Eugen Ciurtin – sau noua vârstă

Somnul culturii a născut un om

Sf Augustin: “Lasă ca acei ce cred că am spus prea puţin şi cei care cred că am spus prea mult, să mă ierte”…

Prin Eugen Ciurtin cultura română va da primei jumătăţi de secol european modelul disciplinei totale ȋn cultură. Modelul savantului, statura sa aspră şi exclusiv preocupată de sine va atinge prin acest ploieştean cu nume tătăresc deplina lui maturitate. Nici un alt român, nici chiar interbelicii nu au dus o luptă mai aprigă cu resorturile ultime ale culturii, nimeni ȋn afara lui nu a ȋncercat la noi să nu mai fie om, prin cultură şi nu prin ne-omenie, să dispară ȋn mitul ei, nici un alt postmodern nu a avut curajul să resuscite omul total, humboltian, acum, că lumea s-a spart ȋn cioburi, cum spun talmudiştii, ȋn felul ȋn care acest smitit cu fruntea largă şi fără maxilar o face din pragul celei mai importante biblioteci personale din România şi de un timp din “găvănoasele cu dulceţuri” ale Institutului de Istorie a Religiilor; de amintit că el era acest Institut ȋncă de când l-am ȋntâlnit la Facultatea de Filozofie, se petrecea atunci lansarea revistei “Archeus”… evident sub zodia convalescentă a lui Eliade dar acest Eliade a fost doar un prilej, ȋncă este, pentru un alt fel de lucru, pentru o altă vârstă…

Ȋnceputurile de secol douăzeci vor fi reprezentat pentru Europa o promisiune ce va strămuta registrele dogmei şi le va răvăşi ȋn social şi improbabil, ȋn acel timp a fost făcută şi o profeţie românească, una care a rămas peste veac ȋn suspensie. Una care se ȋmplineşte acum. Nevoia de a resuscita şi angaja o dispută la capătul căreia ne vom răscumpăra şi vom lua ȋn stăpânire lumea ȋn care mai părem ȋncă a fi aruncaţi fără nici o speranţă, a fost recunoscută şi asumată de un grup de tineri savanţi care sub iniţiativa colerică a lui Eugen vor muta treptat, definitiv, centrul de greutate al ȋntregii societăţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Când se va petrece aceasta şi la ce nivel nu mai ţine decât de noi, căci nimic nu ne obligă ȋncă, e o revoluţie a tăcerilor, a sugestiilor, a celor ce vor, a celor ce ştiu să se inspire. Fără baricade, cu biblioteci. Ȋmi amintesc de scrisorile unor diplomaţi britanici, e acolo zvonul unei arhive care are toate ieşirile din orice dilemă politică, sunt documentate sute de lovituri de stat şi revoluţii şi debarcări pe ţărmuri străine, Albionul nu a fost niciodată cucerit pentru această arhivă care oferă oricărei situaţii câte un precedent, o soluţie. Care e nucleul documentaristic, de inspiraţie al clasei noastre politice, m-aş ȋntreba dar ce să mă ȋntreb: e cuibul de şopârle securiste, neocomuniste, ei bine, vrem să credem sau nu, şopârlele mor. Cum arată, la o discuţie ȋn detaliu, scena culturii? Idem est non probari et non esse.

Şi niciodată ȋn cultura noastră cu strigături nu a fost parcurs mai tainic şi mai ȋndelicat, aproape nimeni nu ştie de el şi ȋncă va mai trece un timp, străinii vor ȋncepe să ne povestească despre Eugen, şi apoi vom crede şi noi, căci mai este ceva: Eugen ne ocoleşte… Foarte multe din parcursurile esenţiale ale culturii noastre se duc ȋn tăcere, această magmă amuţită va trebui răscolită de o privire care poate sustrage vitaminele eu-lui din mizantropia generală, e o stranie socoteală ȋn marginea ȋntâmplărilor, punem la mijloc ce e mai rău ȋn noi, bogomili. Ce-ar fi să descoperim peste câteva zeci de ani că altceva s-a petrecut, esenţial altceva, şi că nu am participat ȋn nici un fel la timpul nostru?! Cine strânge acest timp românesc ȋn care nu mai ştim ce contează, ce se petrece, ȋn care nu mai vrem să ştim, ȋn dispoziţia societăţii româneşti, socoteala ei, oare ce vom afla dacă ne vom spune totul, verde, ȋn ochi, deodată? Dar până atunci, iată faptele.

Raţionalismul – ȋn formele lui paupere, stricte -, ale secolului nouăsprezece au ȋndepărtat credinţa de germinaţia socială, au izolat faptul social şi au devastat garderoba dogmatică a societăţii tradiţionale până când nevoia de a fi ȋmpreună, care devenise contractuală, abstractă, a trebuit să-şi caute la rândul său din nou temeiul ȋn credinţă, de această dată cu excese şi frivolităţi. Ȋmpreună ȋnseamnă ceva mai complicat, vine de mai adânc şi duce mai departe. Proiectul acesta de recâştigare a temeiurilor sociale – şi ale individului, ȋn oricare dintre ipostazele sale, de altfel -, a fost ȋntrerupt, indivizii care s-au angajat ȋn aceast proiect au fost risipiţi, compromişi, alungaţi. Pentru crimele altora, ȋn definitiv, nu pentru crimele lor, aşa cum suntem noi alungaţi, risipiţi din ticăloşia altora. Aşa ne aplecăm peste frazele ȋntrerupte, peste gândurile lor acum, de parcă nu ar fi venit dintr-o vârstă a tiparului, ȋn ce priveşte teritoriul traversat de mistreţi al României, ne-au rămas fragmente şi frânturi, un peisaj conceptual presocratic şi pe alocuri… abulic.

Ei bine societatea nu a devenit un laborator aşa cum plănuiau trăiriştii, Eliade, dimensiunea de masă a experimetului a eşuat ca orice experiement de masă, dar s-a profilat cu aplomb o anumită disciplină a studiilor de istorie şi de istorie a religiilor care pune ȋn scenă resursele totale ale individului şi societăţii, care reface experimentul ȋn singura ipostază posibilă din liziera sălbăticită a timpului pe care ȋl traversăm. Suntem ȋn faţa unei provocări totale: omul dispune de religie ca de un instrumentar de lucru, aşa cum devine teologul şi sfântul propiei persoane, se face şi desface de acolo de unde secole la rând a crezut că este doar creat, dat, terminat o dată pentru totdeauna, ori de acolo de unde doar zeii erau preformulaţi, schiţaţi, demolaţi, reclădiţi. Hectarul ăsta de libertate a intrat pentru totdeauna ȋn posesia noastră. Asta aduce pe filiera lui Eliade, printr-o mai veche intuiţie a nucleului tare al culturii româneşti, hai să o spunem pe şleau, la noi ȋncepând cu Nae, asta aduce Eugen. Evident, nu e singur, dar el a ȋnnotat de la un mal la altul deja, şi asta contează când se ia la numărat. Ȋn mod profund e vorba despre un nou tip de umanism, unul adânc şi atroce, care nu rămâne ȋn coaja celor care sunt plictisiţi pe drept şi pe nedrept de Eliade, dar ce mai contează Eliade.

Se restaurează ȋn amintirea celor care au pornit către Orient sau dinspre Orient… Milescu, Honigberger, Gaster, Arion Roşu, o disciplină care reuşeşte să pună toate ȋntrebările şi aceasta e o provocare care nu emerge ȋn singurătate, izolat, şi nu cederează infecţiei nici unui vitalism, ȋn ciuda faptului că o serie de recunoaşteri instituţionale vor marca drumul pentru o centralitate şi pentru un nou canon cultural românesc. Trecerea ȋntr-o altă vârstă s-a ȋnfăptuit deja, nu mai putem scrie ca până acum, despre subiecte şi despre oameni care nu mai au greutate şi care ȋşi pierd glasul, cum este această magmă de ingineri şi gospodine care ne fac din batistă de pe val. România nu mai e o provincie, e din punct de vedere cultural măcar, tot ceea ce vrem noi să fie. Suntem ce vrem să fim, iată calea. Iată cum am ȋnceput din Amsterdam să mă gândesc uneori despre acasă, să cred că aş fi putut rămâne. Până când lucrurile vor lua cu toatele un alt curs, ȋl avem pe Eugen. Şi dincolo de asta ȋl avem.

Până acolo pentru că el a intuit că angajarea ȋn momentul românesc, la interstiţiile dintre epoci, cum ne aflăm noi acum cotonogiţi de vremi, nu are un sens altul decât cel al compromiterii, de aceea Eugen nu se izbeşte de nici o problemă imediată, nu merge prin ploaie, ca noi, şi bine face. Aşa a reuşit să facă Institutul de Istorie a Religiilor şi să ambienteze o reţea de savanţi din toate centrele importante academice ale lumii pentru subiecte şi pentru publicaţii comune, aşa i-a şi adus la Bucureşti ȋn 2006, la congres, unde alături de ei a vorbit, da, Băsescu. Cine ar fi putut avea ironia?! Savanţii nu fac doi bani, mie ȋmi plac fotbaliştii, mor după figurile de stil ale lui Becali şi plâng după preşedinţi; dar dacă scotoceşti unii dintre ei savanţi vor ceva şi e interesant ce vor, ştiinţa nu mai e un teritoriu disciplinar, strict, e mai nebună ca noi pe stadion, ne duce pe Lună. Ce vor aceşti oameni de gelatină putem să spunem noi, cei care nu ne pasă ce vorbim; sau ce vrem noi de la ei, savanţii sunt ca sacii de mălai, trebuie să-i fierbi. Nu Eugen care tocmai acum primesc un mail de la Raluca Boboc, cum l-ar fi văzut executând dansuri tribale pe Chopin şi Prokofiev. Pe Eugen ce să-l mai fierbi?!

Iar dincolo de asta ȋnseamnă că ȋn studiile lui, de la cartografiile oportunităţii din acel An 1, Fascicol 1, Iarna 1997, până la Liminariul ȋn onoarea lui Arion Roşu, un indianist român, elev al lui Eliade, se află resursele, pentru cine are răbdarea şi dexteritatea excavărilor de fineţe, pentru o altă persoană, aş spune, pentru un cu totul altceva, ȋn sensul, ȋn toate sensurile de fapt. Nimic din ce va urma ȋn această blestemată de cultură românească nu va putea, de acum, ignora silueta masivă, complicată, a acestei metafore totalizatoate. Ȋn anul 2000 apărea un tirage-à-part a revistei Archeus, cu un titlu semnificativ: “Coincider avec le monde, Carnets de lecture” – Philippe Gignoux, Ressembler au monde (Brepols, Turnhout 1999). Ȋn felul ăsta figura lui Eugen, contagiunea lui culturală care ȋţi pune ȋn faţă şorţul roşu de toreador conceptual la fiecare mişcare de urechi, este provocarea momentului: cine nu se va bate cu demonul lui, acum, nu mai are ce căuta ȋn cultura română, e pe dinafară, simplu şi cutezător. Ȋn felul acesta Eugen e o şcoală, ȋn felul ȋn care articulează provocarea culturii, de aceea contează el cu atât mai mult pentru cei ieşiţi din tranşee, ȋnchisori, amnezii, compromisuri: pentru că el reface orizontul surpat al culturii ȋn forma lui autonomă, totală, ȋntr-o ţară şi ȋntr-un moment ȋn care toate se amestecă.

L-am ȋntâlnit, de fapt i-am ȋntâlnit ȋn prima lor zi publică când ȋn aula de la Filozofie se lansa Revista de Istorie a Religiilor “Archaeus”, peste ani aveam să găsesc câteva aluzii despre acest nume prin Eminescu… Ȋmi amintesc şi acum acea dupăamiază ȋn care câţiva studenţi febrili se făcea că retrăiau un eveniment interbelic. După câteva fervori filozofice de tinereţe, mă predasem teatrului, bulevardurilor, cârciumilor, femeilor seara, de la oameni poţi ȋnvăţa la fel ca din cărţi, din gesturi ori simple prezenţe te poţi hrăni ca la un festin ȋn marginea codrului, când se pun ȋn ţăst câte douăzeci de miei, femei. Am dat de filozofi cum dai de dinozauri: dispăruseră şi vorbeau. După care am aşteptat de la ei să schimbe totul, să ia puterea ȋn România – nu m-am ȋndoit nici o clipă de asta pentru că interesul meu sincer şi continuu a fost pentru o lovitură de stat -, şi nu s-a petrecut nimic din asta, după care mi-am dat seama că luaseră deja puterea. Şi mai apoi am văzut că nimeni nu aflase.

Emoţiile şi ȋndeosebi oamenii vii deveniseră bibliotecile mele, aşa l-am putut găsi pe Armăşescu, care pentru mine a fost pragul ultim prin care cineva poate pătrunde ȋn celălalt, seducţia spiritului ȋn forma ei pură, fără obiect, psihanalitică. Reducţia aceasta a lumii, radicală, nu avea conţinut ȋnsă, şi nici nu avea şansă, păstrată ȋn timbrul ei inutil, sensibil, să-l capete. De aceea, când i-am ȋntâlnit pe cei de la Filozofie şi când mi-am dat seama că va trebui să reȋncep să scriu, eram cu totul ars, consumat, ȋmi pierdusem copilăria; am evacuat dintr-un gest câţiva ani de nelinişti bune pentru a mă năpusti ȋn plină bibliotecă, la ceas de noapte, când clasicii şoptesc unii cu alţii, şaisprezece ceasuri pe zi, toate zilele, câţiva ani, până am călcat ȋn gol ȋncă o dată. A trebuit să fac loc ȋn viaţa mea cu urgenţă acestor adolescenţi mâncători de celuloză, cu accente isterice şi care puneau ȋn scenă cel mai teribil dintre momentele româneşti: jucau scena “generaţia”. Şi căzusem tocmai ȋn mijlocul capitolului “ȋmpărţirea lumii”. Pe drept? Ce mai contează dacă pe drept sau pe nedrept dacă ne puteam pune ȋntrebări ca acestea: se mai poate azi Buddha? Şi habar n-aveţi, da’se poate. Se petrece chiar dar nu ştiu oamenii să-i deie nume. De aceea poate, ia să vedem lumea se cere dezlegată, nu omul creat, din arcuri şi tije, cum mai cred autorii care s-au apucat de literatură peste tot, ȋn lume, chiar acum.

Am ştiut de la ȋnceput că nu voi putea scrie despre aceleaşi subiecte, nici nu am scris, că direcţiile noastre erau altele, zodiile ca şi tempermentul, şi totuşi ne-am adunat pentru câţiva ani de biblioteci sure ȋn jurul Pieţii Rosetti, câţi vom fi fiind, cu A. Timotin, M. Timuş şi apoi se vor mai fi anunţat şi alţii, sparţi acum ca un bulgăre de zăpadă pe geam. Ȋncă nimic din această ȋntâmplare cu tâlc nu e developat public, nu o voi face acum căci creşterea e frumoasă, tăcerile bune, promisiunile limpezi… Dar iată că am apucat să zic. Privită din perspectiva acelor ani, e ȋncă ȋnceput, ciot, timp, deşi lucrurile au fost poate pronunţate până la capăt. Ȋmi imaginez că ceea ce va urma, ȋn sensul ȋn care se vor produce ȋnscrieri şi largiri, nu va ţine decât de pofta celorlalţi. Ȋn această disciplină, istoria religiilor, nu contează ceea ce se va petrece, căci poţi să o iei ȋnainte, să petreci tu ce va fi fiind, şi ȋnţelesurile dacă sunt puse, ignoră cuminte fapta… asta e frumuseţea crepusculară a acestei discipline. Reinventează, refundamentează faptele, cum te-ai mişca ȋn subsolul lor, schimbându-le după plac definiţiile. Cine n-ar vrea. Şi mai apoi, ce altă parte a umanioarelor a mai rămas, filozofia clasică, prin spargerea mătcii de gândire a tradiţiei europene, ȋnspre Orient şi nu numai, zace şi va mai zace până când o nouă platformă se va fi format, ȋn intersecţia tuturor credinţelor şi sistemelor de gândire. Până atunci, ibricul nu mai are toartă iar filozoful e un bou ȋntr-un sat fără nume.

Dar revenind. Ar fi trebuit să le fi spus de la ȋnceput că am venit să dărâm ceva, crescusem cu Nietzsche la piept, murmurându-l prin tramvaie. Eugen – asta e vina lui -, nu se ridică ȋn cultură aşa cum ştim noi, românii, să simulăm o revoluţie, să pictăm cu sânge pereţii şi să cântăm monoton o idee la alegere, când dicţionarele au fost deja făcute. Acest om nu se ceartă cu nimeni, ȋnglobează ȋntr-o “ascensiune care absoarbe” tot ce ȋntâlneşte ȋn cale, şi mai ales nu scrie cărţi. Te poţi ȋntreba de ce, ei bine pentru că Eugen aşteaptă ca noi să-i scriem cărţile şi uite că deja am ȋnceput… Eugen nu e un autor, nu e nici măcar un savant, deşi s-a ȋmplântat ȋn lumea greacă, latină, pali, sanscrită cu dexterităţi pe care nu le dezvăluie niciodată, el vorbeşte ȋntotdeauna de alţii, despre altceva, şi la sfârşit va apărea cu iepurele din pălărie, cu ceea ce el face de fapt. Savanţii au vocaţia uimirilor târzii, şi fără să fi arătat nimic, lui Eugen i se ȋntâmplă să fi ajuns deja ȋn locul unde trebuia să ajungă, dar tot ce simulează el e mai puţin decât lucrurile pe care ar putea să le spună franc, iată. Furtunos ar fi să nu arate nimic, să ne fi chinuit degeaba, ȋn acest caz promit să scriu peste vreo cincizeci de ani un articol cu cea mai mare farsă din cultura română.

S-a spus despre Miró că toate pietrele pe care el le găseşte sunt un Miró… acest spectaculos spaniol transforma printr-o formulă de el ştiută obiectele din jurul său ȋn ingrediente ale unei unice inspiraţii, aşa face Eugen cu un lucru mai ȋn-delicat şi mai atroce ȋn acelaşi timp: cu memoria… Ȋn teatru totul se petrece spontan şi numai o dată, resorturile de care dispui sunt energiile tale propii, vitale, care se cer consumate, Eugen nu consumă nimic, proiectează totul… nimic din ceea ce atinge nu-i scapă, nimic din ceea ce spune nu defineşte, nimic din ceea ce face nu se pune la mijloc. Nu pot şti şi nu vreau să mă pot ȋntreba la ce regim drastic şi-a supus intimitatea ȋn partea ei verboasă, hemoragică, persoana lui răsărită printre noi toţi pentru a se pune cu o atât de radicală hotărâre ȋn paranteze. Dincolo de toate ȋntrebările pe care i le poţi pune, nu ȋl poţi găsi, pe el, cel care a hotărât demult, ȋn vechime, ȋntr-o cavernă, să mănânce creier de om… Cine ar fi bănuit că la capătul deşucheat al memoriei cântă Orpheu?!

Ȋn baia de sânge, ȋn Plevna eticii care se bate acum pe moneda calpă a românismului, ca randez-vous ȋntre ce e mai tragic ȋn noi, fiecare zice ce poate, ce vrea, unii acuză. E frumos să acuzi, ineficient dar nu poţi construi pe nori o grădiniţă. Printre noi, ăştia mai pugilaţi, trece un savant cu fruntea largă, bombată, şi fără maxilar, pe patine… E singurul individ care ȋntr-o ţară de expropiaţi poate publica elegant un apel pentru solidarizarea cu Sorbonna, că ȋi dau şi pe ei afară! Sau care ȋn pragul de a scote românismul din fântână, de unde l-am aruncat să-l ascundem de turci, ne spune cu o naivitate de clasic: “Unii dintre noi sunt tibetani”. Şi totuşi… există iubire… căci Eugen se mulţumeşte ȋntr-o ţară de disperaţi şi ȋn care nu ne putem interna că ar trebui să facem din munţi ospicii, se mulţumeşte să semnifice soluţiile, să nu le mai realizeze, să nu le mai anunţe, să nu le mai claseze, trăieşte el ȋn locul nostru, altceva. Aşa a apărul cu semnul “Arca lui Noe”. Se plimbă pe patine cu o plancardă ȋn mâinile degerate. Pe care scrie că ne-am salvat deja, că am plecat spre o picătură de oxigen cu toţii. Că suntem deja ȋmbarcaţi. Cum altfel am putea sări peste pragul timpului şi de ce?

Ȋnceputurile istoricismului, prin Leopold von Ranke, Herder şi ȋn general toată reacţia germană ȋn faţa Iluminismului francez, curent de gândire care va prinde ȋn el formulările spiritualiste ale lui Hegel dar şi pe Marx, vor pune bazele studiului academic al istoriei sub implicaţiile că nu e dat un adevăr absolut ci toate valorile individului şi societăţii trebuiesc căutate ȋn momentul şi ȋn fineţea derulării circumstanţelor contrare. Stabilitatea acestor sisteme explicative se va ȋnscrie de la absolutizarea statului până la un “menirea absolută a istoriei”, cum spunea Herder şi se va căuta de-a lungul secolului 19 şi 20 ȋn paralel cu celelalte teorii care se vor dezvolta pornind de la alte baze, cum ar fi teoria limbajului etc. Ceea ce interesează acum e că exponenţii ultimi a acestui curent, dacă ne putem astfel exprima, caută paradoxurile şi cercurile explicative ale istoriei ȋn felul ȋn care istoria e, dacă vrem, istoria creată, istoria individului care o scrie şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin pentru că individul este legea acestor lucruri, nu mai e timpul, ca pe vremea romanticilor. Eugen ȋnchide – sau deschide -, cum vreţi să consideraţi această interogaţie fundamentală care a pornit de la premizele că orice filozofie ar trebuie să fie o istorie a filozofiei bunăoară. Eugen trebuie căutat ȋn recalibrarea pe care o suportă ȋn postmodernitate intuiţiile romantismului german şi de ce contează el, tocmai el dintr-un peisaj pestriţ şi bogat ȋn savanţi, iată de ce.

Pentru că istoria devine Artă, ȋn cel mai precis dintre sensurile ei. Treptele acestei deveniri; minimalist, pornim de la situaţia când Religia şi Arta erau separate, ȋn acel moment concepţia, trăirea sacră se proiectau, se suprapuneau chiar, dacă vreţi, unor obiecte de artă, aflate ȋntâmplător sau fericit ȋn centrul unei ȋntâmplări cereşti. După care arta şi-a câştigat autonomia, adică a fost legată de artist şi prin Vasari ȋn secolul 16-lea creatorul câştigă ȋntâietate ȋn raport cu opera lui, apare deci un subiect care formează, deformează, construieşte, care e prins ȋntr-o biografie şi care oficiază ca să spunem aşa opera de artă, aceasta din urmă nu se mai adresează ȋn mod fundamental din ea ȋnsăşi, devine ea ȋnsăşi adresare. Secolul 20, a urmat poate o reclădire a procesului de apariţie a obiectului artistic, misticismul lui Kandinsky, prin toată avagarda francezo-germano-züricheză, care a pornit, ea ȋnsăşi, ȋn ceea ce a avut coerent, teoretic, programatic ȋn ea, tot de la romantismul german, Arp, Schwitters, Tzara etc. Ȋn acel moment arta recurge la religie şi se identifică din propie iniţiativă cu religia dar rămâne la mijloacele artistice, foloseşte doar religia ȋn sensul de mimesis, de invocaţie, dacă vreţi. Un exemplu tipic este Catedrala lui Schwitters. Ȋn continuare, religia poate deveni, prin instrumentele pe care le-a definit deja, după multe ȋncercări şi după generaţii de savanţi care s-au scos de pe scenă cu un spor nemaivăzut ȋn alte discipline, religia devine artă cu propiile instrumente, aici a reuşit să spună câte ceva Eugen, ȋn diferenţă faţă de ceilalţi care au pornit pe un drum pe care doar erudiţia atât a celui care scrie cât şi a celui care citeşte ȋl mai poate urmări. Este finalul… după ce Vasari a stabilit figura artistului, artistul ȋnsuşi cuprinde şi desfiintează obiectul, opera, devine el ȋnsuşi propia operă, dispare aruncându-se ȋn vulcan. De asta nu-l vedem pe Eugen, nu-l găsim să-l citim, pentru că noi devenim, ȋncet dar sigur, Eugen.

Ne aflăm ȋn pragul unei construcţii totalizatoare, cum sunt puţine formule care se pot astfel agrega ȋntr-un timp care şi-a pierdut, pare-se, sistematicitatea, metoda şi pe Unu, ȋn genere. Ei bine, pentru medievali, această detentă totalizatoare a fost fixată ȋn catedrale, pentru postmoderni, adică pentru noi ȋn blugi, e vremea unor construcţii la nivelul subiectului, care să poată ȋnfige steagul pe Lună. De ce să ridici pietre când poţi să ridici gândul lor?! Ȋn ce fel mai putem noi ȋncăpea lumea noastră, de la ȋnceputuri până la sfârşitul ei? Reȋncepe vremea catedralelor, domnilor, când oamenii se vor diferenţia din ce ȋn ce mai mult unii de alţii, când unii vor fi din nou mult mai oameni decât alţi oameni şi mulţi dintre noi, dintre cei care sunt consideraţi indivizi, deci onorabili, cetăţeni, nu vor fi decât cioturi dintr-o industrie a subiectelor, nişte mici măscări pe o bandă rulantă, ei ştiu ce sunt dar cred că sunt ȋn acest secol ascunşi, feriţi. Faceţi din batistă, voi, căci veţi dispărea cu toţii aproape, nici aici nu aveţi loc, unde credeaţi, greşit, ca e loc pentru mulţi. Şi din acest timp, nu vor rămâne decât vreo doi-trei. Trăiţi inutil, vă luaţi micul dejun inutil, vă ȋmbrăcaţi inutil, plecaţi inutil, mai ales.

Dar timpul ȋncă nu a trecut, ţine aproape. Din tinerii aceia febrili şi cu accente isterice cărora le-am pierdut urma – uite că tocmai lipsa isteriei le-o asum -, căci după acei ani frumoşi am reuşit să ne certăm toţi cu toţi, Eugen se retrage ȋn văgăuna lui sanscrită din mijlocul Bucureştilor, mulţumit să-l confunde lumea cu Eliade până ȋşi va da seama că Eugen a pus la frigare mai mult, s-o vedea dacă şi mai bine, şi e cel mai dozat dintre ei, cu furia cea mai ȋntreagă şi cu o hărnicie de ascuns după uşă…