Darul hipnic, cei şapte ani, frumoasa din pădurea adormită sau deochiul

Dragă Antonia,

Care este motivul pentru care ȋţi scriu acum? Ȋn primul rând din surprinza şi din revolta unei descoperiri, apoi din maturitatea unei explicaţii căci şi tu vei fi având de câştigat, presupun, te va ajuta ȋntr-o oarecare măsură să trăieşti pe mai departe ferită de pericolele vechi. Un alt motiv ar fi acela că o scrisoare ca aceasta va ȋncheia o carte şi-ncerc acum să dau o primă variantă, să văd ce se poate, după care şi cel mai important, să restaurez termenii unei relaţii cu o femeie pe care am iubit-o şi pe care, ȋn anumite feluri, continui s-o iubesc din acea datorie rară de a fi tot timpul alături de aceia pentru care uneori ai fost alături până la capăt.

O altă problemă, destul de ingrată, este cine scrie, cui, căci multitudinea imposibilă a raporturilor se adânceşte şi mai bine decât să facem dreptate unor cuvinte, ar trebui poate să formulez direct subiectul acestei scrisori. Am ȋnţeles ȋn ce constă influenţa ta asupra mea, am ȋnţeles darul hipnic sub care am trăit tot timpul ȋn preajma ta, perioada cea mai gravă fiind cea din Grozăveşti, după care ar trebui să-ţi ȋmpărtăşesc efectele de mai lungă durată, care ȋn principal sunt descompunerea, spulberarea totală a persoanei şi, ȋn cazul meu, pentru un timp, o opţiune tot mai pronunţată pentru suicid. A trebuit să ȋnşir neutru, inept, aceste argumente pentru că nici că ȋţi scriu şi nici că am dormit tot timpul, n-are haz.

Diferitele stări de imersie hipnotică, contaminare a conştiinţei şi ridicare de la pământ aproape, ceea ce a ȋnsemnat la ȋnceput ȋn mod categoric o provocare a poeticului, s-a transformat ȋntr-un viciu distrugându-mă, ajungând aşa cum ai văzut, să merg ȋn cerc prin verandă ȋn pijama, zile la rând, iar faptul că nu puteam continua aşa trebuia să-ţi devină evident ȋnainte de a¬-ţi spune eu, după şapte ani, cărămiziu de nervi, adevărul: că ȋmi zmulgi sufletul. Şi totuşi.

Ingenuitatea ta reală, joaca, darul hipnic pe care ȋl cultivi cu fetiţa ta, punând-o prin copaci, jumulind florile şi alergând prin pădure, gustând pământul şi frunzele, mă convinge că am ratat cu totul subiectul, că trebuia să ȋnţeleg anatomia fantasmelor de unul singur şi foarte demult, pentru că ȋn tine e doar credinţa acestui dar şi poveştile, forţa rebelă a naturii, lipsită e adevărat de etică, doar frumoasă… Iar dacă drama s-a consumat ȋn confuzia completă a termenilor e pentru că de la ȋnceput au lipsit nu o mărturisire, ci două. Amândouă ale tale. Victima acestor mărturisiri e senină şi scrie.

Şi ȋn afara darului hipnic pe care nu ar fi trebuit să-l foloseşti ȋmpotriva mea, au fost glaciaţiile simţirii tale, teribil de fluctuante şi imposibil de controlat. Cele două dar mai ales primul element formează cleştele unei capcane de care ar fi trebuit să trecem din prima zi, nu să umblu nebun şapte ani şi să ajung la Marea Nordului, să ȋntreb Marea. Dealtfel regretul meu nu e ȋntreg ci mai mult condamnarea faptelor ȋn lipsa noastră contează acum. Pentru mine.

Aş vrea să continui ȋn acelaşi ton, sec, spunând că ulterior unei mai apropiate experienţe a alcoolului şi drogurilor am simţit cu fineţe alterarea conştiinţei, disconfortul ultimelor zile din Pasajul Victoria. Aşa ȋi cade câte unuia responsabilitatea unei fantasme căci ȋntr-un moment, ȋn somn, a jurat strâmb…

Pentru că răzbunarea mea, lupta cu zânele care au spart digul, malul spart, digurile care au cedat ȋn ‘53 şi marea a intrat peste mii de hectare olandeze, adică astăzi cu tot ce e astăzi, cuvintele mele de atunci, cum ȋn delir se luptau cu somnul (aici fă o comparaţie cu cei care ajunşi pe mare, ȋnnoată şi se luptă să nu adoarmă, să nu se ȋnnece) şi nu numai cuvintele căci a trebuit să distrug toate acele lucruri ȋn care aş fi putut crede, pentru că le căutai tu; ori nici ȋn tine nu era drum, căci blestemul darului este intimitatea şi fusul lui toarce mereu dragostea cu ochii, pe unde merge, cu fiecare… Aşa cum nu răspundea meduza chipului ei, nu mai răspunde viaţa acum, trebuie alungată ca un văl hipnotic pentru o nouă realitate.

Diformitatea unor reacţii, apropierea lor prea telurică, arhaismele care constituie plaga acestui imaginar ar trebui epurate ȋntr-o imensă operaţie, ȋntr-o creştere care s-o poarte dincolo de personajul ei de astăzi, de zâna care a rămas… Noi toţi suntem astăzi mai terni şi doar mirarea ei supravieţuieşte. Antonia? Mai eşti? Vroiam să-ţi spun că vom avea fetiţe cu ochi de onix care vor amuţi animalele şi le vor vorbi şi băieţei metamorfici care se vor transforma ȋn peşti, ȋn şerpi, ȋn vulturi şi-n lumină, că darul tău va ajunge limb şi templu ȋn fete iar frământarea fiinţei, transformarea ȋşi va pune frontiere şi orizonturi ȋn băieţi, că vom călători ȋn descântece şi străfulgerări prin zăvoiul ȋn care cu mulţi ani ȋn urmă Gârbă, cel care a construit casa italiană a lui naşu’ a fost răpit ȋn noapte de către iele şi a zăcut doi ani ȋntr-o secţie de psihiatrie, că vom ȋmblânzi şi dezmierda forţa ielelor cu trupul nostru de fantaşti, ultima familie de semizei din modernitate…De ce să nu pun gândul frumos că ştiu, da, de ce nu mai sunt, dar că tot ceea ce m-a distrus trebuia să şi fie cel mai frumos lucru; şi că ȋntors cu faţa către cea mai complicată Evă, pe care câteodată creatorul o lasă lumii pentru ca lumea, ȋnfiorată, să ȋşi ȋntoarcă privirea către el, cerând ȋndurarea unei ȋnţelegeri ce va sta doar la capătul istoriei, de ce n-aş cere-n veac indulgenţa unui alt răstimp, ȋn cadra de abis a visului. Poate doar să fi fost Ariadnă şi nu Antonie ca din ghemul care te scoate din labirint, gestul total al femeii care-şi salvează iubitul dăruindu-i ȋntoarcerea, viaţa… dar tu nebună, fugi pe câmpii, călcâiul, călcâiul!

Dacă trebuie să mă despart de tine. Mi-aş da cu aurul privirii tale pe tot trupul ȋn fiecare dimineată cum ieşeau grecii ȋn gimnaziu, aş pune ochii tăi deasupra mesei unde scriu şi mi-aş aprinde sufletul ȋn fiecare noapte din licoarea lor de aripă de flutur, medievală, aş găsi legile prin care cobori pe scara infernului şi urci ȋn Paradis, aş trage din plămânul de retină verde sărutul ȋngerilor şi blestemul, dacă n-aş şti că am făcut-o. Iată ultimii anii mei. Şi plec doar să citesc o viaţă care s-a scris singură, plec fără ca din mine să fi rămas ceva, plec cu regretul că femeia e posibilă când porneşti, niciodată la capătul ei; iar regretul meu, de a nu mă fi născut ştiindu-te, cum se-ntâmpla aiurea prin vechime, catastrofa ȋntreagă de a nu te iubi căci eşti rece şi eşti plămădită din vis, o voi duce ca un convoi de ciumaţi acoperiţi de văluri negre sub care cântă agoniile.

Antonie! Voi striga când alb şi ȋncet voi apuca cu braţul, braţul crucii şi când voi intra cu ochii ȋn pământ ȋţi voi simţi iar vraja, darul tău hipnic, şi voi muri acolo, ȋn el. Iar Magul, cel ce a rânduit cărămida verde şi adâncă a ochilor tăi, mă va zidi cu un zâmbet ironic ȋn cripta ȋn care sufletul meu a ars şi-a implorat şapte ani, şapte ani ȋn fiecare zi! Şi ce altă dovadă ȋmi va cere Magul dacă nu va vedea că nu din virtuţi mi-am ȋmpletit coşul vieţii ci din păcate şi neştiinţă. Iar dacă nu mă va mai vedea nimeni, e deajuns că am pierit ȋntr-o privire care ea ȋnsăşi vede şi călătoreşte, căci am pierit ȋn vraja privirii care se ȋntoarce lumii şi care răpeşte, arareori, cu totul, câte-un condamnat…

Scriu şi plâng fără să ştiu ce scriu cu ferestrele şi uşile deschise iar vântul se ȋmprăştie ȋn adieri de cafea prin Pasajul Victoria, scriu cum fug de tine şi de mine, ȋn acest final ȋn care nu mai am nevoie decât de tine. Şi nu-ţi voi spune asta, pentru că nu ai dreptul s-o ştii. Pentru că eşti o fiinţă care ai abuzat de iubire, i-ai ȋncălcat legile, i-ai sfărâmat tablele şi pentru c-ai vrut pentru tine lumea. Atunci când eu te iubeam. Ai vrut puterea, veninul puterii, acolo unde oamenii se ȋntâlnesc pentru a-şi dărui totul, de-acolo ai vrut tu să aduni avere. Şi m-ai purtat ȋn lesa ochilor ca pe un măgăruş, şi mi-ai cerut lucruri care nu există pe pământ şi-ai rupt ȋmprejurul meu realitatea, când disperat şi orb am căzut, hipnotic, pe dalele din marmură spartă ȋn faţă casei, acea iarnă, ai mers ȋnainte. Ai crezut poate că mă voi crea din nou lângă tine să fiu potriva fantoşelor tale, vrăjitoareo, nu ai ştiut că-n mine rămăsese o lege mai adâncă, eu ȋnsumi, pe care chiar ars ȋn infernul tău, nu-l pot renega şi dacă pentru o clipă m-am ȋntors ȋmpotriva lui, pentru tine, nu l-am putut ȋnfrânge!

Iubirea, Antonia, tu ar fi trebuit să mă ȋnveţi despre tine iar eu ar fi trebuit să te-nvăţ ce-i iubirea. Căci iubirea, suflet perfid, nu e din putere şi chin, nu e vis, verb, speranţă, nu pretinde, nu iartă, nu cere şi mai ales nu supune, iubirea este simplu dispariţia celuilalt! Când poţi iubi până când celălalt dispare. Tu ȋnsă eşti exerciţiul ȋnsuşi al diferenţei şi când te-am iubit, printr-un subterfugiu magic, eu am dispărut! Tu eşti o vrăjitoare rea pentru că laşi pe alţii să iubească şi când iubesc, arunci privirea de hienă ȋngropându-i şi ȋngropaţi, te ȋntorci la ei blândă ca o căprioară, rugându-i să-ţi dea sufletul. Capul Gorgonei care te priveşte o dată transformându-te ȋn piatră, cum să aduc ȋn cremenea disperărilor mele din nou scânteia vieţii şi dacă voi fugi iar liber prin zăvoaie, oare nu voi fi trist? Mi-ai furat ceva ȋn somnul magic poate, şi poate m-ai furat şi nici tu nu ştii ce! Ce ne facem? Şi mă ȋntreb ȋncă: dacă a fost totul o vrajă, s-o fi ȋntâmplat şi iubirea, căci dacă s-a ȋntâmplat, accept să plec fărâmiţat, lipsit, dar dacă nu, dacă a fost doar vraja, să ştii că ar fi trebuit să te ucid iubito cu câinii, pe maidan. Iar dacă tu vei ȋnvăţa vreodată să trăieşti, ȋntoarce-te la mine, când vei fi aflat că lumea nu-i un basm ci basmul e de lume, târăşte-ţi trupul la Marea Nordului, unde te voi sărbători cu pescarii pe tărm iar dacă le voi spune atunci cât te-am iubit, doar ei, care privesc cu anii marea verde, vor şti că am scăpat… Ori dacă nu vei fi-nvăţat şi-n clipa aceea vei şti că niciodată nu vei şti, anunţă-mă să am bucuria acelui sfârşit, aşa cum japonezii văd viaţa ca un gest, care uneori se termină…

E ironia ȋnsăşi a firii că unele flori, prea frumoase, ȋncep să vorbească. De-ar fi tăcut ȋn tencuiala de culori, ai fi ştiut că-i floare şi te-ai fi ȋmpăcat. Dar dacă a vorbit, acum e om şi când te uiţi, e floare doar. E ironia ȋnsăşi a firii că unii oameni iubesc ȋn loc să plouă afară ori norii să meargă, ȋn loc să ardă focul ori râul să curgă, de-ar fi ştiut, creatorul n-ar mai fi făcut iubire ci de-a dreptul lemn, piatră, foc. Dar dacă a făcut iubire, rău a făcut.

Şi ȋnainte chiar să-nchei ar trebui să vorbesc despre buţiile cuvintelor mele pe care tu le-ai dat cepul, despre păsările arse pe crengi, legate de copacii ȋn flăcări, despre cum mă vroiam ȋnapoi. Ar trebui să-ţi spun că frica de tine după acel puseu hipnotic din Pasajul Victoria, spaima că voi dispare dacă te ating, o spaimă adâncă, de animal, mă face să-ţi resping, prezenţa, eşti o vrăjitoare, am văzut, aşa cum vezi o sclipire verde din focul iadului. N-aş mai vrea să te ţin ȋn braţe căci nu eşti vie, nu mai eşti… ai ȋnvăţat tot ce era de ȋnvăţat, ai plecat. Şi nu te mai poate nimeni ȋntoarce, ai gustat veninul puterii aşa cum oamenii se sting ca lumânările când suflii privirea ta rece ȋn creştetul lor. Urmează o tristeţe profundă şi dezamăgirea… Cu atât mai mult cu cât nu am avut niciodată intenţia de a-ţi face rău dar lângă tine… de ce aş sta eu lângă tine. Pentru că te iubesc?! Dar nu mai vreau să mă lupt pentru mine, vreau mai ȋntâi să fiu, chiar şi cu tot ce am absentat aceşti ani, vreau să fiu, Antonia, şi de aceea nu te mai vreau. Căci te-am privit ȋn ochi pentru a te vedea şi a te iubi iar tu n-ai fost acolo, tu nu eşti ȋn ochii tăi, tu eşti lângă. Iar iubirea, să ştii, e cel mai mare dar, e mai mult decât dracul.

Zilele trec şi ceva adevărat ȋnţeleg că a fost foarte demult ȋntre noi, când eram copii. Când ne-am ȋntâlnit a doua oară spaima şi vraja era gata, ca şi mistica grea a trupului tău. Şi cât mai suntem acei copii, vom mai reuşi să ne ȋntoarcem chipul ȋn oglinda celuilalt. De atunci mi-a fost frică să mai trăiesc, Antonia, şi-abia acum când s-a rupt vraja şi spaima pot să văd iubirea din nou, tot ea, tot acolo, ca un sac cu jurăminte pe care l-am deschis din greşeală; iar ea nu este cum am crezut, diformă, stranie, tăcută, e doar iubire. Şi să nu mai faci rău celor pe care ȋi vei mai iubi, Antonie, să trăieşti din darul tău, ca un artist ȋn grădina domnului, cum şi eşti, ca un pictor care scoate din tectonica timpului imaginile de aur ale creaţiei. Căci tu poţi vedea până ȋn prima zi!

M-am plimbat astăzi pentru prima dată, pentru mulţi ani, fără tine, fără spaima ta, doar cu mine. Şi a fost ca o lungă aducere aminte. Am stat cu mine până când tu, furişă, a trebuit să accepţi şi să pleci. Şi după aceea am simţit din nou că văd, că respir. Şi a fost bine căci uitasem şi eu să trăiesc. Iar când m-am ȋntrebat ȋncotro să pornesc, cu sorţii traşi, mă gândesc din nou la tine pentru că nu mi-a mai rămas decât călăul din vis. Iar visul, când se destramă, călăul e o fată frumoasă pe care am iubit-o fără s-o cunosc.

Azi noapte am visat un câine mare, alb. Şi-apoi mi-a venit ȋn minte că de mai multe ori mă ȋntrebasem când se va termina, fără să ştiu ce. Pe urmă, iubeam o fată care m-a privit cu ochii goi ȋntrebându-mă fără să-mi spună nimic, dacă mai am vreun vis, dacă nu am distrus totul, din setea de a fi din nou. După care am ȋnteles, nu mă voi naşte de fiecare dată, fără scăpare, fără şansa de a rămâne ceva, că voi izbucni din frumuseţile care-mi vor ieşi ȋn drum din nou, ca o arteziană de vis şi mi-am promis doar prudenţa de a nu mai iubi o poveste cu zâne ţesută ȋn jurul vrăjitoarelor.

Aş vrea să-mi cer si iertare pentru cuvintele mele căci grele, ele nu sunt drepte. Nimeni nu ştie ce e drept. Tu, de spaima ta, nu am vorbit. De panica ta permanentă căci forţelor care le-ai pus ȋn mine, nici tu nu le-ai rezistat. Şi vina ta, nu este. Ea, lumea, răspundea protestând la apariţia ta, deformându-se şi, ȋn dezbinări, fără ca tu să fi avut vreun gând rău, lumea te-a speriat, căci nici ea nu ştia de unde vii şi-o lege mai adâncă ȋn ea te-a respins; iar acestei legi tu i-ai opus frumuseţile tale şi ȋn răstimpuri, o supui cu totul… te baţi pentru lume cu tot frumosul de care eşti ȋn stare, vrei să fii om de undeva adânc şi numai frumosul, un frumos pur care curge ca un izvor dintr-o stâncă, doar aşa tu te ceri ȋnapoi din cleştele vrajei ȋn care eşti ȋnfăşurată, dar spaima nu va dispare niciodată, o spaimă adâncă, de animal, pe care mi-ai dat-o şi mie. Frumosul cu care tu te rogi ȋmpotriva oceanului verde de care stai atârnată, cuvântul tău ultim, gâtul de lebădă ce iese din valuri, am văzut şi asta… poate aşa doar am rămas, de n-aş fi rămas…

Aş vrea să ştergi acum cuvintele rele despre mine şi despre tine căci ele sunt neadevărate, scrisoarea nici nu va arăta aşa, acum e plină de furia unei luminări şi de regretul unor drumuri ȋntoarse şi nici să n-o arăţi cuiva ȋnainte de multe corecturi căci ar putea să ne facă rău… recunoştinţa mea aş vrea s-o pun aici. Pentru tot.

Când am venit la tine şi lucrurile se legau cum se leagă lucrurile dar pe tine nu te poate urni nimeni de acolo de unde eşti, nu-ţi poate spune ceva, nu te poate lega ori compromite, eşti fixă ca o stea sau ca o groapă şi ȋmpotriva ta am folosit toată ordinea mea veche; dar aceasta a căzut ca o machetă sfărâmată şi aştept acum, din ce am devenit, să ȋmi recapăt din solzii tăi iubirea de mine, sunt deja la capăt. Nu se mai poate ȋntâmpla nimic, sunt eu ȋnsumi o fiinţă intermediară, salvată de vis, ȋngropată ȋn el. Mi-ai arătat că sunt oameni care nu trebuie să urmeze alţi oameni căci ei sunt singuri, sunt de altundeva, şi eu n-am vrut să cred până când n-am aflat, la capătul celălalt al Europei, că oamenii sunt liberi, ca păsările, şi la capătul celălalt, de mine, că oamenii nu sunt vii, sunt oricum. Şi că sunt mai multe lumi, şi că rareori se ȋntâlnesc oamenii unii cu alţii dar se pot iubi aşa, rupţi. Şi iubirea ȋnvie.

Mi-ai arătat că ȋn adâncuri nu sunt legături puternice şi eu mi-am dovedit că nici suprafeţele nu-s legate, căci lumea-i ȋncă de lichide, nefăcută ȋn unele locuri, aşteptândă, vraişte. Am aflat de la tine, apoi, că ceea ce simţim e mai importat decât să fim, e mai adevărat, chiar dacă trece ca vălul şi am ȋnţeles că nu o viată le trebuie unor oameni, care n-au s-o găsească niciodată, ci e de-ajuns visul iar oamenii comunică ȋntre ei de pe piscuri, fără să se mai poată bucura că sunt ȋmpreună, comunică fără să-i lege cuvintele ori istoria, şi de la primul moment de tăcere, e totul reluat de la capăt.

Ȋmi e acum ruşine că m-am apropiat cu sentimente omeneşti faţă de-o astfel de femeie şi umilinţa de a fi ȋnvăţat de la ea arta ȋntreagă de a mă desprinde de lume, şi chinul, dar ce se face fără chin pe pământ, zile de pasaj, Pasajul Victoria, unde a trebuit să-mi ȋnţeleg trecutul şi să-nţeleg că sunt mai mult cu el, cu mult mai mult. Dar dacă suntem atât de departe unii de alţii şi adevărul ăsta trebuie să-l spunem acum, nu e aşa că orice altceva contează, cumva fragmentul de clipă care nu se ȋntâmplă, din clipa care curge pe muchii, ori când grădinile olandeze izbucnesc ȋn culori pline de ape, abia seducţia de pe urmă a unei fete fără nume, cerul dement al iubirii, sub poduri, dupăamiezele de cuarţ ȋn care oamenii, trecând unii pe lângă ceilalţi, izbucnesc ȋn vorbe bune, ce altceva.

Cum aş fi putut eu trăi pasiunile Nordului, mai rafinate şi mai rebele decât coşmarul tău de drac, cum aş putea eu ȋnţelege terasele de piatră, şterse cu sutele de ani de bărbaţi din care a rămas numai gândul, cum aş fi ȋnţeles că trebuie să merg mereu mai departe dacă nu te-aş fi iubit pe tine? Desprins din vraja de pământ a lucrurilor, cu tine am ajuns printre oameni şi dincolo, unde ei ȋnşişi se ruşinează şi se ȋntorc, abia datorită ţie continui; când zac pe canapelele de piele din Witte de Withstraat aşteptând indiciul ascuns al unui chip ce nu s-ar fi născut pe pământ, ţie ȋţi datorez entuziasmul şi dacă vine, e pentru că am trăit lângă tine un timp ȋn care a fost de-ajuns ca lumea să se schimbe. Dar privirea ta de fiară m-a alungat cum calcă, fript, pisicul pe spini…

Viaţa mea din lovituri de teatru… dacă mai continuă aşa, ȋn doi ani nu mai am ce citi. Voi pretinde eu, cărţilor, să mă citească, bibliotecii mele să mă scrie, cuvintelor mele să mă asculte, căci voi şti tot, voi fi un caligraf! Dacă bucăţile mele de memorii sună mai rău decât un basm arab, şi ele sunt concrete, dar imposibile, de nedescris! Chiar mă ȋntreb de ce mi se ȋntâmplă numai mie, când vii tu şi-mi răspunzi: “Asta numai ţie ţi se poate ȋntâmpla!” Dar nu mă feresc să mă ȋntreb, de teama că voi găsi o explicaţie. Eu mă aştept de-acum la tot ce poate fi mai ireal. Să nu mă minţi, să nu devii iarăşi serioasă şi să mă asculţi cum o iau razna. Aş vrea să-mi spui dacă tu crezi cazul meu ca fiind posibil. Şi ca să continui gluma, ţi-aş cere ȋn mod cu totul gratuit un sfat cum să mă feresc de mine. Trebuie să recunosc că m-am gândit la tot ce s-a ȋntâmplat şi confuziile sunt atât de mari – era să spun evidente -, ȋncât, ştiu sigur, numai tu poţi să mă scapi; pentru că va fi semănând prea mult cu unul din personajele de prin dosare şi sunt sigur că s-a produs un efect de contaminare, foarte periculos, şi care poate ȋn curând să mă ucidă.

Oricum, ȋn ordine fichteeană, asta ar fi trebuit să fie ultima dintre catastrofe, când aflu că eu nu mai sunt eu, şi mă nasc pe hârtie. Tu ce zici? Antonia? Mai eşti? Ce se mai poate ȋntâmpla? O viaţă ca asta ȋn preajma cărţilor nu poate fi o ȋntâmplare, ea e o invenţie, nici o viaţă nu poate decurge astfel dacă nu ar fi provocată de o carte, care e mai adâncă şi care se scrie bătându-şi joc de câte un personaj. Şi trebuie acum să o ȋnţeleg ca atare dar nu am decât note pe care le-am adunat pe nerăsuflate despre ceea ce s-a ȋntâmplat parcă ȋn afara mea. Oricât ar părea de deplasat acest punct de vedere, sunt cert ȋn problemă că ar trebui să găsesc acum o regulă. Ea nu poate fi decât un salt de pe scenă ȋn culise. Căci dacă ȋntâmplările nu vor continua ȋn exteriorul deplasărilor reale de accent, dacă nici acum nu-mi va reuşi pasul către ceea ce nu se ȋntâmplă, să am răgazul cu care doar şti şi numai aşa sporeşti, adică autorul, ipoteza şi resortul fantasmagoric al vieţii mele ȋmi va scăpa şi recunosc, a existat prilejul interior, provocarea dar faptul că am fost ajutat, mă sperie. Viaţa – oroare! – e vie!

Sunt acum tentat – şi nu pentru prima oară – să ȋncerc orice, ȋn mod definitiv, cum au ieşit lucrurile pe care le-am hotărât. Poate că sunt ȋntr-un astfel de vis şi ȋmi ȋngădui să-ţi ascund pentru o vreme vrăjitoriile. Ȋn fine, din cuvinte ar trebui să vezi că mă ironizez. Pentru că nu mai am, mai mult ca niciodată, sentimentul realităţii… Şi pentru că nu ştiu cum s-ar mai fi dat altundeva dacă zilele astea ȋn care simt atât de simultan şi congruent atâtea lucruri diferite de parcă n-aş şti când să trăiesc ȋntr-o memorie care se coagulează spontan. Când găsesc câte o breşă ȋn aparenţe, pe care le ştiu din ce textură sunt făcute şi că sunt rele, adică mă ȋnchid, găsesc un om nedezvoltat, aproape un copil căruia nu-i acord nici o valoare. Ar trebui să mă ȋntorc la el dacă aş sfâşia şi aş reduce dar nu pot să nu fac aceasta pentru că gestiunea simplă a lucrurilor şi orientarea ȋn acel plan se pun. E clar că acel personaj nu a trăit deloc şi spaima de a-i da acum viaţa mea mă ȋnneacă.

Profitul imediat al operaţiilor pe care le ȋncep zilele acestea şi care nu cred să aibă precedent ȋn afara cadrului psihanalitic ȋl ȋnregistrez ca desprindere, uneori radicală şi multiplu dispersată ȋn mental, fără să sesizez modul cum o desprindere determină altele, deşi pot observa cu siguranţă aceste reţele, soliditatea lor internă. Sunt mai degrabă dezamăgit de existenţa lor care sugerează un soi de automatism de care aş fi sperat să mă dispensez, să pot avea deliciul de a culege şi gusta… Teroarea câte unei imagini vechi ȋnsă, ele sunt deocamdată la fel de puternice. Ştiu ȋnsă acum originea şi anatomia unei spaime pe care pot s-o execut când vin prea tare ȋn sugestia ei şi care până acum nu o sesizasem ca spaimă ci ca stare de fapt care uneori se exprima ȋn enunţuri ce acţionau direct, imperativ şi pe care acum mi le amintesc – acest lucru e cel mai spectaculos dintre toate – pe interfaţa onirică a unui drum la capătul căruia am decis, bunăoară, că va trebui să-mi iau viaţa. Mă opresc aici de teama de a te plictisi.

Iar acum ȋţi voi spune cel mai important lucru din această scrisoare. Ȋn iubire, nu te puteai ascunde, vedeam prin tine tot ceea ce visai, ca nişte pânze colosale care ne ȋnfăşurau, vedeam tot ceea ce tu vedeai, tot ceea ce ȋnchipuiai, câmpiile pe care zăceai ȋn ploi de primăvară, brazdele de flori ce-ţi cădeau pe umeri, bărbaţii cu care mă ȋnşelai ȋn vis, vedeam tot… numai asta vedeam… vedeam ȋn dragostea ta mai clar, mai adânc, mai colorat şi mai consistent decât se vede, vedeam cu mintea, fără ochi, ca nişte deschideri ȋn neguri care mă alungau şi mă chinuiau şi ȋmi plăcea să mă las ȋn valurile tale colorate mai degrabă decât dragostea, căci nu era dragoste, era vedenia, era cunoaşterea ori poate nu chiar… Trupul tău e o prismă prin care am văzut Paradisul, Iadul, tot ceea ce vroiam să văd vreodată şi tot ceea ce nu vroiam să ştiu, vocile culorilor, coşmarele cum fug zebrele pe câmp, cu urechile ȋn sus. Tu credeai că ştii să te ascunzi de mine dar eu vedeam prin tine cum vezi prin sticlă, nu ştiu cum se petrecea asta şi nu ştiu de ce, pur si simplu. Că tu nu ai ştiut despre aceste lucruri mi-e greu să cred, de altfel, dar că vei fi ȋncercat să mă diminuezi şi să mă porţi ȋntr-o stare infimă, asta e evident şi, iarăşi, rău ai făcut.

Să-mi spui, oricare ar fi adevărul, aş vrea să ştiu căci aş vrea să ştiu de ce nu suntem ȋmpreună iar şansa acestor lucruri aş mai vrea s-o recunoşti din cele spuse că a ţinut de tine, nu de mine, că tu eşti dracul, aş vrea chiar să scrii. Să scrii că n-ai fi vrut să fim chiar ȋmpreună, că visai altceva şi pentru asta aveai nevoie ca eu să dispar. Când ȋmi aduc aminte cât de caraghios eram, cazna ininteligibilă a fantasmelor, morfina zilnică din ochii verzi, ȋnţelegerile mele vechi şi inepţia mea completă mă apucă o furie veritabilă, aceea că, adevărat, tu nu m-ai iubit. Dar… din acele momente, nici eu nu te-am mai iubit, a rămas doar lupta, lupta pentru putere, dusă ȋn vis. Şi nici ȋn fustă nu vroiai să umblii. Amintesc aceste lucruri fără alt scop decât că ele ȋţi pot da o indicaţie despre efectele perverse ale drumului tău, cum arde sufletele şi distruge şi poate vei ȋnţelege că doar câteva minute in fluviul privirii tale poate ȋnsemna luni de ură şi de opresiune, cazna verde, mongolă a pumnului pe suflet.

Nu-mi iert apoi, c-aş fi rămas cu sufletul ars lângă tine. Iar tu eşti aşa pentru că doar viaţa pe tine te-a-nvăţat ceva, nu oamenii, doar singurătatea, sălbăticia şi furişul iar pentru asta, tu nu aveai nici o urmă de convieţuire ȋn tine. Dacă ai fi avut acel lucru, Antonia, şi lângă monstrul care uneori priveşte din tine ar fi fost şi o bucată de om, acum, te-aş fi plimbat pe tine şi n-aş rămâne ȋn seara asta ȋn casă şi dac-ai fi-nvăţat să mă aperi, cum ȋţi priveşti copila, cu ochii curaţi, căci a avut dreptate dentistul când a spus că n-ai iubit nici un bărbat dacă nu l-ai privit ca pe fetiţă măcar o dată, să nu-i arzi ȋntr-o clipă sufletul plăpând, ar fi fost şi timpul mai bun cu tine şi n-ai avea cum să-ţi surpi viaţa, a ta sau a altora.

Scrisoarea asta e cum ţi-aş vorbi prima oară şi-aş vrea să-ţi spun despre tine, aş vrea să-ţi spun despre cum te transformi căci foarte probabil că, ȋn parte, nu ştii. Aş vrea să-ţi vorbesc acum de vrăjitoare, numai de ea. Şi doar că a venit acum seara şi pot vorbi căci dimineata zac fără puterile sufletului, iubindu-te cu o forţă care ȋmi striveşte pieptul, la amiază ȋncepe să mi se facă frică, să mă ȋntreb ȋncotro o va mai lua viaţa şi ce va trebui să fac şi abia seara ȋncep să văd clar, şi n-am sperat niciodată să reuşesc să-ţi pot vorbi. Aş fi crezut, până la capăt, ȋn iubirea noastră, ȋn calvar. Văzându-ne contururile dar nemaivăzând conţinutul privirii – şi nu e ăsta, oare, visul?

Şi mai pot să-ţi vorbesc despre vrăjitoare pentru că am văzut că poţi fi mamă. N-aş fi crezut că poţi domoli firidele spaimelor tale până ȋntr-atât ȋncât să te ţii de mână cu un copil… Iartă-mă, dar n-am crezut. Am crezut că ambiţia ta ȋi va sfărâma mânuţele şi ochii tăi ȋl vor respinge şi n-am crezut că vei avea răbdarea lui, căci copiii sunt făcuţi din răbdare iar tu, din nebunie. Dar şi crocodilii, şi şerpii şi se pare că şi dracii plodesc şi sunt mame. Vrăjitoarea ȋncepe din judecăţile tale rele şi din mândria ta şi tu nu mai şti demult ce e drept sau nu, ea se naşte plină de venin şi de curiozitate, o vezi plutind şi ȋnvârtindu-se deasupra mesei de culori după care loveşte şi se ascunde după scaun. Dar uneori, vrăjitoarea ȋncepe din miracolul unei culori fără ca tu să ştii, ce se ridică de pe paletă, ȋmbiind lumea de plăceri şi lucrurile ȋncep să-i facă loc şi ea păzeşte zâmbind şi mângâindu-şi iubiţii, care zac pe covoare, cu rănile desfăcute, zâmbind, cu ochii goi, şi-apoi taie din tortul cu stafide şi bea puţin sânge de căprioară. După care trânteşte pe masă, cu o trosnitură de lemn năprasnică, un iepure crud, cu ochii ficşi, mort de spaimă. Dar a mai fost şi-o vrăjitoare bună, demult. Aş vrea ca tu să ştii cum a fost prima vrăjitoare căci pe celelalte le-am ȋndurat pentru ea dar despre aceea, nu-ţi voi spune nimic pentru că vei râde de ea şi ea va fugi de tine, speriată. Acum, eşti prea mândră, prea rea, prea ȋmprăştiată ori tristă pentru ca tu s-o mai iubeşti. Pentru mine, acea vrăjitoare e singurul lucru pe care l-am iubit cu adevărat ȋn viaţă.

De ce a trebuit ca acea forţă din păpădie şi nectar care trezea bondarii din lalele dimineaţa cu râsul, de ce a trebuit să se transforme ȋn cazna vieţii mele, ȋn monstrul de oţel, căci de priveşti iubito, prin ochii tăi se vede uneori infernul, poarta bine unsă a infernului din care răsari ȋn faţa mea ȋn pulberile verzui ale oniricului, iubita mea criminală, iubita mea cu ochii de mort, femeia pentru care viaţa mea s-a sfărâmat şi ce mai este acest timp ce mi-a rămas dacă nu sfârşitul ȋnnecat al acelei iubiri care m-a purtat acolo unde nu mai există nimic.

Şi timpul tău nu trece cu lumea şi ţi-am mai spus o dată, ȋţi aduci poate aminte: “Când mă uit la tine, nu ştiu ȋn ce an e.” Tu nu ştii cum puterile ȋn tine au crescut şi s-au separat, cum unele din ele ȋşi ȋntind rădăcina albă să tragă seva sufletului şi cum acelea frumoase se ȋnvechesc şi trec. Tu nu ştii că alta, acum, ȋţi ia locul şi că aceea ȋncă poate fi mai bună decât ce-ai avut tu vreodată ȋn tine dar cine te va ȋnvăţa asta iubit-o, cât eşti tu de sălbatică, cine va drămui ȋn tine tonul firesc şi splendid al maturităţii? Şi teamă-mi este că iar viaţa, sălbatică, te va tăvăli şi-ţi va curma zâmbetul… de ce n-ai vrut tu oare, să fii lângă mine? Şi cum voi suporta eu iar frumuseţile vieţii ştiind că n-am dezlegat sufletul tău din Purgatoriu?