Ochii de foc
Dragă A,
Este pentru prima dată când ȋţi pot pronunţa cu claritate numele, deplin convins că ȋnţeleg ceva. Aş spune doar forţa ochilor, căci abia acum percep dimensiunea ȋntreagă a forţei tale hipnotice, şi că am trăit ȋn acel an dezastruos, ȋn chip continuu, ȋn diferite stadii de imersie hipnotică şi contaminare a conştiinţei, ȋn principal cu voinţa spulberată. Este evident că aceste lucruri m-au chinuit ȋngrozitor şi ȋn tăcere şi nu ȋnţeleg nici acum de ce ai reacţionat astfel, de ce a trebuit ȋn aceste moduri să te aperi de mine, pentru a ne distruge pe amândoi ȋntr-un mod atât de definitiv şi de absurd.
Ai resimţit poate pretextul acestei influenţe ȋn legătură cu mintea mea, mai ȋmprăştiată poate, decât a altora şi… te-ai jucat. Iată adevărul despre realaţia noastră şi nu numai, căci povestea, ceea ce constituie conturul vibrant al fantasmei, fără ȋndoială că l-ai exersat ȋn fiecare ocazie, cu fiecare bărbat iar ceea ce rămâne din fiecare, poate, este o introspecţie pe care o aduni cum adună şamanul sufletele, blestemato. Mă ȋntrebam evident fără rost, dacă n-ai să ai poate deliciul de a ȋmpărtăşi sau de a povesti până la capăt cuiva puterea ta şi de a trăi beneficiile ȋntrucâtva lucide ale acestui dar cu totul neobişnuit pe care, se pare, şi fata ta ȋl moşteneşte; aşa cum mi-ai spus că te simţi de-acum că nu mai eşti “singură”.
Reluând, tu eşti cu mult mai complicată decât atât, căci insensibilitatea ta, cruzimea şi inconstanţele emoţiilor tale, frustrarea pe care am simţit-o ȋn rătăcirea simţurilor tale, mi-au dat o profunzime şi m-au aruncat ȋntr-un abis mai degrabă, pe care nici un echilibru ulterior nu l-a putut răscumpăra, pe de o parte -, deşi eram nebun ȋnainte de a te ȋntâlni – pe de altă parte trebuie să recunosc că nu ştiu, nu am habar dacă aş fi rămas cu tine, ȋn vecinătatea piromanică a emoţiilor tale, dacă doar ele ar fi constituit un război, complet, dar regional – ce ai fi fost tu fără ochii tăi?
Să ȋnţelegi amploarea, durata, nefirescul acestei relaţii pentru mine, ar trebui să accepţi că şi după ce am plecat ȋn acea dimineată din Băneasa, mult timp, am trăit din ce ȋn ce mai diminuat, chiar ȋn traseele mele de faţă, oarecum freatice, pentru a hotărâ, după doi ani de locuit ȋn micul conac Sturdza din Calderon, pustiit, că ori voi fugi din România, ori mă voi omorâ. N-aş fi ezitat să-mi iau gâtul, ajuns ȋn Amsterdam, dacă ar fi trebuit să mă ȋntorc, căci lichidasem totul şi ȋn primul rând pe tine. Asta şi chiar ce a urmat, frumosul şi infamia destinului meu de la Marea Nordului tot ţie ţi se datorează, de astă dată indirect. Iar dacă acum, pentru a mă cuprinde ori poate pentru a mai spune ceva, căci NU ŞTIU dacă voi mai putea vreodată publica, pentru a mă cuprinde deci, mi-ar trebui de zece ori forţa pe care o simt acum; şi asta pentru tot absurdul acestui ultim an, când doar de la tine m-am putut contamina de stările acestea abisale, onirice, de care nu mai scap, de lucruri care mi se dematerializează ȋn jur şi voci care se schimbă, căci mie nu mi-e propiu asta şi pentru că am simţit cum ȋn tine e clintită, fisurată substanţa, cum e rupt ȋngerul ȋn paişpe, am simţit nevoia de a spulbera şi-n mine ceea ce era stabil, ce mai rămăsese din mine ca nişte grupuri de partizani cu steagurile rupte de mine prin munţii de tine, cum simţeam ȋn tine capacitatea, lipsa de scupule ȋn a manipula gândurile celorlalţi, am simţit şi eu ironia de a putea scoate un profit dintr-o catastrofă; cum am simţit la tine că doar fantasma contează, dintre toate, că ea rămâne şi pentru ea trebuie luptat, am folosit-o şi eu ȋmpotriva oricui şi oriunde, asumându-mi profitul ei grav, inutil.
Iată-mă acum, ȋncercând să mă omor şi cu o pacoste olandeză pe care nici o istorie a literaturii nu o ȋncape – iar eu, despre mine, n-aş fi ştiut să fac altceva, decât să scriu – iată-mă la capătul unei aventuri pe care nu o mai pot crede că-mi aparţine deşi mai ştiu că printre unele dintre aceste rânduri, o fi şi-o parte din ceea ce eşti tu, dacă ai, prin absurd, suflet. Regrupându-mi gândurile ca soldaţii rana-n pungă, dacă e să spun că te iubesc, ȋn ciuda acestor fapte, te iubesc, exact aşa cum ţi-am spus, mai mult ca pe mine, ȋn mod definitiv şi absolut. Este grav, este greşit şi mai este şi fără sens, pentru că tu eşti nebună. Ştiu, de altfel, acum ȋncepe să conteze ceea ce pot recupera ȋn memoria bună, pozitivă iar iubirea, despărţită de ororile şi deliciile fantasmei ori de frustrările şi proteicul trupesc, iubirea zic, e curată.
Ceea ce reprezintă secretul, forţa ta, a devenit ȋn istorie o tradiţie care s-a uitat, nu mă ȋncumet să nu spun, şi educaţia acestui dar, pentru a nu pustii omenirea ori pe acela care poartă darul, s-a pierdut şi ea… urmează poate să recuperezi tu ceva, ȋmpreună cu fata ta, albastră, şi să-mi mai spui şi mie peste timp, dacă ai reuşit nu numai să nu-i ucizi pe cei care-ţi stau ȋn preajmă ci dacă poţi trăi tu ȋnsăţi bine, pozitiv ȋn această forţă, care te catastrofează la fel ca şi pe ceilalţi!
Evident că am resimţit cu mult mai repede ȋnceputul hipnozei ȋn Pasajul Victoria când m-am retras din tine şi când ţi-am spus că mă simt rău, psihic inconfortabil iar refuzul meu de a te privi ori de a accepta “şedinţa” te-a ȋntărâtat si ai “insistat” ȋntr-un mod atât de violent, după care te-ai simţit jignită, poate, ori mai ştiu eu cum s-or fi petrecut acestea şi ȋn ce ordine, evident spun, pentru că am devenit poate mai atent deodată cu stările mele şi nu mă mai las purtat de ele…
Dragoste de vrăjitoare… mi-a trebuit. Că am ajuns atât de neclar cu mine, ricoşat ȋn traseul meu cu totul de mirare, aproape abandonat şi… norocos că n-am crăpat, că trebuia. Nu pot acum să mă gândesc ce mă leagă de tine, probabil că va mai trece un timp şi eu voi deveni mai concret decât acum, să pot spune mai multe cu mai mult sens.
Ar mai trebui să ştii, ȋnsă, că ceea ce tu poţi numi farmecul tău ori mai degrabă farmecele tale, fiind un efect hipnotic, are ca primă ipoteză o diminuare o voinţei celuilalt iar nu vei putea ȋmpăca acest efect cu nici un bărbat din lume, lupta cu el, cu vitaminele sure ale orgoliilor şi sângelui otrăvit va continua. Va trebui poate să ȋncepi printr-o igienă a imaginarului, cu celălalt, să nu vă omorâţi! Nici mie nu-mi vine să cred cât de departe am mers ȋn sugestia ta, poate ajutat şi de propile-mi aiureli iar de aici, de unde m-am aruncat, nu mai pot spune ȋntreg să iubesc ori să rămân căci sunt mult mai degrabă cineva care-şi trăieşte de-acum independent un vis, o fantomă, decât un om…
Iar dacă aş fi tu, n-aş fi făcut un copil cu mine, aş fi căutat perechea metafizică a forţei mele, o forţă geamănă, o jumătate, şi m-aş bucura să ştiu că fetiţa ta e capodopera unui astfel de gând şi a unei astfel de alăturări cât despre ceea ce a stat ȋntre noi, eu sunt altfel. Eu vin din locul unde oamenii pot ȋndura privirea şi nu privesc cu ochii de negură, privesc din tot trupul, şi doar ȋnainte. Iar ȋntre noi a stat doar forţa ta şi de aceea n-aş insista ȋn grafica acestui raport oblic al fiinţei, strâmb, căci n-am putea fi alături şi nu suntem, deşi te iubesc, ȋnţeleg asta clar cum mai ȋncep să ȋnţeleg şi ceea ce va trebui să abandonez din trecutul meu pentru a putea ȋncepe, eliberat, o nouă respiraţie.
