sau nu) în sfera existenţei personale, subiective; a-i da sau reda sensul. Aici, cred, e discutabil şi “riscant” pentru că “a da” poate deforma din ceea ce omul e sa fie independent de încărcătura (sensul, semnificaţia) pe care i-o dam noi. Iar pentru “a reda”, aşa cum înţeleg eu, e nevoie de mai mult şi altceva decât voinţă şi capacitate de a controla.
“viul” – din nou, într-un anume sens, da, dar numai în sensul “redării”.
Nu mai ştiu exact în care text, ce şi cum aţi spus, citind fraza mi-a venit în minte ceva ce spusese Edvard Munch: nu noi murim, moare lumea care ne înconjoara. Probabil, într-o altă zi, voi revedea textele ajungând la fraza cu pricina.
Din primul comentariu, acolo unde mă îndoiam că omul ar fi capabil să moară altfel decât înspre el – chiar cuvintele dvs. vor exprima mai bine îndoiala mea:
“Ȋnainte să scriem o carte sau să pictăm un tablou trebuie mai ȋntâi să ştim că putem pleca – cu totul, ȋn altcineva -, dacă plecăm trebuie să ȋnţelegem că nu vom ajunge căci am plecat nu din plăcerea de a găsi un alt loc ci din nerăbdarea cronică de a părăsi şi distruge.”
Pentru mine, “a muri” poate să însemne “a pleca” (într-un cuvânt, într-un tablou etc.) şi nu asociez morţii neapărat ţărâna.
În fine, cred că nu e prea limpede ce am spus, am acumulat ceva oboseală. Aşa ca glumă, referitor la trimiterea kantiană pe care aţi făcut-o, spunea el ceva de genul: lucrurile ar fi mai clare dacă nu s-ar vrea să fie prea clare. Deci, mai bine opresc din clarificări.
Interesant ceea ce spuneţi despre suflet în raport cu trupul. Voi reveni, cred, la textul respectiv, dacă nu va deranja.
as face o distinctie intre textele-texte – adica texte care pot fi considerate datorita coerentelor pe care le promoveaza si texte-oameni, in sensul textelor care pot fi intelese ca oameni, cum acestia se profileaza tocmai datorita incoerentelor lor, neregularitatilor, felului mai degraba spontan in care se genereaza. intentia de a face un text ca si text nu am avut-o, nu am confruntat ideile care sunt in aceste fragmente unele cu altele si nici nu am de gand sa o fac, e mai degraba un fel de a face o investigatie, de a te implanta intr-o regiune de sensuri care nu ti se poate comunica pentru prima oara decat alambicat si aiurea.
in general nu prea discut ce fac, daca nu am un partener de temperament, nu imi folosesc cei care ma pot cuprinde, critica, adjudeca conceptual, imi sunt indiferenti. nu intru in discutii si polemici pentru ca nu sunt sau am incetat sa fiu sau nu mai vreau sa duc discutii intelectuale, ma obosesc. imi plac insa universurile deschise, iluziile, sugestiile care imi parvin din ceilalti uneori. nu vreau sa ma contrazic cu nimeni, eu vreau sa “discut” altfel
daca aveti sa-mi comunicati ceva ori poate vedeti ceva, ori poate ati visat ceva azi-noapte care se leaga de treptele acestea de caramida, le ascult bucuros.
caci pana la urma discutia de a muri inspre noi sau inspre altceva nu are sens. sunt insa gesturi care pot da sens acestei discutii. ideile astea nu pot fi atinse critic. sunt autonome, ca sa fac o gafa conceptuala!
Mi-a venit, ce ati scris mai sus, ca o “muştruluială”. Foarte bine! E ceva ce-mi trebuie scos din rădăcină şi probabil nu se poate altfel.
Îmi pare rău dacă a fost privit ca vreo tentativă de polemică sau contrazicere. Spusesem chiar la început că nu e. Nu am confruntat fraze cu vreo intenţie de a-mi susţie ştiu eu ce afirmaţie sau pentru a evidenţia vreo nu ştiu ce incoerenţă. N-am pretenţia absurda de a-mi fi considerate şi recunoscute gândurile ca fiind absolute. Pur şi simplu, unele cuvinte se lipesc şi, pur şi simplu, altele detaşează şi trezesc privirea analitică. Exagerat de analitică uneori.
A prins curgerea frazelor şi de obicei când citesc ceva, pentru a înţelege (nu ştiu ce fel de înţelegere), întorc ochiul în mine. Mă rog, într-un fel sau altul toate se leagă între ele şi toate sunt trepte de cărămidă.
Cu sinceritate vă urez stări favorabile plonjării în reginunea sensurilor.
am ajuns in Bucuresti unde toti duc discutii teribil de specifice si se incrunta pe teme diverse… au o pasiune as spune ne-justificata pentru argumente. nu ma intelegeti gresit. nu vreau sa apar nimic din ce am scris.
va multumesc pentru urari si ma simt dealtfel magulit pentru atentia dumneavoastra,
astept sa va pierdeti mintea,
vorbim dupa