Radu Botta despre Radu Botta
Radu Botta
Când a murit, am vrut să mă arunc ȋn groapă după el, nu am crezut că a dispărut, ȋmi vine şi astăzi greu să cred că a murit, aveam pe atunci şapte ani, pe bunicul meu tot Radu Botta ȋl chema. Dintr-o ramură a familiei care ȋşi lichidase temelia ȋn Transilvania, ȋnnobilaţi la 1579 ca voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş, “care nu şti horile/ bată-l sărbătorile.”, dar peste care Diplomă trecuse timpul şi averile se cam răspândiseră, ei s-au retras ȋn Zagăr la poalele Sighişoarei, un sat locuit ȋn majoritate de saşi lutherani iar mai apoi spre Bucureşti. Cetatea Chioarului, locul de refugiu al lui Pintea Haiducul care aprindea un foc, noaptea, ȋntre zidurile ei dărâmate sau exilul soţiei alungate a lui Sigismund, Maria Cristina, ce ȋşi ascundea aici dorul pentru Mihai al nostru, Viteazul… căci Sigismund se ocupa numai de alchimişti, pictori şi astrologi! aduna pe atunci douăsprezece voievodate. Sub ocupaţia ungurească, prin fabricarea ȋn grabă de blazoane, familiile româneşti au văzut posibilitatea nesperată pentru o recunoaştere din partea nobilimii apusene. Dintr-o altă ramură a familiei, la Adjud, se vor naşte pe jumătate italieni Emil şi Dan, se poate ca Emil să fie poetul nostru pentru secolul douăzeci. Iar intuiţile lui Dan Botta merg mai departe ȋn sufletul trac decât oricare alt salt ȋn trecut, acest Pârvan al cuvintelor, dicţionarul etimologiilor trace e ȋncă ȋn manuscris, poate singura noastră “Poetică” ȋn forma ei sistematică. Iar câţi or mai fi rămas prin Maramureş, cine să mai ştie de ei.
La 1590, familia Botha primeşte o confirmare şi pentru un voievodat din Bihor, anume satul Bochia care ar fi fost stăpânit “din vechime” de ei, această aşezare se numără printre cele care aparţinuseră lui Menumorut fiind parte a cetaţii cunoscută sub numele de Beland, nume cu o etimologie germană. Un fragment din scrisoarea lui Gabriel Bethlen, prinţ al Transylvaniei, către Nagylucsei Doczi, din 1615, – document reluat ȋn revista “Vatra Chioreană”, nr. 3, sep. 2008 -, ne spune ce ȋnseamna să fi voievod ȋn Maramureş: “Acolo, în ţinutul Chioarului, trãiau în fiecare sat nişte boieri înnobilaţi, care se mai cheamã şi voievozi, pe când Chioarul
era stãpânit de persoane private, şi nu de domn. Privilegiile lor se trag nu doar de la stãpânii cetãţii, ori de la alţi feudali, ci de la vechii regi şi principi, ei fiind datori în schimbul acestora a servi cãlare, fiind trimişi pe ici pe colo, dupã cum era nevoie. Aceştia au fost mult prigoniţi şi necãjiţi de anume demnitari, pe timpul sãrmanului principe Bathory, e drept, fãrã ştirea lui, vrând sã-i facã iobagi, dar ei, sãrmanii, nu s-au lãsat, mai degrabã au pribegit, pierzându-şi toate dobitoacele, mãcar sã scape de iobãgie. Iar acuma, dupã ce din mila mãriei sale Chioarul a fost redat, venind în faţa ţãrii şi a noastrã cu jalba lor, sã judece domnia ta, dacã suntem datori a repune la loc asemenea vechi dreptãţi.” Iar Valer Hossu descrie pe scurt tragedia secolului optsprezece, dărâmarea cetăţii şi totodată cum stările privilegiate române chiorene se descompun devenind mulţi dintre ei “ţărani dependenţi sau chiar vagabonzi”.
Veniţi din Zagăr spre Bucureşti, fraţii Botta, sub oblăduirea mamei ce lucra la Casa Regală, Maria Botta, care o chema ca pe mama, căutau meserii de artişti sau pierde vară cum a fost Ghika, nume pe care ȋl va purta şi tata. Ȋnainte de război Ghika intrase ȋn trupa de circ de care ȋşi mai amintea şi bătrânul nostru clown, Siminică, care ştia toate poveştile până la 1900, câţi săriseră, câţi călăriseră, câţi se strâmbaseră, câţi fuseseră mâncaţi de fiare… Ghika Botta avusese naş ca şi tatăl meu pe unul dintre Ghikuleşti, ce rămăsese o tradiţie ȋn familie să-i avem naşi pe ei. Cel care l-a botezat pe tata, Ion Ghika, avea prin zona Gării o firmă de transporturi cu platforme largi trase de cai de munte. Copil, tata mai lua câte o trăsură din aceasta la goană pe hârtoapele Bucureştiului.
Miron si Ghika (dreapta)
Ghika Botta era trapezist, singurul ȋn România acelei vremi care făcea triplu salt mortal fără plasă, erau doi la trapez, aveau să dispară ȋn valurile Atlanticului cu toată trupa şi cu animale cu tot ȋn ’41. Plecaseră ȋn turneu spre America ori poate fugeau cu tot circul, se făceau multe turnee pe atunci şi mai avem fotografii trimise de ei de prin Europa, din Hamburg, el şi Miron ȋn cămăşi albe de in, pe trapez… Iar Ghica cestălalt, tata, va fi ajuns din profesor de Navigaţie ȋn Academia Militară printr-un Institut de Cercetare, ȋn vrajba revoluţiei, ca deputat ȋn primul parlament democratic al României, triplu salt şi Ghica ăsta. Radu rămăsese cu dragostea pentru circ datorită fratelui său dispărut, ȋmi amintesc o seară ȋn urmă cu peste treizeci de ani, era ploaie şi trebuia să parcăm maşina, aglomeraţie, mă urcasem pe bancheta din spate unde era un câine de fetru, din acela care ȋşi leagănă capul, sprijinit de un cui. Văd şi parbrizul din faţă şi pe bunic parcă, să zic. Circul nu mi-l mai amintesc, când săreau atleţii ȋnchideam ochii, ȋmi amintesc că ȋnchideam ochii.
Ghica Botta, tata (dreapta) O excursie a ofiterilor cu Bricul Mircea, in Istambul
Ghika dacă o fi scăpat din naufragiu, ori fie-său măcar căci am găsit ȋn America un Liviu şi pe băiatul său Liviu ȋl chema. Străbunicul ȋncă visa America, luase parte la Goana după Aur şi trimitea din copturile Californiei plicuri parafate cu un “B” frumos, ornamentat, avea el o pecete de ceară, unde o mai fi şi pecetea străbunicului. Tata ȋmi spunea că a văzut-o ȋn beciul din Calderon, ȋntr-o cutie cu tuburi goale, de gloanţe… Dintre ceilalţi, Ileana deschisese Casă de modă pe Calea Victoriei, Zaharia se ȋnsurase şi plodea numai fete, Niculae studia şi cerea bani prin epistole şi care ne-au rămas frumos caligrafiate, scurte mesaje de afecţiune; Mimi se aranjase cu un redactor de la un ziar de stânga iar Radu se ȋnvârtea, cum face şi astăzi prin Amsterdam…
Bunica, Aurelia
Pe Radu, multă vreme după ce a murit, mi-l ȋnchipuiam că ȋl văd pe stradă ori mi se părea că trece pe lângă mine, după ce trecea mă linişteam. Iar după un timp credeam că nu-l mai recunosc, că are ȋnfăţişarea altuia dar e el şi dacă trecea ȋl simteam, uneori la mai puţin de un metru ca o prezenţă ce trebuie să se anunţe şi mă bucuram ȋntotdeauna. Mama ȋmi va spune că mult timp după ce murise ȋncă ȋl mai visa, cred că toţi am mai vorbit cu el un timp… Amintirile lui clare de scit agatârs şi forţa cu care venise, mândria aceea sură a timpului nu o consumase ȋn jurul său, nu ȋi ajungeau nici vremurile, nici oamenii; când i-au atins din greşeală ficatul cu aparatul de raze şi i s-a comunicat de către doctor pe holul spitalului că şansele de viaţă i-au scăzut mult, a răbufnit ȋntr-o ură cumplită, vroia să trăiască mai mult ca noi toţi, abia l-au scăpat pe doctor din mâinile lui căci Radu făcuse şi box… Căuta ȋn jur o intensitate, un zvon, ceva care să ne trezească către o nouă lume şi poate că avea de spus lucruri, multe lucruri, lucruri despre toate lucrurile şi ȋşi găsise ȋn mine cel care promitea să-l asculte mai târziu, sunt sigur de asta căci am fost sigur de el. Să urmărescă ȋn străfunduri povestea, era dintre noi acela care aştepta fără respiraţie să treacă timpul ruşilor…Ȋmi amintesc ochii lui ȋncercând să ghicească ȋn ochii mei ceva ce nu ştiam ce, ȋmi amintesc această ȋntrebare a ochilor lui cum s-ar fi ȋntâmplat ieri.
Radu Botta, la Sinaia
Mi-l amintesc dându-mi plicuri cu zahăr ȋn faţa dulapului de stejar din camera din faţă ori bărbierindu-se cu lame pe care le colecţiona, avea mii de lame de ras germane pe care le ascuţea cumva din nou, ori pe pragul din Calderon, pragul acela de piatră, rece, frumos, ȋi văd şi acum inelul din şerpi de aur, masiv. Mie ȋmi zicea Prinţişor, aveam plete negre şi mă ȋmbrăcau deseori ȋn costume naţionale. De aceea ȋi ziceam şi eu lui, Tataie Prinţişor. Camera din faţă, din Calderon, avea ȋn colţuri lampadare ȋnalte ale căror abajururi imense le ȋmpletise el ȋnsuşi din fâşii colorate, deasupra lor adăstau porumbei din bronz iar ȋn perete era o reproducere largă a tabloului lui Boecklin, “The Isle of the Dead”. Sub tablou se ȋntindea un covor persan cu un model mărunt, ȋn nuanţe roşietice iar pe zidul din faţă cum intrai pe uşă, sus, căci era o cameră ȋnaltă, atârnau coarnele largi, neverosimile ale unui cerb lopătar, ca o ȋmbrăţişare galbenă, de os. Acestea erau montate pe un lemn sculptat, lăcuit ȋn negru iar dedesubt un alt corn lung şi rotit, poate de bivol african, cu vârful ȋmbrăcat ȋn argint. Era o goarnă mare agăţată de un lanţ ȋn filigram. Pe ceilalţi pereţi, portete care aveau deasupra coarne de capre de munte şi un bec mic, montat ȋn lemn, iar lângă uşă o fotografie a bunicii ȋn pragul vechii clădiri a Teatrului Naţional, acum demolate. Noaptea, dacă aprindeai micile lumini dintre coarne, vedeai portretele neamurilor care se apropie de tine ca nişte capre… prin ȋntuneric.
Casa din Calderon, ȋmpreună cu cea din stânga ei, făcută ȋn oglindă, fuseseră propietăţi ale lui Mihail Sturdza, Ministrul de Externe din guvernul Antonescu. Aceasta din urmă a funcţionat multă vreme ca ambasadă a Palestinei şi se auzeau ȋn acele vremuri ȋmpuşcături de pistol cel puţin o dată pe an. Din fericire ne despărţea un zid de cărămidă cu mici frontoane şi pe care ȋmi plăcea să mă caţăr ori să sar la vecini când se mutase acolo Ambasada Burgundiei. Marmora de peste gard era curăţată, lustruită, ȋţi venea greu să crezi că erau două case gemene. După ce urcai câteva trepte, ȋntr-o cameră de la parter aproape goală, era Doina care ȋmi dădea sucuri de portocale din nişte stile bulbucate. Săream gardul, salutam englezeşte negrii ȋn costume verzi şi mă duceam direct la Doina, blonda hăhăită. Burgundia e o mică ţară africană numită aşa după o regiune a Franţei, Burgundy.
Radu Botta, in timpul razboiului
Sturdza a vândut casele, inspirat, câteva luni ȋnainte de naţionalizare lui Bugheanu, un inginer de la căile ferate care a făcut puşcărie pentru că ar fi cumpărat cu bani furaţi; pe Bugheanu ȋl mai ţin minte, era un bătrân ȋnalt, ȋn baston, ȋmbrăcat mereu ȋntr-un costum negru şi purta o pălărie cu boruri largi, mergea ȋncet şi parcă dintotdeauna; locuia cred la etajul ȋntâi, urca pe scara din spate. Ȋn stânga porţii mai sunt ȋngropaţi saci cu lucruri de la Căile Ferate ȋmi spunea bunica, fiecare ȋngropa ceva pe atunci cu ruşii ȋn ceafă. Pe alţii ȋi ȋngropau ruşii cu totul. Curtea are de-a lungul zidului trei plopi foarte ȋnalţi care să fi prins rădăcini prin secolul nouăsprezece şi care luna lui mai acoperă totul cu seminţe, fuioare imense de flugi care se ȋntind până spre Biserica Batiştei şi pe care trebuie să le mături mereu pe dalele galbene. Iar casa e acoperită de iederă şi pragurile din marmură ieşite din făgaşuri; câţiva ani am locuit la etajul doi şi am de acolo mii de pagini de jurnal, nu mai ştiu ce am scris, poate vreodată am să reiau acele fragmente. Acum clădirea nici geamuri nu mai are iar scara interioară, din marmură, s-o fi prăbuşit ȋnăuntru, ȋn mijlocul casei. Italianul care a cumpărat de la urmaşii lui Bugheanu a dispărut.
Valer Botta, fratele tatei
Bunicul avea pe vremea aceea la capătul de beznă şi mucegai, pe sub casă, o cameră ascunsă. Parcurgeai un labirint de trepte şi coridoare iar ȋntrerupătorul de lumină era plasat undeva ȋn faţă, trebuia să-l nimereşti prin ȋntuneric de fiecare dată. Ȋntâi cobora el vreo douăzeci de trepte, poate mai multe, până sub nivelul străzii şi aşteptam câteva secunde lungi până să se aprindă din vreo firidă lumina. Apărea astfel galbenă o primă ȋncăpere, ȋnmuiată ȋn izuri amare şi rugină, era acolo o chiuvetă veche din care picura apă cu miros de canal; după care urma un coridor lung ce se termina cu nişte uşi masive, legate cu un lanţ de care atârna un lacăt mare dar mai ȋntâi trebuia să cobori; aşteptam şi aici pe buza treptei până ce bunicul ajungea la uşile acelea unde era ȋntrerupătorul după care treceam printr-o prelungire a coridorului ȋncadrată de două praguri ȋnalte. Urma iarăşi o treaptă către o altă ȋncăpere care avea un perete de scânduri prin care intra timid lumina străzii căci ȋn perete, dincolo, era un geam la nivelul trotuarului. Uneori mai simţeai câte un şobolan prin spatele sticlelor goale ori fugind pe pereţi. Scândurile acelea aveau şi ele o uşă cu lacăt dar de acolo vedeai să te ȋntorci spre dreapta unde era iarăşi un coridor mai scurt şi plin de dulapuri, cauciucuri de maşină, scânduri peste care praful stătea un centimetru şi ȋn spate bucăţi masive de fier, nu mai reţin pentru că nici nu distingeai bine. Erau toate lungite de-a lungul zidului până ȋn păienjenii groşi care trăiau ȋn cărămida casei preschimbată ȋn pastă roşie, putredă. Coborai de acolo pe nişte trepte care se mâncaseră complet. Apoi ȋn stânga era ȋn sfârşit o uşă ca un grilaj de lemn, trebuia să deschizi prin acea uşă un lacăt şi să strecori mâna printre lemne, să aprinzi lumina, aici era.
Cetatea Chioarului
O cameră pătrată, mai spaţioasă decât cele anterioare şi să fi avut ȋnălţimea de patru-cinci metrii, rafturi late de fier pe toţi pereţii până ȋn tavan iar ȋn stânga jos era un birou cu o lampă. Dar nu era o cameră de studiu. Pe birou, pe rafturi şi peste tot, ȋn grămezi uneori care păreau a fi lucruri aruncate unele peste altele, stăteau lăzi vechi de muniţie, măşti de gaze şi sute de cutii cu orice ȋţi trece prin cap, de la şuruburi şi piese de maşină, până la obiecte casnice, lămpi, ţevi, ornamente din bronz, cutii de ceai, de cafea, farfurii de aluminiu, cabluri, ȋncuietori, butoane, nasturi, părţi de manechine, leviere, fiare de călcat şi cutii de cărbuni, era tot ce vrei dar mai ales erau obiectele dinainte de război.Toate obiectele acelea aveau pentru mine un farmec imens pentru că nu semănau cu 
obiectele noastre, erau din alt timp, dinainte de ruşi. Multe dintre cutii erau germane. Majoritatea lucrurilor, mai ales cele care nu puteau fi ghicite de un nepriceput purtau câte o bucată mică de carton legată cu sârmă pe care era scris cu roşu denumirea şi anul. Coboram ȋn acel beci de câte ori aveam ocazia, era un alt timp acolo, un mic muzeu pentru un timp care ne fusese furat.
Ȋmi imaginez că ȋn nevoia bunicului de a trăi prin mine sau ȋn a se zămisli, arunca peste timpuri printr-un copil care nu ȋnţelege nimic dar simte tot, s-a pus indiferenţa mea ȋn faţa morţii, a soartei şi vieţii ȋn general; ȋmi ȋnchipui ca aş putea să ies din orice situaţie, că ceva adânc ȋn noi nici cele mai vitrege momente nu ȋl pot mişca, că nici pragul de piatră care s-a pus peste el nu ȋl apasă şi dacă va ieşi din groapă, o va face fără să spună nimic; şi se va plimba pe bulevard ȋntr-un palton crem, râzând pe Calea Victoriei cu mâna ȋn buzunar, lejer, cum era prin fotografiile de tinereţe. Pe acelaşi bulevard pe care voi trece ȋntâmplător… şi nu ne vom putea privi, poate nici nu ne vom mai putea recunoaşte dar ne vom simţi amândoi unul lângă altul, când vom fi din nou aproape…
