Potirul, peceţile şi răscrucea sau secretul sunetului de lumină

Dragă Antonia,

a mai trecut o săptămână! Şi nimic din ceea ce am crezut, nu mai cred! Mă ȋntreb acum despre ȋnţelegerea ta despre tine şi mai ştiu că ȋn acele ultime ore am reuşit să prind uimit ingredientul atroce din care eşti făcută. N-aş fi crezut că un om poate fi atât de puţin şi atât de mult ȋn acelaşi timp. Răgazul unei astfel de cuprinderi va fi ȋn mine lung dar am acceptat că ceea ce am cerut de la tine a fost cu totul greşit, am aceeptat că sentimentele mele sunt greşite şi când mă apropii de tine acum, văd un om, cum iese din mulţime celt, definit, cu un singur semn pe frunte: frumosul. Ȋn această meditaţie ultimă eu mă arunc aşa cum am făcut-o demult, fără să pricep nimic, cu teama doar că nu voi putea ucide ȋn mie pe-acela care va trebui să moară lângă brazdele de pământ, rostogolit de bucuria de a fi numai om, rănindu-l pe Dumnezeu cu dragostea pământului.

Acum abia-ţi mărturisesc păcatul meu de tine: am vrut să te răpesc simţirilor tale, să te transform ȋntr-o femeie oarbă şi-abia de-acolo eu să accept să trăiesc, iar când tu nu vei mai fi fost lângă mine, decât amintirea ta de tine, iubindu-mă, să te cresc ȋn capriciul unui personaj cu care să ȋmi mobilizez un colţ, un răgaz. Am vrut puterea mea lângă tine pentru că nu ştiam să trăiesc decât singur.

Când am plecat din fructul de umbră al Pasajului, voi fi ştiut că nu voi putea ajunge niciodată la tine, aşa cum numai tu, din tine, te răspândeşti fără să poţi opri simţirea care te ȋnvăluie, care adulmecă şi care te-asupreşte uneori; am ştiut doar că pot ajunge la mine, prin carnea ta neagră, este ceea ce tu ȋmi oferiseşi de prima dată. Voi vrea să iau acele lucruri, zarurile de fildeş ale cărnii tale, şi dacă te voi pierde din nou, voi şti să le găsesc aiurea?

Nimic nu e definitiv ȋn zilele de pasaj… doar mărturisirile tale, hrana lor rece, târzie, calamitatea tărăgănată a adevărurilor tale, cade ȋntre noi ca un ecou la o ȋntrebare veche de şapte ani şi din care doar acum ieşi curată, arătând că eu nu te pot fura de nicăieri sabină, doar tu, ai ceva iarăşi prin vre-un copac şi când deschizi mâna izbind, cum aş fi avut nevoie de tine, am nevoie de mine. Cine ar fi crezut că tu ȋmi vii ca un om? Nu trebuia să fie o idee, o noapte, un animal ori un sfânt? Şi zilele trec ȋnainte cu inerţia cu care fecioarele ȋşi piaptănă părul ȋn oglindă gândindu-mă cum n-am ştiut să păstrez lângă tine visul căci tu mi-ai spus: “după vis, vine isteria şi după isterie, furia” şi atunci ochii ţi se deschid şi nu mai este nimic de făcut, căci lucrurile cântă, oamenii pică şi ei ca stelele, porcii rânesc mormintele, cresc ierburi din idei, tu taci şi urăşti cum iubesc sfintele.

Pecetea grea a puterii pe care am vrut eu s-o pun ȋn tine rămânea fără pergament, tristeţea acestei lipsiri, apoi n-am mai vrut să fiu eu, anii au trecut cum trece o vârstă pe care doar depăşind-o, aflii nu trebuie să mai mori ȋn ea, căci mergi să-ţi consumi toate vieţile şi să-ţi bei toate paharele, să nu te mai naşti şi poate că aş fi ȋmbătrânit ȋn suferinţele pe care tu mi le-ai dat deja. Anii mei, aş fi reuşit să fiu un om frumos dacă ar fi trebuit să fiu om, până când acceptând nectarul iubirii tale, ȋi uit spaima dat te pot eu deodată ȋnvăţa, scripturile ascunse ale simţirii tale, ori ȋn aceste zile de pasaj, mai am eu gândul tău ȋntreg? Descoperirea că viaţa poate afunda lucrurile, care ȋn nectar ard complet şi că ȋn combustia cea mai inutilă mă chemam, mă umple de remuşcarea acelor ani. Şi voi avea eu harul unei descifrări a acelor puteri trăznite-n mine să moară ȋn gesturi, ȋn oameni şi-n nimic, voi avea eu oare ȋnţelegerea de a face din ele din nou lume, voi avea eu harul unei iubiri ce va scoate din bulgării mei acustica de cristal, o vocală de ȋnger?

Aş veni din nou la tine, să-ţi spun că renunţasem mult ȋnainte de a ne cunoaşte, viaţa a fost mai frumoasă când am coborât galben, din fotoliu, să văd cum fetele sar ȋn melc aruncând câte o piatră, am ȋnvăţat melcul aşa cum ȋnveţi să numeri, am ȋnvăţat instinctele să pierdă ȋn cepul lor lumea şi oamenii veneau cârduri legaţi de lanţurile ştiinţei mele de pământ, ȋnvârtiţi ȋn melcul ȋn care, ȋnfăşurat, dansam şi aruncam cu pietre. Până când o fată a ieşit din cârd; şi mândră, mototoală, mi-a spus să fiu eu. Şapte ani am alergat rugând-o să se ȋntoarcă printre oameni, să cânte cu ei odele pământului, şapte ani i-am schimbat zilnic ispita şi m-am pierdut după ea, şapte ani ȋn care am murit o dată. Când nu a mai rămas din mine nimic, am găsit-o trântită la uşa mea de dorul de a fi lângă mine. Cine o va răsplăti vreodată pentru cazna ei de a mă rupe şi când voi cere acum altceva, nu e oare talentul ei de a mă ȋntoarce, nu e o pecete prea ȋnlocuită cu alta, cu-n instrument de vis pe care numai poeţii cei mari ştiu să-l găsească-n femei, acolo unde trăirea nu se-mplineşte, cerul doar, ȋngerii, iubirea care nu moare; şi care se ridică cum cresc plantele ȋn ploile cu soare, violete, verzi şi ȋnfloresc atât de imens şi de clar, că ȋngerii se ascund ȋn cărări, de spaima şi strigătul de huiduieli al trandafirilor. Am eu oare trupul unei iubiri de cristal, grăbit din viaţa mea, cu grijile, dar dacă nu va fi frumos, ce să mai fie, mă ȋntreb ȋncă. Culorile mele de pământ, nu vor veni la mine rugându-mă să le cert şi să mă-ntorc ȋn adăpostul lor dulce, dar nu… căci cu iubirea voi cuceri acum cerul… şi apoi…

Să spun cum s-a schimbat tesătura tare a pieptului meu pe care l-am zvârlit ȋntre roţile de fier până când el sau roţile, au stat să se rupă. Am vrut atunci un adevăr care s-a frânt ȋn mine şi pe care, pentru că s-a rupt, l-am uitat; iar ȋn căutarea lui, m-am trădat zilnic, cu oricine. Saltul acela trebuia să-l răscumpăr când te-am ȋntâlnit pe tine, şi astăzi ştiu cum din nou pieptul meu se mişcă ȋn mine şi cum aduce, lângă trupul tău, o altă lume, mai răsplătită, rafinamentul unor simţiri pe care doar cei care au trăit până la capăt şi doar cei care se pot abandona radical ȋl pot gusta lângă femeile lor de spumă şi vis. Dacă nu aş fi avut regretul, stupefacţia ca tu să nu vrei să mergi ȋn locurile unde pământul se amestecă cu bucuria, dacă nu aş fi avut nelămuritul ȋntreg al acestei desfaceri, dacă din cuvintele tale n-ar fi sunat, crud, intenţia de a nu fi, ȋnscrisă ȋn tine, aş mai fi aflat eu aceea că viaţa, cea după care alergam poate rămâne ȋntreagă, mai multă, lângă o femeie? Oare nu am crezut până la tine că femeile te doboară? Oare nu de asta am vrut să te prind ȋn fiorul unei iubiri de păcat? Dar ce ai căutat tu, mă ȋntreb, lângă temperaturile mele de calcar şi cerneală, lângă imperativul caligrafiat al instinctului meu – nu ai căutat şi tu, oare, cheia pământului, şi nu e aşa că dintre noi doi, doar eu am găsit şi asta, până şi asta, pentru că, dintre noi doi, cel ce a câştigat ai fost tu?

Cât de calde sunt zilele de pasaj, cum se schimbă ele, amestecând noaptea cu ziua, parcă rotunde şi plăcerea lor adâncă, făcută din ȋnţelegeri, cum o desprind din anii ȋn care ştiam visa, ȋnainte de a cădea ȋn afară, anii din care te scot, găsindu-mă din nou printre chipurile mele, răscolite de aceste zile de pasaj, mai tari decât noi şi decât vrerea noastră de a rămâne, căci te-am ştiut la mine şi te ȋnvăţ ȋn filigramul emoţiilor tale, atât de uimit, mi-ai dat ȋn aceste dovezi despre tine cum te comunici prima dată, cum simţi că ceea ce eşti, deodată, este mai mult decât ceea ce nu eşti; de ce mă ȋntreb, nu ai crezut că eu să nu fi ştiut ȋntradevăr ce eşti? De ce nu ai crezut prea bine din ce e lume, lume şi renunţarea mea la ea să fie prea mare?

Ştiu ȋnsă că nici tu nu poţi gândi unde mă duci, că tu te temi cu mine, pentru că acolo tu ai simţit puterea ta şi mi-ai spus chiar: “este şi obscură…” Ştiu că ȋn uncia emoţiei e pregătită şi otrava dar cel ce bea otravă zilnic nu e oare mai tare? Trupul tău din corzi de liră… cum ȋi scriu uşor partiturile ȋn aceste zile de pasaj, cum ȋncep să cred ȋn el pentru că doar un alchimist al vieţii ce eram mai poate intui soluţiile onirice ale ȋntâlnirii noastre, damnarea lor atroce, forţa pe care o ȋncep ȋn tine cum pui piciorul ȋn Vlaşca Raiului, chinul prin care pecetea de pământ devine pecete de lumină.

Zac ȋntre cearceafurile ude când nopţile devin toride cum un alt soare, de ȋntuneric, ar ȋncălzi pământul dinăuntru şi ȋţi ascult venirea prin grădini cum se desfac dimineţile din copaci, roşii, femeia care vine, femeia care vine nu ştie de ea, ştie numai de mine, femeia care vine abia acum ȋmi aduc aminte de ea să fi fost, când va fi aici voi afla din mine, până voi muri, mai mare! Antonia, tu nu mi-ai spus cum să-nţeleg, te completam mereu ȋn chipul de pământ şi nu găseam decât cum ȋngerii fură bucăţile iar ȋn locurile goale tristeţile mele creşteau ca viespile-n cuiburi, tu nu mi-ai descifrat profilul tău de lumină, pe care doar acum, arheolog nebun, ȋl registrez şi tristeţile cad, rămâi doar tu; pot să cred pentru că tu ȋmi vorbeşti iar dacă noi doi ne vom găsi, şi ne vom şti, asta e pentru că ne-am căutat de dincolo de fire, omul de pământ şi femeia de vis, cruzi, ȋn iubire.

Mai calmi, firea ȋşi adună simţirile şi pot să-ţi vorbesc, pot să tac şi privesc ȋntelegându-te, pot să am ȋncrederea a ceea ce simţi şi bucuria, uneori, pot să te ţin lângă mine pricepând de unde eşti tu, să-ţi ascult trepidaţia trupului ȋnţelegându-ţi setea şi descifrând ȋn valorile culorilor, perspectiva ta, drumul prin tine, pe care l-ai marcat şi l-ai minţit pentru a fi ceea ce bine ştiam că tu nu eşti. Iar când mă apropiam vrând să scot din tine sunetul tare, de pământ, tu nu ȋmi spuneai că sunetul tău e de lumină, femeia mea cea rea şi mincinoasă. Oare tristetea acusticii mele tu ai ştiut-o?! Şi barbaria acestei minciuni o vei putea vreodată măsura? De unde să ştiu eu dacă nu din cuvintele tale, cum sună lumina? De ce nu mi-ai spus că lumină trebuia să scot eu din tine si nu o brazdă de pământ spumoasă, ȋn care oamenii se ȋngroapă unii pe alţii spunându-şi că se iubesc? Căci e azi aproape târziu din toate direcţiile şi dacă ne vom aduna, peste aceste zile, e iar, pentru c-am vrut prea mult…

Short URL: http://radubotta.com/?p=1287