I played the Russian!

I played the Russian! Ȋntr-o haină voluminoasă, roşie, ras ȋn cap, la o conferinţă organizată de Ambasada României, ȋn colaborare, cu tema “The Borders of Europe”, eveniment care a avut loc ȋn Bushuis van de UvA, Kloveniersburgwal 48, adică ȋntr-o clădire a Universităţii Amsterdam, 19 Noiembrie, 2009. Making Europe a fost tema acestor zile, scrisesem chiar un articol ininteligibil despre naţiuni, cârcel, vise deşarte aşa că am zis: la Dracu, ia să mă duc, nu frecventez dealtfel nici o grupare politică, literară, academică, sportivă, concerte, teatre, nu mă duc nicăieri. Prefer să mă izolez şi radicalizez ȋn tăcere, nu ascult nici radio, n-am televizor. L-am invitat tot astfel pe ziaristul polonez Jan Minkiewicz – jurnalist şi adviseur al Ambasadei Poloneze ȋn Olanda, moderator al ȋntâlnirii (el e la curent cu tot) -, să facă o conferinţă despre valorile umanismului european “la noi ȋn Rusia” ȋn momentul când acesta a sugerat că o astfel de conferinţă nu ar fi posibilă. Relaţia cu Rusia ȋşi găseşte un exemplu ȋn relaţia Chinei cu Tibetul: China ocupă Tibetul dar pe termen lung spiritualitatea Tibetului va răscumpăra China metru cu metru (ceea ce va face din China adevărata combinaţie invincibilă, nu numai cel mai puternic potenţial economic dar şi cel mai profund potenţial cultural al lumii). Trebuie să ştii să te laşi invadat! Le-aş fi spus invitaţilor noştrii. Tre’ să ştii să chemi ploaia. Peste o sută de ani vom şti deja că adevărata naţiune romantică a Europei nu este Franţa, sunt ruşii… Când vor trece rănile, ne vom mândri că facem parte din spaţiul rus aşa cum astăzi amintim că am făcut demult parte din lumea greco-romană.

Jan Minkiewicz e ȋn picioare la un pupitru pe care alunecă mereu un pix dar polonezul ȋl ridică fără ȋncetare, ȋşi continuă frazele de sub masă, nimeni nu râde, are poate puţin peste 60 de ani şi vorbeşte o olandeză fără cusur, nu ştiu să existe vreun român care să stăpânească “jh” şi “hş” la fel de bine. Acum ȋnsă vorbeşte engleză şi face genoflexiuni cu pixul iar pieptul său tânăr de patriot rezonă cu delicateţe nostalgia şi durerea polonezilor, nevoia lor ca Putin să facă o reverenţă Poloniei – ȋn textul unei mai vechi conferinţe a sa la radio, literar: “kniebuigen”! – , pentru victimele ei. Am avut câteva interpelări ȋncepând cu aceasta: Imagine that you’re russian! And somewhere at your borders there is an hocus-pocus english-german-french which extend! You do not know how far, why, where, and in the same time, a trendy medieval conference room from Amsterdam receave with champagne and biscuits one hundred nice people, they sing shoulder in shoulder over the hocus-pocus humanism’ values: The show must go on! / Inside my heart is breaking, / My make-up may be flaking, / But my smile, still, stays on!, (Queen). Onoraţii invitaţi au păstrat-ridicat tăcerea ȋncercând fiecare să ȋnţeleagă ce droguri am consumat. They play the Europeans. Ar fi trebuit să-i ȋntreb ceva mai simplu, dacă au ascultat conferinţa lui Solzhenitsyn din 1978 de la Harvard (Iunie 8), când acesta a exemplificat creşterea Occidentului din vârsta cruzimii, colonialismului, la libertate, ruşii au făcut şi ei acest commitment. Iar Putin, apropos, a făcut reverenţa cerută, i-a adus flori lui Solzhenitsyn şi acesta i-a oferit o cafea.

Am ieşit din Universitatea Amsterdam ȋn privirile jenate ale studenţilor că au găsit unde nu se aşteptau un KGB-ist nenorocit iar ȋn ce mă priveşte m-am ȋnfăşurat ȋn haina mea roşie, am ȋntins pasul către Wallen convins că avem nevoie cu mult mai mult de o nouă Rusie decât de o nouă Europă. Ȋn loc de a face un nou Kremlin la Brussel e de preferat să modernizăm şi propovăduim valorile noastre “throughout Russia”, le-am mai propus! M-am tot ȋnvârtit printre bordeluri convins că au greşit cu toţii continentul de făcut, aşa am fost tras de Ilonka pe o uşă unde mi-am lăsat banii de cărţi: i-am zis şi ei că sunt rus. Am constatat că ruşii deţin o atracţie specială, poţi ȋncerca femeile şi mâncărurile după naţia lor – sau naţiile după mâncăruri şi femei, după cum mai poţi să te şi travesteşti ȋn alte naţii şi alte mâncăruri. Bunăoară dacă le zici că eşti rus pe Wallen, ai ȋntotdeauna parte de găzduire. De ce nu este tot astfel printre filozofii noştrii, ruşii au fost ȋn ultimă instanţă victimele ruşilor, cu predilecţie. E o temă, diferenţa dintre percepţia erotică şi cea politică, Putin şi Ras-Putin. Ruşii, vroiam să le fi spus, n-au nimic cu ruşii, ruşii sunt ȋn fond americani născuţi ȋn Rusia. Prin dizidenţii şi suferinţa sa poporul rus a câştigat un drept egal ȋn rândul naţiunilor europene, ăia sunt ruşii, nu Putin, aşa cum americanii sunt Micky Mouse, nu-s crizele de misticism ale lui Bush.

Peste tot ȋn Europa se organizează astfel de conferinţe ȋn care eşti ȋntrebat: Dar tu ce crezi că este Europa? după care urmează invariabil o tâmpenie. Ȋn psihologie vom auzi poate de “complexul Europa”, caracterizat prin dorinţa de a-ţi preda identitatea publică, o deviaţie a nevoii de castrare, ȋmi imaginez că sunt deja oameni care au coşmaruri de a nu fi europeni, femei care ȋşi pierd orgasmul cu gândul că nu au făcut destul pentru continent, francezi care au coşmaruri de a fi numai francezi, englezi care se visează oripilaţi francezi, germani care… dar mă opresc aici. Ȋn cazul de faţă am avut ca invitaţi pe Dennis Deletant, profesor de studii româneşti la Universitatea Amsterdam, Tsveta Andreeva (Fundaţia Culturală Europeană), Arjen Berkvens, directorul Fundaţiei Alfred Mozer, Olga Stuzhinskaya (Biroul pentru o Republică Belarus Democratică, Bruxelles). Katarzyna Tyrybon (Nuffic). Venisem ȋn fond să-l cunosc pe Dennis Deletant, autor a câteva cărţi despre România, născut ȋn 1946, Norfolk, Marea Britanie, căsătorit cu o româncă, declarat persona non grata de Ceauşescu ȋn 1988, corespondent BBC, membru de conducere ȋn Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Titlurile cărţilor lui Deletant trec de la Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă ȋn România anilor 1965-1989 (1998), un volum corect, de prezentare a evenimentelor şi personajelor vremii, fără o miză ştiinţifică prea complicată, până la ultima apariţie editorială, German Documents on the Holocaust in Romania (2007). Domnul Deletant are catedra de studii româneşti ȋn Amsterdam şi prin urmare am avut curiozitatea ticăloasă să văd ȋn primul rând de ce nu e român, ce argumente are.

E interesant de urmărit traiectoria celor care se leagă ȋntr-un fel de România, Dennis Deletant a ȋnceput printr-o bursă de nouă luni pe lângă British Council, ȋn 1969, când a ȋnţeles că a primit o bursă ȋn Iad. Interesul şi afecţiunea lui pentru noi e reală, a publicat cursuri de limba română, câteva studii de istorie pe care le-a documentat asiduu cu tot felul de cifre, scrise ȋn timbrul neutru BBC, undeva ȋntr-un rezumat am găsit chiar o cifră pe care ştiam că unii istorici au contestat-o, anume că evreii au avut ȋn România 300.000 de victime. Dar aşa cum afirmă chiar Professor Deletant ȋn mica fişă biografică pe care a lansat-o ȋn cadrul UCL School of Slavonic and East European Studies: “Between 2000 and 2001 I was Rosenzweig Family Fellow at the Center for Advanced Holocaust Studies at the United States Holocaust Memorial Museum and in December 2002 I was appointed a Senior Research Scholar of the Cold War International History Project, funded by the Woodrow Wilson Center, Washington, DC.” Nu putem decât să ne exprimăm regretul că o mare parte a istoricilor care se ocupă de România din perspectivă contemporană, ȋn loc de a extinde acest interes pentru cultura românească ȋn ceea ce are ea mai interesant şi mai definitiv, se concentrează cu toţii pe cel de-al doilea război mondial şi mai apoi ȋncep să studieze soarta evreimii ȋn România pentru simplul fapt că acest subiect remunerează iar celălalt nu. Dar fără ȋndoială este vina noastră, vina instituţiilor româneşti că nu pot susţine un interes care s-a certificat, ȋn cazul lui Deletant, câteva decenii bune.

Am avut deasemeni ştiri de la Brussel! Arjen Berkvens este o figură tipică de funcţionar care după câteva observaţii ȋnfipte, corecte, informate, ȋţi aruncă de vreo zece ori! – cu aceleaşi cuvinte! – era ca ȋn Becket: I enjoy my work so much, I enjoy traveling from one country to the other, meeting people, speaking with people – travelling to another country, meeting people, speaking with people. După care momentul psihanalitic creşte ȋn intensitate şi ne declară că ȋi place şi la Brussel unde “poţi să vii la mine să te aranjez” cu un schimb de experienţă, cu un schimb studenţesc, unde se negociază pentru bani, iarăşi se negociază, iar te aranjez etc. Arjen Berkens este un olandez care a luat conducerea unei fundaţii create de PvdA, adică socialiştii olandezi – din ce pepinieră credeţi că poate răsări o astfel de poamă?! -, fundaţie care a fost folosită de aceştia pentru a susţine nucleele reformate – sau mai puţin reformate – ale socialiştilor din Europa de Est. Fundaţia Alfred Mozer a avut rolul de a găsi parteneri de drum socialiştilor din Vest prin sprijinul direct al unor organizaţii ȋn Est, căci aşa cum găseşti ȋn succinta dare de seamă on-line, PvdA ca şi partid nu putea vira direct banii ȋn contul foştilor comunişti, l-a creat pe Arjen B. Şi el spune tot! Aşa e la olandezi.

Bulgăroaica, pe numele ei Tsveta Andreeva, a fost de departe cea mai consistentă ȋn argumente, mai lucidă şi mai vorbăreaţă, e o femeie cu trăsături dure, o bulgăroaică veritabilă, de grădină. Aduce ȋncă prin gesturi şi prin modulări tonale aromele paupere ale Estului dar le compensează din plin cu argumente şi fraze elaborate, pentru ea Europa e un obiect de studiu, de muncă, e o construcţie, o promisiune ȋn ultimă instanţă. Ceva real, dacă ne putem exprima astfel. Din perspectiva Bulgariei nici nu e o altă Europă. Nu poţi decât să te ȋntrebi dacă Europa n-ar trebui să rămână doar ȋn acest stadiu cu ea ȋnsăşi, să nu mai visăm ȋn grup sub bagheta lui Jan Minkiewicz. Când activiştii au o pregătire teoretică mai solidă treci mai uşor peste ȋntrebări penibile de genul: Europa?! Tot ȋn clubul femeilor, Olga Stuzhinskaya, Republica Belarus, ceva mai subţire decât bulgăroaica, mai flexibilă, mai abisală. O femeie cu care te ȋnţelegi pentru ca la sfârşit să ȋţi spună ceva din care vezi că ea pricepe ce vrea, – o blondă -, femeile fac şi ele Europa. Ţările care speră integrarea trimit ȋn parteneriat la Brussel tot felul de blonde sofisticate, să ȋncerce marea cu sarea. Olga… are ȋnsă intuiţii bune, ȋţi vorbeşte despre ce se petrece ȋn Belarus, ȋţi dă cu fineţe raportul de forţe, influenţe, nostalgia ruşilor, europenismul… e un fel de buletin de ştiri neoficial, pe tocuri ȋnalte. Un câştig, aş spune. Sunt alese pe criteriul prezentatoarelor de televiziune: nici prea frumoase că nu mai auzi ce spun, nici cu sânii prea mari, că ies din cadru.

Sala universităţii, ȋnaltă, e susţinută pe trunchiuri masive de arbori tropicali, ȋn capăt un şemineu larg, acum zidit, iar de pereţi atârnă câteva reproduceri, hărţi ale Amsterdamului de secol 16, o insulă de prin Indiile Olandeze etc., clădirea stă pe locul unde fusese un depozit de pulbere pentru ca mai apoi să adăpostească pe cei douăzeci de guvernatori ai aşa numitei Vereenigde Oostindische Compagnie, fundată ȋn 1597. Organizaţia a fost formată de lupi de mare şi negustori şi va organiza expediţii peste ocean ȋn scop negustoresc sau pirateresc, li se vor alătura peste ani jurişti care vor justifica furturile, jafurile, crimele şi bunăstarea – adevăratul ȋnceput al Occcidentului, dubla morală – căci furtul organizat, onorabil, Estul nu a fost ȋn stare să fundamenteze. Găsim printre fondatorii acestei organizaţii pe vestitul amiral Jacob van Heemskerk (1567-1607). Acesta a pregătit o flotă ȋmpotriva spaniolilor care ameninţau să astupe “gurile de mare către Indii” şi a pornit cu toate pânzele sus către Gibraltar unde i-a găsit pe spanioli ancoraţi, aşteptând, după care a desenat câteva manevre pe care le va folosi şi amiralul Nelson, ȋn 1798, la Aboukir, unde i-a bătut pe francezi. O geometrie subtilă, ȋnvăluitoare, pentru a forţa o flotă la ancoră să dea jos steagurile. Heemskerk ȋnsuşi a fost chiar la ȋnceputul bătăliei ucis de o ghiulea aşa că olandezii nu au trebuit decât să se uite bine la ce desenase el şi acesta a primit onorurile de a fi ȋnvins postmortem pe spanioli! După care am venit noi ȋn cămara lui, să facem Europa.

Pregătisem chiar o ȋntrebare pentru că profesorul Deletant se referise la ȋnchisorile comuniste din România, ȋn contextul ȋn care atât fascismul cât şi comunismul au pornit cu grupuri de oameni simpatici care s-au adunat să viseze ȋmpreună despre ce pot ei mai frumos pentru ca alţi oameni, altundeva, să facă ce vor ei, pe principiul visului: fiecare are altceva. Ȋn acest caz cum se poate descrie perspectiva olandeză a Europei, cazul ȋn care libertăţile câştigate aici, euthanasie, droguri, prostituţie, bălăngănit pe stradă vor trebui poate livrate funcţionărimii brusseliene – care are păreri şi idei despre câţi litrii de lapte trebuie să dea o vacă regulamentară, de exemplu -, iar dacă am fugit ȋn Olanda pentru a găsi aceste libertăţi, pentru o societate ȋn esenţă liberală, ȋn cazul ȋn care faceţi voi Europa – adică fiecare ȋncepe să facă o viaţă celuilalt, să-l ȋncapă -, unde voi mai putea fugi data viitoare?! Dacă mă apuc de mâine să fac aici Africa, ȋn Amsterdam, Africa pură, simplă, cutezătoare, ȋn cuget şi-n simţire, nu mai am voie? E Amsterdam! Dar nu am apucat să le formulez ȋntrebarea, a apărut problema rusească.

Dacă imaginea Europei e pestriţă, nerealistă, onirică, abracadabrantă, să vedeţi ce credem noi despre ruşi! Ziarele, televiziunile şi media ȋn general nu reuşesc să ȋndulcească distanţele căci aşa cum mai ȋntâlneşti prin jurnalele de călătorie de secol 16 descrieri şi observaţii despre ţări care au tot felul de peisaje lunare şi animale fantastice, aşa credem şi noi că ruşii sunt cu mult mai ruşi decât sunt. Ȋmi amintesc de o observaţie a unui istoric ȋn contextul ȋn care diviziile germane au luptat până la unul ȋn faţa ruşilor pe frontul de Vest, tocmai pentru că ele credeau că cei care vin nu sunt oameni, sunt o specie diferită, de sub-oameni, care vin să le pună pielea ȋn băţ. Tipul acesta de optică este lansat ȋn paralel cu onirismul, bucolismul şi poporanismul european. Putin cel fioros, ruşii ȋnapoiaţi… Putin e mai puţin democrat ca Bush dar şi mai puţin periculos! La urma urmelor.

Dacă facem ȋnsă bine socoteala avem nevoie mai degrabă de o nouă Rusie decât de o nouă Europă. Rusia trebuie să o facem noi, invitând studenţi ruşi la toate schimburile noastre universitare, artişti ruşi ȋn toate oraşele noastre, să construim cu toţii ȋn grădină o cameră unde să punem pentru câteva luni pe an un tânăr de prin Siberia care să ne ȋnveţe dansul cu renii. Nu trebuie să ne ȋnvăţăm unii pe alţii valorile europene – ce să mai ȋnvăţăm?! Mai mult ne nivelăm. Iar ȋn vacanţe să mergem la San Petersburg. Avem noi nevoie de o nouă Europă? de nimic nou, aproape, ȋn Europa, avem nevoie de o nouă Rusie şi dacă nu ştiu prin ce ȋncurcătură psihologică am jucat rolul rusului ȋn conferinţa Ambasadei Române, din rolul meu de naţionalist român, pe spicuite. Vă ȋnchipuiţi cum vor juca ruşii acest rol, dacă vor fi ruşi cu pedigree! Don’t live them to play the Russian! Căci peste vreo cinci sute de ani ne mai ȋntâlnim o dată să facem din nou Europa. Şi cine ştie pe unde mai găsim vreun desen de Heemskerk!

Short URL: http://radubotta.com/?p=2364