Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

23-04-2000

Ca ȋntâmplări: povestea de la grădiniţă, din faţa geamurilor, privind norii. Apoi fetele din melc, care săreau aruncând pietre, pe alee, ele fugeau mereu şi pentru a le aduna, desenam melcul şi le strigam.

De ce să mă ȋntreb tot timpul cine sunt şi să nu primesc transformările şi surprizele unui flux care mă traversează, ȋţi trebuie o capacitate de rege, să priveşti viaţa cum ţi-ai privi poporul – căci de vrei să-l schimbi, el se va răzbuna.

Din primul capitol, al copilăriei, trebuie să se desprindă un anumit gen de fantastic care să predetermine ceea ce se va ȋntâmpla ȋn continuare. Abia câteva ȋntâmplări, un joc, dar care nu e legat de teatru ȋn felul ȋn care ȋl prezintă Goethe, nici Hofmannsthal, e mai degrabă legat de o enigmă decât de evocare.

Goethe, “Wilhelm Meister” I, pg 68: “Da du noch Direktor unsers Puppenspiels werst, wie oft wurden neue Kleider für die Zwerggesellschaft gemacht?”

Ȋmi pot ȋnchipui că maman a mărturisit – şi nu pe de-antregul – ȋntâmplarea, pentru ca fratele tatei să nu-l fi căutat mai apoi, să afle din partea lui ceva pentru care ar fi condamnat-o dacă nu ar fi ştiut. Este cea mai plauzibilă explicaţie;

Când a dat Carmen la facultate, a fost destul de greu, atunci, cu decreţeii, şi a mai fost bolnav puţin ȋnainte, a umblat prin zăpadă ȋmbrăcat subţire, Robert era ȋmbrăcat pentru toamnă. O iubea pe Cătălina de la care are un portret, făcut din memorie, ȋn profil, cu mâna lui, i-a dat toate scrisorile dar portretul – e cam tot ce mai are, ar fi vrut să i-l dea şi pe el, dar când a ajuns la ea, era altcineva care o ţinea de mână, şi el cu desenul… La liceu s-a descurcat mai bine, a fost chiar frumos la bal, unde s-a deghizat ȋn diavol, cu mască, coadă de vată, bărbiţă vopsită cu tuş, mustaţă, l-a chemat chiar la microfon, dar avea o faţă aşa senină, oricât se chinuia să se ȋncrunte… restul erau ȋmbrăcaţi ȋn cowboy şi ţigănci. Ca diavol, când a intrat, a spart firma. Ȋn fine, mai erau zeiţe, prinţese, mirese, roşioare şi morcoviori, dar când a venit dracul – a ȋnnegrit totul. Copil fiind, a locuit ȋn Ozana, era acolo un parc, cu băncuţe, civilizat, şi unde venea duminica fanfara. Apoi mergeau la biserică şi apoi ȋntr-o vizită. A fost şi la Barcelona unde are câteva rude, violoncelişti. El ştie să cânte la pian şi chitară. I-am spus ce mi s-a ȋntâmplat cu maman şi mi-a răspuns că da, senilitatea are ȋn ea un soi de inteligenţă, când derulezi amintirile, pe patul morţii. Ȋn armată, antrenamentul era de felul următor: ȋi ȋnvăţau să facă gropiţe după care fugeau, se aruncau pe spate ȋn ele şi trăgeau ȋn sus. A făcut armata la infanterie dar, după cum se vede, erau la aviaţie. La spital a stat mai ȋntâi zece zile ȋnchis, l-au luat când a ȋnceput să dea cu pumniii ȋn scaun iar taică-său stătea ca boierul pe canapeluţă. A vorbit direct cu ei, au spus că nu merg la spital, şoferul plângea, ȋn fine, a fost bine până ȋn ultima zi când l-au ras ȋn cap, viruşi adică, aiurea, că de data asta nu l-au luat de pe stradă, era frumos că aveai televizor, casetofon, chiuvetă, tot, ȋn cameră, dar “eu m-aş fi dus să muncesc pământul pe undeva, dar nu aveam unde”. Robert ȋmi atrage atenţia nu cumva să public ceva din notele pe care le luam ȋn timp ce vorbea, pentru că acestea aparţin familiei. A mai avut un unchi, un oltean mic cu mustaţa groasă care a murit pe la vreo şaptezeci de ani, deci nu a rezistat prea mult; făcea tot felul de motociclete, biciclete, motoraşe, se ocupa de fiare. I-am povestit un vis şi i-am mai spus că e bine să le notezi pentru că ele se pierd cel mai repede, dar Robert ştia să le transforme ȋn amintiri şi dacă ȋşi atinge capul ȋntr-un anumit loc, unde sunt ele, poate să ajungă foarte uşor la ele. Ȋn urmă cu trei zile a stat cu Cătălina, a doua zi a căutat-o toată ziua, prin toate locurile, pe la cunoscuţi, a treia zi a găsit-o acasă, a enervat-o, l-a trezit din somn pe frate-său; Robert ȋncepe să povestească cu mimica feţei, care se adaugă ȋn mod bizar gesturilor lui şi aşa extrem de accentuate, unei anume ȋncordări a dinţilor prin care trage cu forţă aer ȋn piept la fiecare câteva cuvinte pe care le pronunţă. Relaţia cu Cătălina este una de aşteptare, nici el nu mai poate aştepta prea mult, dar e deschis şi direct, ȋi poate spune ce simte, cât mai poate sta lângă ea, o atenţionează: vezi că o să vorbesc cu cineva, vezi că am vorbit cu cineva, vezi că a venit cineva la mine, vezi că o facem. Adevărul e că sunt o groază de curve, pe care nu le mai suportă nimeni, nici măcar curvele spovedite. S-au săturat şi ortodocşii şi catolicii de ele, le ştiu deja, pentru că le-au ciocănit chiar ei, curve care se roagă, prin icoane, se bagă pe sub mese şi ştiu toată predica. Robert priveşte cu ȋngrijorare, din nou, la notele mele, apoi la capul meu şi mă sfătuieşte să-mi las loc şi pentru propia mea gândire. M-a ȋntrebat dacă am apreciat portretul pe care mi l-a făcut, nu ştie exact dacă seamănă, poate că nu, căci a haşurat prea mult barba, dacă trăgea prea mult de umărul obrazului trebuia să-mi facă urechea ȋn vârful capului, nu mai avea spaţiu pe pagină. Lui i-a plăcut ȋn special acel craniu de cristal pe care l-au găsit ȋn America, e formidabil. Au găsit şi la noi un picior de robot din aluminiu, dar nu e aşa interesant. Tocmai a vizitat-o pe mătuşa-sa, care s-a liniştit când a auzit că nu are nevoie de nimic, l-a servit cu supă, apoi cu pricomigdale, nu au nici ei…; ȋmi interzice să iau note despre acea vizită, căci ei au doar opt milioane pe lună – adică atât cât să trăiască bine, de unde să-i fi dat şi lui ceva; mătuşă-sa umblă prin casă ȋn ciorapi, e linişte, civilizat, lui nu-i rămâne decât să intre ca un sfânt, să mănânce ca un domn şi să plece ca un necunoscut.
Am ieşit amândoi afară din bar, ȋncepuse să plouă rar, am mers cu feţele senine, ȋndreptate spre cer, ca să alungăm norii.

Ce păcat, că singurul om de geniu pe care l-am cunoscut, este deja nebun; sau, mai rău: este doar nebun.

24-04-2000

N-a fost o alegere să mă ȋntorc asupra mea, aşa cum alţii au făcut din aceleaşi motive lucruri care nu-i privesc, pentru că e un timp ȋn care nici sfârşitul şi nici ȋnceputul nu sunt lucruri evidente, pentru a se vedea ceva.

Atât starea fizică cât şi cea psihică mi se schimbă foarte repede, nu mai ştiu de la o zi la alta unde să-mi regăsesc concentrarea, unde lejeritatea, mă redescopăr din ce ȋn ce mai sănătos dar şi cumva ameţit de atâta mâncare. N-aş mai fi putut continua ȋn starea de fragilitate ȋn care eşuasem, ȋmi trebuia ȋnsă timp să mă reacomodez; să mă ȋntorc din cofeină.

25-04-2000

“O să mor ca o insectă/ Care zboară fără sens, / Ȋn toate direcţiile posibile / Şi imposibile.”

Spune Robert Isaac Steurer ȋn cartea sa de versuri “Umbre ȋn lumină”, 2000, Editura Regală, unde pe lângă unele lucruri formidabile, sunt amestecate rotunjiri şi bălţări ale celor ce-i gestionează talentul, căci el nu pune titluri la poezii: “asta e treaba lui maică-mea”. Talentul unui nebun, ceva atât de frumos, de amplu, de tragic.

“Iată-l nebun, vine! / Te aştept, doboară-mă!”

Au desprins din vorbele lui Robert câteva cuvinte ce păreau a avea sens, le-au ȋngroşat şi ambalat cu grijă ȋn neologisme – când, de fapt, dacă e să aibe vreun talent, Robert ȋl are pe acela al prozei… şi Robert nu are talent, e doar o dramă, un om condamnat să vorbească prin alţi câţiva oameni, extrem de dibaci ȋn a prinde adevărul, cumva miopi, şi care se ceartă ȋntre ei. Nu cred să fie prea multe versuri originale ȋn carte, Robert e cu mult mai grav şi mai absurd decât acel autor, colectiv, care a dorit să-i facă un soi de comentariu potrivit propiilor idei despre nebunie, dramă şi adevăr. Tatăl lui ne-a ȋntâmpinat ȋn pielea goală, era un bărbat cu părul alb, barbă, abia atins de acea slăbiciune a trupului ce apare pe la vreo şaizeci de ani, alungind membrele. S-a mutat din faţa televizorului, cedându-ne o cameră ȋn care se uscau domestic izmenele, unde masa era ȋncărcată cu borcane ȋn care se mai puteau vedea resturi de mâncare. Rezemată de oglindă era o copertă: “Lumea dispărută”. Pereţii, plini de tablouri, ȋnfăţişau mari peisaje devastate de incendii, copaci din care au mai rămas doar trunchiurile, desfăşurate ȋn ceată sau fum, ca nişte semne chinezeşti. Am primit cartea cu următoarea dedicaţie: “Domnului Radu Botta, cu simpatie şi condescendenţă, REI STEURER” Nici nu se putea altfel.Am aflat că tatăl lui Robert a ȋnceput mai multe facultăţi, a continuat una, tehnică, dar nu a terminat nici una. Pentru că a fost foarte bine la fizică, magnetism, energie seismică, matematică, dar nu ştia statica. A recunoscut chiar el, cu vocea lui: “Nu am ȋnţeles statica!” ȋmi relatează Robert, nervos.Aşa zisul talent al lui Robert nu e ȋnţeles de nimeni din jurul său, cu atât mai puţin de el ȋnsuşi, care se fereşte să vorbească prea mult de faţă cu alţi scriitori, pentru a nu fi furat, e o minte adânc ȋngropată şi păzită de mama sa, care rotunjeşte versurile, cu ideile burgheze ale unei profesoare de pian, de tatăl său, care ȋn ciuda neglijenţei, rămâne lângă Robert să-i administreze medicamentatia şi ȋi readuce ȋn forţă lumea deşucheată a exceselor sale din tinereţe, care devin atmosferă, dictatură, cacialma, ori de câte ori acea insulă de absurd intră ȋn conflict cu mai bizara lume a lui Robert. Acesta din urmă ştie că nu-şi dă seama de nimic, se lasă ȋn grija tuturor şi se plânge că i se schimbă cuvintele, care devin mereu altele, data viitoare propunându-şi să pună el ȋnsuşi titlurile, ȋmpotriva mamei, “ȋntre iluzii trupul se-nfioară”, un vers care ar putea părea dantesc, apare la Robert mai simplu, căci el “are fiori pe spinare, acolo unde locuieşte frigul”, aşa cum mi-a spus mie la un colţ de stradă.Cum a ajuns cineva acolo, ȋn ȋmpletitura rădăcinilor de stejar, demult aşteptată (un drum către o minte, ascunsă ȋn pământ; apoi paralela cu lumea tatălui); ȋmpletitură din care mai răsare câte o rădăcină; dar miza este a unei descoperiri, a unei săpături ȋn profunzime, pentru a auzi acea minte, adânc ȋngropată, care dă semne de vitalitate, rare, aproape incognoscibile şi care se plimbă ca Robert prin Bucureşti, ca nebunul prin oraş.

Ȋn disperare de cauză, ȋntrevăzând ceva fără să poată fixa, mama lui Robert ȋşi asumă ȋntreaga misiune de a compune pentru el, ȋn lipsa lui, ȋn pofida lui, interzicându-i să vorbească despre sine, cum i-ar răscumpăra nebunia, vina ei de mamă de nebun.

Herman Hesse – Eine Stunde hinter Mitternacht: “Einmal wird er denen, dass seine jüglinghafte unbewuste Seele der See war, darin sie badend ertrankt, und dass er damals über ihrer verlorenen Gestalt die ersten Ringe zog, die weit und wachsend bis ans Ufer reiften.”

E important să vezi ȋn nebun pe supravieţuitor, chiar pe erou, acela care a reuşit să stea drept, să-şi aranjeze uneori părul şi să vorbească cu o voce omogenă. Restul s-au sinucis sau au murit călcaţi de maşină, căzuţi de pe stânci ori nimiciţi de foame. Liviu Tăutu ne-a ȋntâmpinat binevoitor şi ne-a rugat să tăcem, am intrat ȋn bucătăria lui aglomerată, pe o bancă era un album cu icoane, mai erau câteva picturi ce-l ȋnfăţişau pe Isus, dar nu aşa cum ne-am obişnuit cu el, cu mult mai plin de durere, un Isus disperat, durerea lui Isus. Tăutu a adus un tablou religios, ȋmpărţit ȋn mai multe compartimente, dintre care două erau aproape terminate, mi l-a rezemat de bufet şi ne-a rugat să-l privim şi să tăcem. Ne-a mai ȋntrebat dacă auzim şi noi ce aude el. tablourile dovedeau o meticulozitate supraumană, aşa cum se picta cu secole ȋn urmă, ceva ce depăşea cu mult răbdarea modernă; de altfel Tăutu nu iese din casă, ȋi este frică. Tabloul rezemat acum de bufet şi pe care trebuia mai degrabă să-l auzim era plin de linii care ar fi trebuit să indice perspectivele, dar erau atât de multe, culoarea, aproape singura culoare aşternută era galbenul. Karim şi Alexandra au ȋnceput să se simtă inconfortabil. Am păşit ȋn garsoniera ȋn mijlocul căreia era un pat pe jumătate aranjat, cealaltă jumătate neavând nici măcar saltea: soţia ȋl părăsise, luându-i şi fetiţa. Câteva pânze foarte mari, cu mii de compartimente colorate ȋn diverse culori din care puteau răsări şi forme organice, erau rezemate de perete, mai erau câteva pânze, ceva ce arăta a Rubens, apoi miniaturi incredibile, lucrate cu un naturalism dement, mi s-a părut a recunoaşte o arcadă a lui Chirico, Tăutu stătea ȋn picioare, ȋn bucătărie, dând din cap. Este un timp special. De ce se teme lumea de el? când să plecăm, s-a hotărât să ne adreseze câteva cuvinte. Mie mi-a spus că am mult evreu ȋn mine; mi s-a mai spus asta. Cred că oamenii numesc evreu anume ceva ce poate e ȋnscris ȋn trăsăturle mele ori ȋn expresia chipului meu, aşa cum sunt numiţi negrii, chinezii, ceva foarte specific, inconfundabil, dar care nu ţine de culoarea pielii, nu ştiu de ce ţine. Ȋn fine, era nebun. Ar fi trebuit să ne organizăm ȋn familii, pentru armonie, pentru linişte şi pace, ne-a exemplificat prin liniile lemnului din care era făcută uşa, cum se leagă ȋntre ele firele. Sunt timpuri, ȋntr-adevăr, când nu trebuie să ne abţinem: trebuie să-i ajutăm să existe pe cei care nu sunt ȋncă. Părea să nu mă ataşeze nici unei categorii, nu ştia cum să mi se adreseze, ne-am privit ȋn ochi de câteva ori, şi n-am ştiut nici eu ce să văd, pe cine, a părut că trebuia să văd ȋn ochiil lui tocmai motivul pentru care eram acolo, căci nu puteam vedea altceva, deci pe mine, ceva din mine, ceva ce poate nu ajungea până la el, căci n-aş fi putut niciodată scrie versul, aşa cum l-a aşternut Robert: “am atins fundul mării”, şi am rezistat, ca şi cum aş avea o putere, trupul, lui Tăutu i-a fost puţin frică, m-a evitat, nebunii ȋnţeleg frica aşa cum poate că ȋnţeleg astfaltul, otrava, pe Dumnezeu, aşa este el un supravieţuitor, lui Karim i-a spus că ȋl va tunde, răspunzându-i cererii lui de a-l tunde. Karim nu-i spusese nimic.Plecat, am ȋncercat să reconstitui ceva ce mi-ar putea da o idee despre vocile lui Tăutu, mi-a venit imediat ȋn minte ceţurile care se desprindeau de pe pământurile lui suspendate, ca nişte vocale ce dezarticulează, lungi, ignite, un gâtlej, ajungând arareori la cuvinte, ceva ce trebuie ascultat cu mare atenţie şi poate că auzim fiecare dintre noi, numai că nu legăm ȋntre ele fragmentele, de frică – pentru că nu suntem şi noi nişte supravieţuitori.

Societatea de astăzi se mândreşte cu libertatea acordată indivizilor de a se alege pe ei ȋnşişi ȋn mod complet, societatea a depăşit astfel stadiul contractual, căci ea poate supravieţui discretă, fără să apară niciunde ostentaţia, dirijând ȋntâlnirea. Putem fi noi ȋnşine continuând să fim ȋmpreună, din ce ȋn ce mai noi ȋnşine, dar nu ca o cunoaştere, care pregăteşte metodic expoziţia, medierea, mai degrabă ca o misiune, uneori un blestem. Nebunul semnifică această alegere ȋn deplinătatea ei: căci nu se putea altfel, el nu se mulţumeşte să se desprindă de ceilalţi pentru a reveni printre ei, el nu e numai altfel, pentru a fi ceva, el e altceva. E cu atât mai interesant de aflat când alegerea devine ruptură, când universul particular al individului, obişnuinţele, cuvintele, ȋmbrăcămintea, perspectivele, detonează pentru o alegere abisală, definitivă. De ce ne părăsesc nebunii?

Traseul vocilor ca un nucleu al unei naţiuni a fost folosit de Frost ȋn legătură cu India. Jocul mai complex al recunoaşterilor este ȋn Musil. Aş vrea să descifrez modul ȋn care foloseşte Tăutu imaginile; dacă n-am şti că e Isus, am crede că e Tăutu, cu barbă, disperat. Ȋn timpul facultăţii, se plimba uneori cu un schelete prin Cişmigiu, silueta lascivă a scheletelui e similară celei a lui Isus, mort. Purta atunci o barbă imensă. “Isus a vorbit prin mine!” striga Tăutu. Orgoliul lui, preocuparea sa de sine, câteva evenimente l-au legat de figura lui Isus care e poziţionată cumva lateral faţă de fiecare alegere ce l-ar fi integrat: barbă, trupul lasciv, singurătatea, suferinţa etc. Isus e creaţia ce vine ȋn ȋntâmpinarea mai multor traiectorii ce dezarticulează eu-l social, Isus le strânge pentru a le conferi un sens: el ȋnsuşi.Isus e astfel o figură ce adună forţele centrifuge, el apare acolo unde “e ceva fără să mai fie nimic” şi de aceea se constituie ca o imagine “pură”. Ȋn roman, voi căuta cealaltă figură, aşezată ȋn centru, ceea ce leagă ȋn pofida adâncirii ȋn particular; dacă va fi un roman religios, va trebui să pun problema persoanei. De ce e important să fie un diavol? De ce n-au fost lăsate să circule liber zvonurile conştiinţei? – m-am ȋntrebat privind o copertă de carte, dintr-o vitrină, care promitea să ne arate măştile demonului. A existat un om care le-a adunat, care le-a exclus, care le-a numit;

După acea noapte cu Maria mi-am dat seama că mai interesant şi mai important e echilibrul pe care reuşeşte să-l stabilească conştiinţa, vocaţia ei lucidă; deformările afectului, dilatările timpului şi chiar marile, colosalelel sentimente – aş numi aici frumosul acelui vis teribil -, sunt cu mult mai prejos decât senzaţia de echilibru, că sunt ȋn cameră, respir, scriu, că e lumină şi că un francez murmură la radio, minunea tuturor acestor mici convergenţe m-a surprins şi preocupat deodată. A fost momentul când mi-aş fi pus cu sinceritate o problemă kantiană, cu sinceritate kantiană o problemă. Dacă aş simţi că am ceva serios de făcut ȋn filozofie, de aici ar trebui să plec.

Ȋn afara proiectului literar ȋn care s-au strecurat până acum şi firavele mele speranţe ştiinţifice, ar trebui continuat ȋn această direcţie, mai sus numită, poate cu ȋntrebarea expresă, ȋn ce măsură individul se ȋntemeiază pe sine, se desfăşoară şi se găseşte ȋntreg ȋn raport cu funcţiunea sa de bază precum şi ce este acest echilibru al conştiinţei. De fapt, interesul meu este dacă individualul poate fi ȋmplinit fixându-te ȋn acea zonă de echilibru pe care nu o pot acum decât numi incomod, provizoriu forţă. Sunt indivizi care trăiesc o viaţă ȋntreagă ȋn acel confort psihic, sunt alţii care oscilează şi mai sunt cei care sunt furaţi acelui teritoriu; am bănuiala că mai sunt şi cei care renunţă la el, cum ar fi un alt soi de sinucigaş; de ce n-am avea misiunea de a ȋmplini acea zonă, aşa cum ne putem propune “să ne trăim viaţa”, să achiziţionăm “experienţă”? Ȋn fine, cum ar trebui să ȋnceapă acest tip de ȋnţelegere, cum arată profilul său?

26-04-2000

Ceva s-a ȋntâmplat aseară, la Tăutu, am crezut că ceva rău dar la câteva ore după ce ne-am despărţit am revenit la un sentiment pe care nu-l mai avusesem din liceu, la echilibru. Am fost atât de emoţionat şi m-am simţit din nou ȋntreg, simplu.

Ȋn nişte note pe care nu le mai am stătea scris că avem anume numai bolile noastre. Nu e adevărat. Trebuie să sperăm că suntem mai buni, că dincolo de acea ȋnclinaţie de turn ce vrea să cadă, suntem din nou noi ȋnşine.

Fără ȋndoială că abia acum sunt vulnerabil, când nu mă voi mai răsuci şi zmulge, când voi sta şi poate nu voi mai şti.

Un capitol care s-ar putea termina cu incendiul bibliotecii, să se termine cu nişte seminţe de plop care au intrat pe fereastră, aceea ȋn faţa căreia citeam şi răsfoiam dicţionarul, prinse ȋn filele umede ale dicţionarului care a fost apoi pus ȋn bibliotecă şi care a ȋncolţit, hrănindu-se din toate cărţile ȋngrămădite ȋn pivniţă, un plop un pic galben, dar care era făcut numai din volume, care a băut cu o rădăcină din paharul de pe masă şi-apoi a ieşit pe fereastră, dar mai ȋncolo n-a putut merge, creşte ȋn acest gest, ca şi cum gestul ar creşte ȋn plop.

Mângâierea nebuniei, de a nu mai fi aici. Obsesia locului a fost atât de puternică, aceşti ani ȋn care orice vis ȋnsemna să evadezi, aproape numai atât, ȋncât ȋntâlnirile cu nebunii au răscroit angoasa rămânerii, părăsirii. Robert nu ştia ce s-a ȋntâmplat cu graniţele noastre, dacă le-au desfiinţat ori s-a mai alocat nişte spaţiu, Robert nu e aici şi e deajuns, uneori, pentru a fi minunat.Oamenii care s-au angajat ȋn analiza şi reconstrucţia societăţii afirmă că mai avem ȋncă mult până să ne simţim ca românii din Ukraina ori Ungaria. Se pare că lupta ȋmpotriva nucleelor tradiţionale, conservatoare, continuă, ca o perpetuă crimă ȋmpotriva tatălui. Ȋntreaga societate e bolnavă din acest punct de vedere şi ies la suprafaţă semnele acestor conflicte uneori ȋn câte o culoare albastră, mai stridentă, pe care o poartă Karim, cei dintre aceia care ȋşi caută şi ȋşi ȋnfrâng mereu tatăl, ori bluza mea vişinie, cu dreptunghi, pe care “nu o poate ȋnţelege” Karim. Nu ştie ȋncă despre ea.

Intenţia este poate de a proteja zonele ȋn care se agregă o entitate culturală pentru deplina libertate a indivizilor de acolo, fără să fie oferită şansa de a prinde acel spirit şi de a te ȋnstăpâni asupra lui. Ȋn acest fel, calea tradiţională prin care se constituie filozofia, ca un imperiu al unei gândiri, e barat de poliţie, descurajat, mascat. Dincoace, ȋn cealaltă direcţie, rămâne şansa marilor sinteze, a perspectivei, ȋn ultimă instanţă.

Ascult câteva cântece vechi româneşti, mi-ar trebui poate mai mult timp să disting energia lor, care mi-a părut cu totul şi cu totul diminuată, pentru prima oară. Toţi acei oameni păreau că ar fi dorit să doarmă, să fie lăsaţi ȋn pace, lenevoşi, greoi, insuficienţi. Ori momentul muzical, ȋnsă, e proba unei zbateri, a unei vocaţii portretistice ȋn care trebuie să te iniţiezi.

Ceva ce poate că am vrut de la mine s-a frânt ȋn ȋntâlnirea cu Tăutu, afirmaţii la care aş fi crezut că aş fi putut ajunge după mulţi ani de gândire sau de suferinţă erau pronunţate abrupt şi nu mai valorau nimic, ca un foraj inutil. Talentul, ca o maşină stricată, funcţiona ȋn plină eroare, am putut aprecia mai apoi, liniştit, echilibrul unor tapiserii enorme dar mediocre, ȋn care artistul, lipsit de mari calităţi, lucrează totuşi armonios.
Pe de altă parte, nebunul este pentru un scriitor ceea ce este un peisaj pentru un pictor, ȋn el se vede ca ȋntr-un glob de sticlă teatrul nebuniei sale, sfântul, geniul, eroarea, suferinţa, ignoranţa; nebunul l-a ȋnsoţit pe rege pentru că regalitatea este ȋn primul rând un comentariu al nebuniei şi-apoi forţă, demnitate, bunăstare. Regele este nebunia lumii…Un alt argument este singurătatea nebunului, fără de care n-ai ȋnţelege adevăratul sens al singurătăţii, căci nebunul este omul dezlegat. Până să ȋl ȋntâlnim pe el, izolat ȋn munca lui sfântă şi dementă, pentru care cultura nu ne-a pregătit ȋn nici un fel, căci o ȋndepărtăm cu dezgust, ca un caraghioslâc, până atunci nu ştim ce a fost cu adevărat singurătate ȋn noi, condamnare, exces.Nu ştim măcar ce este acela un individ, zbaterea aripilor omeneşti către ziduri de piatră sau de mirare, fântâna ȋn care se scufundă omul pentru că e doar el, fără să fie ȋmpreună, fără să-şi poată lipsi, abţine, ştiind că e nebun, atât de el, aproape el ȋn lipsa lui.

Jurnalul lui Tolstoi e – ȋmi vine să spun -, delicios. Tolstoi e un leneş şi un păcătos. Educaţia trebuie să se dozeze, se impune cu greu, de-aceea revolta rusului care se educă este ȋn primul rând ȋmpotriva instinctelor lui, pe care pentru a le putea fixa cu hotărâre, le demonizează. Nevoinţa rusului ȋncepe cu aspra educaţie şi se termină ȋn imperiu, ȋn demenţa acelor subterfugii prin care s-a ridicat şi care acum răscolesc lumea, demolând-o. Tragedia rusului este ȋn ridicare din sine, care nu e numai educaţie, e urlet de luptă.

Ilia Muromeţ ar fi principalul erou al eposului popular rus. Ce a vrut să spună prin Ilie Moromete Marin Preda?

Ȋn legătură cu trecutul, amintirea, Borges se entuziasmează de o teză a lui Gosse, reluată de B. Russel, cum planeta a fost creată ȋn urmă doar cu câteva minute şi ȋnzestrată cu o omenire care-şi “aminteşte” un trecut iluzoriu.

Ȋn ciuda convingerilor aristocratice, ultraconservatoare, Borges are un program literar democrat, e obsedat chiar de omniprezenţa eu-lui, de multipla sa oglindire; de altfel ezitarea, eroare din urmă a personajelor sale aminteşte ceva foarte obişnuit, concret, la ordinea zilei, cum sunt defectele, scuzele pe care oamenii ştiu să le livreze primelor ȋncercări, spre a nu descuraja, este un prea uman care subzistă tuturor zguduirilor metafizice, din acest punct de vedere, Borges ȋşi bate joc de noi.

Cu totul şi cu totul enervantă este soluţia care i se năzăreşte lui Borges: “Hitler doreşte să fie ȋnvins.” Ei bine nu: Hitler dorea victoria, căci ȋn realitate evenimentele sunt mai borgesiene decât Borges.

De multe ori trupul meu a slăbit sau s-a fortificat, urcându-se şi coborând de-acum pe-o scară care diferă de fiecare dată dar care e făcută din amintiri trezite de mirosuri, din senzaţii de echilibru, ritmuri, uneori gânduri pe care le găsesc aşezate pe o treaptă ca o figurină din marmură.

Tristeţea eforturilor unui individ care vrea cu tot dinadinsul să scape, să se educe, undeva rătăcit pe o câmpie sau pe o stradă, semnifică inconsistenţa zidurilor, inabilitatea unui loc de a se găuri fântână, de a umple cu ecouri anutimpul locului, firav nărăvit ȋn nestare, haimana.

27-04-2000

Linişte.

28-04-2000

Plopii imi fecundau umbra care se mişca ȋncet, după, prin ferestrele deschise, cu seminţe de blană.

Ȋn lumina lunii, galbene, dalele curţii păreau a dispărea, tot galbene, se desfăcea un nou drum.

Nu ţineam la ideea mea, ca portretul să aibă un flaut pe care să fie ȋnşirate lumânări, (ȋn fond, portretul lui Karim), era ceva foarte ingenios, aşa cum sunt pixurile cu lanternă, dar cu toţii s-au preocupat imediat de propunere, Alexandra a desenat-o ȋmpreună cu două mici portrete, care au ieşit destul de bine, ȋn cărbune. La sfârşit, Karim ne-a arătat pantalonii la care lucrase, ceva roz, foarte ȋnrudit cu albastrul lui, pantaloni care trebuiau să ne ȋncânte pe toţi dar pe care Alexandra i-a respins datorită unei stridenţe, ceva care se vedea foarte clar ȋn silueta ȋntreagă a lui Karim.

Firdousi: “Cai arabi cu fir de aur, spade de prin Hindustan / care stau ȋn teacă de-aur, platoşe şi chivăre, / zale din Bizanţ, ce-n copcii se pot lesne descheia: / apoi arcuri albe, tolbe cu săgeţi din lemn de plop, / scuturi din Kitai şi suliţi de-azvârlit ȋn bătălii; / toate-acestea-s o comoară adunată cu mult sârg / şi cu chinuri nesfârşite, vrednici de Mamucedur”Notă: comoara – sunt obiecte care adună lumea, locurile, cum fetişul adună persoana iubită; obiecte care produc vizibilitate, aruncă perspective, transparente peste un ȋntreg sector al lumii. Nevoia de a aduna este accesul la acest soi de vizibilitate.
Comoara se opune fratelui. Fratele este ȋmpărţirea acelui sentiment adânc de sine, ȋn lipsa altor constituenţi, acel teritoriu rămâne singura dispută, este crima ȋmpotriva fratelui, aşa cum o numeşte tot Firdousi.

Trăiesc din nou o perioadă de incursiuni ȋn normalitate, sunt abandonuri temporare ȋn convieţuire, pălăvrăgeală, uneori plictis, contemplaţie, dar cu siguranţă locuri, oameni, aş vrea să văd dacă mai este ȋncă acolo viaţa, atât de vagă, alături, şi eu atât de firav, ȋnăuntru; ce s-a ȋntâmplat a fost să urmăresc ce nu ȋnţeleg, aşa cum am notat undeva ȋn urmă; o arheologie a nebuniei, a unui teritoriu ȋn care te urmăreşti doar pe tine, ȋn defavoarea oricărei alte ȋnţelegeri, continui să urmăreşti prăpastia gândului, ȋn singurătate, viciat de tăceri, albit, mucegăit ȋn metaforă, aclamat de tăceri, năclăit, firav; ȋnainte, era doar gestul ȋntrerupt, negura, pe care o ştiai puternică, dincoace e lumea, algebra ei explicită, dar ei se plimbă potrivit tuturor regulilor, cum strada, cum oamenii, ar fi noaptea. Negura este starostele, ei iau aminte la ce le spune el, de ce n-ai merge pe acolo, ignorând, ştiind.A mai fost un timp – acesta a fost altul – când urmăream doar firul vieţii, cum trece prin cuvintele momentului, ca o gramatică, orice dezacord ar fi ȋnsemnat moartea, ceva pe care nu o poţi accepta, aşa că vorbeşti corect, continuu. Luni de zile. Era un personaj ale cărui legi ştiam că e cel mai valoros lucru, unii scriitori se consideră ȋmpliniţi dacă ghicesc măcar profunzimea unui personaj, a fost de ajuns, e ca pensia. Mă temeam că nu voi avea energia decât să trăiesc, şi mă voi uita trăind, iar dacă aş fi făcut ce aş fi vrut, probabil că eram mort, căci nu ştiu foarte bine să trăiesc.Am ȋncercat urmărind culorile, sentimentele animalului din mine, am bruscat intrarea, un teritoriu pe care l-am urmărit cum urmăreşte pictorul nebun eroarea liniei din vis – ce o fi acea linie? Unde duce ea?, poate acel teritoriu nici nu există, e doar splendoarea lui. Acolo a apărut ea, ȋn această ţară, din vis, căci poate aşa voi ȋncepe să scriu despre ea, de niciunde, tot aşa poate că a dispărut, galvanică, precum o dimineaţă.

Să obişnuieşti un popor să adune comori e să-i livrezi acea vedere care se distribuie ca printre prisme şi oglinzi, lucruri care adună lumi, persoane, timpuri. Acea vedere. Este cumva suprapusă unei perspective a istoriei pe care ȋmi propun să o discut ȋn teza de doctorat, deşi poate că va fi ȋnceputul tezei ȋn totalitatea ei, punctul din care se vor ramifica cele două perspective.

N-am putut niciodată locui ȋn trupul meu larg. Nu mi-am putut niciodată aplica ideile. N-am vrut niciodată să am. N-am avut nevoie de nimic. Uneori am crezut că pot trăi fără mine.