3x Scrisori către Paul Goma
Stimate domnule Paul Goma,
Liniştea suspectă ce vă deghizează protestul e balansată de oboseala care a cuprins şi fantoşele pe care le demascaţi. Generaţia sau mai degrabă gruparea de vȃrstă din care fac parte, câţi om mai fi rămas, după republicarea interbelicilor – şi ȋmbogățirea Editorului – care a coincis solidarizării grăbite cu așa zis prietenii & Co., recunoscuţi cum arunci ștafeta la orb peste gard, căută mai departe. Ȋn România e linişte printre idealuri iar memoria joacă festa minții de pe urmă și lucidităţii chiar şi ȋn cazul celor care – spuneţi dumneavoastră – nu ar avea dreptul de a pronunţa unele adevăruri, sau fapte, dar cuvintele vin ultimile ȋntr-o lume ca a noastră. Faptele și adevărurile sunt propietatea unora și sunt ȋn general de vȃnzare.
De cinci ani sunt ȋn Amsterdam aşa că ȋn România e şi mai linişte dar evitȃnd autorii romȃni ȋn viață, unul cȃte unul – nici morți nu-s așa buni -, v-am descoperit totuși printr-o ȋntȃmplare și am reajuns la ȋntrebările vechi. L-am ȋntȃlnit pe acel boxer de la Dinamo trimis de Pacepa să vă ambienteze ȋntr-o doară, un cascador prieten ȋl cunoştea, ne-am salutat lângă Universitate, am băut o cafea pe o terasă şi l-am privit repetându-mi: “Ăsta l-a bătut pe Goma.” Citeam de mulți ani sechestrat prin mansarde și despre Goma știam că s-a luptat și ȋntȃmplător era scriitor dar așa ȋntȃmplare. Mă ȋntrebam dacă să rămȃn la masă și-am stat să ghicesc până la sfârşit tăcerile şi pândele gorilei.
Să vă spun că semănaţi leit cu bunicul din partea mamei, până şi gesturile, oltean de lângă Hurez, era la fel de frust ȋn exprimare, de pornit pentru partida lui şi de critic, de aceea nu-s supărat pe flori de cucută și fraze, ȋmi aduc aminte de bunicul şi-mi place. Vă scriu pentru altceva, am ȋnțeles de ce nu frecventez autori romȃni, eram asigurat că ratau subiectul dar?! Nici istoricii, nici presa, nimeni nu te ajută așa că preferam romantici germani, romane sud-americane ori lecturi aride, orice e bun ȋn afara Patagoniei romȃne. Știam ce se petrece, aveam faptele, declaraţiile, văzusem ori cunoscusem dar nu aveam cheia și e așa de evident, nu e ceva nou, reformulări ori dezvăluiri, este o simplă deplasare de accente! Pentru asta vă mulţumesc, am reuşit să izbăvesc neȋnţelesuri care m-au şi izgonit, cum securişti metabolizaţi ȋn organele noi mai dau câte o ȋmproşcătură de cerneală și bocanci, jumulind ȋngerii prin grajduri. Sau dȃndu-le slujbe, căci trebuie să adaug, facem un fel de Americă, noi și Bălcescu, de Romȃnia suntem sătui, pur și simplu.
Conspiraţia tăcerii din jurul dumneavoastră e mai subtilă şi mai lipsită de negocieri suave pentru chiar sonarul unor indivizi interesaţi de lectură, surprinzător ȋndeajuns, poate ciudăţenia de căpătâi din literatura momentului. Neȋnţelegerile, pipărate de zâmbete jenate ori solidarizări toptanice vă transformă ȋntr-un autor ce se disipă ȋn marginea textelor, un chip ce se scurge ȋn clepsidră lângă romane și biografii, prin temperamentul şi sabia textului vin ei ȋnapoi, golași, mincinoși, aiurea. Ȋn adânc lucrurile sunt clare dar noul val de critică, mai lucidă și mai relaxată ȋn raport cu o istorie ȋncurcată și rea, ar trebui să vă purice şi să vă decidă aortele, decapilarizeze, să vă scoată din nou unghiile şi uite am săpat ȋn Goma şi am găsit uriaşul, mușcați din el, ȋnțeapă, vindecă, se ceartă cu romȃnii, cu evreii și cu rușii. Pȃnă la capăt.
L-am cunoscut pe Marcel Petrişor ca profesor de franceză ȋn Spiru Haret şi l-am vizitat de câteva ori ȋn vila lui de pe Ştefan Furtună, m-am bucurat de secvenţele ȋn care ȋl pomeniţi ȋntrebându-mă despre semnificaţia tăcerilor pe balconul pe care ȋl ȋncărca Dom’ Profesor cu norul pipei. Dincolo de lecturi Petrişor are o seninătate pe care a câştigat-o şi pe care nu o mai cedează chinului, poveştii mereu repetate, m-aş fi bucurat să ţipe. Dar făcând suma am un nou ȋnţeles şi pentru aceste timidităţi ȋn care mi-am reprezentat, adolescent, pe scriitor ca Scriitor, căci altul nu ştiam pe vremea aceea să meargă pe stradă și să bea cafea la colț.
Domnule Goma, ar fi trebuit să vă citesc ȋn urmă cu vreo cinşpe ani, pentru asta nici eu nu ȋl iert pe Liiceanu, să-mi spuneţi dacă să-i rup un picior.
Cu batista ȋn vânt, din Amsterdam,
Radu Botta
Bună dimineaţa,
Am ajuns iar la jurnale, vroiam să vă spun că mă bucur foarte şi că ȋmi par singurele lucruri clare. Fiecare frază te unge pe inimă. Ruşine pentru generaţia asta jună care nu a reuşit să facă pasul şi nu a forțat schimbarea prin cultură căci politic şi economic nu e deajuns, stăm pe loc și ne batem cap ȋn cap. Dar rușinea e așa, ceva burghez, privești și n-ai zice. Trebuie să ne luptăm nu cu o generaţie ci cu două-trei, cinci.
Vă urez putere de muncă şi să vă mai certaţi cu ei o mie de ani, sper să ȋmi apară și mie un volum, multe din eseuri sunt deja online dar nu le citește nimeni. N-am nevoie de editor, mă difuzez singur din Amsterdam, mă şi strig ȋn Cișmigiu, pe scăunel, dimineaţa. Ȋntradevăr aţi ȋmpuşcat două raţe la distanţă de un secol cu acelaşi glonţ dȃnd modelul de rezistenţă etică ȋn dictatură dar şi cel de rezistenţă etică ȋn libertate, tot dumneavoastră, singur. Din generaţia ȋncercată, furișată, scăpătată ȋn pogonul ăsta de cultură, sunteţi singurul om pe care ȋl stimez, restu’ e vai de curu’ lor. Straniu că ȋntradevăr nu mai e nici o disperare metodică, eminentă, totală, printre atȃția suferinzi.
Manolescu, Liiceanu şi Pleşu nu au nici o vină, am descoperit recent, să facă ce?! Vina o poartă tinerii care s-au izolat şi ȋmprăştiat ori sunt camuflaţi de tăceri inexplicabile. Dacă şi-ar pune mintea ȋn două săptămâni ar rezolva cazul. Dar nimeni nu acceptă provocarea din motive de recuzită: marionetele păltinişene şi paraziţii de pinacotecă s-au transformat ȋn administratori şi sunt trataţi ca atare. Cultural ei nu importă doar că ocupă spaţiul culturii fără o sarcină anume, sunt mai la margine decât un ziar de duminică. Modelul din care au ieşit e mort şi doar atitudinile şi perversitatea indivizilor mai mestecă ȋn ciorbă, din ce ȋn ce mai rar. Nimeni nu le anunţă moartea la locul accidentului pentru că toţi mănâncă din cadavre, aşa-s românii, trăiesc bine mersi cu mortu-n casă.
Discuţia ca atare, critica și ȋnjurăturile e decât operaţie de ȋmbălsămare. Interesant de căutat, ȋn aceeaşi ordine de idei, dacă nu un nou model şi dumneavoastră aţi putea da o prognoză – aduc finii curcanul la Paris? -, măcar câteva vârfuri de lance ce să catalizeze un nou moment românesc. Ce vine dup’ ăştia, nu vedeţi că nu mai vine nimic?! De asta sunt ei periculoşi la urma urmei, nu pentru poziţiile la drept vorbind hilare pe care le iau, mă ȋndoiesc că Pleşu, Liiceanu, Gȃdileanu sau Ghici mai scobesc jurnale ȋn genere decât răsfoind la stop, ȋn maşină. Ard iarba şi otrăvesc fântânile, cam ăsta e "Războiul" lor, contaminează, paralizează, cumpără și trag la groapă pentru că nimeni nu se mai luptă cu paradigma asta din România. De se va găsi noua vârstă, fiţi sigur că vi se va cere să trimiteţi steagul, domnule Goma. Din răspărul jurnalelor se vor ȋntȃlni unii cu alții, ȋncep să cred, se vor ȋntȃlni ȋn dumneavoastră așa cum vă citesc acum ȋn tăcere. Vor vorbi.
Sper să nu vă supere unele dispoziţii mai deşucheate din textele mele dacă veţi avea răbdarea, nu cred că e o soluţie să fii mai bun decât ei, trebuie să fii şi mai rău, simultan, să poţi răzbi,
cu multă simpatie,
Radu Botta.
Să nu uit: un gând bun şi pentru Petrişor.
Schiță pentru o scrisoare netrimisă
Român nu se mai defineşte prin drama popor/neam ȋn faţa celorlalţi prieteni/dușmani ci prin hazardul câtorva indivizi ȋmpotriva românilor ofiliți, trecuți prin ceremonia depersonalizării.
Etic: afirmarea Adevărului nu mai e un moment ultim, lămuritor, de ȋmpăcare, ci românii ajunşi ȋn confruntarea cu Adevărul aleg căi de mijloc. Aportul etic otrăveşte, nu luminează, ȋntunecă tensiunea vitală. Să ştii e de rău augur. Zȃzania Adevărului.
Atitudinile nu funţionează și nu aduc, ideile nu circulă decât negociate de context ce impersonează cronic mesajul, vezi acuzaţiile de antisemitism. Lui Goma i se pot reproșa atitudini culturale, de cele mai multe ori politice, nu rasiale ori criminale. Iar politicul şi cultura e confruntare, Dojana e ȋnsăşi legitimitatea discuției. Ȋn logică se formulează argumentul, ȋn cultură se formulează atitudinea. Atitudinea nu poate fi corectă, ea nu e decȃt fidelă/infidelă.
Lipsa capacităţii critice prin care ceva se pune la mijloc pentru că este deja la mijloc și rupt de solemnitate, apodictic ȋn presse credo. O lume cultural amorfă ce nu reuşeşte să identifice şi exploreze resursele propii de luciditate. Goma rămâne un marginal.
Demascarea se face Mască ȋn aceeași practică la cartofi comunistă, iată de ce mulţi vorbesc pe tonul lui Goma, ne hrănim zilnic cu o astfel de atitudine, e peste tot, ȋn ziare, la televiziune, din mijlocul vocilor care se amestecă ȋnsă numai Goma are dreptate, e vocea justă. Care este avantajul şi cum se diferenţiază această voce? Ce este până la urmă diferenţa dintre fundamentalism etic – să judeci ȋntâmplările şi oamenii ȋn absolut - şi retorică.
Cum ne ghicește, e limpede că el vede ce nu reuşim să deslușim, dar e preocuparea pentru subiect, biografia, sau poate o trăsătură de caracter? Dacă e trăsătură de caracter cum se face că Goma e singur? De ce nu sunt cel puţin cinci aievea?
Dislocările de care avem nevoie pentru a situa altceva, a realcătui timpul, este ȋnsuşi Goma, nu e alt război pentru a califica şi destitui om cu om, idee cu idee din ce ce s-a petrecut. Funcţia lui culturală suplineşte din perspectiva unei răspicate conştiinţe istorice şi a unei devastate experienţe personale ceea ce noi, ca şi generaţie nenăscută, ar trebui să o realizăm din alt resort, al unei lumi ce vine – dar o lume pe care nu o cheamă nimeni. Ȋn Goma trecutul românesc de dinaintea sovietelor se ȋntâlneşte cu Nimeni, cu Noi.
Goma supra/numește Contextele. Claritatea lui e surprinzătoare cu privire la interesele de grup pe care nimeni nu le defineşte ca atare ȋn presa/cercurile de discuții pentru că fiecare face parte dintr-nu grup care se filează, compromite şi tace reciproc. El clarifică interesele/camăta de grup şi interesele/poltronerie personale care sabotează interesul general/rȃvnă, numeşte şi care ar fi acest interes general, numindu-l național.
Goma nu-ţi lasă opțiunile, fură cumpăna faptelor: condamni cu el tot ce se petrece şi evident că o faci. Ȋţi oferă şi argumentele. Ce vede Goma şi noi nu reuşim să obținem? Simplu: agresiunea. El identifică şi măsoară cum e agresiuna iniţiată, ȋntreţinută, argumentată. Trăim ȋntr-un cadru deformat de agresiune, vociferăm din mijlocul brȃnciurilor. Nu mai sesizăm Meduza partinică, justificăm grăbit și aiurea. Nu Goma e cel care agresează, care se ceartă cu toţi etc, ci el sesizează şi ȋn/scrie fapta agresiunii.
Goma are dreptate, Și?! Să ştim cât suntem de ticăloşi?! Care-i miza, de ce am şti, ne ajută?! Să ne privim ȋn oglindă? Nu am mai putea trăi unii cu alţii – dovediți (ȋngeri!) -, ar trebui să nu mai acceptăm ceea ce se postulează ori măcar filtrează greșit. Trăim ȋntr-o lume care are un şir de convenţii ce ȋi asigură vitalitate, dacă unul spune: ăsta e adevărul! Ok, dar arată-ne cum am putea trăi astfel, dă-ne o nouă lume, adevărul nu e ȋndeajuns. Nu avem resursele de a tocmi o lume, una despre noi, ca aceea despre care vorbeşte Goma. Dar asta e și cheia textelor lui: renunțăm să tocmim o astfel de lume.
Goma e recursul la Povestea Ȋntreagă. Fără biografie și bibliografie, suntem desprinși, pricepem numai fragmente, culegem numai pe spicuite ceva din celălalt, ȋntȃlnirile ȋn Precar. Din acest slab contact iese o lume strâmbă cu ierarhiile tulburi. Goma corectează, e singurul. Are un interes continuu către ceea ce numim Povestea Ȋntreagă.
Nu-s două baricade whatsoever, organizarea pe nuclee se amplasează ȋn cerc falsificȃnd gloanțele și scoțȃnd fum rece, nu se poartă nici o dispută, dar nici una, esențial nici UNA. Nu-s controverse decȃt de la intelectualitate – așa numită -, către Putere (abstract, cearta cu Nimeni). Cărturarii ȋși măresc astfel valoarea de piață și cȃnd se vȃnd, cer cȃt nu face. Intelectualitatea nu dezbate de una singura ȋntre/cu printre ei/ele. De unde o tectonică a tăcerii: discuții care nu se duc. Apoi tema e una: Puterea. Intelectualii se adreseaza exclusiv puterii argumentand un singur canal tematic fără a construi o alternativă, o discuție stearpă care se transofrmă ȋn mediu, ceață culturală, vezi revistele de cultură. Ȋntr-o continuă falsă contingență căci nu angajezi principii fără să riști imperativul lor. Și cultura are un alt obiect,puterea și cultura sunt ȋn raporturi de indiferență ȋn adȃncuri.
Sunt certați la cuțite dar apar ȋmpreună, vorbim despre oameni singuri deja, e imposibil să nu simtă fiecare astfel momentul, firidele, crevasele individuației. Dar grupurile sunt ca fondurile de pensii: te retragi și trăiești din ele, de aici trebuie pornit. Nu la retezarea lor ȋn grup. Autorii romȃni – sunt toți ȋn Goma – nu am timpul și savoarea lor, literar și gastronomic sunt pe dietă, carne și fructe. Trebuiesc ori scopiți pe ȋndelete căci au organe vagi și ȋndoielnice, de suprafață, ori ignorați. Ȋn fond faptul scriitoricesc este lȃngă scriitori ȋn sensul ȋn care scriitorii – cȃt sunt – se văd pe stradă, prin fotografii, serile vara, pe garduri, pe fețele oamenilor. Poți cuprinde scribii unui oraș fără să citești nimic, scriitoreala e ca natura, la suprafață. Nu-mai-sunt ȋn două variante, ei-care-au-chitit-o și ei-care au zbȃrcit-o. N-au fugit din confruntarea cu realitatea și conștiința etc, nu puteau confrunta, pe scurt ei nu știu despre ce vorbiți. Asta e formidabil. Subiectul este ce va fi.
Liiceanu: avem noi clasă politică autentică? Nu se ȋntreabă dacă avem o intelectualitate autentică. Ȋn mod efectiv clasă politică autentică avem, ne reprezintă ce avem: politicește suntem cretini. Intelectuali n-avem, nu ne reprezintă ce avem: a ști/ acționa/obține/ preda mai departe.
Argumentele dulci. Știm-noi-cine se mȃntuie din contextul general ȋn cel personal folosindu-se de argumentele dulci. Ȋi judecăm cum ar fi trăit ȋntr-o țară cu bătăi, ȋnchisori, lagăre etc, dar ei nu au funcționat niciodată ȋn acest context – au fost dintotdeauna niște particulari -, ȋl neagă dacă nu sunt surprinși. Nu au realizat cu necesitate acel context la vremea lui, cu atȃt mai puțin ȋl vor accepta a posteriori. Formulele negaționismului sunt capodopere etice, lucrări ȋn filigram, la concurență cu tratatele vechi de justificare a sclavagismului. E semnificativă replica lui Marin Preda către Petre Anghel: nu pot să mă ȋntȃlnesc cu Noica, mă va condamna că am trăit ȋn libertate ȋn timp ce ei au fost stȃlciți ȋn bătăi. Ce a ȋnsemnat ne-ȋntȃlnirea aceasta?
Pleșu spune: omul politic are un raport constant cu Puterea. Nu cu oamenii? care este raportul cu ne-Puterea, fenomenologic: de la mersul ȋn mașină pȃnă la spiritele HDTV (high definition television). Nu o să mai găsiți timpul și nevoia să ȋi răstigniți, nu au pretins lucrurile pentru care sunt acuzați și nici nu au ȋmpiedicat dacă e drămuit cu finețe, nașterea unui alt timp. L-au așteptat, ca și noi. Și cȃnd n-a mai venit, l-au simulat!
Puterea e subiectul, chiar și acum, numai: ce drege. Puric ocolește asta dar cade ȋn alte gropi ale Puterii: e boier. Majoritatea trag ricoșat. Puterea nu mai face multe, nu mai contează cine conduce, americanii au un afro-american, importă numai ce facem noi. Puterea a dispărut. Raportul constant cu Puterea, prăsila puterii a rămas numai.
Indivizi ce numesc lucruri pe care n-au de unde le ști mi se pun la masă prin București, pe terase. Am stat ȋn gazdă la generalul Munteanu, al doilea om după Pacepa. Căutam din ușă ȋn ușă o mansardă și el m-a primit, de unde să știu?! După care am fost sedus literalmente de codurile prin care securiștii se ȋntrețin, ce aptitudini hermeneutice au ăștia, alchimiști ai aparențelor, vrăjitori ai semnelor și subȋnțelesului, arhivarii. Imaginea Securității ca Brută e simplistă, Securitatea e Orice. Ea nu a dominat cel puțin ȋn ultimele decade maltratȃnd fără scrupule ci era pur și simplu mai deșteaptă, nu a funcționat ȋn cȃteva cazuri dar rare ȋn care confruntarea a fost necesară. Ne-a ȋncuiat pe toate fronturile, ȋn marea cotonogeală națională.
Despre ofițerii care se pun la masă, nu mă supăr. Nu izgonesc pe nimeni, mi-am zis, nici pe Dracu’ dacă se pune la masă. Deși au un milion de amănunte cu totul indiferente, nu știu ceva esențial ȋntr-un mod atȃt de straniu și de tenace. Pe de altă parte, nu ȋnțeleg ce vor deși mi-or citi articolele online unde mă dezvinovățesc ȋn neștire. Cum se face că nu știu nimic?! Ce caută ei să știe? Le spun că sunt republican, alteori regalist, vreau crime și să alung evreii din țară, alteori sunt la rȃndul meu un evreu persecutat sau vreau să-i racolez din partea rușilor. Că nu știu mă onorează. Pe de altă parte, codurile lor sunt același pe care le-am văzut folosite de Liiceanu și Pleșu, emisiunile sunt pe Youtube, vă invit ȋncă o dată și vă propun poate, deși s-ar putea să aveți cheia scenariului. Cărturarii noștrii vorbesc unul despre altul, excludeți orice spectator ca și referent al discuției, veți vedea că ei și ȋn fața televizorului sunt singuri, izolați, compleți, stabili. Aceste coduri ȋn care ei se referă unul la altul, subtilitatea, grația sugestiei, atacul, sunt, mi-am zis, aceleaşi! Cu cele pe care securiștii de la masa mea le practicau, pe care le admirasem, talentele de hermeneuți! Cu o singură diferență, importantă: Pleșu și Liiceanu știu, sau ar ști, despre mine. Securitatea nu e o instituție ȋnscrisă la Primărie, ci o limbă. Din asta s-au prins Iliescu și Pleșu atunci la ȋnceput unii de alții, și nu ați reușit să vă prindeți dumneavoastră: pentru că ei vorbeau la fel. Acum, de pus limba viespilor ȋntr-un volum, cum ați spune, sȃnge și căcat.
Din codurile acestui teatru mai surprinzător este palierul ȋn care se afirmă Adevărul. După care se pune brȃu de zahăr la pahar: suntem aici, doar aici, vorbim despre această situație. Te invit să vorbim despre ei, cu ei, și ei să nu sesizeze, o să-ți placă. Pe de altă parte ȋmi rezerv dreptul de a te ataca, de a-ți spune și ție părerea, de a pune ȋntr-o fabulă ceea ce știm unul despre altul, să văd cum te aperi. Pȃnă aici, toate bune. Dar o problemă mai gravă ȋnsotește acest joc sau acest joc sunt toate, Romȃnia, istoria, eu, tu etc, pentru că ei nu se mai referă la istorie – sau psihologie, sentimente etc – ca la un fapt, cronologie, date care te determină, ci ca la sistemul meu de istorie contra sistemului tău – pe care eu ȋl determin -, ȋntr-o devălmășie și confuzie referențială, ca la un sistem teoretic, descompus, ȋn care unii mai inventează, asta e. Ei nu sunt oameni de fapt, ei pornesc să fie. Și nu mai ajung: e complicat!
Des/facerea limbii cum s-au mai făcut graiuri cu dicționarele pe masă. Pȃnă cȃnd nu vom ȋnvinge mise-en-scene limbii vor apărea reȋncarnări ale cărturarilor noștrii și mă tem că reȋncarnări și ale dumneavoastră, care țipați din supă, uite-i p-ăștia! Lor le e răcoare, dumneavoastră sesizați glaciația. Am o explicație pentru ceea ce se petrece ȋn Romȃnia dar nu am pentru ce nu se petrece ȋn Romȃnia: Goma. Ei nu au plăceri de ticăloși, decȃt că toți au, dar au delicii de hermeneuți. Oglinzile sparte care ne cad ȋn cap, metatextul – ȋi spuneam prietenului meu cu securiștii la masă: X… mă ȋngroapă Metatextul… Vin ca un buldozer, ca un glob de Crăciun, ca frunzele uscate din muson, milioane, te ȋngroapă ȋn fapte, ȋn oameni și locuri numind la ȋntȃmplare, nu mai știi cȃnd ai fost privit și cȃnd nu, ȋncepi jocul cu mărgelele de sticlă și ȋntr-o dupăamiază, după fluturi, comiți o crimă. Crima dispăruse ȋn metatext, cum ștergi faianța ȋn armată de un milion de ori fără să te mai ȋntrebi dacă e bine, dacă e necesar, dacă e murdară, dacă e faianță, dacă ești tu. Omori vorbind, asta ȋnseamnă limba. Și cȃnd ȋmpuști pe un nenea, la fel, pe tine te-au ȋmpușcat alții dinainte, cu faianța. De asta sunt Răul Absolut pentru că ei pot fi absolut și asta e limba. Securistul pe care ȋl pusese Stalin copăcel pe ulițele Rusiei, ȋi cumpărase nădragi și pistol, nu mai e același cu cel care ȋn 2009 ne mai ține calea, s-au mutat genetic și pistolul s-a absorbit. Realitatea lor, ȋmi spuneam, este mai mare decȃt a mea, pur și simplu sunt un strat tectonic pe care numai un cutremur l-ar putea răvăși.
Nu vorbiți limba spurcată, ȋn ce mă privește sunt contaminat și am renunțat să mai fac dușuri chimice, nu știu să o uit. Aș dori altceva, și mai fără speranță: un dicționar dintre o limbă veche, așezată ȋn confuzii și retorică vinovată, și una nouă, ȋncă nu am găsit-o, s-ar putea să fie și mai veche, chiar m-aș bucura să recurgem la alte ȋnțelesuri – la primele – căci trebuie să punem altceva ȋn cuvinte sau mai degrabă altcumva. Reeducarea, de ce n-am recurge și noi, avem nevoie de ei dar nu chiar de ei, mai mult de respirația lor sau nu, că e otrăvită, dar nici de hoitul lor n-avem nevoie. Cȃnd v-am propus să-i rup picioarele lui Liiceanu mi-ați spus să-l las. Dacă picioarele trebuiesc rupte, capul trebuie ȋntors. Nu pentru că servim vreun bine ȋi vom trage cu botul din iesle și nu pentru iesle, ci numai pentru a le da alte jucării, lor și clonelor, discuția serioasă așa cum o duceți dumneavoastră nu merge. Trebuie să facem jucării din subiectele astea, țară, pușcărie, morți de mizerie, foame, trădare etc, și cum poți să faci jucării din ăștia?! O soluție să-i pui să ȋnvie pe Gyr, pe Ghica și să se joace ei la rȃndul lor, din frazele tale. De Patapievici nu pomenesc, Patapievici e nebun, cu el nu ne jucăm. (Arghezi: “cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe”.)
Morala e un domeniu de creație, plasticitate, creativitate, spune Pleşu, morala ca plasticitate e de fapt Opera Omnia, opera centrală de adevărat conducător de oi şi alţi creţi, mai răzleţi. Romȃnia ȋn acest moment al ei, a surprins bine. Pleșu a ajuns ȋn echipa lui Iliescu dar nu a venit din nici o formațiune politică și Securiștii au piratat prin cei doi elevi ai lui Noica tot ce mai rămăsese, nu e asta un exemplu de plasticitate, ce vrei mai mult. Și mai Bine. Noica-model a murit de tumori: vezi diferența ce delicat mȃnca Noica, episodul e ȋn textul bunului Petre Anghel, și compară asta cu burta lui Pleșu. Iar Ţuțea-destin a murit de cuțit ȋn coaste: Marian Munteanu.
Domnule Goma, am avut iar o săptămȃnă romȃnească la Amsterdam și ȋmi propusesem să iau cinsprezece grame de ciuperci halucinogene să mă zbor ȋn Paradis, trebuie să mărturisesc ca o tristețe halucinatorie, și cȃnd iau ciuperci tot ȋn Romȃnia ajung. Nu mă mai pot intoxica, sunt otrăvit pȃnă la capăt. Vreau să scap de subiectul ăsta.
Mai spun și ceva cu sens, lansează cărți, televiziune, comentar, orice ai spune dacă spui pe toate găurile, tot se aude. Au contract cu Nătăflete, cei cu școala fidelității precise ca și meseria de a scrie sau meseria de a nu scrie, publicul face un contract. Cei ce tac sunt baza pentru ca nu au curajul de a intra ȋn conflict, nu rentează, prestigiul este ȋn mare parte frică sau indiferență disimulată. Carisma HDTV, high definition, indică și ȋnlocuiește livrescul. Nimeni nu mai caută argumente ȋmpotrivă pentru că nu mai sunt instanțe care provoacă discuția ci sunt guri care trăncănesc morărește. Dealtfel arhipelagul culturii de prestigiu e susținut de Securitate, un construct al ei, așa cum este și cel politic.
Discuția ȋnseamnă trădare ȋntr-un fel foarte specific, cea filozofică, a te analiza, a te curăți, a te critica, a te neutraliza unul pe altul și a o lua de la ȋnceput, tu ești pentru celălalt o sursă de informații, un partener care nu mai contează să aibe o valoare morală ci să reprezinte o provocare mai mare. Numeați partizanatul dintre intelectuali fiind al celor ce-și fac servicii unii altora, ȋși fac și deservicii dar ei sunt fideli acestor deservicii pentru Provocarea ȋn sensul augmentării, nu ȋn sensul argumentării.
Cum trăiesc Adevărul acești oameni, căci iubirea de Adevăr e ca iubirea de femeie, ȋn toate pozițiile. Iubesc și mă-nchin la banda desenată cu Pic și Poc pe care ați ȋnceput-o cu Liiceanu și Pleșu, Pic- de-pe-scaun-ce-deștept sunt și “Poc”-uite-ai-și căzut, adică filozofia ţonţoroi pe mormântul lui Noica și ȋn general prin cartier. Adevărul poate fi trăit extatic, cum face Puric, l-a fulgerat și i-a ars toată biblioteca. Sau o iubire de Adevăr cochetă: Pleşu, şi el a fost pe muntele Athos, și el a ȋnvățat ceva, vorbește de portretul omogen al unei țări imediat ce a coborȃt de pe munte care l-a inspirat așa cum a venit Ceausescu din China, și el a venit inspirat, e drept, alți oameni, alte drepturi, alte dimensiuni ale demagogiei. Nu poţi iubi Adevărul cu un organ pe care nu-l ai, cu organul vecinului. Concluzia : orice le-ai spune și oricum ți-ar da dreptate, rămȃn departe, fruncea.
Ce au ȋnvățat? Ei vorbesc despre Schitul Prodromu ca despre o cazarmă, au avut vedenia ȋnregimentării, a societății cu un crez și care muncește ȋn ordine, au avut de fapt una bucată viziune: Comunismul. Asta au văzut ȋn schit. De ce? Pentru că asta văd ei cȃnd privesc ȋn Sus. Dacă Pleșu vorbește despre mănăstire ca despre o cazarmă, nu mai e decȃt o vȃrstă a celor care au trăit Revoluția deja formați, nu-i putem măcar face să viseze pentru că ar face aceeași Romȃnie, ar visa ȋnapoi, dacă mi se permite. Ce au visat și văzut ȋnsă ȋn “cantonamentul sever”, cum numea Pleșu Păltinișul ȋntr-o scrisoare a lui Noica trimisă lui Arșavir Acterian. Ori poate Noica i-a pregătit să ia “puterea ȋn cultură”, un fel de comando ceresc.
Critica – demascarea, avem nevoie de ea oriunde și oricum.
Pleșu amintește, emisiunea e publicată pe net, de atelierul de cizmărie din cadrul mănăstirii. De minunea atelierului de cizmărie, ordonat, formidabil – din aceeași viziune a ieșit Ceaușescu! -, deci un materialism cras, un materialism așa cum numai Teodorescu poate avea, și acesta cȃnd vorbește de mănăstiri enumeră ornamentele, țurțurii de pe clădire, un istoric deci fără conştiinţă istorică, așa cum e Pleșu e un teoretician fără vocație de bibliotecă. Un Vasile Conta care l-a citit pe Arghezi. Și care ȋncă mai aleargă.
Aș prefera să fiu omul cu Ȋntrebarea, nu cel purtator de Bine, pe mine Ȋntrebarea mă duce, cum pe dumneavoastră v-au dus cam departe răspunsurile. Pentru generația tȃnără sau care a atins maturitatea – fizică, nu geologică – trebuie să mizăm pe altceva, răspunsurile sunt ȋn comă. Dar nu cu ȋntrebarea dilematică, ci cu ȋntrebările ȋnchise.
Vreau să lămuresc și problema talentului, că e dispută. Talentul e instrumentul care se pune ȋn slujba mesajului, deseori ȋl ȋnsumează. Măsurȃnd contribuția vocii, gesticulației, adjectivelor, spunem că aveți talent. Talentul este ȋnsă indiferent unui mare scriitor, sunt nume imense ale literaturii universale care n-au avut pic de talent. Dar au avut vocație.
Aceeași dexteritate hermeneutică, ezoterică, precum securiștii, Pleșu și Liiceanu, același teatru: noi, ei, tu, el, aceeași mise-en-scene mentale, ȋncurcați ȋn perdele. Dumneavoastră dezvăluiți, demascați, raportul nu poate fi modificat prea tare. Interesant este de măsurat cȃt v-ați certat cu Ceaușescu și cȃt de unul singur pentru că nu sunteți acceptat nici ȋn situația de relativă libertate. Dușmanul dumneavoastră nu este măcar comunismul și Cizmarul. Și pe vremea ȋmpușcatului v-ați certat cu altceva, cu altcineva, din altceva. E interesant de pus ȋn ordine asta.
Ȋn contra a ceea ce se nărozeşte ȋn ţară, trebuie considerat locul cavaleresc al celui care ȋşi dă foc, (ȋn sensul unei arderi totale!) acest loc trebuie păstrat. Goma e important și dacă n-ar avea dreptate de acolo de unde e, başca numai Goma are dreptate, deci are dreptate la pătrat. Locul Goma, cel care se desprinde, este bătut de ruși și apoi de toți ai lui și care se ȋntoarce ȋnapoi restaurȃnd din cenușă – pe hȃrtie! – o comunitate de cataleptici – pentru și ȋmpotriva lor ȋnșile! -, de oameni peste care s-a tras uşa de la frigider și au adormit ȋn frigul și ȋn bezna unei ideologii. Uneori o comunitate e ȋn pumnul unui singur om, straniu că acest fapt să se petreacă acum, ȋn epoca internetului, cărților, dar suntem la fel de lenți, păstrăm ȋn ciuda furtunii un ritm aproape neolitic al receptivității, suntem mai rapizi dar nu mai repede, spunea cineva. Iată că o comunitate ȋn vremuri postmoderne poate să ȋși strige legea printr-un om. Și ȋncă.
