Yab Yum – III – Ţâţâna

Dacă nu porneşti când paşii ȋţi vin ȋn gând, căci ȋnainte de gânduri ai paşii care vin şi vrei să ȋi asculţi, dacă nu porneşti ȋn acel moment să urlii până ȋţi ies curcubeie din urechi, nevoia ta de copaci şi soare şi lumea nu se mai ȋnfăptuie din acel moment cum ai atinge nepermis un mugure şi el se ȋnchide, o să ajungi la bordel. Oglinzile sparte ȋţi vor tăia limba. Vei parcurge o viaţă ȋn cerc, pe propiile-ţi urme sau şi mai rău, pe urmele altora, căci eşti prizonierul lor. Nu vei mai şti nimic, nu vei mai spera nimic, te vei târâ să ajungi din nou la groapa cuvintelor şi groapa se va muta din ce ȋn ce mai departe. Căci scrii din nimic, adică din instinct, şi scrisul e mai adânc decât viaţa, decât ce poţi stoarce. Când nu scrii, nu mai poţi ştii ce se ȋntâmplă cu tine.

Un om care s-a promis pe sine nu va tace nici unui cuvânt care se pronunţă ȋn el iar supliciul transparenţei ȋl consumă şi ȋl uneşte. Este o nevoie vitală, nu serveşte nimănui. Dacă te pui ȋmpotriva acelor cuvinte pentru un sacrificiu mai mare, zeul nu te va accepta decât pe tine la schimb. Şi lumea va dispare ȋnainte ca tu să poţi muri şi rămâi ȋn afara ei cum te-ar fi uitat, nu te-a omorât ȋnainte ca totul să dispară. Ajuns aici, ȋnţelegi că prima ta nevoie de a scrie şi vorbi era această desluşire originară, că acum eşti alungat printre lucruri din ce ȋn ce mai contondente şi mai opace, că ai ajuns ȋntr-un punct ȋn care erai promis orişicum. Şi că ai ȋn faţa ta ceva, nu ştii ce, pe care ar fi trebuit numai să-l scrii. Abia după această cădere te poţi bucura, descoperi fără să vrei, aproape fără să ştii, fără să accepţi, lumea nu e promisă metodicilor. Oamenii răi sunt metodici.

Nu mai e un aici şi nu mai e un acolo, ca la neamţul acela. E doar pe din afară. Se poate ca amerindianul să aibe aceeaşi anxietate ȋn faţa unui stâlp pe care sunt sculptaţi strămoşi şi animale. El ştie că nu se urcă ȋn ȋn ceruri, că stă cumva alături, că asistă, că e singura victimă ȋntr-o poveste frumoasă, ȋn singura poveste. Şi ȋn ultimă instanţă, dincoace, e singura posibilitate de a muri, nu putem imagina alta, iar de trăit trăim oricum pe dinafară. Dar poate că ȋn cea mai frumoasă dintre lumi e la fel, poate că nu e altfel, ȋntr-un sens mai profund. Oamenii adânci ȋşi ţin respiraţia când trecem pe lângă ei, ei bănuiesc că noi nu mai căutăm, că sperăm de-acum să fi găsit. Neştiind, dar neştiind precis, neştiind bine. Dincoace, căzut din căruţă, trebuie să rememorezi, să simţi, să joci lumea pentru ca ea să apară din nou, să vopseşti obiectele cu aparenţa lor căci au devenit toate mate, albe, fără culoare, să ȋnveţi puii de căpriori să meargă căci nimeni nu mai ştie nimic. [fragment]

volumul integral