Yab Yum – IV – Mokum Alef

Şi Amsterdam, am ajuns. Am scăpat de fapt. Dar nu de mine căci nu pe mine m-am salvat, eu pot trăi din trei firimituri la două zile şi poate să se stingă şi lumina. Ȋntr-o cameră goală următorii o sută de ani, fără să aud şi să văd nimic, n-aş fi lipsit de nimic, deşi poate că nu e chiar adevărat. Dispun de câteva specii de autism, ca de un pian, cum se miră copiii tot timpul, stupefacţia aceea. O pot reproduce. Lipsit de orice certitudini de care pot profita, pot fi ȋnchis ca un cerc, cu creionul, ȋn scriere.

Ȋnainte a de a vorbi, copiii privesc cu energia cu care mai târziu vor pronunţa, ochii lor largi pun lucrurile ȋn ele ȋnsele. Ȋntr-un anumit sens, amintirea aceasta o mai am ȋntreagă despre mine, mă regăsesc la fel ȋn primele mele fotografii. Stupefiat. De la ȋnceput n-am priceput nimic, poate, atunci oi fi renunţat, dintr-un eveniment pe care l-am pierdut. Privirea mea, din primele momente, demult, pare ȋnsă mai vagă, nu pune lucrurile ci pare a le suspenda. Mic fiind, tăceam, până mi-a venit ideea să scriu, ca să tac mai departe.

Dacă nu i-aş mai vedea şi auzi, aş avea altceva mai bun de făcut. Am scăpat de ei, de disperarea lor oarbă, de fatalismul şi inutilitatea lor. Resorturile şi elanul sunt retezate dar asta nu ȋnseamnă nimic căci lumea poate fi un act spontan, poate fi improvizată, mutată de aici acolo, un cort. Nevoia de lume iată, a dispărut şi indivizii, desprinşi, sunt din ce ȋn ce mai abstracţi, mai imposibili. Nu te poţi sustrage dezastrului care are energia unei explozii, unei depresurizări. E poate vechea melancolie de care amintesc ȋn secolul nouăsprezece călătorii prin Ţările Române, o profunzime falsă, ȋnchipuită a spiritului care nu mai are aderenţă şi care se consumă inutil, ȋn margine. Dar care acum a căpătat ȋncrâncenare, care a devenit vocaţie. Cu mici excepţii mărturisitorii acestui fapt dau disciplină şi geometrie. Creează cea mai otrăvită dintre umori, entuziasmul. Disoluţia.

Am descoperit că nu pot trăi cu un pacient care se ȋmpuşcă ȋn fiecare zi, ca suntem pe rând pacientul unei boli care nu ȋmi aparţine. Dimineaţa ȋl rugam, dupăamiaza cât ţinea, să nu ȋşi ȋncarce pistolul ȋn scena ionesciană. Pe la şase baga un glonţ pe ţeavă. De la şapte până la opt plângeam ȋn hohote la picioarele lui să nu ȋndrăznească şi la opt fix apasa pe trăgaci. Ȋn fiecare zi. Este tratatul de istorie românească contemporană. Totul ȋntr-un bordel desigur. Poveştile cu eroi sunt pentru oameni care nu ştiu să se bucure. [fragment]

volumul integral