E vremea să râdem Lascaux

Ar trebui poate să schimbăm algebra minţii noastre preocupate de ceea ce ne vine distrus, deformat, stricat din epoca materialismului ştiinţific, să nu mai numărăm ȋnapoi, să nu mai scuzăm nimic, să nu-i mai iertăm, să-i dăm jos, ne aflăm ȋn acelaşi moment, abstinenţi. După ce treceau turcii şi transformau totul ȋn ruguri fumegânde, românii se ȋntorceau şiruri de prin peşterile de unde se rugaseră; imaginaţi-vă două sate de valahi fugiţi din calea tătarilor care se roagă ȋn luminile torţelor de păcură şi plâng figurilor de calcar ce ies prin pereţi, s-au rugat neam de neam de catolici mai aprig la bebeluşii roz din Vatican? Figuri imense de ceară pe care le vedem scăldate de izvoare, albe, clare, ȋn ȋntunericul catedralelor inundate. Muntele ȋntindea un chip de lacrimă celui care pierduse… azi plângem noi de munţii noştri. Am plâns Lascaux, e vremea să râdem Lascaux.

Curva de la Bacău pe bigudiurile lui Frans Hals se strecoară ȋn coşmarele ei printre cei din peşteră, când umblau turcii pe la uluci, cu papagalii pe umăr. Ȋn ce mă priveşte, am ȋnceput să fac spume la gură. Râd de mine, de voi, aşa cum râd, râdeţi. Şi popa zice, că argumente ce să aibe, el e viu, zice să punem ȋnceput bun. Sfârşit bun când, fericire? Acum suntem noi ȋn genunchi, popa cântă: pre tine te laudam. Câte o sutană din asta rebegită se arunca ȋn genunchi pe drum, ȋn faţa rugurilor, spuneam un “Tatăl nostru” şi ne trecea. Dar nu mai este epoca lui “Tatăl nostru”, e timpul “Mama mia”, timpul deşucheat al Marottei, tăiaţi-i nasul! Faceţi o operaţie pe clown deschis, se caută preşedinte! Ȋn filmul lui Fellini, undeva pe la ȋnceput e un clown care tot ȋnvaţă un spectator să ţină un cui pe mantă, clownul ȋşi ia avânt cu un ciocan din ce ȋn ce mai mare dar spectatorul ezită  mereu să ţină ȋn poziţie cuiul. Europa lu’ ciocan, secera devine cui.

Am pierdut iarăşi, să recunoaştem, pentru că nu mai ştim, poate, ni se răspunde, ni se şopteşte să nu; supărăm pe cineva, mai pe ocolite: ne contrazicem: să fim. Aş fi şi dacă m-aş supăra pe mine dar ȋn mod fundamental ce?, Fukuyama ne şopteşte că ne dizolvăm ȋn pahar ca o pastilă: abia mai suntem. Dar nu contează ce vom fi atât timp cât renunţăm să fim acum, pe loc, din cizme, iarna, Turandot din cămară turbează iubire; orice prognoză ȋn această situaţie e prea optimistă. Nu vom mai fi oameni! dar oameni cât am fost? Să nu mai fiu din Fălticeni dacă şi european va dispărea, şi Fălticenii, şi fiindul, şi dispărutul? Sunt ce vreau cu riscul să nu fiu ce vreau şi dau cu Yama ȋn Fuku’, Amsterdam; nu-mi iau să fiu din ce aud că sunt, nu aud să fiu ceva, nu gândesc să fiu: sunt pentru că nu gândesc, ȋn măsura ȋn care nu gândesc: maimuţa e, omul dispare. Nu numai obiectele se fac din ce ȋn ce mai repede, mai strălucitoare şi ţin mai puţin, dar şi oamenii. Nu numai obiectele se ȋngrămădesc ȋn sine şi tac, nu numai recuzita trebuie schimbată cu totul. De ce vrem să facem un om pentru fiecare spaţiu pe care ȋl cucerim, de ce nu facem un om lunar, e o viziune mai directă, mai clară şi mai conformă cu orice variantă de viitor. Cum adică să facem Europa?! De Europa trebuie doar un lucru: să ne amintim!

Maimuţa e mai bună ca omul şi mai deşteaptă ca mine, maimuţa a ȋnceput să gândească, ea a devenit om, maimuţa e mai europeană ca noi, e mondială, maimuţa pe steag! Putem trăi Europa ca pe un fapt nu numai necesar dar şi indiferent, nu au nevoie de entuziasm, au nevoie de maimuţa mea. Europa e un târg aşa cum e Constituţia Americii – America e un contract, nu o naţiune (vezi Hannah Arendt) – şi ameninţă să fie cu mult mai puţin liberal decât ni l-am fi dorit. Europa e o cătuşă, e doi câte doi, e taci, ȋţi ȋntră ȋn casă, nu te lasă să fumezi pe stradă, e tot ce vrei, Europa e Băsescu ȋn fond. Un târg pe care poţi să ţi-l agăţi de inimă sau să-l ȋndosariezi cuminte; Europa lor nu e un vis, e guvern şi nu e un guvern al in-divizilor, e un guvern al divizilor. Omul, disperat că unde merge, s-a ȋntors şi dă din coadă, maimuţa mea vrea să fie român! Ȋn ciuda americanilor, ȋn ciuda europenilor, nu mai avem un petec de Paradis pe naţiuni – colectivizare -, avem o maimuţă naţională, nici aşa? Şi ȋn fond de ce să nu am pentru naţiunile mele – două – un petec de paradis? Paradisul e cum vrei, Iadul e cum nu vrei, aşa era povestea.

Le e frică să nu le dau ȋn cap dacă sunt român, neamţ, francez, şi dacă le dau? Je m’en fiche, Europa, sunt român până vă dau, asta e, mulţi au ȋnceput deja să creadă că e ceva rău. Că poate urma un măcel dar acelaşi măcel poate urma şi cu Europa, suntem o provincie prin definiţie, ȋn răspăr. Să ne punem ȋn ordine, pe rafturi, maimuţa. Să ne dăm seama că omul cade ȋn specii, se specifică neȋnceptat, aşa evoluează el, are exclusiv valori intime. Ca şi guvernele. Guvernele au pierdut dreptul să facă un nou tip de om, ele să facă legi din ce ȋn ce mai clare, mai puţine şi să dispară. Rolul lor e libertatea, nu un proiect umanist imposibil ca un tort pe capota unui camion. Omul european e sfârşitul Europei, e gunoiul ei. Omul european e un proiect US de a distruge omul european, cel de pe urmă complex american. Omul european e American Dream. Multiculturalitatea e o altă variantă crasă de monoculturalitate, de a-culturalitate, multiculturaliatea nu există ȋn fond căci orice cultură cu un grad suficient de maturitate absoarbe şi transformă ȋn propia substanţă culturile vecine, ele aşa se ȋntâlnesc, metamorfozându-se reciproc. Momentul multicultural e mersul idiotului prin faţa vitrinei, turistul.

Cei care au ȋncercat să ne ȋnveţe drumul ȋnapoi fac o greşeală la numărătoare, o găseşti ȋn Platon. Au ȋncercat să ne spună că unii dintre noi au rezistat. Ȋnveţi să numeri aşa? Când se ȋntorceau din munte românii, nu se număra cine rezistase, ei numărau vii şi morţii. Cei morţi, pentru că luptaseră şi pentru că rezistaseră – chiar şi cei care au ȋnvăţat turceşte, Cantemir de ce nu e considerat trădător?!, dar ei acum sunt morţi. Se mai numărau cei care să ȋnceapă o nouă lume, după care se ȋngrijea de văduve. De curȃnd ȋnsă am năvălit ȋn satul distrus şi l-am mai prădat o dată, turcii plecaseră, nu mai erau cu paloşul pe la curu’ nostru. Şi văduvele nu mai au gard… adică au plecat dar ne-au lăsat câte ceva, la furat. De numărat nu numărăm, de judecat judecăm. Pe olandeză: Niet meten is zweten, dacă nu măsori, transpiri. Cât aur, câţi munţi, cât nisip, câte maşini, câte bulevarde, câţi călăi, câţi turci şi măcelul continuă, turcii nu au plecat, au lăsat doar steagul jos, să venim noi cu maimuţa. Şi clownul se dă de ceasul morţii, râde şi cu gura, şi cu curu’, kukurigu’ face! Vin turcii şi ne bucurăm, Europa.

Deschiderea se va traduce integral ȋntr-o nevoie pentru o dimensiune interioară pe care va trebuie să o căutăm cum răscolim pământul după cercelul pierdut, altfel nu contăm; să depăşim starea de abstinenţă a generaţiei sceptice ori suavitatea blazată a generației mele căci lipsa ideologiei e ea ȋnsăşi ideologie iar criza colectivului, comunităţii nu poate fi rezolvată prin melcizarea individului. Ne interzicem să facem o societate, iată promisiunea americană, visul US, ne ucidem şi violăm ȋn particular de acum: suntem doar noi ȋnşine dar suntem doar noi ȋnşine vreodată? Abrogăm semnificaţiile colective care sunt privilegiul guvernelor şi organizaţiilor mondiale, doar ele mai au dreptul să vadă, să judece, să condamne colectivităţi, grupuri, ţări, ca particular nu mai poţi vorbi despre asta, eşti privit câş. Nimeni fiind, nu mai putem compromite nimic. Algebra asta a ȋntrebărilor ne scapă cu totul. Chiar şi cei mai complicaţi dintre noi vor să fie acum europeni mai acut, mai feroce decât resimt că identitatea românilor se ȋmparte ȋn două state româneşti. Se deschid tabere de muncă, studenţeşti europene dar fascismul pentru un scop bun sau rău tot fascism e, tot la Dracu’ duce. Ideologia individului, individualismul este pentru cei mulţi. Ȋn timp ce guvernelejudecă din ce ȋn ce mai des şi mai adânc: mase. Ei pot să judece “masele” ȋn măsura ȋn care noi trădăm.

Imaginea despre noi, românii, nu e rapotul dintre noi şi ei, această imagine e rezultatul unei alte numărători: dintre noi şi noi. Şi o ȋntrebare mai precisă: de ce Europa ȋn forma actuală poate fi unirea ȋntr-o singură graniţă a tuturor germanilor, visul lor de secole poate. Vaterland a fost considerat dintotdeauna teritoriul pe care se vorbeşte limba germană, acesta a și fost sensul ȋntrebării lui Liiceanu pentru Herta, dar nimeni nu a priceput miza ȋntrebării despre “patrie”. Deci de ce visul naţiunii germane să fie ȋmplinit – ceea ce lui Hitler nu i-a reuşit – iar noi, ȋn acelaşi moment istoric, să vrem să fim din ce ȋn ce mai europeni, europeni ȋn toate sensurile?! Cum va accesa industria germană coloniile vechii Europe? Cum poate fi dezlegată veriga dintre UK şi US? Românii cred că au ȋnceput să conteze fiind ceea ce au ratat să fie cu jumătate de secol ȋn urmă: o bornă kilometrică ȋn drumul spre Est al naţiunii germane. Europa e al treilea război mondial. Europa e un circ ȋn care sunt cai, pantere, dresori şi clowni. Pe vremea când Europa era un abator, era mai simplu, ȋţi puteai alege rolul.

         Trebuia să scriu un alt articol, despre altceva, chiar regret că nu m-am ţinut de treabă, dar ȋn Platon găseşti tot ce vrei şi el te ȋntreabă: Nu e aşa că ceea ce ai găsit acum şi ȋţi atrage atenţia e mai important pentru tine decât ȋntrebarea dintâi şi nu e aşa că răspunsurile pe care ai ȋnceput să le zăreşti au consecinţe mai importante, prin urmare că renunţi la ȋntrebarea ta pentru o ȋntrebare mai largă; şi nu e aşa că această ȋntrebare mai largă te va duce la un răspuns mai greu de aflat? Da, şi? am zis, enervat că nu trecea direct la problema pe care convenisem să o discutăm. Ei bine, zise Socrate, nu e aşa că trecând la această nouă ȋntrebare, şansa de a afla un răspuns se ȋndepărtează pentru că ceea ce faci nu e să cauţi răspunsuri la ȋntrebarea care te macină ci este o dovadă că tu cauţi de fapt cea mai ȋncăpătoare dintre ȋntrebări? Şi deci nu iubeşti răspunsul, ci ȋntrebarea? Da, zic, ȋmi plac ȋntrebările.

Pentru că gândirea, ȋi spun grecului, e ca viaţa, vrei să gândeşti aşa cum vrei să trăieşti, e aceeaşi nevoie şi aceeaşi preocupare, aproape aceeaşi tehnică. Nu poţi să dai un răspuns căci ȋn acelaşi moment ai muri, răspunsuri nu se dau decât când e neeapărată nevoie, răspunsurile sunt momentele de criză, nu ȋntrebările. După care mi-am adus aminte că Socrate a băut cucută. Şi că el ȋnsuşi, astfel, nu a iubit până la capăt ȋntrebarea, sau a iubit-o altfel. De aceea, când ne apropiem din muntele unde am rătăcit fugari de satul distrus şi trebuie să numărăm vii şi morţii, ȋl numărăm pe Socrate printre morţi. Tot aşa, dacă facem socoteala, şi pe noi tot printre cei morţi ar trebui să ne numărăm. De asta ȋntrebarea noastră contează.

Stai aşa, zic, şi ȋl regăsim sub un măslin, la Dracu’, pe Socrate. De ce-am murit? Ȋl ȋntreb. Şi el c-o fi c-o păţi, că am murit pentru că nu ştim ȋncă, poate vom afla că nu am murit de fapt, am trecut doar apa. De unde ştiu că am murit? Păi ȋmi amintesc, Socrate, ȋmi amintesc cum am murit. Da, spune el, dar de născut, ȋţi aminteşti cum te-ai născut?! Nu. Dar de născut te-ai născut. Fără doar şi poate. Ȋn acest caz, dacă ȋţi aminteşti doar că ai murit şi nu că te-ai născut, deşi te-ai născut cu siguranţă, nu tot ceea ce ȋţi aminteşti e adevărat sau nu ȋţi aminteşti totul, ȋn orice caz. Poate că – ȋntre timp – te-ai mai născut o dată şi nu ştii, deşi ai murit poate cu adevărat. Cine ţi-a spus că te-ai născut, cum ţi-ai dat seama? Am văzut oameni ȋn jurul meu, care erau din aceeaşi epocă, vorbeau aceeaşi limbă, erau marcaţi de aceleaşi evenimente şi purtau aceleaşi haine. Pe când acum, nu mai e nimic la fel, suntem toţi. Ȋn mod fundamental toţi. Deci e evident că am murit, Socrate, şi tu nu ştii că am murit pentru că nu te ȋntrebi unde sunt grecii tăi, nu ţi-e dor de ei. Pentru că nici tu, la urma urmei nu eşti grec, grec. Eşti mai degrabă Socrate.

         Cum să ne dăm seama dacă am murit sau nu, pe cine să ȋntrebăm? Uite, i-am zis, pe vremea mea, se anunţa că e sfârşitul istoriei, că s-a sfârşit cu propietatea privată şi să dăm tot, să punem la comun. Oamenii au crezut şi cine n-a crezut, multe necazuri a avut de suportat. E ȋn fond Unu, Logosul, care violează lumea ȋn răstimpuri, aşa vor dispare şi zeii voştrii, ȋi zic, pentru care ai băut tu cucuta. Va veni cineva şi ȋi va beli pe toţi. Şi apoi am descoperit că propietatea nu a dispărut, că se ȋntoarce, căci şi acolo a venit cineva care le-a pus pe toate la comun dar s-a făcut iar revoluţie. Acum, se propovăduie că e sfârşitul naţiunilor, să ne punem identităţile ȋn comun, adică ce avem şi mai adânc decât propietatea. Iar la sfârşit va rămâne cineva care a ştiut să nu renunţe. Dar asta e o altă discuţie, ca un banc, trebuie să râzi, eu de la un prieten evreu am aflat că aşa stau lucrurile, şi el râdea, şi el a rămas cu buzunarele goale.

De ce, Socrate, trebuie să punem noi ceva ȋn comun, pentru a face o societate? Cum să ne dăm seama dacă murim sau nu astfel? De ce trebuie să-ţi dau ceva ca să fiu ceva? Poate că trebuie să iau! Dacă la sfârşit cei care şi-au păstrat identitatea, naţiunea, nucleul iar vor izbândi, căci ei nu cred că ceva se schimbă, nu cred că ceva moare, nu cred că ceva trece, ȋn genere – dacă unul dintre noi va trăda şi se va păstra, numai unul, nu e aşa că el va ȋnvinge? E ca ȋn jocul cu propietatea, unii nu au crezut că trebuie să pui boii şi căruţa la comun, căci propietatea e propietate oricum ar fi, ăştia au dus-o bine.

Istoria – se vede şi ȋn rândul plantelor sau animalelor, cum se dezvoltă ele, nu renunţă la stadiile vechi, adună doar, noi suntem şerpi, peşti, maimuţe, toate astea la un loc, aşa doar suntem mai buni. Ȋn ce mă priveşte, zice Socrate, eu sunt doar un grec cuminte, am un demon şi asta mă scuteşte de menajeria voastră modernă. Dar va veni ȋntr-adevăr un timp când şi eu, la rândul meu, va trebui să renunţ la demonul meu, să-l dau la colectiv. Deja mă vorbeşte lumea că suntem doi. Căci fără ȋndoială ȋn lume sunt unii care care fac asta de la ȋnceput, pun la mijloc totul şi doar aşa, ȋn ruleta asta de la mijloc, ei ştiu să arunce zarul minţii lor. Aşa cum sunt alţii ȋn lume care stau mai la margine, care nu cred nimic şi nu urmează pe nimeni, care cresc de unii singuri precis ȋn direcţia pe care o aleg, care nu cred ȋn timp şi care nu cred că ȋn istorie se petrece ceva. Căci cu adevărat nu se petrece nimic, e ca la ȋnceput totul. Aceştia stau şi văd. Acum ȋi zic, să mă scuzi cu teogonia voastră, Socrate, dar Clownul, doar el vede totul. Şi nu murim sau când murim, ȋnseamnă că ȋi auzim glasul. Murim doar astfel, Socrate, asta e moartea noastră, un hohot de râs, tu ce crezi? Eu, când mă gândesc că mor, aud că râde cineva. Ce-o fi? Nu simţi, cei care vor să pună totul iar la mijloc, ce râd?! Râsul e moartea, Socrate, nu plânsul, aşa se vorbeşte pe la noi, ȋn Tracia.

Naţiunea e una dintre fantasmagorii – cum le numeşte Dieter Wellerhoff (“Deutschland – ein Schwebezustand”), ȋntr-o culegere de comentarii despre starea naţiunii germane, iniţiativă a ȋntregii intelectualităţi de stânga din Bundesrepublik, sub chemarea lui Habermas (Geistigen Situation der Zeit 1. Band: Nation und Republik 1979). Naţiunea e una dintre fantasmagoriile care au un pericol potenţial ȋn livrarea către stări abisale şi profeţi de cartier a nevoii de solidaritate pe care marile comunităţi ȋl au ȋn ele ȋnsele printr-o istorie comună. Ȋn felul acesta e o capcană. Perfect de acord, dar ce punem ȋn loc? Ceva mai periculos: distrugerea acestei conştiinţe istorice, castrarea comunităţii se face ȋn favoarea unei sugestibilităţi sporite la stimuli spontani de genul: rupe-i gâtul c-are bombă-n buzunar, armatele noastre sunt necesare ȋn zona zet, etc. E această mutare de pondere, de logică, de echilibru, mai stabilă ȋn raport cu vre-un umanism, oricare ar fi el, dacă ne mutăm la “gura lor”, suntem mai ȋn siguranţă?!

Iring Fetscher, ȋn aceeaşi serie,  numeşte problema ȋn simplitatea ei: recuperarea Iraţionalului ȋn societate (“Die Suche nach der nationalen Identität”). Repusă ȋn termeni româneşti, această problemă e o furcă ȋntoarsă ȋn gâtul cetăţeanului: stânga românească nu se referă ideologic, principial la interesele celor mulţi, ci continuă tehnici de câştigare şi păstrare a puterii prin gherilla politică şi front comun, tacit, ȋmpotriva idiotului care e cuprins de entuziasm sau de nădejde. Iar dreapta românească nu a rezolvat principala sarcina a constituirii ei: dezlegarea nodului gordian al naţionalismului. Politic, suntem ȋn acelaşi moment, 89, doar o vagă sincronicitate europeană mai salvează aparenţele. Ȋn faţa noastră sunt două sarcini clare: lichidarea stângii, ȋn forma ei actuală nu este decât un dinozaur politic – adică terminarea revoluţiei ȋncepute -, şi o nouă ideologie pentru dreapta românească, care să ȋnceapă ea, de aici, o nouă ţară, precis aşa cum vrem și visăm să fie, dacă vrem să o vopsim toată ȋn pink. Adică să ȋncepem şi noi ceva, să ne jucăm ȋn nisip.

Germanii au resimţit că au luptat pentru o cauză nedreaptă ȋn măsura ȋn care s-au simţit ȋn continuare germani – pentru că marea majoritate a lor au fost victime pure, cum au fost cei gazaţi. Dacă americanii vor realiza că luptă pentru o cauză nedreaptă ȋn Irak, unde au ucis cât? Pentru a-l detrona pe unul singur, ei se vor simţi vinovaţi? Nu. Faptul că nu-i gazează, ȋi umanizează pe americani?! Sau faptul că irakienii mor idiot de dragul lor ȋnşile, luptă ȋmpotriva lor ȋnşile şi trăiesc ȋmpotriva lor ȋnşile, sunt irakienii mai puţin victime, sunt americanii mai puţin călăi?! Moartea e moarte sau e estetică? Glonţul este eroic, gazul laş, spânzurătoarea neutră? Sunt războaie “bune” sau “rele” – căci după ce l-ai omorât, nu mai contează motivele: el e mort şi tu eşti viu, e o altă lume, ai ajuns aici renunţând la el. Americanii vor acuza guvernul, pe Bush, de ce nu au avut şi nemţii opţiunea asta? Pentru că sunt o naţiune. De ce naţiunea germană să fie vinovată şi americanii să fie ȋn continuare oricine vor? Pentru că americanii au ȋnlocuit naţiunea cu un presse-credo. Absolvirea astfel a comunităţii de orice crimă este crima ȋnsăşi: este vechea şmecherie a lui Ulisse, baţi la uşă şi ȋţi răspunde Nimeni. Este Nimeni ca principiu politic, ȋntr-un organism anominal, ȋn metastază.

Justiţia americană mai are un cerc logic. Eşti judecat pentru motivele tale, nu pentru ce ai făcut, ca ȋn Uniunea Sovietică. Eşti judecat pentru crima de conştiinţă, nu pentru faptă – fapta e motivaţia ei -, chiar dacă se pleacă de la faptă la americani iar ruşii plecau de la ce credeau ei că gândeşti tu, ȋn fond e acelaşi sistem. Justiţia anonimă a naţiunii e mai precisă: pentru orice motiv ai ucide, ai ucis şi vei fi judecat pentru asta, doar aşa fapta bună este eroism, când accepţi să fii pedepsit pentru ea, când o porţi ca pe o cruce, când e sacrificiul tău, nu al celui din faţa ta, oricare ar fi acela… doar aşa fapta rea e eroism, căci ai făcut şi ai dres, neştiind poate, dar omul face ȋn lume fără să ştie multe şi dacă află la urmă, trebuie să ştie că… el a fost. Nu poate renunţa la asta, nu trebuie să renunţe la asta. Visul meu e ca americanii să capete conştiinţă naţională, de la indieni ȋncoace, şi nemţii să le facă tribunale iar la sfârşit să vedem care sunt amercanii şi care nemţii.

Ȋntrebarea despre naţiune-cultură-popor are din ce ȋn ce mai puţine ȋntrebări ea ȋnsăşi.  Bunăoară problemele mari se mută mai degrabă ȋn fieful “The Club of Rome”. Ȋntrebarea despre naţiune, ȋncep să ȋnţeleg ȋnsă, e o ȋntrebare despre mediu, ȋn esenţă ecologie, o problemă planetară. Naţiunea-cultura-poporul e o problemă globală nu ȋn sensul dispariţiei ei ci tocmai ȋn sensul unei culturi care trăieşte ancorată ȋn ȋnceputuri, căci de o ancoră avem nevoie şi dacă nu ne ancorăm ȋn trecut, ne ancorăm ȋn viitor iar viitorul e clar: Boom Chicago. Unii au găsit şi acolo maimuţa, ce mai umbă şi asta! Dar Adevărul e ȋn Ortodoxie! strigă fostul meu coleg de liceu, Danion, nu-l contrazicem să nu ne depărtăm de la subiect. Adevărul e chiar lângă! O să ȋncep poate din primăvară ȋn Partidul Conservator al Olandei să scriu  ȋmpotriva socialiştilor din toate tările uniţi-vă care au proclamat prin Wouter Bos că Olanda e şi a lu’cutare, şi a lu’cutare. Olandezii trebuiesc şi ei reȋnvăţaţi să devină cât mai olandeji, şi-au uitat năravurile şi Olanda nu e a unuia prin simplul fapt că umblă prin ea. Această umblare poate fi dragoste sinceră sau viol. Nu e a mea şi nu e a voastră, e a urmaşilor urmaşilor…

Socialiştii au creat impresia că numai ei au o Internaţională dar ne putem şi risipi frăţeşte, nu numai aduna, domnilor de la Brussel. De ce indivizii sunt ȋnţeleşi ca trăind ȋntr-un mediu concurenţial, ȋn luptă, iar naţiunile trebuie să fie prietene?! Ȋntrebarea despre naţiune a fost poate ȋntrebarea despre ce e mai rău ȋn noi la care s-a dat un răspuns oarecare sau e o ȋntrebare nedescoperită la care s-a dat provizoriu un răspuns tembel?! De ce orice ar face un individ, ȋndividul ca şi condiţie nu e ȋnstrăinat, poluat, o poate lua de la capăt iar naţiunile nu? Pentru că individul se naşte de fiecare dată, ȋnnoindu-se? Şi naţiunile pot face asta, ne aflăm ȋn preajma unui furt politic căci nu facem o societate cu ce se descoperă, cu ce se spune că e bine, pozitiv, adevărat. Facem o societate tocmai pentru că nu e adevărat. Brussel! Chat the fuck up!

Şi o ȋntrebare mai pe şleau: de ce zeii au voie să fie iubiţi, oricum ar fi ei, iar naţiunile nu, de ce zeii au voie să pună bombe iar naţiunile nu? Cine zice? Căci naţiunile pun bombele, Alah e porumbelul mesager, nu avem un război religios, e o minciună. Avem ȋncă un război al naţiunilor ce vor să se elibereze de regimurile mafiote, clientelare pe care US, criminal, le ȋntreţine ȋn Peninsula Arabă. Şi de aceasta războiul nu are sfârşit, US! Shut the fuck up! Drama naţiunii arabe sub dictaturi pentru a i se fura resursele de către Vest, transformarea acestei lupte naţionale ȋntr-un război religios, care e şi asta fără ȋndoială pentru că acolo totul e religios, şi să te speli pe picioare, e un exemplu de demonizare a forţelor naţionale care are are deja un precedent modern: demonizarea naţiunii germane prin fascism. Naţiunea ca şi concept e ȋn pragul unei reducţii finale, din acea postură ea nu va mai fi asociată nici unei problematici secunde, Don Quijote ȋi dă un şut lui Sancho Panza şi ȋl trimite după ţigări. US – nu-i dă mâna să se ȋntâlnească cu naţiunea arabă, ea vrea randez-vous numai cu Alah pentru că US e din rândul lui Alah, nu e din rândul naţiunilor. Să nu facem ȋn UE un outre Golem…

Ȋn fond, este iarăşi o lipsă de măsură la mijloc, una germană. Toţi se ȋntreabă cum de a ajuns Germania să ia iniţiativa de a uni Europa? Cum a ajuns tocmai Germania la acest gând generos? Ȋn primul rând trebuie subliniat că ȋn Europa noi suntem ajutaţi de două ţări: de Germania şi Franţa, restul nu găsesc un interes solid ȋn România. Franţa pentru iluzia latinităţii ei lărgite – pentru că e Franţa şi fără români ar fi şi Franţă mai puţină -, Germania pentru o simplă nevoie de continent ȋn integralitatea lui, dar am intrat ȋn Europa datorită… Angliei! Cumva pe ocolite, că au votat ȋmpotrivă, ȋmi amintesc.

S-a petrecut că după cel de-al doilea război mondial, Germania s-a găsit ȋn concurenţă cu spiritul anglo-saxon care s-a dovedit mai realist, care s-a probat ca umanism şi care a ieşit victorios. Ȋn acel moment, germanii s-au pus pe copiat la examen. Au vrut şi ei să deschidă, să lărgească, să umanizeze pentru că aceasta a fost lecţia engleză, de asta au reuşit englezii. Ceea ce se ȋncearcă la nivelul naţiunilor ȋn Europa acum este efortul german de a demonstra englezilor că şi-au ȋnvăţat lecţia monocentrismului şi ȋngustimii. Avem noi timp să asistăm cum plâng germanii pe umerii lui Churchil? Şi un banc: dacă englezii nu le vor pune germanilor la examen ȋntrebări din ce ştiu? Dacă la examen ne vor ȋntreba şi pe noi, nu cât de europeni suntem ci… cine suntem! Noi de unde să copiem?!