Yab Yum – II – Condurul

Am renunţat cu luciditate şi calm cum te-ai hotărâ să trăieşti doar pentru ceea ce se petrece, fără finalitate. Şi totuşi să trăieşti aceleaşi lucruri, să iei din viaţă tot ceea ce poate fi luat. Când nu ȋţi mai promiţi nimic din ceea ce ţi se promite. Viaţa e cea care ȋţi dă, tu eşti aici să iei, viaţa poate fi ipocrită, tu nu. Nu trebuie să ajungi conştiinţa cosmică totală, aşa cum indienii au ȋncercat să reproducă ȋn sine un gest suprem, prin care să dispară. Dacă eşti om, poate că e o raţiune ȋn spatele acestei ȋntâmplări, poate că trebuie să fii om şi poate că ȋntregul univers trebuie să te urmeze, nu tu pe el. Poate că am ştiut să ajungem oameni, nu am greşit. Nu vei mai contraaface nici un adevăr de dragul celorlalţi. Vei deveni un om aşa cum ierburile devin ierburi, copacii copaci, iepurii iepuri. Vei deveni un om pentru că ştii să te revolţi.

Ȋn mod curent pornim de la cele văzute să descriem cele nevăzute, ȋngerii capătă şi ei trupuri ȋn lumea noastră, dar dacă ne-am preda fantomelor, dacă am porni de-acum să descriem ceea ce vedem prin ceea ce nu mai vedem? Oare ar dispare lucrurile sau ar apare altele ȋn locul lor? Dacă am merge chiar acolo să luăm? Suntem furaţi de idei, lumii. Ne protejăm unii pe alţii ȋmpotriva unui mare bine şi a unui mare rău care ni se paote ȋntâmpla simultan, căci este acelaşi lucru. Pentru că ideea ni se ȋnsinuează, este un instinct care transformă toate lucrurile ȋn măştile lor. Ideea e Voodoo.

Să nu mai tragem de scris prin himenul hârtiei, să-l ducem ȋnspre ce vrea el, căci şi el vrea să fugă, ȋl putem auzi cum fuge şi ȋl chemăm ȋnapoi. Cu pixul nostru de păpuşă ȋn care ȋnfigem acele. Voi sunteţi aici să daţi, noi suntem aici să luăm, se răstesc ideile din ţeasta animalelor stinghere, ruşinate. La sfârşitul vremurilor, vom avea aceeaşi sumă de bani. Ni se promite altceva? Mi-am dat seama că ȋntr-o lume ca a noastră, românească, ȋn care nu ştim cum sunt străzile, blocurile, mările de beton, ne trebuie un scriitor care să le afirme simplu. O voce care să le ridice. Să le trăiască. Ne trebuie un cântec, nu cuvinte. Un suflet, nu idei. Dar nu sunt destul de departe şi nu mai sunt suflet demult, România literară nu poate fi văzută acum decât de un marţian, doar el ştie la ce să se uite.

Ajuns acasă, seara, am ȋnchis ochii şi am căzut spontan ȋntr-o falie tăcută, cum s-ar deschide umerii gândurilor şi ai cădea ȋntre ei, eram poate obosit şi o felie de somn lucid m-a cuprins pe un scaun. Era linişte, totul căzuse dincolo de un zid ermetic, mă puteam chiar mişca dar nu eram eu, mă scufundam undeva ȋn adânc, fără greutate, prin puterea voinţei. Dar pojghiţa gândului mergea uşor, o ȋmpingeam cu privirea aproape, pe dinăuntru. Am mai trăit o stare asemănătoare, când ştiam că dorm dar mă trezisem şi trebuia să mă ridic pentru că bătea cineva la uşă dar nu mă puteam mişca, dormeam. Gândul, perfect lucid, se despărţise de trup, plutea. Ȋn acel moment mi-am dat seama că sunt eu ȋnsumi o idee. Şi mi s-a făcut frică să deschid uşa, căci poate eram eu dincolo de prag. Şi nu eram pregătit să mă primesc.

Golul acela, liniştea, claritatea acelui moment de suspensie ȋn care am deschis ochii pe interior mi-a plăcut. Cum aş fi descoperit o peşteră dar mă aşteptam ca pe pereţii ei să nu fie o frescă, ştiam că poate fi orice, ca ȋntr-o peşteră pe care nu o locuise nimeni. N-am fost locuit ȋnaintea mea. Ştiam că sunt pentru prima dată ȋn interiorul meu şi deci… nu mă făcuse nimeni. Becali are dreptate: M-am făcut eu pe mine. Aş fi putut continua pe firul acelei tăceri, prin beznă, dar m-am temut, unde duce? Şi n-am ştiu de ce să merg ȋnainte, era golul, poate golul eufemismelor pe care ȋl invocă şi indienii, undeva ȋn spatele pleoapelor, o poartă. Şi unde aceştia s-au pus pe sine pentru ca mai apoi să se destrame. Dar dacă. Dar dacă am pune ȋn acel gol chiar lumea, aşa cum e ea? Am mai ştii pe unde s-o pornim? Lumea are vreun sens, ȋn afara noastră, ȋnlăuntrul nostru adică?

Mulţi literaţi dispar ȋn felul acesta, ȋntorşi pe Pământ, dar continuă să scrie, au vieţi de burghezi şi cămăşi călcate. Au totul fără să ştie nimic, după ce nu ȋşi mai pun nici o ȋntrebare. Căci ȋntrebările te costă şi le poţi vedea ochii speriaţi, să nu cumva să pronunţi tu ceea ce nu ştiu ei. Ȋntrebările te sărăcesc. Căci ceea ce nu ştiu e din ce ȋn ce mai precis. Ca ȋn dragoste. Cum prinzi plămada pufoasă a grecoaicei din nou ȋn braţe cu sete şi fără vreun gând care să treacă de felinarul verde, câţi dintre noi avem curajul să nu sperăm nimic? Şi iată-mă din nou pe străzi.

Amsterdamul nu a fost niciodată decât un sat, chiar şi când era centrul lumii, banii erau subterani, inutili, aceleaşi capre hălăduiau prin zăvoaiele din jurul Oude Kerk-ului ca şi pe un maidan locuit de masai, ȋn Nigeria, aceleaşi calcane, ca şi astăzi, după patru sute de ani, ȋn paragină, o paragină caligrafică, eternă, se mai văd prin desenele lui Johannes Schuten sau Jan Bulthuis. Poate că ăsta e farmecul lui, nimic nu depăşeşte măsura unui om, nici o perspectivă nu te asupreşte, nu găseşti desfăşurarea anonimă, imensă a grădinilor franceze ori sobrietatea şi făcăleţul clădirilor britanice. Amsterdamul e construit de marinari, nu de regi. Centrul lumii ȋn sensul ȋn care orice buric este, orice stâlp sculptat, orice ochi de prinţesă. Poate de aceea viciul, bolile, filozofia nu se desprind de om crescând ameninţător ȋn maşinaţiile lui Moloch. Poate de aceea reuşim.

Ȋn definitiv toţi avem talent, nu talentul ne va despărţi, cu toţii putem spune adevărul, nu adevărul contează. Cu toţii putem mărturisi ce este ȋn noi dar nu ce e ȋn noi disperă să fie. Fiecare putem ȋnnebuni de durere dar nici o durere nu ne merită şi nu putem scăpa scriind de lumea care ne condamnă şi promite ȋn jur oricât de adânc ne-am ascunde. Şi oriunde. Mă ȋntreb dacă vom putea scăpa de măcelul pe care l-au ȋnceput americanii, dacă nu vom succomba unul câte unul, pentru simpla nevoie de a trăi până la capăt. Dacă Europa nu o avea o lege, o otravă veche prin care să putem să ne târâm, să rezistăm. Mă ȋntreb dacă ȋntr-adevăr vrem să trăim. Sau să fim pur şi simplu, căci e vorba despre altceva.

Contează doar ceea ce facem printre oameni şi nu ȋn culisele ȋntâmplărilor, nici oamenii nu contează. Rămâne doar privirea ce pătrunde ȋn străveziul celuilalt, nimic din ceea ce construim sau eşapăm mental nu contribuie, se pune lângă. Atât cât nu ne privim, nu e nimeni, nici măcar noi ȋnşine. Sunt lucruri care nu pot fi contestate fără a contesta totul, fără a te desprinde iremediabil. Şi cercul acestor lucruri e din ce ȋn ce mai ȋncăpător, mai rău. Va veni un timp când instinctele noastre nu ne vor mai ajuta, când nimeni nu va mai putea sta faţă ȋn faţă cu nimeni, când nu ne vom mai ȋntâlni decât ȋn cuvinte.

De ce ne-am pricepe mai mult la plâns decât la spus adevărul. De ce ne-ar fi suferinţele şi eşecurile mai adevărate ca sferturile de adevăr pe care ne ȋntemeiem ştiinţa. De ce suntem mai trişti decât neştiutori şi de ce neştiutori fiind, putem fi trişti? De ce lucrurile pe care ni le ȋnchipuim la capătul minţii ar fi mai valoroase decât o simplă inspiraţie ȋn amurg, pe plajă?! Cu siguranţă femeile ne vor salva din cuvintele noastre. Sunt femei care se salvează, frumoase, şi din cuvintele lor! Ceea ce am spus, de-a lungul timpului, nu putem şterge dar oamenii nu pot şterge mai ales ce-au tăcut. De aceea vorbim, poate, pentru că vorbind tăcem mai adânc, mai eficient ceea ce vroim ȋntr-adevăr să tăcem.

Prima atingere cu lumea, ȋi spun grecoaicei, te prinde cum te prinde muntele pe schiuri, dacă urmezi acea cale te vei ȋntâlni cu tine ȋnsuţi deplin dar nu şi cu ceea ce ai fi putut altfel deveni, mai departe. Oamenii nu au o dimensiune ȋn care cresc, cum au plantele care se ȋnalţă ȋn lumină, oamenii au lumina pe dinăuntru şi pe dinăuntru lumina nu se propagă ȋn linie dreaptă. Nu pot ajunge la ea fără să trec prin mine dar cum să ştiu că am ajuns tocmai la ea? Cum să ştiu că ruina, vârsta geologică ȋn care grecoaica e rătăcită, instinctele ei, abandonul şi introspecţia, limburile ei de carne şi lichidele din care e făcută şi desfăcută, nu e chiar Amsterdamul. Ruina lui. Prin care ne iubim cu ele, pestriţe, târfele din mandala unei lumi ȋn care Binele nu mai e Bine. E o altă parte a Răului, a aceluiaşi Rău.

Nu rămânem niciunde şi experimentăm toate contrariile concluziilor pe care credem că le tragem ȋn mod definitiv. A doua atingere poartă parfumul dantelei putrezite de catafalc, e uitarea şi dispărând şi retrăgându-ţi gestul, lumea te uită. Ovalul cărnii se ascunde ȋn răstimpuri ȋn cute. A treia atingere ajunge direct sub oameni şi sub cuvinte şi cade din lume ȋmplinindu-te ȋn vis.

Oamenii se iubesc nu pentru că ar avea sens ci pentru că ȋşi trag sensul de acolo şi apoi se iubesc fără sens. Sunt din ce ȋn ce mai puţini oameni care se nasc şi mor fără să fie singuri, care nu sunt singuri niciodată. De la bordel am plecat pentru că ne e frică, cu aceeaşi frică cu care am căzut şi din Paradis: de a şti; sau nu de a şti, de a afla mai degrabă, ȋntâmpinarea. Căci ȋntrebarea nu e “cine sunt”, acest lucru e simplu. Oamenii din jurul nostru ne ȋnsingurează, petrec, ȋnsoţesc şi dezleagă fără sens, fără să ştim ȋncotro, ȋn locuri şi vârste care ne scapă. Unde suntem? Iată ȋntrebarea. Am pus cunoaşterea ȋn universităţi cu aceeaşi laşitate, dumnezeiască. Căci cunoaşterea nu se poate transmite.

Nu există un punct ȋn care să stai, să ȋmplineşti rotirea, nu e măcar o persoană ȋn care să poţi dispera să poţi prinde lumea, nu e un exerciţiu creator care salvează şi nu suntem datori cu nimic nimănui, nu ne vede şi nu ne aude nimeni. Ne putem bucura până la capăt cu Yvonne şi cu Clarissa şi cu Dominique. Putem ȋnchipui că ȋn poveste vindecăm lumea fără să o schimbăm, putem lupta ȋmpotriva unor lucruri care nu vor dispărea niciodată, ne putem preface că nu ȋnţelegem ori ne putem ȋnchipui că iubim. Dincolo de asta purtăm ȋn noi fragmentele unui drum şi ale unor promisiuni bizare care se desfăşoară fără nici o regulă, la infinit…

Putem fi eroi, ceea ce e deja o dezamăgire. Creem adesea un mit dar nu spunem nimic cu asta, putem salva lumea ȋntreagă fără ca un sfert de silabă să se fi pronunţat ȋn abis. Ne putem pierde constant fără a distruge nimic. Şi suntem vinovaţi nu numai faţă de toţi oamenii care mor de foame pe alte continente dar şi pentru fiecare bucurie pe care o ignorăm ȋn noi şi suntem vinovaţi mai mult pentru bucuriile pierdute ale acelor oameni decât pentru moartea lor. Sfinţii spun să-ţi dai şi sufletul pentru ceilalţi. Curvele ȋntreabă: de ce sunteţi egoişti? Daţi tot.

La capătul acestor ani plini de ezitări am ȋnţeles că nu ceea ce facem contează ci doar cât de departe putem ajunge. Căutând opusul a tot ceea ce este ȋn tine şi producându-l, parcurgi un spaţiu ȋn care singura lume posibilă se săvârşeşte. Singurul gând e gândul către tine şi ce găseşti acolo e simpla senzaţie prin care stai ȋn picioare. Nu trebuie să faci nimic ca să fii tu ȋnsuţi iar dacă te hotărăşti până la urmă pentru ceva, scriind, nu poţi trăi decât cum ai fi scris ce vine, către altcineva… Căci ce e scrisul, decât aşteptare?

Cu toţii urmăresc un proiect ȋn deficitul dezastruos al unui alt gând ce se produce ȋn ei, ȋn mine, ȋntre noi ori părăsesc o speranţă care ne-ar putea salva spontan pe noi toţi. Cu toţii s-au abandonat şi se hrănesc din alibiuri funeste, eforturile şi bucuriile lor ȋi ȋnjumătăţesc. Visul nu vine, nu ne este dăruit, ne agresează, pe fundul ceştii de plăcere stă nevoia cruntă de a te bucura, ca zaţul. Se trage ȋn noi cu vise. Unul dintre ele e să poţi renunţa, căci nimeni nu poate renunţa, e un vis. E timpul ȋnsă să reintrii ȋn Tăcere, să găseşti ȋn Tăcere conjuncţiile pentru un alt timp, al Vorbei, şi poate Vorba pe care o vei descoperi nu va fi Vorbă. Va fi altceva. Sper, pentru tine.

Ȋmi place să mă ȋntreţin cu această damă de treflă pentru că oricât m-aş plimba printre profesori şi printre cărţi, nu sunt un om de idei. Curvele ȋmi spun mai mult ca savanţii, sunt mai simple şi mai lucide, cum sunt ȋngerii, sunt chiar mai bune ca ȋngerii, la fel de anonime, de libere, dar sunt complete, sunt aproape oameni. Viciul e viciu ȋn punctul infinitezimal al ȋntâlnirii, restul e ȋntreg ca ȋn prima zi. Lumea e mai bogată decât Dumnezeu şi se scurge ȋn El ca o ploaie la canal. Ȋn Paradis vor fi oameni care vor revendica această lume, căci e mai dreaptă.

Ideea e un circ, cred. Una dintre acele emoţii care se consumă tragic ȋn aşteptare, atinge un climax scurt şi spectaculos pentru ca mai apoi să se termine ȋn satisfacţia că nimeni nu a murit. De fapt nimănui nu i s-a ȋntâmplat nimic. De aceea putem găsi idei ȋn copaci, ȋn iarbă, pentru că ele nu contează. Lumea e la fel de compactă, de imună. Trăiesc printre idei şi le colecţionez numai pentru a le folosi pentru emoţiile ȋn care ȋmi place să mă rătăcesc, ȋn melodia ideilor adică, nu ȋn ele ȋnsele. Ideile sunt curve mai mari, mai murdare.

Yvonne este una dintre acele femei care ştiu ce vrei ȋnainte să deschizi gura. Ştiu tot fără să poată numi ceva anume ȋn mod distinct şi ce nu poate să numească ea, ştiu eu. Şi ȋnţelege mai ales că ceea ce simt e atât de important şi ȋmpotriva a tot ceea ce mi se pare că gândesc. Că un salt mental de la un o cută de simţire la alta, o mică disproporţie ȋn dieta delirului face mai mult decât un filozof cu barbă şi zurgălăi. Ea, dintre femei, ştie să gândească, şi e destul de departe.

Rămâne să ne bucurăm de ceea ce nu ştim şi să nu insistăm ȋn tot ceea ce am putea afla prin indiferent ce căi. Drumul pe care emoţiile ȋl pot deschide, asta ȋnvăţ, asta fac. Sunt salturi pe care le pricep, sunt unele pe care mi le ȋnchipui şi sunt unele pentru care aş trăi până la capăt numai să pot ȋnţelege cum s-a ajuns acolo. Ȋn mod fundamental cresc, nu mă interesează să aflu. Nu mă interesează să ȋntrerup şirul naşterilor şi al morţilor şi al suferinţei, mă interesează să ma pun la bază, Adam aş vrea să fiu, să ȋl provoc. Buddha a greşit crezând că trebuie să ȋşi ȋmplinească propia sarcină şi apoi să se aşeze pe mal, să se odihnească, “precum o sabie a ȋnţelepciunii”. El trebuia să ducă lumea pe malul acela, cu ţiganii, cu popa şi cu tromboanele. Ala bala padme hum. Fum.

Ȋn afara tehnologiilor – care ne intoxică – şi ȋn afara firavului salt genetic proxim, peste câteva sute de mii de ani – este singura modalitate prin care evoluăm. Să facem arheologia gesturilor şi simţirii celorlalţi. Ȋngropaţi sunt nu numai oase şi cioburi dar şi oameni vii şi minunaţi, ȋngropaţi ȋn ei ȋnşişi, lor, sieşi, forever. Să nu-i moşeşti dacă-i descoperi, precum Socrate răscolea prin vis raţiunea, ce rost are să-i vezi, dacă-i ştii deja. Mie ȋmi place să-i visez, ca un embriolog cuminte. Să ȋngrop raţiunea ȋn ei, la loc, dacă se poate. Cum fac amerindienii cu securea războiului, războiul nostru cu ce va să vină, de această dată. Doar aşa ajungând ȋn ei, ajung ȋn mine.

Yvonne ȋmi vorbeşte repede despre prietenele ei şi cum ȋşi fac ele haine singurele şi că vor să facă un spectacol de modă şi că pregătesc un număr de teatru dar că nu au un text. Dacă pot să scriu eu ceva uşor. Nu pot să scriu dialoguri ȋn engleză dar aş putea să le fac o mise-en-scene, poate minerii lui O’Neill, ar fi frumos. Ele ar prefera să se certe, că tot se ceartă tot timpul şi nu trebuie să ȋşi intre ȋn rol şi că vrea să plece ȋn America unde să-şi ȋncerce şansele la Hollywood. S-a săturat de Amsterdam şi că nu va fi aici toată viaţa decât o târfă.

I-am spus că singura ei soluţie e să devină o prinţesă, ȋn acel moment nu va mai conta că e o târfă, poate fi ce vrea, e suverană. Cum sunt gazelele şi hipopotamii. Faptul că eşti o curvă nu interesează pe nimeni până ȋn momentul când vor fi geloşi pe tine, după care te vor gelozi şi mai tare, pentru că târfa e un semn al ştiinţei şi tot aşa. Ia distanţă faţă de tot ceea ce te condamnă, exerciţiul cartezian trebuie repetat cu legile statului, cu legile naturii, cu toate legile, nu numai cu cele ale gândirii, nu numai gândirea ne opreşte să trăim.

Ȋn America nu o ştie ȋncă nimeni şi ne arată ȋntr-un costum de epocă un număr de striptease out of time. Superb, cu atât mai mult cu cât s-a accidentat pe bicicletă şi şchioapătă, ȋmi imaginez că aşa ar putea ȋncepe unul dintre filmele lui Fellini. Cladys, care a fost crupieră ȋn cazinou, aruncată pentru nişte aranjamente sau pentru vreo porcărie sinistră, o findlandeză tunsă scurt, cu părul alb şi cu nişte ochi imenşi, albaştrii, umezi, sare ca tâmpita bătând dintr-o tobă ȋn jurul grecoaicei. Aceasta văzând că nu ȋi prinde atenţia, se preface că e beată şi se trânteşte peste mine băgându-mi un cot ȋn burtă. Brutalitatea femeilor e ȋntotdeauna frumoasă.

La ȋnceput acest carusel era dominat de putere pură, ȋn neolitic, dar banii au ȋnveselit atmosfera. Antropologii ne spun că am trăit pe picior de egalitate cu femeile, milioane de ani. M-aş mira. Putem fi ȋnsă acum oricât de departe şi oricât de aproape unii de alţii, e o filozofie nouă. Relaţiile s-au complicat inutil pentru a se dezlega ȋn circul bordelului, modelul autentic al societăţii moderne când nu mai avem timp unul pentru altul, când rămânem unii cu alţii pentru motive absurde, când ne părăsim spontan şi fără prea mari suferinţe pentru că nu ne-am căutat prea pe ȋndelete. Bordel. Ar trebui să asumi ȋn cutume, să câştigi relaţia pe care o ai, cum fac păunii dând din coadă, ori pinguinii, strângând o grămăjoară de pietre, la bordel nu mai trebuie. Resortul abstract al iubirii creşte ca o tumoare peste o parte a creierului care nu ȋi aparţine. Suntem ce vrem să fim, indiferent ce suntem.

E una din acele seri calme pe marginea canalelor putrezite, ȋntr-un oraş vechi de piraţi de demult când ai ȋnţeles şi tu ca şi ceilalţi că ȋţi e mai drag să trăieşti fără vreun ideal, fără direcţie şi fără ȋntrebări. Idealul e ideal ȋn el ȋnsuşi, ȋn noi el se preface ȋn altceva. Suntem născuţi unei lumi şi unui trup, primul gest de iubire e să ȋnţelegem dar ȋnainte de a ȋnţelege putem opta pentru oricare dintre lumile posibile. Nimeni nu ştie să aleagă, nici cei mai răsăriţi dintre noi. Dacă ştim să alegem vom ajunge fără să mai pornim către.

Suntem născuţi unui trup tocmai pentru a putea schimba lumile, doar plantele aşteaptă furtunile legate de rădăcină, şi nebunii, aşa la bordel schimbăm trupurile. Rămân aici ȋmpotriva oricăror datorii civile dar ȋnţeleg plăcerea soldăţeşte, să ne salvăm individual, ca pe vremea ciumei. Semnificaţia abisală a iubirii e pusă ȋn organ, nu ȋn societate.

Aşa cum sunt femeile acestea ȋn zdrenţe parfumate, pline de romane şi de explicaţii lumeşti, ar putea conduce lumea. Şi poate chiar o conduc, doar că nu revendică puterea ce li se cuvine, de dedesubt. Ȋn clopotele, chihlimbarul şi sabia simţurilor lor, sunt mai subtile decât ruinele umane din parlamentele Europei care prostituează ȋn grup ideea de libertate şi dreptate socială. Tribunii dulci ai târfelor, ȋn revoluţia organelor care flutură ca steagurile, eroii tineri cu pieptul plin de decoraţii. Şi târfele nu mor, dispar ȋntâi, ca elefanţii, doar politicienii lasă un cadavru pe astfalt. Care e ruşinea fiecăruia, te poţi ȋntreba.

Nici un dictator nu a intrat la bordel şi deci bordelul confirmă politic. Nu ceea ce e uman ȋnăuntru, adânc, trebuie urmat ci legea cosmică din noi, tot ce vrem noi mai bun e mai rău decât lumea aşa cum o vedem acum. Nu putem visa pur şi simplu această lume, trebuie s-o facem, chiar avem o problemă. Şi problema nu suntem noi, e lumea noastră. Doar dacă ascultăm ȋn noi briza, animalele, şerpii şi iubirea, vom mai rezista o glaciaţie, căci doar acolo suntem mai puternici decât şoarecii, mai voraci ca zeii, mai umani ca oamenii.

Dar târfele mele preferă să cerşească câte o sută de euro, să fie trântite pe canapea şi spânzurate de pereţi ȋn lanţuri de zahăr. Sunt femei care nu au căzut ȋn această lume ci au ajuns la toate concluziile de aici, una câte una. Şi apoi nu au mai părăsit această cameră ȋnflorată. Ȋmi imaginez, când vor ieşi, lumea nu le va crede. Mă ȋntreb ȋnsă ce se va petrece dacă le va crede, apostoli, oare iubirea lor nu va fi mai mare, dezastrul mai adânc, crima mai ȋnfiorătoare decât a pus evreul Isus, provizoriu, deasupra Europei? Chinul e mai ȋnfricoşător amestecat cu deliciul.

N-am pus paradisul ȋn trup pentru că nu toţi ȋl au, sufletul e mai ieftin, mai răspândit, mai vag, sufletul e de fapt o invenţie, anume reinvenţia trupului ȋn magma dezlănţuită a simţirii, fantoma noastră care ne bântuie şi condamnă. Iar iubirea, prizonieră, a ajuns o cerşetoare şi e autistă, adică monogamă. Adică se vrea. Sufletul este trupul nostru sărăcit, neȋnţelegerea, ignoranţa.

Lumile, nedemne, cad ȋn astfel de femei care salvează la marginea tuturor ȋntâmplărilor iluzia unei iubiri ce nu mai are formă sau semnificaţie. Sunt lucruri venite din părul răsfirat şi zâmbetele putrede ale unor olandezi care blonzi, imenşi şi mai frumoşi decât orice fiinţă vie, au schimbat definitiv viaţa ȋn răsfăţ şi deliciu. Nimeni nu-i mai poate ȋntoarce din pragul din care ne zâmbesc, din casele lor mici şi roşii, ȋn care aburiţi de plăceri şi spuziţi pe la gură de săruturi ȋndelungi zac cât e ziua de lungă…

Uit cu săptămânile că am venit de altundeva căci nu mai particip de mulţi ani la ce se petrece dincolo, ȋn oricare dintre dincolo-ul posibil. Sunt mulţi dintre compatrioţii mei care ȋmi spun că nu m-ar fi recunoscut şi cei mai mulţi dintre olandezi sau turcii mi se adresează ȋn germană, olandez nu o să fiu, cred că devin ȋntradevăr german. German ȋnsemnă să-ţi crească colţuri pe faţă şi colţuri prin judecăţi. Sa fii pătrat.

Ȋnainte să scriem o carte sau să pictăm un tablou trebuie mai ȋntâi să ştim că putem pleca – cu totul, ȋn altcineva -, dacă plecăm trebuie să ȋnţelegem că nu vom ajunge căci am plecat nu din plăcerea de a găsi un alt loc ci din nerăbdarea cronică de a părăsi şi distruge. Şi dacă vom ajunge trebuie să ştim că nu am ȋnţeles şi dacă nu am ȋnţeles nimic să ştim măcar că a rămas prea puţin. Nu suntem ţinuţi de vreo datorie veche sau din dragoste sau de cuvinte ȋn vre-un loc, naţiune, cuvânt. Naţiunile sunt tinerele, noi suntem vechi, poate mai vechi decât unele pietre pe care le ȋntâlneşti pe drum. De ce atâţia oameni, m-am ȋntrebat, care poartă ȋn ei toate răspunsurile dar care nemaiavând nevoie de ele, merg un alt drum? De ce nu caută brusc un lucru care se găseşte pe buzele tuturor şi lasă nebunii să-l pronunţe? De ce, ȋn acel oraş aprins de libertate ȋn care oamenii s-au promis brusc şi total unii altora, nu mai e nimeni, ȋn Bucureşti?

Şi nu cred că mai sunt ȋn viaţă, dacă aş fi, lucrurile ar avea consecinţe, poveştile o logică oarecare, visele n-ar fi atât de reale şi oamenii ar semăna cu ei ȋnşişi. Cine nu a dorit vreodată să privească viaţa dincolo de limburile ȋnfăşurate ȋn amurg ale inutilului de la capătul ultimei respiraţii, când nu mai trebuie să fugi după hrană, după speranţă, după ceilalţi? Cine n-a fost curvă? Curvele, dacă n-ar lua bani, ar fi sfinte. Sfinţii, dacă ar lua, ar fi curve. Şi atunci care e judecata din urmă? Banii? Pe bani suntem toţi, la urma urmei. Dacă nu am bătut monezi pentru fiecare valoare a sufletului, nu contează căci nu am salvat pentru noi nimic. Aşa au apărut scriitorii, şi ei trebuie să trăiască din ceva.

Cine nu ar vrea să se pună acolo pentru totdeauna, secure? Priviţi ce aveţi ȋnaintea ochilor. Ei bine, aia moare. Nu noi. So simple is it. E o cale logică prin care nu putem să murim şi suntem datori să tragem toate consecinţele acestei nemuriri constitutive şi ficţionare. Nu suntem pregătiţi să judecăm aşa până la capăt, nimeni nu a făcut-o, filozofia s-a ocupat cu altceva. Ştim noi unde ne vor duce aceste consecinţe? Cum vor fi trăind zeii? Filozofii moderni cred că nu e necesar să murim, murim din ȋntâmplare. Dar aici s-au oprit.

Printr-un artificiu ontologic singura moarte disponibilă e să ne putem imagina cum ceea ce ne asediază şi jinduie se stinge dar noi nu putem dispărea nouă ȋnşine, e un fragment de timp, de anterioritate ȋntr-o schemă pur statică alfel. Un fragment de timp ȋn spaţiu. Supravieţuim oricărei morţi imaginare şi ăsta e un blestem pe care sinucigaşul ȋl ȋnţelege pe deplin. Dacă am şti să trăim, am trăi până la capăt. Murind chiar.

Suntem nemuritori şi intangibili nu pentru că trebuie să credem ȋn asta sau pentru că religia o spune ci pentru că de fiecare dată se distruge şi moare altceva ȋn jurul nostru, noi nu. Nimeni nu te poate zmulge din găoacea ta, ţie, lor, nici măcar moartea. Faptul că nu vom mai fi nu ne atinge. Abia faptul că n-am fi fost ne jigneşte, ne sperie. Plătim ȋnsă timpului arvuna, dacă n-am fost, ȋncercăm toată viaţa să fi fost deja. De asta scriem.

Putem descoperi ȋnsă ȋntâmplător că rămânem punctiformi, intacţi şi ȋn cele mai teribile agonii ori deliruri. Aşa cum intoxicat cu mescalină am simţit cum lichidele creierului se adună ȋn lacuri şi se strămută ȋn glaciaţii dureroase iar feţele celor din jur ȋncep să fiarbă. Când am ştiut că am intrat ȋn iad şi mă scufundam printre pereţii de moarte cu aceeaşi curiozitate calmă. Eram la fel de ȋntreg, fără dicţie ȋnsă. Eram ȋntr-o lume pe care eu o făceam şi chiar dacă aş fi sfârşit sub vreunul dintre pinii milenari care se prăvăleau ȋn jur, aveam faţă de ea o datorie mai profundă decât am faţă de lumea aceasta care e deja cumpărată. Dacă e să salvăm o lume, aceea trebuie salvată. Şi pe noi acolo. De acolo cui să scrii fără să fii un fariseu sau un dictator nebun, ca Moise?

Ori ȋn spasmele idioţeniei din acea seară ecuadoriană, cum te cheamă cu un gest ȋnapoi, trupul se desface prin aer ca o mână ȋn camera globulară, de solzi, şi faţa doar, ridicată ȋn suspensie, ȋncearcă să scape din supliciul acestei imersii printr-un gest Alzaimer de pioşenie. Nu ne putem distruge căci ȋnapoia oricărei dureri creşte o certitudine şi se promite stăruitor. Când eşti la bordel chiar dacă mori, oamenii râd, căci nu există moarte, există numai gestul morţii…

Chiar şi căzuţi ȋn lacul negru al morţii rămânem rotunzi, calmi şi suspendaţi ȋn mijlocul nodului de foc, nu putem dispera din acel punct, nu ne putem măcar bucura şi ceea ce rămâne ȋn noi, cojit de lume, ne umileşte. Surpaţi pe cocoaşele de cămilă ale vieţii, nu putem şti la fel de adânc precum căderea ȋn moarte ne duce. Poate că aici e greşeala, de aceea l-am aşezat pe Dumnezeu, ştiinţa, dincolo de ea, şi nu ȋn viată, dincolo de viaţă. Nevoia noastră de altcineva a creat această lume care s-a surpat mai apoi pe picioarele noastre.

De aceea nu ȋl căutăm pe Dumnezeu la bordel. Cardinalitatea firii e dată de ştiinţa care pare a fi o ştiinţă a morţii. Noi nu ştim ȋncotro, e clar. Şi căutăm ȋn noi o voce adâncă să ne spună. De fapt, poate fi şi o voce de suprafaţă. Poţi fi chiar Tu sau şi mai bine, El. El aşa cum aşteptă ȋncă un cuvânt de la noi. Lucrurile adânci, autentice, vechi, nu fac doi bani, noi suntem lucruri mai adânci, mai autentice şi mai vechi. Noi suntem tot ceea ce putem crede despre El şi câteodată, tot ceea ce nu putem crede.

Sfârşitul, căci ne bucurăm pentru că nu mai avem timp, ȋnseamnă că ȋl căutăm altundeva pe El, adică pe noi, unde nu suntem. De ce n-am sări la fel de definitiv şi disperat chiar ȋn punctul ȋn care ne aflăm? O ştiinţă veselă ȋncă nu ne-a răscumpărat, nu ştim să trăim dar de murit ştim milimetru cu milimetru. Iar cu modernii am renunţat să şi murim, agonicii noştrii zac mai neştiutori decât ȋn neolitic, pradă spaimelor goale, nimeni nu ȋi mai ascultă, căci ştim: ei mor. Ştim, adică murim cu ei, că mor e ȋntâmplător.

Suntem uneori deasupra noastră şi a tot ce vom cere vreodată de la noi ȋnşine. Extazul ne aruncă mai departe decât orice ȋntrebare ne va fi purtat dar ceea ce ne duce acolo e lumea care ne dă la o parte. Zarea neagră care desfiinţează lumea ȋn noi e o reprezentare fizicistă, moartea cu viermii, dar partea care ne stinge pe noi ȋn lume e un sentiment ȋn lipsa oricărei reprezentări. De asta nu putem muri, nu că n-am vrea, uneori vrem să ieşim prin peretele de sticlă al vieţii. De asta e inutil să te arunci. Ȋn ceva ce nu ştii. Deci ce ai de făcut, ştii tot, până la capăt. Noi ştim de ce am venit pe acest Pământ, mai ştim şi că nu vom pleca niciodată. Şi cum ne răzbunăm?

Isus aflase din ce-i făcută moartea şi ȋn loc să pronunţe chiar acel lucru, şi-a arogat dreptul de a dispune de el, Gilgamesj ştia mai mult. Ştia să-l şi spună. Pentru că s-a bucurat, ca un animal ȋn pădure. Nemurirea noastră ne aparţine, nu e a nimănui. Şi acest adevăr este imposibilitatea oricărei etici ȋn genere. Oamenii nu stau unii lângă alţii pentru că s-ar teme de Dumnezeu ci pentru că nu se tem de El, ca la bordel. Omul stă ȋmpreună cu sine chiar, pentru că Dumnezeu ȋi este indiferent.

Ȋn falia acestui sentiment suntem cu toţii căzuţi şi puţini dintre cei care sunt morţi, printre noi, ȋşi dau seama de asta. Am reuşit să ştiu că am murit abia ȋn Amsterdam când am ȋnţeles că am renunţat şi am fugit şi nu mai am nici o promisiune pentru cei care vor să mă asculte. Şi că ei sunt ȋncă adunaţi ȋn piaţa publică cu urechile tăiate, la picioare. Când eşti tu ȋnsuţi, fără vreun personaj, fără nimeni, te văd numai oamenii adânci, numai cei care ştiu ȋntr-adevăr să se bucure, oamenii care au renunţat. Şi de acolo nu poţi să scrii.

Ȋn sfârşit, nu le mai sunt dator, nu mai am fericirea ori supliciul unei lumi comune cu nimeni, pentru totdeauna – de fapt aşa am fost de la ȋnceput -, şi mă consolez cu faptul de a nu fi scris din timpul ȋn care le simţeam nevoia. Căci nevoia de ei era nevoia de mine şi dacă dacă aş fi ȋnceput, nu i-aş mai fi putut opri. Mă vor fi tras până ȋn punctul ȋn care să le fi promis ceva. Mort, e mai confortabil, şi morţii scriu chiar mai bine.

Ȋncerc să-i explic lui Yvonne filozofia asta de sfârşit de capitol şi ea mă mozoleşte cu vin şi ȋncetez imediat când ȋnţeleg că a citit destul cât să ştie că vorbesc prostii şi că ȋn această baie cu săruri roz nici măcar prestigiul de intelectual nu-l pot păstra. Unii dintre prietenii mei profesori ar fi apreciat aceste şiruri incoerente, dar sentimentele au şi ele savanţii lor. Nu pot ajunge altcineva gândind, şi de asta Yvonne nu mă ascultă, mă simte doar, ştie că gândirea e mincinoasă, nu e una dintre metamorfoze, doar simţirea e şi poate Yvonne ȋnsăşi, la limită.

O să o reclam patroanei, şi ȋi bag un deget grecoaicei care spune la toată lumea ce i s-a ȋntâmplat. Aşa că o zmulg din apă, cred că sunt beat, o târăsc pe covor ȋn timp ce ea râde isteric şi o trântesc pe canapeaua ȋn dezordine după care o cuprind şi lumea ȋncepe să ţopăie ȋn jur şi să arunce cu şampanie ȋn timp ce noi ne ambientăm cu forţă. Bordel până la măduvă.

Mai sare una pe mine şi mă muşcă violent de spate, un italian creţ ridică un picior şi cu un deget ȋn sus, de cupidon, urinează ȋn ghiveciul unui ficus imens, matroana se repede şi ȋl târaşte cu un brânci peste o balustradă, uşa se deschide ca vrăjită şi el iese gol pe chei, ȋn entuziasmul străzii. Se vede că mai exersase gestul, se pusese ca un ȋngeraş dintr-o fântană florentină şi ȋi dau drumul grecoaicei şi mă apuc de roşcata asta mică şi isterică, aşa că realizez ȋntr-o secundă cât sunt de duse curvele. Cred că sunt toate pe heroină căci nu pot ridica tonul, au plămânii tăiaţi şi de asta par aşa ȋnţelepte.

Nu mai foloseşte decât unei istorii ȋn care proiectele personale şi promiscue se contrazic şi se cumpără să contruieşti adică o reprezentare, să dai un construct pe care oamenii digerându-l ca pe o otravă rece să crească ȋn scheletul ideilor tale. Iar tu să te recunoşti şi să te aduci cu fiecare piatră şi fiecare răsuflare, nu mai foloseşte pentru că nu se mai poate face nimic, ȋn cercul ȋn care trăim lucrurile sunt pronunţate distinct şi e ȋn sfârşit inutil la scară istorică să fii ceva şi să fii cineva. Dacă ştii să priveşti, obiectele semnifică şi gândesc ȋn locul tău. Suntem victima unei alte promisiuni existenţialiste de un alt calibru: de a fi toţi deodată.

Intelectualii au dispărut aşa cum au dispărut mucitorii când le-a dispărut fabrica dar aşa cum mai funcţionăm unii dintre noi ȋn tipare vechi, ei ȋncă ni se mai adresează. Trecutul ne interesează doar pentru că lângă noi sunt oameni din trecut, dacă am trăi printre oameni care au trăit viitorul, oricâte curiozităţi ne-ar trage ȋnapoi, trecutul nu ne-ar mai interesa şi am trăi din ce ȋn ce mai mult printre oameni care au trăit viitorul, printre viitorul din ei.

Semnificaţiile culturale sunt la fel de bolnave ca şi semnificaţiile religioase… biserica a ştiut după ce a vândut locuri ȋn rai să se retragă, aşa se va retrage şi cultura după ce a ştiut să ne vândă locuri ȋn noi ȋnşine. Noi renunţăm să confruntăm tot ceea ce ştim cu tot ceea ce trebuie să uităm pentru că timpul nu e o praştie care aruncă cu clipe ȋn pervazul aparenţelor, surpându-le unele ȋn altele, ci e un organism care se acumulează pentru un eveniment final ȋn care se va inversa. Ȋn acel moment, brusc, nu ne vom mai putea aminti ceva pentru a trăi şi vorbi, va trebui să inventăm tot. Cu toţii ne pregătim ȋnsă pentru o clipă mai devreme…

Short URL: http://radubotta.com/?p=403