Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Nimic nu te ajută să ȋnţelegi acest oraş, nu poţi descrie şi nu poţi judeca, cotrobăi amuţit prin aparenţe căci scandalul e prea mare şi pentru prima dată trăieşti ȋntr-o lume pe care nu accepţi să o pronunţi. Dacă ai ȋncepe acel text, lumea s-ar ȋntoarce ȋmpotriva ta cum această lume ar aparţine doar trupului tău, cum n-ai fi singur şi n-ai vrea să decizi, e prea aproape. Oamenii, locurile, gesturile, casele şi cuvintele sunt atât de radical diferite că rup categoriile şi aerul desuet pe care ȋl aduci din Sud. Cerul clar şi trasparenţele adânci ale Mediteranei predispuse la subterfugiile şi excrocheriile raţiunii sunt răsturnate de moşnegi cu pletele albe urlând ȋn furtună pe stânci câte o saga ȋn care toţi bărbaţii mor. Aici pasiunile judecă oamenii ȋn tribunalele largi, roşii ale unei străzi ȋn care se moare şi se trăieşte până la capăt, gesturile rămân aceleaşi, oameni mergând ȋn cerc dar sufletul lor e vândut, gândirea nu te poate scăpa ȋntr-o astfel de lume. Ȋn Noord norii coboară pe pământ toamna iar păsările stau cu miile prin iarbă,pasc, iar femeile nu au sentimente ci vise doar, din iubire nu rămâne decât visul. Iubirea sudului e cel mai concret lucru cu putinţă. Mai rău: aici… iubirea e doar unul dintre vise, mai sunt şi altele, şi mai cumplite…

Discreţia sentimentală a olandezelor depăşeşte ȋn brutalitate până şi noua generaţie de englezoaice care se bat cu pumnii ȋn gură pe stradă, femeile, nu ştiu cum şi de ce, nu mai au nevoie de noi… Aici nu se ȋntreabă unele pe altele ce simt, social sunt diminuate de simţiri prea largi aşa cum a-şi mărturisi ceva ȋn intimitate e o formă de mazochism de care nu se mai inspiră, ȋşi recomfortează doar orgoliul şi superbia, debitează una alteia detaliile inutile şi lipsite de sofisticărie ale unei maladii autoritare ȋn care ele se bucură şi dispun de lucruri, de lume şi de timp. Elucubrând inutil, isteric, condiţii prin care ceilalţi pot sau li sunt interzise approuch-urile, forţează, storc noi elemente ȋn povestea capriciilor satisfăcute şi favorizate de o soartă care le-a neglijat de altfel ȋn mod evident persoana, numele şi faima, se bucură şi rânjesc cu aroganţă. Femeile au pierdut lumea ȋn Noord cu totul şi se răzbună pe sine. Crezând ȋn sine, căci doar aşa poate o femeie dispare total…

Ca şi oraşul, femeia e o ruină a delicateţii de demult… lipsită de acurateţea caligrafică a franţuzoaicelor, olandeza se răfuie cu sine pe marginea ibricului. Când africanii au scuturat lanţurile pe plantaţii s-au găsit ȋn straniul conflict de a inventa libertatea şi au refuzat orice ȋndemn şi orice datorie, nu au mai acceptat să li se mai spună de către-un alb ce-ar trebui să facă; aşa femeile rătăcesc ȋn scurtcircuit arhetipal pe străzile Amsterdamului, inventând iubirea de sine. Ca o formă de libertate pentru care nu i se găseşte cheia, doar suspansul… Lipsa de profunzime, de nuanţe, mania socială şi nonsensul. Nu le pot iubi şi nu le pot ȋnţelege dar le pot visa. Discuţiile lipsite de orice consistenţă şi adevăr sunt integral deliruri paranoice despre a te mângâia şi a urina ȋn public. E chipul burgheziei ȋn starea ei ultimă de decadenţă, după ce a pierdut aroma demnităţilor aristocratice reinventând altitudinea acelor sentimente, jena şi deliciul de curte, dar fără nimic, doar ambiţie, faliment. Nu vor să li se ceară, nu vor să fie privite, nu vor să nu vrea şi cu feţele ascuţite ȋntr-o poză grotescă traversează străzile cum ar avea toate de rezolvat enigma lumii, bocănind din cizme. Nu vei ȋntâlni femei mai lipsite de adevăr niciunde, căci până şi femeile au adevărul lor, cu excepţia Olandei.

Iubirile lor sunt reversul acestor cangrene sufleteşti, sunt sincere, pătrunse de datoria de a fi ȋmpreună, loiale şi bune mame, stau lângă tine ȋnsă mai degrabă dintr-o datorie ancestrală decât din nebunia iubirii, ele ştiu că sunt femei, ceeea ce e un dezastru, n-ar trebui. Modernitatea, chiar şi cea sentimentală, adică decadenţa, vine din Noord. O femeie ȋn Zeeland măritată cu un român ȋl apăra ȋmpotriva ȋntregii Olande… până şi ȋmpotriva fragmentelor de Olandă pe care personal le-am ȋngurgitat cu naivitate. Pe scurt, le vrei taman invers: să-ţi spună adevărul ȋn ȋmprejurări obişnuite şi să te mintă ȋn iubire… Marjolijn a scăpat acestei dialectici prin autism, ȋmi ȋnchipui, ori printr-o ură de sine recâştigată cu succes. Compensează cumva acest incident sentimental printr-o naivitate a erotismului, printr-un eshaton blond umed, arcuit de forme continui, torenţiale de care sudul nu mai e ȋn stare. Dintr-o olandeză vezi mai mult şi mai adânc decât din orice femeie ȋn sud pentru că sunt lipsite complet de ruşine. Şi sunt frumoase…

Acum are gripă, poftesc la gripa ei pentru că febra e plină de vise şi nu ai greutate, ȋmi amintesc de caietele scrise ȋn reculul anestezicului când m-au operat de apendicită, nevoia de a scrie din acele pagini, subiectul l-am uitat – nu e setea cu care scrii mai importantă decât subiectul şi bolile celor vechi nu sunt mai prezente decât ei ȋnsăşi? Trăim cu mult mai mult şi mai bine ȋn prelungirea virtuală a simţurilor noastre şi de aceea acceptăm să fim bolnavi până la urmă… ori după ce am făcut un pas de lângă noi ȋnşine, acceptăm să ne tragem un glonţ ȋn cap, ȋntr-o dimineaţă. Am avut cu siguranţă una dintre cele mai frumoase apendicite posibile, bolile sunt din ce ȋn ce mai diverse şi mai subtile ȋn acest ev, sunt expresia lui barocă, singura certitudine că nu ştim, ȋntradevăr. Marjolijn are ȋnsă numai gripă şi ȋmi pare chiar că ratează o parte din ea pentru că Marjoleijn nu are agitaţia aceea toridă care strică dupăamiezele spaniolilor, pe Marjolijn o poţi uita bunăoară ȋn coridor dacă e un fotoliu prea moale acolo, se ghemuieşte şi ȋnfloreşte doi ochi albaştrii care acum nu mai am impresia că mă privesc pe mine ci privesc ȋnăuntru. Scriam demult pe un caiet de matematică – ador caietele de matematică: eu sunt bolile mele. O să ajung ȋn curând să spun că bolile mele sunt eu, timpul te răsplăteşte.

Marjoleijn e dificil de identificat cu ceea ce simte acum, am ȋmbrăcat-o ȋn moroşancă şi e ca o păpuşă din cercuri, ca o Barbie stelară deşi ea crede că seamănă cu o găină. Seamănă şi cu o găină. Pentru că nu se vaită de nimic, mă chinuie orice senzaţie neplacută pe care ar putea-o avea – dacă ar avea-o – şi pentru că pare să deguste gripa, să facă din ea un secret, sunt gelos, pot vedea chiar gripa ei, e un bărbat care se ȋmpinge ȋn ea şi ea mă priveşte curat neştiind că şi eu văd acel bărbat. Simt tot ce simte ea, ce gândeşte, ce visează şi tot ce o să i se ȋntâmple. Ca orice blondă din Noord, nu ştie ce e durerea, fiecare rană e un prilej de plăcere, de juisare, uneori plăcerile ei mă sufocă. Printre formele de absenţă, căci nordicii ȋşi lipsesc ȋn mii de feluri, gripa e ceva proletar cum ai cădea cu picioarele pe pământ, sunt boli aici pe care le poţi avea toată viaţa şi să nu ştie nimeni că eşti bolnav, sunt boli mereu noi ȋn mlaştina asta. Marjolijn are branhiile ȋn interstitiile gândurilor, ȋn zona intermediară, pare a vedea şi privi altceva decât oamenii normali. Chiar am făcut experimentul la cinematograf cu ea, când fiecare privea cu răsuflarea tăiată maşina detectivului ea era după căţei prin parc, o scenă plasată acolo de unii din regizorii secunzi să umple cadrul. Ştie, vede şi simte aceleaşi stafii ca şi mine iar faptul că nu este eu ȋnsumi mă uimeşte ȋndeajuns ȋncât să n-o pot iubi şi nici s-o pot abandona alcuiva, altuia sau ei ȋnşişi.

Mă tem de cei care nu ȋnţeleg filmele sau ȋnţeleg cu totul altceva din ele, filmele sunt prima dovadă de normalitate. Convenţia care face filmul e ȋntotdeauna forţată, poţi vedea asta ȋn filmele vechi, e un om care priveşte ȋn film ȋn locul tău şi mai apoi vii tu şi priveşti, sunteţi doi. Convenţia din film e lucrul cel mai simplu pe care ţi-l oferă normalitatea, ceva de la sine ȋnţeles pe care ȋl accepţi pentru ca personajele să nu ȋnnebunească, de dragul lor… Nici un nebun nu ştie să povestească un film, nu-l ȋnţelege, o carte da, ideile sunt universale ca nişte pieţe pe care oricine le poate traversa, ideile pot fi pronunţate ȋntregi oricare ar fi gradul de ȋnţelegere la care ai ajuns cu ele, de aceea atâtea imposturi şi nimeni nu se mai preocupă de ele ȋntr-un timp al subiectivitaţilor, al adevărului adică. Mă interesează filmele absurde, fără poveste, curţile retrase, casele ȋnchise, vegetaţiile care astupă ferestrele, cum ideile mor… sensibilităţile pe care nu le poţi ȋnvăţa ori inventa, care se nasc ȋn noi cum se naşte ȋn leu fiinţa lui de leu sau cum rânjeşte un peşte, ce rost are să mergi pe drum? Iată un răspuns pentru oricine spune că a găsit calea, omul hirsut din bălării ne va spune adevărul ȋntreg.

Marjoleijn nu pricepe că actorii s-au abandonat şi au venit acolo să trăiască altceva sau are nişte bănuieli ȋntemeiate despre ceea ce se petrece dar nu are atenţia şi timpul să urmărească personajele, să spunem, se uită doar la oameni şi ȋi vede la fel de plonjaţi ȋn propia lor viaţă, ignorându-le alienarea convenţiei, vede nişte actori iremediabil ȋncurcaţi ȋntr-un vis de doi bani. O accept şi o ascult cu un fior de fiecare dată pentru că mă suspectez şi pe mine că aş fi puţin nebun, mă ȋntreb dacă ȋmpreună cu ea nu voi descoperi la capăt că lumea e cu totul altfel şi că toţi aceşti ani am avut numai noi, ȋmpreună, dreptate… Şi ȋncă o dreptate pe care n-am apucat s-o ştim. Evident, nu pe de-a ȋntregul nebun dacă mă gândesc bine, dar aşa… Femeile care mă suportă au toate câte ceva.

Cele din România sau aiurea ȋn Europa de Sud ȋndrăznesc să te urmeze pe vârful degetelor şi să te surprindă ȋn gândurile tale ascunse, răscolesc curioase şi surpă cu bucurie lucrurile de care ȋntâmplarea te leagă, te distrug cu o perseverenţă de insectă şi te discută cu patimile de expert ale bolnavului de nervi. Poţi recunoaşte şi te poţi feri de femeile din Est prin părul puţin ars sau ȋntins, nu ştiu să-şi ȋngrijească părul, unghiile sau se fardează ȋn culori prea aprinse ori ȋn trăsături ȋngroşate, a la Leger… le vezi şurubăria narcisismului lor rănit. Ȋn Olanda femeile doar se bucură de tine, nu ȋndrăznesc să te ȋntrebe pe unde ai fost şi te lasă intact ţie ȋnsuţi până la capătul zilelor, ele par a nu şti ce e bărbatul şi nici nu le interesează, sunt prea preocupate cu ele ȋnsele, cu fiorul, rânjetele şi tristeţile lor de tinichea. Ȋn Noord femeile nu au ȋntins ȋncă lui Adam mărul. Şi Adam? Umblă pe câmpuri nebun.

Complicaţiile ȋncep ȋn momentul ȋn care realizezi că povestea iubirii pentru olandeze e un fel de intreprindere, o pură investiţie. Te iubeşte fără condiţii dar nu pentru tine ȋnsuţi ci pentru că speră să aibe, să ȋşi cumpere flotă, să te facă pirat şi să te trimită să ȋmpuşti indieni. A iubi ȋnseamnă să declini corect verbul a avea şi femeile vor de la tine să le aduci scalpuri şi oameni morţi… Prin bărbat, femeia ajunge să controleze conturi secrete, să facă planuri şi să se resfeţe. Neam de negustori contaminaţi sufleteşte de evrei ȋncepând din secolul al XVII-lea, olandezii au pierdut pasiunile pământului. Situaţia nu e aşa disperată pentru că nu trebuie să faci nimic special şi nici măcar bogat nu trebuie să fii. Poţi să rămâi ȋn haine peticite de carnaval şi să leneveşti toată ziua pe marginea canalelor… olandezelor nu le trebuie milioanele tale şi dacă flota nu vine… putem să vorbim cum am fi lângă ea. De asta sunt olandezii oameni frumoşi… patima lor de a avea e de mii de ori mai mare decât tot ce posedă şi ȋi obligă să se bucure de cele mai obişnuite şi mai meschine dintre lucruri cu paloarea aceea de salvat din moarte… iar femeile… femeile şi ele… trec uneori pe lângă acordeonistul din fontă care e pus la poarta Jordanului şi mă ȋntreb dacă el nu a cântat poate ȋntreaga viaţă ȋn franceză. Jonny…

Ȋţi oferă subterfugii. Acum, că e gripată, las toate lucrurile şi prietenii exact ȋn poziţia ȋn care sunt ca ȋntr-o fotografie şi ȋnaintez ȋn şoaptă vreo două săptămâni cu boala lui Marjoleijn, poate voi apuca să termin din ciornele astea să pot ȋncheia cu ultimele mele datorii fabulatorii de primăvară. Mai e vreme să profit de ploi şi ȋntuneric, frig şi vânt ca ȋntr-un amnios – cuvântul l-am ȋnvăţat de la un indianist celebru -, perfect pentru premoniţiile şi ultimele accese de sarcasm şi denial… Dacă mă ȋmbolnăvesc şi eu, o să mă ocup numai de ea şi iar nu o să fac nimic; nu am mai avut ȋnsă o gripă sau vreo durere de vreo zece ani dar sufăr deajuns de mine. Marjoleijn e adaptată de altfel la inutilitatea vieţii pe care o duc. Ȋncerc să ignor urgenţele şi contextul şi mă limitez la nişte scheme vitale care mă descotorosesc de toată administraţia vieţii, ȋn sensul ăsta pricepe exact: fastul la mine e să zaci şi să nu ştii de tine, eleganţa pijamaua şi zilele trăite ȋn integralitate ca nişte seri. Am ȋnvăţat de la ea să fac duşuri dese şi să zac ȋn cadă cu tot felul de săruri care ȋţi deschid sinusurile. Şi dacă totul e inutil ȋn jur, ne este frică să nu devină necesar peste noapte. Deşi poate că frica de moarte sau bătrâneţe se infiltrează numai ȋn aceste momente suspendate, inutile, frumoase ȋn care nu se ȋntâmplă nimic.

M-am ȋntrebat dacă nu cumva cremele, săpunurile şi mai ştiu eu ce arome pe care le caută cu sârguinţa unui arhivar nu determină cumva succcesiunea abracadabrată a fragmentelor la care lucrez, odorurile sunt creatoare de imagini, cheamă amintiri şi desfac jurăminte. Aveam predispoziţii mai amare şi mai concentrate ȋnainte să o ȋntâlnesc pe ea. Ȋn mare parte colajele mele narative din ultimul timp au urmărit aceste arome şi unturi parfumate de cocos, figura ei de vampă cu părul dărăcit ca lâna mi-a subminat orice urmă de scrupul etic, orice disciplină literară şi orice vanitate, Marjolijn se recompune dincolo de hârtie prin ce are ea mai fragil, păpuşa ei. Când apare, totul ȋncepe să se dizolve, să se sfârşească, să se rupă şi să miroasă frumos. Cu ea am renunţat pentru totdeauna să fiu profesor, nu aş mai putea intra ȋn vreo academie după ce am atins această femeie. Nici nu aş mai avea de ce. Sunt femei care subminează totul şi plus că ascunde lucruri, Marjoleijn.

Simţul olfactiv e mai ȋnşelător decât pare… nu ştiu ce săruri speciale fermentează această mlaştină dar ceva se petrece cu noi toţi. Am păstrat câţiva ani iluzia că numai eu simt unele străzi sau săptămânile acelea ȋn care concentraţia de ozon te ameţeşte şi halucinează dar am un amic născut ȋn codrii de portocali şi lămâi pe malul Atlanticului, ȋn Marocco, şi care lucrează aici ca şofer pentru nişte galerii de artă. El făcuse deja cartografia olfactivă şi halucinată a Olandei, ȋmi spunea că ȋntre Utrecht şi Amsterdam mlaştina te ameţeşte cu totul, ar prefera să parcurgă numai acea autostradă toată, e un extaz continuu… iată un motiv pentru un road movie olandez. Interesant că acea autostradă e ȋn fiecare zi blocată, kilometrii ȋntregi de maşini care stau pe loc dar nimeni nu se plânge, stau cu toţii ghemuiţi ȋn arome, ȋn chakra volanului…

Leonardo credea că ȋn ochi e o piramidă care simulează spaţiul şi ȋl reface iar ochii mari văd astfel lucrurile ca fiind mai mari. Plimbările cu Marjoleijn ȋncepeau cu reculul gândurilor şi confuziilor zilnice căci sunt arareori pus ȋn situaţia de a comunica ceva şi demisionez la primul lucru pe care ȋl pot anticipa ȋn jur. Sfărâmăturile acestea de provocare, răsfăţ şi grotesc sunt un perfect organ al plimbării, apoi treptat mă contaminam de ochii ei, de ceea ce ei văd, cum văd şi ȋnchipuindu-mi geometriile răsturnate prin ochii aceia mari, albaştrii, puteam continua aşa, abandonat ȋn imersie, ȋn Marjoleijn, Marjoleijn eu ȋnsumi. Plimbările cu ea mă evacuau complet. De altfel ea ȋnsăşi nu putea profita de această ascendenţă pe care o avea asupra simţurilor mele pentru că era cu mult mai pierdută şi mai departe ȋn ea ȋnsăşi decât eu ȋn ea, pudra mirării ȋi tăia orice accent veridic şi parcă nu fusese de faţă când se făcuse lumea, nici la războaie, nici la foamete, nici nu plânsese vreodată, nici nu simţea cum se ȋncălzeşte planeta, fusese pusă ȋn lume ca un lucru, Marjoleijn, ȋnviase din greşeală… Mai cred că ȋntr-o lume ȋn care toate măştile au căzut, ȋn care gândirea sau adevărul ar fi ȋmpuşcat fiecare om şi fiecare obiect, din Marjoleijn ar rămâne o fată care aleargă pe câmpii ca un cerşetor, sărind şi cumva vorbind japoneza… cu părul hirsut, cu ochii daţi pe spate, cu faţa de pământ, rătăcind printre cireşi. Carnea fructelor care taie pieliţele crăpate de soare picurând lacrimile dulci, roşii de sirop… năclăind, ȋnghiţind-o ca pe un vierme căci şi frumuseţile se ameninţă reciproc, mai ales ȋn mintea femeilor.

Fiecare bărbat descompune femeia de lângă el ȋn câteva imagini, unele ȋncărcate de erotism şi altele se developează ȋn negativ, este un instinct de apărare ȋmpotriva farmecelor femeieşti. Poate că această cerşetoare hirsută de pe dealuri este felul ȋn care ştiu mă apăr de Marjoleijn şi grădina vie care o mănâncă ceva cu totul probabil. Dacă o femeie ar bănui măcar o parte din această peliculă ȋn negativ despre sine care se desfaşoară ȋn bărbat, nu l-ar mai iubi… aproape că nu s-ar mai iubi pe sine dacă ar ȋnţelege totul. Sunt ȋnsă bărbaţi care developează femeia exclusiv ȋn tonuri şi tenúri erotice, care nu ȋşi propun să iubească şi care supravieţuiesc oricăror profunzimi sufleteşti. Târziu, spre treizeci de ani, sufletul se răzbună cu o iubire ȋn care dai ȋnapoi tot ce ai furat. Femeia nu poate fi o butadă de rotunjimi chiar până la sfâşit, nici cu ea, se vârstează, nici ȋn tine, se adânceşte. Ȋmi ȋnchipui că dilema ultimă a iubirii e ca ȋntrebarea pe care şi-o pune un criminal: care e mai frumoasă – femeia pentru care ai ucide sau femeia pe care ai ucide-o?

De ce tocmai aici şi de ce aşa de departe?! De ce nu am rămas pe străzile acelea fosforescente de soare şi praf ale Bucureştiului unde lumea se mândreşte cu maşini şi haine, cuvintele sunt ȋncărcate de veridic şi ironiile rotesc pământul? Schisma onirică a Amsterdamului pune probleme pe care nimeni nu le negociază, nu sunt principii la care poţi apela ȋn mod consecvent, e un humus, o sulfură care nu mai suportă nici o abducţie, sub oameni. Am plecat, nici eu nu ştiu de ce am plecat dar regăsesc de fiecare dată motive suficiente să nu mă ȋntorc, Romania ȋmi pare mai frumoasă deşi e toată un maidan pe care se ȋnvârte praful şi nu e nici macar un om liber ȋn toată ţara aia pustiită de orgoliu, prostie, indiferenţă şi vicleşug. Servesc cu toţii oricăror forme de autoritate, aproape fiecare fragment de text pe care ȋl citesc din România e semnul unei singure boli: hernia de disc. Şi e de mirare că acest reflex turcesc mai tulbură lumea veche din Sud. Mediterana a dat pentru totdeauna ȋntregii Europe stabilitate ȋn ce priveşte felul ȋn care ne ȋnţelegem, ne comunicăm şi ne ancorăm unii ȋn alţii, a ponderat apolinic un continent care a găsit prin creştinism secretul de a rezista unei alte paradigme, mai necruţătoare – din care şi acest creştinism se născuse: celei semite. Sudul a stat ȋn acel timp, cumva şi crede ȋn mod greşit că nu mai este un alt timp decât ȋncoace… ȋnspre vest, când de fapt timpul a rămas acolo şi ei trebie să-l ȋnceapă, noi ne ȋnvârtim doar.

Ei sunt mai vechi, evreii, ştiu că e inutil să dai timpului tuşele unui desen hotărât şi să crezi ȋn ceva pe lumea asta, că totul trece şi mai ales credinţa nu, ei mai ştiu că şi zeii trec prin credinţă la fel ca şi oamenii, fără nici o urmă. Evreii au făcut o societate ȋn care totul e miraculos, ȋn care nu vreau să fiu ȋnţeles de către tine ci ȋnchipuit doar de către imaginaţia ta… ȋn care oamenii pe stradă nu ȋşi dau unii altora consemnul unei vorbe comune ci apar din umbră, flutură aripi de pescăruş, spun o vocală şi dispar. Cuprinsul acestei ȋnţelegeri prin care prinzi zborul acelui pescăruş nu ajunge silogism. Pescăruşul. E o formă de gândire mai largă şi mai deplină dar pe care ȋn Europa numai la bătrâneţe câteodată ai şansa să o ghiceşti, când venit din această tradiţie a transparenţelor reuşeşti nu mai vezi clar – ȋn sfârşit! Când lucrurile nu mai ai contururi ci doar conţinut şi când reuşeşti să uiţi tot, dealtfel dacă priveşti lucrurile uitând ȋnţelesul lor, le priveşti adânc, ele apar la fel de ȋntregi şi de puternice. Evreii au semitizat pe germani ȋn Olanda, ȋn special Amsterdamul unde cuvinte din ebraică au pătruns ȋn dialectul local. Ȋn secolul şaptesprezece un grup de negustori amsterdamezi au ȋnvăţat evreieşte şi n-au mai deschis Biblia dincolo de Vechiul Testament. Am avea o istorie mai adevărată şi mai tragică şi mai umană chiar dacă am pune ȋn locul crucii moneda; şi ȋn locul monezii setea de a tace. Şi ȋn locul tăcerii, pe noi ȋnşine, căci noi stăm ȋn vorbe.

Câte din hotărârile pe care le iei nu sunt ȋmpotriva ta venit dintr-o lume care se ȋnvârte ȋn cercuri?! Nu vrei să tai nodul, eşti neatent ori prea fericit să te mai bagi ȋn seamă, te bucuri ȋn lucruri doar de fragmentele de orizont ȋn care ele se prăbuşesc, nu poţi răspunde la ȋntrebările simple, ar fi prea târziu, şi numai lucruri simple au mai rămas. Dezastrele ȋn care am intrat, toate, sunt voluntare, ȋn ce mă priveşte ȋncă nu mi s-a dat nici o prăjitură stricată. Sunt de vină. Şi m-am dus acolo cu gândul secret să scriu ceva la sfârşit, am fost reporterul de război al unui conflict ȋn ȋntregime provocat să fie fotografiat, un film ȋn care actorii şi-au ȋncărcat din greşeală pistoalele cu gloanţe adevărate. Abia târziu am aflat că poţi să scrii fără să păţeşti nimic dar nici acum nu mă ȋncred prea tare ȋn asta.

Cred mai degrabă că am provincializat şi am compromis decât am adunat, mi-am stricat stomacul ca să zic aşa, gustând din toate. Kandinsky scria că eşti ȋntotdeauna tentat să profiţi cu egoism de propia amplitudine, să mănânci pâinea marilor intuiţii undeva pe frontieră, nicăieri. Sigur, ar fi simplu să presupunem că forţele pe care le simţi sunt ale altora şi trebuie să le dai ȋnapoi, să munceşti pentru tine, de parcă nu e deajuns să munceşti pentru alţii. Munca e o compulsiune la urma urmei, un delir masochist care ar fi apărut şi dacă planeta ne-ar creşte ȋn copaci bomboane ȋn poleială şi Masseratti şi hair extensions. Şoarecii, păsările şi furnicile muncesc şi ele din incapacitatea de a găsi la ȋndemână resurse suficiente cum le reuşesc plantelor care doar aşteaptă, şi când nu mai pot, mor. Lectura e un semn că nu poţi vedea clar şi adânc ce e ȋn jur, la fel, compulsiune. Ȋntr-o epocă ȋn care câţiva indivizi ar fi deajuns să muncească pentru noi toţi şi roboţii pentru toată lumea, ce succes avem ȋn a inventa muncă pentru alţii. De ce nu ne ȋmpăcăm pentru totdeauna că nu avem mai nimic de făcut? Şi că orice spui poate fi folosit ȋmpotriva ta? Şi că ne putem imagina că trăim cu mai mult succes decât trăim? Şi că trăim ȋmpotriva noastră? Şi că murim doar pentru alţii?

Viaţa poate, perversă, cuprinde un astfel de calcul literar să te pui miză, cu atât mai periculos să nu te apuci să scrii, să te vindeci adică, doar măreşti povestea ȋn spate şi o carte, dacă nu o scrii, te omoară. Poftesc ȋn aceste zile cu Marjoleijn la o cât mai sumară motivaţie literară, folosesc această fetiţă cu oarecare succes ȋmpotriva mea, să n-ai de ce să scrii şi de ce să trăieşti – dar mă pot eu convinge că nu am de ce? Ceea ce se petrece de fiecare dată e compromis la mâna doua de aceste resorturi care nu sunt ale mele, pe care le ridic ȋn somn de pe jos, sunt bântuit de un text inexistent care ȋncepe şi falsifică tot ce simt aşa cum umbrele descompun, ȋntunecă şi ȋnghit obiectele ȋn amurg. Uneori pronunţ cuvinte care nu au nici un sens decât pe hârtie, adresate altcuiva, dar le pronunţ căci le ȋncerc pe oameni ca pe nişte ciorne, iată un timp bun, ȋmi zic, alteori cel din faţa mea pronunţă astfel de cuvinte. Oamenii, am descoperit, ȋmi sunt cu adevărat indiferenţi, le-am şi zis, oamenilor, ȋmi sunteţi indiferenţi. Şi acea persoană s-a simţit jignită. De ce s-o fi simţit jignită?! Ce e rău ȋn asta?! De oameni te ȋndrăgosteşti ca de o femeie, sau pleci. Nu trebuie să ȋi iubeşti tot timpul, cât te iubesc oamenii pe tine? Şi acea persoană iarăşi s-a simţit jignită.

Când văd un loc frumos, ȋmi imaginez uneori că aş scrie acolo, când văd o femeie văd uneori trupul ei din cuvânt, nu din carne, şi când mă gândesc la mine ştiu că aş fi o carte, sunt o carte, aşa am pornit, nebănuind că o carte e mai puţin decât un om, mult mai puţin… Iar speranţa ultimă că ceva se va petrece, ceva care ȋmi va aparţine dacă voi continua acest joc meschin se surpă, s-a pierdut ceva. Rătăcirea mea ȋn jurul grătarului, epuizat de hazard şi indisciplină. Dintotdeauna lumea a creat texte punând ȋn ele o speranţă care s-a lichiefiat şi se ȋntoarce ȋmpotriva noastră, pentru acei oameni care o refuză, atârnă ca nişte tije fachirice de piept, nu e un autor ci doar coşmarul lui, şirul compromisurilor ȋmi certifică cum sunt un bordel eu ȋnsumi, ȋn absolut. Un francez demult spunea ca gândurile sunt curvele lui pe care le agreează sau respinge după capriciu, mai degrabă sunt curva gândurilor mele. La dispoziţia lor, ştiu cum apar, ştiu cum dispar ele? Aş vrea să identific acele texte care s-au pornit ȋn căutarea autorului şi care şi-au ȋmpuşcat tatăl ori să mărturisesc despre acei autori care au scris cu pistolul la tâmplă, voi ȋncerca să restaurez un fragment din plăcerile unui Dante eliberat de poezia şi duşmanii lui, eliberat de sine, eliberat de mine, dragă Dante…

Poate că nu e totul pierdut, voi ajunge să trăiesc cu mine ȋnsumi, ȋn accesele mele minimaliste nu mă voi opri niciodată să caut tipul de femeie lângă care să pot lucra, să negociez cu muza. Sentimentele mă mişcă, mă răsfâng, aşa la mâna doua cum vine ele, căci sentimentele sunt din nefericire relaţii, nu sunt ca o capsulă, ermetică, cum se iubeşte Dumnezeu, idealurile ȋmi dau doar senzaţia că trebuie să le creez din nou, cred că şi idealurile sunt relaţii. Marjoleijn pare a fi făcută dintr-o tăcere bună, are un simţ perfect pentru lucruri inutile, le percepe, le vânează şi le degustă ȋnchizând ȋn ea surprizele oricăror interese vitale, un fel de isterie din dantele şi perne care mă anticipează şi provoacă ȋn tăcere iar dacă ȋi răvăşeşti părul şi o pui lângă geam pe coada pianului rămâne aşa surpată ȋn blond ca şi cum ai fi tras cortina, poate aştepta şi răbda ȋntotdeauna o secundă mai mult, uneori uit că trebuie să o privesc şi scriu repede ceva ȋntr-o limbă pe care nu o ȋnţelege. Uneori ea citeşte româneşte fără să ȋnţeleagă nimic, cu voce tare, ȋmi ȋnţeleg textele ȋn felul ăsta mai bine, e cu totul alt text, apar fisurile.

Limba română e ȋntregul meu act de infidelitate, dulce, suficient. Se coboară pe chipul ei ȋn aceste momente o mască perfidă şi spaima păpuşii ei pe pian e la fel de adâncă, de isterică şi de cubistă ca un demon african. Uneori se ȋntinde pe capacul pianului şi cântă ȋn invers de acolo o canzzonetta, armoniile inversate ȋn oglinda clapelor descos freudian inconştientul vreunui medieval anonim. Are pasiunea păpuşarului, personajele, oameni compleţi pe care ȋi creează din sunete, din mers, din vorbe aiurea, ȋncearcă mereu să găsească un om straniu, bizar dar complet de fiecare dată, este singura ei formă de inteligenţă autentică. Uneori merge atât de departe că nu o mai recunosc şi nu se mai recunoaşte, se produce ȋn aceste momente o tăcere, o sperietură pe care o trăim amândoi, oare unde mai e Marjolijn, pe unde se va ȋntoarce?! Poţi dispărea lângă o astfel de femeie spornic, apologetic, deşi o bănuiesc că ȋn secret ȋnvaţă româneşte dar nu ȋmpotriva mea ci numai pentru a se ȋnţelege, sigură fiind că ştiu despre ea mai multe decât ea ȋnsăşi şi sigură fiind că scriu numai despre ea. Presupun că astfel de femei au existat cu miile prin neolitic când nu era nimic de făcut dar nici promisiunea că vreodată vom face ceva, apoi au dispărut, lumea a fost prăbuşită ȋn pasiuni şi apoi purgată prin bovarisme pentru ca acum acest tip de femeie lunară să apară din nou…

Sigur, ca orişicine, am căutat mult, nu poţi să planifici astfel de lucruri. Sunt femei ȋn imaginea cărora scrii ca ȋntr-un alt fel de hârtie, le percepi prin straturile adânci ȋn tine prin care simţi anutimpurile, se comunică simţurilor printr-o tectonică la fel de masivă şi de fină. Ori sunt dintre acelea care te sapă cu o minuţie şi te adoră cauterizându-ţi orice capacitate de a mai formula ceva, care ȋţi cer să le iubeşti şi să dispari din toţi porii, femei ca nişte soldaţi ȋn armura unor frumuseţi de ȋmprumut, dintre acelea de care ţi se face frică după ce le bagi ȋn casă. Sunt femei care anticipează tot ceea ce simţi şi ȋn preajma lor te-ai părăsi pe tine ȋnsuţi cu un sentiment de deja-vu, femei care te-au visat până la capăt dintr-o răsuflare. Petrisor ȋmi spusese cu ani ȋn urmă: – ia o evreică! Evreicele ştiu ce este un scriitor, că nu e aşa frumos, ştiu că e un chin şi reuşesc să se bucure de rănile tale fără să şi le ȋnsuşească. Este cert ȋnsă că nici o femeie pe care o descrii ȋntr-un text nu merită să trăieşti lângă ea.

Aela era frumoasă ca o diavoliţă, avea genele lungi de semită şi când pronunţa răguşit litera “h” vedeam toate pietrele Ierusalimului şi crimele şi rabinii spânzuraţi de limbă prin ruine. Adunase ȋn jurul mesei un fel de tăcere ȋn care adăstam dar nu mai era tăcerea mea şi oricât aş fi lipsit, se bucura descompunându-se ȋn umbre care trăgeau după ele toată casa lăsându-mă pe fotoliu cumva suspendat, plecase cu tot, pentru mine, dar plecase! Nu avea mândrie ci mai degrabă un simţ grav pentru un soi de solidaritate ancestrală, superb erzatz, şi mai era dotată cu o dexteritate formidabilă de a se comunica ȋţi vorbea cu respiraţia, cu pieptul, cu gesturi ale minţii aşa că lipsind, vorbeai ȋncă şi simţeai, reacţionai cu ea. O simbioză de supra-euri care nu se contamina de nici o urmă de autoritate, era o femeie care nu-ţi punea nici o problemă, care le lua; cum apare bunăoară la arabi, acele femei vechi şi cu broboadă, obiecte exclusive ale unui singur bărbat sufocat de orgoliu şi neadevăr, dar nu, evreicele au emancipat şi păstrat suflul acesta arhaic al iubirii, ştiu că trebuie să te gândeşti la altceva ca să rezişti lângă o femeie şi dacă tot te gândeşti aiurea, măcar să o faci cu excelenţă, cred că gândea, dar nu sunt sigur, poate era doar o sugestie, alta, căci sunt femei care nu merg până ȋn cuvinte, lasă un pretext doar, e mai bine aşa, ele n-ar şti să pronunte ceea ce vrem să spunem noi despre ele. Când ţi se adresa punea mai totdeauna mâna ȋn brâu şi se arcuia cu sânii ȋn afară şi ȋşi ȋncorda muşchii de la picioare şi te privea cu nişte ochi negrii de ȋţi blestemai sorocul. Nu grăbea nici o poveste pe care o mâzgăleam, ştia că scriu ȋn zadar. Şi când ȋncepeam un subiect cu voce tare accepta cu totul aerul meu lipsit de naturaleţe. Ştia ȋnsă la fel ca şi mine că ȋn ciuda lucrurilor spuse pe jumătate, aproape fals, era ceva de care mă preocupam cu adevarat. Aela ȋmi dădea o şansă şi mă surprindea să văd că deşi nu ştia mai nimic, ȋmi dădea chiar şansa pe care mi-o dădeam şi eu!

Pe Marjolein am ȋntâlnit-o după ce am hotărât să mă despart de nigeriancă, ce greşeală! Oyinloye nu pricepea chiar nimic, inadaptabilitatea unor oameni e cu totul de mirare dar acest lucru aş fi considerat de la ȋnceput un avantaj. Sunt printre femei care renunţă cu foarte mare uşurinţă la a pune ȋntrebări, a se interesa şi a parcurge bucăţi de lume pentru care decid că le-ar dezavantaja sau tulbura prea tare. Uneori porţiuni continentale se dezarticulează, cu deosebire când plonjezi ȋntr-o altă cultură şi mai ales ȋn aerul alinat şi alintat al Olandei. Cât de reconfortant e să te purifici ȋnsă lângă o africană interesată de dihania ta fără vreun context şi fără scuze. Tradusese integral scenariul olandez ȋn reacţii fiziologice, găsise ȋn mişcări şi accente să schingiuie african cuvintele, echivalentul tuturor lucrurilor şi răspuns pentru toate aşa cum ȋmi ȋnchipui că ȋnvăţam pe lună să mergem. Ȋnainte de a privi cerul, a gusta din râurile şi a te bucura de primăvară pe Lună, căci şi Luna trebuie să aibă anutimpuri şi iluzii ȋntre stânci că ceva curge. E la fel. Scapi de toate urgenţele şi istoria nu se mai duce niciunde, ne ȋnvârtim doar. Poate nici nu ȋmbătrâneşti. Dar la capătul săptămânilor şi lunilor vezi că eşti doi, rupt…

Marjoleijn nu. Nu ȋmi intra ȋn cărţi pentru că nu mă inspira şi de asta e foarte posibil să dureze. Dacă mă gândesc la ea şi ȋncerc să pun explicit ȋn cuvinte ce se ȋntâmplă ştiu că oricât aş fi de prudent, legile naraţiunii vor opri robinetul după regulile lui Propp. Nu mă somează să mergem afară când mă năruiesc pe sofa, are ȋngrozitor de multe prietene ce ȋmi imaginez că pun la cale bombardarea Casei Albe, prea e activitate. Poartă o cască şi microfon, e o femeie on-line şi are prietenii ȋntreţinute asiduu prin Miami sau Tokio, vorbeşte uneori până ȋi ȋngheaţă maxilarul aşa cum are săptămâni ȋn care nu pare a scoate un cuvânt, e ca un pendul, ȋn toate. Mă surprinde că nu cunoaşte nici unul dintre subterfugiile literare prin care obiectele se ȋmbolnăvesc şi lâncezesc, florile se descărnează şi oamenii sunt surpaţi de idei, nălucile ei sunt intacte şi ea le supravieţuieşte printr-o vocaţie de abulic.

De asta nu ȋmi creează ȋn jur nici un model literar – cine ar crede că ar putea ajunge la vreuna din aceste categorii renascentiste, ea, descompusă de modernitate până la ultima celulă. A făcut din mine un colonialist. Cred că uneori ne plimbăm ȋn Samoa pe vreo plantaţie şi felul ȋn care conspir să ies ȋn oraş cu barca, rătăcind pentru o cafea pe vreun canal din care nu mai ştiu să mă ȋntorc are ecourile şi gravitatea unei tranzacţii; ȋşi ȋnchipuie fără să-mi mărturisească sau ȋmi ȋnchipui fără să-i mărturisesc că vând insule sau ceva de genul acesta. Mă ȋmbracă de la un magazin englesc şi par cu zece ani mai bătrân. Trăiesc aceste dimineţi şi diger această impostură de lornion şi ceaşcă ca şi impostura de a scrie… suntem importanţi aşa… pe degeaba – pentru că sunt obişnuit să ştiu că trăiesc undeva ascuns ȋntr-un colţ, pe ȋntuneric. Mitul ăsta social ȋn care ne-am rătăcit e o singurătate şi mai mare, dar ea nu-şi dă seama că nu ne priveşte nimeni, adică.

Ipocrizia ne face bine şi ne educă, vizitele pe care le facem prietenilor ei ȋmi pun ȋn paranteză orice dispoziţie culturală şi discuţiile despre subiecte sensibile ori autori sunt dejucate cu priviri pe pereţi. Ceea ce mă ȋnspăimântă e inabilitatea acestor oameni de a se concentra şi dispune de un subiect intim ȋn comun. Treptat ȋnvăţ de la ei să nu risc nici o emoţie, să păstrez ȋntrebările şi să mă bucur ȋn secret de ezitările tuturor. Aerul acesta neutru şi interstiţiile acestor dialoguri au superbia lor, le-aş declara corporatiste dacă insinuările pline de cromatism nu ar elucida unele din tăceri, crizele şi falimentul sufletesc nu ar mina declaraţiile de loialitate. Oameni strâmbi şi complicaţi, la marginea oricăror canoane culturale care ȋşi regăsesc coerenţele şi se distrug după legi care nu au fost adunate de nici o minte radicalizată de ȋntrebare. Stabili sunt consideraţi aici persoanjele care nu transpar şi nu se comunică, nişte afazici care ştiu să combine corecta măsură de sarcasm cu naivitatea. Ȋmi dau seama din fericire cât le sunt de inutil şi sper ȋntr-o zi să pot pronunţa o frază la fel de lipsită de sens şi de neutră pe cât ȋmi declară ei oficial datoria faţă de uleiul de răcin. Marjoleijn se pupă, se salută şi se minte cu toţi.

Ȋntors acasă, ȋmi trebuieşte câte o jumătate de zi să mă vindec de frustrare dar dragostea cu Marjoleijn, coapsele ei fierbinţi şi sânii ca nişte gutui, spasmele ȋn care se pierde ca ȋntr-o epilepsie şi eu ȋnsumi răscolind acest trup care se ȋntoarce din chinuri sărutându-mă, ne putem sechestra şi urgenta la fel de obositor ca şi toată acestă lume amestecată şi rea, plăcerile te golesc la fel ca durerile, diferenţa e doar că simţi plăcerea… textul se departează la fel de palid, de răzbunător, la capătul acestor ore fierbinţi, iarăşi textul, cuvinte şi bucăţi de frază ȋn care acest trup se rostogoleşte şi descompune. Fug gol la masă pentru a nota un gând spulberat ȋntre sâni şi sar iarăşi ȋn ea să văd ce se mai petrece ȋn cartea mea… Marjoleijn ştie. Ştie că nu mă iubesc cu ea şi acel personaj de care sunt ȋndrăgostit ȋn ea ȋnsăşi ȋncepe să o cuprindă şi să o cumpere bucată cu bucată.

Dacă eşti imprudent şi ȋncepi o frază care nu e către administraţie, nici o notă despre ceva ce trebuie să-ţi aminteşti după ce vii din Blijburg, de pe plajă, o scrii deci pe hârtie dar de ce acolo?! Care e locul ei de fapt, de ce nu scrii pe nisip, pe copaci sau ce faci cu hârtia aia? O pui ȋnăuntrul tău, afară… sunt variante. Sunt texte care se adună ȋntr-un raft cum vezi rachetele prin rafturile de artificier: puse acolo să schimbe lumea. Sau măcar pe tine, insinuant: vei fi altcineva, cu ele, sau vei fi altcineva, fără ele. Alege! Ȋn ce mă priveşte am dat de câteva ori cu pietre ȋn casa asta cu fantome. Ştiu ȋnsă că multe din cărţile chiar excelent scrise poartă vina autorului faţă de sine ȋnsuşi, nu poţi scăpa de asta dar poţi măcar mărturisi ȋntreaga vină? Sunt cărţi care te devastează şi melodii care te ȋngroapă aşa cum a scris Mozart ultima simfonie, cu ultima suflare. Sunt cărţi care te trădează, cât te-ar costa să trădezi şi tu una din cărţile tale? Când nu mai poţi decât scriind ajunge la gândurile tale e un semn că trebuie să reȋncepi să scrii, ai ajuns la capăt, totul e vraişte, nu mai are rost să rezişti, nu mai poţi nici măcar ȋnapoi. Din locul acela dacă scrii, nu mai porţi nici o vină şi nici un merit. Sunt cărţile pentru care tu ai fost născut ȋn locul lor.

E greu de crezut dar sunt oameni transformaţi cu totul ȋn autori, care consumă o vârstă nu ȋn viaţă ci ȋn literatură, renunţă public la propia persoană şi ajung să fie bântuiţi de textele lor aşa cum coşmarele copilăriei ne-ar vizita intacte şi ne-ar mutila cu plăcerea lor strâmbă; nu mai vor să fie judecaţi pentru ce au făcut, ceea ce nu e rău deloc. Ori sunt dintre aceia care ȋşi ȋnsuşesc oameni ȋntregi pe lângă care trec, autori care ȋntorşi din morţi pun stăpânire pe câte un trup veştejit şi amuţesc firea, rabini nebuni pentru care inspiraţia nu aparţine celor care o aduc ȋn străfulgerul lumii ci e numai a lor, pentru colecţia lor de artere lichefiate. Majoritatea dintre noi nu avem stabilitate, oricât ar fi de bine, vine un timp să ne plângem şi să plecăm, e o poveste care se desfăşoară, un monstru care se satură ȋn noi şi calcă periodic pe gât zeiţa. Câţiva au pus acest ceas ȋn literatură, ȋl consumă acolo reuşind să se ancoreze ȋn zile, pământ şi oameni. Condiţia este ȋnsă să se părăsească pe sine, să dezavueze câte o semnătură pe câte un manuscris vechi, să abjure cum ni se cerea şi de către comunişti, cu degetele sfâşiate de nicovală. “Spune nemernice că mama Rusia ne-a eliberat!” Trebuie să te mişti ȋntr-o dimensiune sau alta, rămâne de văzut dacă e de preferat să balansezi cu ȋntreaga ta persoană pe cracă sau să te abandonezi ȋn răstimpuri şi să te ascunzi de tine ȋnsuţi. Cel mai uşor e ȋnsă dacă nu scrii nimic. Ȋn fond, asta e prima lege când te apuci de infractiuni, o ȋnveţi de la borfaşii bătrâni: orice poţi să faci, dar nu dai scrisuri…

Ȋntr-o dupăamiază ne punem pe burtă şi ȋncepem să ne târâm către poli. Ni se deschid răni şi despre rănile alea nu putem vorbi, cresc ȋn noi buruienile tăcerilor şi ne ies pe nas şi pe gură şi pe arcadele ochilor ca dintr-o ruină, noi suntem vechi, atât de vechi, nu bătrâni doar. Căci ne-am născut mult mai târziu şi mai mult decât trebuia. Se mai ridică unul din când ȋn când şi spune o vocală veche ori ȋntinde mâna să muşte din stele ca dintr-un măr dar ele clipocesc intacte. Uneori se ȋncaieră doi orbi pe câte un mal, dincolo, tăcerile te prind cum te prinde o gripă, cu febră. Dar tăcerile cresc iremediabil ȋn mijlocul nostru ca nişte cercuri, cum se lărgesc pe oglinda lacului, nu ne putem ȋnchipui albeţea şi cadastrul adânc, prăbuşit al zilelor nostre. Am tăcut, poate, pentru ceva, aşa vorbim noi. Putem trăi aici că nu avem nici o altă soluţie dar e de la sine ȋnţeles că nu putem muri aici…

Timpul era ceva care ne trăgea ȋnainte dar acum zace la picioare ca un şarpe care nu se mai muşcă de coadă, sunt aceste tăceri care ne mănâncă de vii şi care ne pipăie ȋn somn. O mai mare negură nu ne-a ȋnnodat şi bolovanul aşteptării nu ne-a mutilat aşa obrazul nici ȋn primele momente când primele stupefacţii au scuturat creierul de maimuţă şi maimuţa a spus: trandafir! Ea nu poate să spună trandafir, aşa ne dăm seama că e totuşi maimuţă, cine ar crede că ȋn maimuţă nu e un om deghizat. Frumuseţea burgheziei amsterdameze e ca ȋn marginea acestui şuvoi eshatologic ea discută calm despre nimic. E un eroism mai grav şi mai prodund decât ȋn revoluţiile proletare. Iluzia liniştii, că stăm pe loc şi că nu se ȋntâmplă nimic din mijlocul furtunii de tăcere, bicicletele şi brutării din acest oraş mă vindecă. Uneori doar eu mă grăbesc pe câte o stradă… şi strada, oamenii şi cuvintele tac.

Vocaţia dupăamiezelor aş spune decide ȋntâmplările aici, zâmbetul ca şi stare civilă; prea puţin din sensibilităţile, judecăţile, pragmatismul şi nebunia din care e făcut motorul social ȋn Olanda e pronunţat – pentru o istorie colonială, pentru orgoliul sau vina de a fi negociat carne de om, pentru vina de a fi fericit, bogat, din neglijenţă, pentru şi pentru. Ca şi ȋn altă societate, oricare, a fost o cruzime la ȋnceput din care ne tragem cu toţii şi deopotrivă motiv pentru o reverenţă către sine, societăţile care se cred puternice pun o crimă la ȋnceput: Remus, căderea din Paradis… este ofranda aztecă a fiecărei istorii. Această cruzime de ȋnceput e inutilă pentru că la ȋnceput cruzimea a fost oricum totală, ineficienţa culturală a mitului naţiunilor pentru mai noile predispoziţii e că naţiunile sunt poveşti de răzbunare. Eroarea istorică olandeză din care nu se scrie şi nu se visează e o capcană mai adâncă decât cauterul comunist care a ȋngheţat memoria românilor. Olandezii ȋşi ȋnchipuie ca şi-au făcut datoria… Cine mai poate acum discerne alchimia unui timp nou? Ȋn Olanda, ȋn România?

Vina, ȋndoiala, tertipurile contradicţiei dacă apar, câte un firav pretext literar reluat la ȋntâmplare, pofta de a scrie nu mai inaugurează nimic. România e inundată de această poftă, ȋn integralitate ratată dar ce speolog mental ar putea restaura neoliticul, universul abstract din care am venit din Est, oamenii noi, copiii lui Stalin, nimeni nu are dreptul să ştie ruşinea cu care ne-am bătut fraţii, noi trebuie mai ȋntâi să murim. Cele mai adânci dintre orori nu au valoare exemplară, sunt doar periculoase şi e interesant cum deliciul ororilor a intrat ȋn literatură prin Cehov şi Dostoievsky, noi nu avem savoarea blasfemiei, avem vocaţia ei, suntem mereu ȋnchişi; de aceea poate nu ştim să vedem oamenii răi. Mizele ȋnsă ȋn Olanda sunt intacte, se măresc ori se compromit pentru acelaşi motiv bunăoară din care nu se mai scrie nimic din Veneţia ori Malaga, unde vrea să ajungă René. Olanda nu mai are măcar acest vis, să pronunţe. Lumea nu mai ȋncape pe nicăieri, li s-au vindecat buricul la toţi, oamenilor le e ȋn fine ruşine să vorbească despre toţi oamenii la un loc… după care nu mai vrei să fii, uiţi.

Din acestă glaciaţie mută gândirea se ridică periodic pentru a da o nouă vârstă spiritului, de pe lucruri cădeau ȋntr-o dimineaţă hainele şi rămâneau toate ȋn curul gol. Gândirea ȋnsă a fugit de acolo, nu se mai gâdilă cu realităţile, este ȋn plin autoerotism. Sentimentele acum mai salvează barca, aş spune previziunile, babele sunt mai deştepte azi decât noi toţi, catastrofa lor, aşa cum o pronunţă ele, cu dinţii căzuţi, e tot ce mai avem. Din specia acestor echilibristici amorfe mai fac parte unele resorturi civile, ȋn Amsterdam e hotărârea pe care o vezi ȋn olandezi de a muri mai degrabă decât de a trăi ȋn mizerie şi nefericire. E singura formă de luciditate pe care sunt gelos, ȋn genere formele de conştiinţă sunt un deficit pentru individ, fac profitul ȋndoielnic al unei insecte care ni s-a ascuns ȋn creier şi care devoră realităţile ca şi pe noi ȋnşine dar acest fior pe care ȋl simţi ȋn privirea burghezului nu e un capriciu, să te delectezi e o misiune, singura, e utopia acestor lanţuri de case roşii care a ȋnfrânt utopiile lui Marx. E o tăcere, o rană, dar una care face deja plăcere… suma acestor capricii decorează bezna şi izolarea noastră şi se pune ca o soteriologie suavă ȋntre noi şi ce o să fie. Ȋn Amsterdam am avut prima dată iluzia că cei care vor trăi după noi nu vor fi nefericiti, vor fi mai bine, chiar de nu vor fi…

A venit timpul. A venit timpul să renunţ la toate, să nu mai adun lucrurile şi oamenii pe care ȋi ȋntâlnesc peste tot, ţările, imaginile, să prind un zvon mai curat, al generalului. Căci adunându-te numai cu tine ai o lume mai mare decât timpul tău ţi-o poate oferi, liniştea din jur e mai mare decât zarva şi când nu mai vrei să creşti ȋn lumea care se desface şi se năruie, creşti mai adânc. Din acest moment mi-e indiferent, nu mai alerg, nu mai adun, nu mă mai ȋntind. Eu ştiu ce am de făcut. De acum lumea mă va urma pe mine, nu eu pe ea. Şi dacă nu va veni nimeni, şi mai bine. La capăt, m-am răzbunat.