Scrisoare deschisă către Dan Puric

                               Domnule Puric,

            Vieţile noastre, şi chiar şi ale sfinţilor, sunt infamii. Suntem infami că suntem ȋn viaţă, măcar, şi ei au murit. Am crezut ȋn dumneavoastră nelimitat, dovadă articolul şi scrisoarea. Am crezut că sunteţi prima vrăjitoare, şi ultima. Chiar şi cu apostroful, atunci, al lui Pleşu. Chiar şi când aţi vorbit prostii. Am crezut, deodată, că un om ȋn mijlocul nostru a ȋnceput să simtă. Am crezut şi mai cred, de asta vă scriu. Să credeţi şi dumneavoastră, nelimitat… dar credeţi oare ȋn tot ce sunteţi?

              Vine un moment ȋn viaţă, de obicei ȋn faţa morţii, când ȋţi aduci aminte de toate, chiar dumneavoastră aţi strigat pe o scenă: de ce să fii autentic numai ȋn faţa morţii? Aş fi adăugat, din infamia mea: de ce-ar fi moartea autentică ȋn faţa noastră? Adunaţi domnule Puric speranţa, dragostea, nebunia, cioburile, naivitatea pe care le adulmecăm ȋn şoaptele Trupei Vechi şi lăsaţi să se răzbune pe dumneavoastră, ce frumos ar fi… nu vă ȋnspăimântaţi că oamenii vă vor vorbi. Ce contează oamenii? Oamenii trec şi doar ce spunem despre noi e iubire. Spuneţi tot. Spuneţi tot: iubire.

               Vrem să ştim mai multe despre dumneavoastră, vrem să vă vedem crucificat ȋn propia scenă de către actorii care vă spun o poveste cum se bate cuiul… Vrem să muriţi pe scenă şi să ȋnviaţi pe scenă – pentru simplul motiv că asta aţi făcut. Şi aveţi o poveste care pune ȋn balans sensul teatrului, al vieţii, care va face din teatru teologie cu buchiile pe genunchi. Dacă nu puteţi face asta, aţi fost la Aiud dar n-aţi intrat ȋn miezul morii de oase, acolo unde oamenii se transformă ȋntr-o făină albă care curge printre gratii. Este cea mai frumoasă poveste pe care o aveţi, poate singura, dacă stăm să privim. Altfel veţi rămâne cineva care a ȋncercat, care va consuma intuiţiile formidabile pe care le-aţi prins cu buricele degetelor dar care se gonflează inutil ȋn retorici sparte, poate, de ce să nu recunoaştem, deseori, ȋn sforăit… Aţi şi murit, ȋntr-un anume sens, domnule Puric, de asta vă scriu. Veţi ȋnceta treptat să mai contaţi pentru că nu aveţi forţa teoretică a intuiţiilor dumneavoastră, pentru că sunteţi de fapt un artist. Purtaţi această condamnare. Cuvintele vă scapă, ideile se amestecă. Puric nu mai ştie pentru că a primit un dar. Şi atât.

                Mergeţi ȋnapoi pe drumul Trupei Vechi, poate la un moment, din scenă, un tehnician, o balerină, un sufleur, veţi vedea când s-a petrecut. Ce s-a petrecut. Şi ce nu ȋnţelegeţi din ce sunteţi dar mai ales din ce veţi fi, dar mai ales din ce nu suntem, dar mai ales din ce vem fi. Dar mai ales, nu comiteţi infamia finală, secundă, să vă răzbunaţi dumneavoastră – ce ruşine! – pe Trupa Veche. Simţiţi diferenţa? Dintre o scenă deschisă ȋn care Puric se arată pe drumul Golgotei şi mica răfuială ȋn tocul uşii dintre un Puric grăbit să desfacă pe furiş o fiolă de venin, de o lovitură nouă – urmată de adevărata judecată. Căci, de-ar fi posibil, da, ce bine-ar fi. Dar Judecata Trupei Vechi va veni odată şi o dată. Şi ne va zbura papagalii de pe umeri cu salve de tun. Unde vă sunt licuricii, domnule Puric?! Iar despre teatru, o remarcă de sfârşit, americanii spun de-a dreptul: the best sex is with your ex.

                  Salutări din tribune,

                                      Al dumneavoastră regizor secund,

                                              Radu B.