Riturile purgaţiei sau ateismul

Motto: Femei din toată lumea: uniţi-vă!

Dumnezeu a făcut oameni din bulgări de pământ, acum şi noi ştim să facem oameni. După care vom vedea că nu e deajuns şi vom reconstrui Omul. După care ȋl vom ucide pe Dumnezeu şi ne vom pune pe tronul lui. Ȋn acel moment Omul va aştepta clipa ȋn care zeul mort se va trezi şi se va răzbuna. Căci omul e ceea ce Dumnezeu a făcut atunci, prima oară.

Omul a făcut bulgări de pământ din oameni şi Dumnezei din bulgări de pământ. După care a văzut că nu e deajuns şi Dumnezeu ȋl va reconstrui pe Dumnezeu. Ȋn acel moment, omul se va trezi şi se va aşeza ȋn locul Omului. După care Dumnezeu se va răzbuna, căci ăsta a fost gândul său dintâi, Omul.

Bulgării de pământ au făcut oamenii şi pe Dumnezeu. După care Omul s-a făcut pe sine şi Dumnezeu a scăpat cu fuga. După care bulgării de pământ au zburat ȋn toate direcţiile. Căci ăsta a fost gândul lor cel dintâi. Să zboare.

Dumnezeu se bate cu Dumnezeu ȋn bulgării de pământ, aruncând cu oameni unii ȋn alţii (Dumnezeu ȋn Dumnezeu). După care oamenii se trezesc, ȋl omoară pe Dumnezeu din pământ, şi ȋncep să se bată de unii singuri. După care pământul dispare.

Am purtat o discuţie cu buna mea prietenă de demult şi dintotdeauna, Ilinca Bernea, despre ateism, discuţie care s-a ȋntrerupt aporetic şi pe care mă ȋncumet să o ȋnchei aici. Ilinca declară că nu e atee – de ce o mai fi pornit discuţia – dar acuză omul religios pentru vicitimizarea ateului – ca personaj, ca individ care a făcut acest statement, ca orientare, spune ea. La rândul meu – mă enervez pentru că mă ajută – am acuzat ateul pentru propia sa dramă – şi tot aşa. Că ateul – nu reuşesc ȋncă să pronunţ ȋntreg acest cuvânt pentru că nu prea ştiu ce e – ar fi victima omului religios ȋn diverse ȋmprejurări nu importă – deşi actualizez mai degrabă ȋmprejurările ȋn care omul religios a fost victima predilectă a ateului (Inchiziţia e o ceartă internă a omului religios iar Socrate cel acuzat de ateism, spune Ilinca, să nu uităm că avea un daimon, era homo religiosus rationalis). Ateul a fost recunoscut ca instituţie, ȋn dreptul lui de a exista şi prospera, târziu deşi, spunea Eliade, poate că atei au existat dintotdeauna. Ateul – dacă ar fi victimă, căci fiecare e victimă ȋn raport cu lucrurile prin care nu a hotărât deja să nu mai fie victimă -, e victima sa ȋn primul rând pentru că ateismul nu este consecinţa unei libertăţi a gândirii ci este lipsa gândirii. După cum poţi fi ateu ȋn mod fericit aşa cum poţi fi nefericit ca om religios sau viceversa. (Nefericirea ȋnsă, ȋn religie, cântăreşte puţin…) Aş adăuga mai degrabă o ȋntrebare – drept concluzie – cum arată un ateu, cu ce se mănâncă?!

Cearta cu natura – persecutorie! – a religiei continuă – dar şi oamenii persecută religiile, nu numai religiile oamenii (persecută şi zdrobesc de pereţi zeii şi oamenii religiilor străine), după cum oamenii se persecută optimal ȋn afara oricărei religii. Ilinca mai declară: “Un paradox: religiile au produs multe doctrine de dreapta. Şi totuşi marii lideri religioşi, prin exemplul şi morala lor par a fi mai degrabă de stânga…” Această opinie ni se pare familiară, e unul din sofismele recurente ale Stângii, cred şi Cioran s-a referit la această inversie – că ei ar vrea o lume mai bună şi Dreapta ar intenţiona să ne omorâm unii pe alţii, ar da drumul la selecţie; să adăugăm ȋn trecere că selecţia nu poate fi oprită, că Stânga nu ştie ce e selecţia şi pentru că vrea să o ocolească, o grăbeşte! Iar idealurile – criptice – atât de scumpe celor de Stânga au fost realizate cel puţin ȋn Olanda pentru a lua un exemplu – ţară ȋn care a fost desfiinţată sărăcia, bunăoară, de către Biserică, deci pe filieră creştin-protestantă, nu marxistă. Prin urmare idealurile Stângii au fost realizate doar de către homo religiosus – ceea ce pare a spune mai de departe şi Ilinca. Cu o mică diferenţă: Stânga nu a ȋnţeles cum au ajuns ei, oamenii, acolo. Seamănă cu imnul proletar, dar e altă voce (cântă altcineva).

Ȋn afara şubrezelii conceptuale a formulării de mai sus – pentru că producerea ca atare e cu totul relativă -, am argumentat că doctrinele de dreapta reuşesc să recunoască şi valorifice tradiţia religioasă – ca şi oricare alt filon de tradiţie – iar Stânga ȋncearcă pur şi simplu să ȋnlocuiască zeii, steagul, stelele pe cer – să ȋnlocuiască tradiţia printr-un salt istoric, calitativ, cantitativ, salt să fie (mersul e prea puţin pentru unde merg ei). Se produc tot astfel confuzii ȋntre idealurile Dreptei – căci Dreapta nu este frică, prejudecată şi izolare decât ȋn maniera ȋn care ea denaturează, coace Reacţiunea, eroarea Dreptei. Aşa cum Revoluţia este consecinţa debandadei conceptuale a Stângii – să-ţi dau ȋn cap să trăim bine – şi acum: cu toţii! Iar provizoriu, adăugăm iarăşi o ȋntrebare: care este exemplul liderilor Stângii?! Dacă liderii religioşi ar oferi exemplul idealurilor Stângii – deşi Mahomed e fascist, Budha aristocrat şi Isus democrat de centru, care este exemplu liderilor Stângii? Iată răspunsul: exemplul religios!

După cum sunt atei care sunt profund religioşi, bunăoară budiştii, care nu cred ȋn Dumnezeu, au găsit ei altceva. Ȋn acest fel polaritatea ateu – om religios e inoperantă. Religia nu e numai o pungă plină cu grenade de aruncat minţile ȋn aer, nu e iraţional decât ȋn sensul unei raţiuni mai adânci, aşa cum Nae răspunsese ȋn răspăr nu mai ştiu cui. Religia e mintea care aruncă ȋn aer – sau adună, de ce nu ar aduna? – minţile. Religia e un sistem – altul? – de gândire, ȋmi rezuma undeva pe o terasă bucureşteană Eugen Ciurtin, la fantazările mele despre catedrele de istoria religiilor care nu se mai ȋnfiinţează cu tot efortul de a ne strecura ȋn chiar secolul ȋn care ne aflăm. Decalajul pe care l-ar avea de acoperit cu noi toţi o astfel de disciplină ar fi tocmai trecerea de la năravurile antibisericeşti ale lui Nietzsche, Cioran etc. către un umanism mai articulat, mai lucid, mai universalist şi mai critic. Religia nu sunt popii, nu e nici măcar Dumnezeu, suntem noi ȋnşine sau mai trist: e ceea ce nu suntem, ce nu apucăm să fim.

Ilinca: “Cu cât e mai religios [omul] cu atât e mai puţin responsabil.” Paradoxul e poate altul! Că religia e un sistem de gândire care are formele ei de luciditate – nu e numai adoraţia Magilor, sunt Magii ȋnşişi, deopotrivă!, e adoraţia şi e impietatea, sunt stelele pe sub care merg la destinaţie şi o provocare pentru cei de Stânga: e destinaţia, e libertate şi e gândire. Omul gândeşte ȋn credinţă, ȋn adoraţie, ȋn transă, ȋn Honolulu, – religia nu ȋnseamnă să-ţi bagi capul ȋn găleata cu apă şi să-ţi ţii respiraţia. Iar dacă oarecineva are impresia că gândeşte ca victimă, ca persecutat – e doar iluzia (gândirii). Nu există gândire “ȋmpotrivă” – aşa cum nu există gândire “sub”. Durerea nu e gândire şi nici gândirea durere – gândirea e poate depăşirea durerii şi atât, adevărul doar poate că e durere, cum spuneam ȋntr-un articol anterior. Credinţa e putere şi voinţă, evident că persecută femeile… Dealtfel ȋn Oudekerk am ascultat unele din zicerile antice, ştiţi mecanismul acela care vrea să ţi se bage ȋn suflet şi să gândească ȋn locul tău. După care se pronunţa: “Woord van de Eeuwige.”, anume “Cuvânt din eternitate.” Oamenii doar purtau acel cuvânt pentru amintirea unei intenţii iar intenţia, proiectul textului, era cea mai minunată intenţie posibilă. Greşeala ȋn legătură cu textele, nu numai cele sfinte, e că nu mai ştim să purtăm intenţia lor.

Şi acum o ironie pentru feministe: femeile nu au voie ȋn altar (la ortodocşi) – dar este oare o consecinţă a persecuţiei/ nedreptăţii/ discriminării sexuale? Să analizăm. Pentru istoria sexualităţii derivăm şi un avantaj colateral: nici altarul nu are loc ȋn femeie. Femeile nu au voie ȋn altar pentru că sunt frumoase – asta nu pricep ele – vor să ştie ce e acolo! Femeile nu au voie ȋn altar pentru că ce să caute?! Iată cheia discuţiei. Problema altarului se reduce ȋn fond la problema wc-ului: emanciparea ȋnseamnă să avem noi bărbaţii şi voi femeile (de ce mă exprim astfel?!) wc-uri separate (râsete ȋn tribună, nelămuriri). De ce mai avem haine separate, de ce numai femeile folosesc vopsele, de ce nu ne epilăm? Sunt lucruri care sunt inventate, proclamate, construite, ȋncepute separat, asta nu ȋnseamnă că noi inventăm o lume ȋmpotriva femeilor – suntem liberi ȋnsă să construim instituţii separate, până la un anumit punct – iar ȋn ce priveşte Dumnezeu, până la Dumnezeu. Democraţia ȋnsă nu permite să facem de exemplu un bar ȋn care numai albii pot intra dar pot ȋnţelege ȋnsă că sunt ȋncă baruri ȋn Pretoria sau Berlin ȋn care africanii sau turcii nu intră. Sunt lucruri care se separă ȋn afara voinţei noastre de a le aduna, problema se pune radical ȋn religie: pentru că aici oamenii spun ce cred, până la capăt. Iată un lucru pe care ȋl putem considera periculos, dacă n-ar fi benefic.

Sigur că Dumnezeu poate fi un pretext religios pentru afirmaţii radicale ȋn raport cu femeia şi dăm numai două exemple, suficiente pentru a lămuri natura acestei poziţii, din Islam, evident: Tabari IX:113 “Allah permits you to shut them in separate rooms and to beat them, but not severely. If they abstain, they have the right to food and clothing. Treat women well for they are like domestic animals and they possess nothing themselves. Allah has made the enjoyment of their bodies lawful in his Qur’an.”. Un alt text, din Quran, exemplifică acelaşi punct de vedere: “Men have authority over women because God has made the one superior to the other, and because they spend their wealth to maintain them. Good women are obedient. (4:34)” Dar: femeilor le rămâne să acuze bărbaţii pentru ce spune Dumnezeu sau pe Dumnezeu ȋnsuşi pentru că spune astfel de lucruri? Ȋn cazul ȋn care ar acuza bărbaţii, vina ar fi a bărbaţilor care ar trebui să asculte mai bine, să mai dea o dată cu banul. Dacă ȋnsă Allah e acuzat pentru că a spus ce-a spus – deci e acuzată religia ca atare, ȋnseamnă că Allah deja a spus, deci nu mai e nimic de făcut. Allah e Allah – din secolul VII de când a fost scris Koranul, nici o femeie ȋn Islam nu a scris, documentat, dovedit, că Allah ar fi spus altceva. Din punct de vedere teologic, proba feminismului ȋn Islam nu e o mişcare de emancipare, ci o nouă revelaţie!

Să revenim la ortodocşi, căci şi aici ne batem cu femeile – pe ultima palmă de pământ! Dispariţia interdicţiei altarului (ca şi a preotului ȋn protestantism), nu este un semn de emancipare, femeile nu au ce emancipa ȋn religie pentru că zeităţile feminine sunt suficiente. Mai departe nu au cum să ajungă (dacă tot au plecat). Dar altarul, putem ȋnţelege, poate cădea pradă invidiei pentru penis, de ce nu, dacă şi popa a căzut. Libertatea religiei trebuie pricepută şi instituţional, poţi ȋnfiinţa astăzi o biserică propie, te poţi proclama zeu (voie de la primărie), poţi pirata zeul altei religii, le poţi aduna ecumenic, le poţi răsturna protestant. A intra ȋntr-un raport polemic cu o instituţie religioasă e perfect normal. Religia ȋnsă ȋntemeiază lumea maximelor morale, nu este morală aşa zisă laică, spre exemplificarea acestui argument, un fragment din Kant: “Moral also führt unumgänglich zur Religion, wodurch sie sich zur Idee eines machthabenden moralischen Gesetzgebers außer dem Menschen erweitert, in dessen Willen dasjenige Endzweck (der Weltschöpfung) ist, was zugleich der Endzweck des Menschen sein kann und soll.” Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunf (Leipzig 1793-94, Vorrede 4-5)

Discuţia despre agnostici, şi ei ar fi victime. Victima este deja un punct de plecare marxist. Cu toţii suntem victime, este evident că oamenii mai sunt şi victimele oamenilor, nu numai naturii, ȋmprejurărilor, ghinionului la loto. Dar istoria nu se poate reduce la o istorie pură ȋn care ne-am ȋmpăcat unii cu alţii şi nu ne mai victimizăm. Istoria e impură, ca şi gândirea – ori poate gândirea e adevata victimizare a omului. Pentru că, aş numi un argument final ȋn această discuţie, victima ȋşi este necesară sieşi – nu este un argument fascist. Dealtfel acesta e sensul ultim, interogativ, din scrierile dizidenţilor ruşi: n-au rezistat pentru că victima s-a creat ȋn acelaşi fel ca şi călăul, a decurs dintr-o doctrină care crează victime şi călăi pe cale de consecinţă imediată, marxismul, aşa cum se poate urmări ȋn argumentaţia lui A. Glucksmann (vezi La Cuisinière et le Mangeur d’Hommes 1975). Orice discurs despre victime, ȋn afara demonstraţiei felului ȋn care ele ar ieşi din aceasta situaţie, deci ȋn afara praxisului, e aberant. Nu poţi astfel lua poziţie ȋmpotriva religiei dacă nu arăţi o cale raţională pentru ca aceasta să fie scoasă din lume. Dar Stânga vrea să ȋmbunătătească şi optimalizeze ȋn laborator, ȋn eprubetă. Din eprubetă ştim ce iese, BauBau.

Ȋn cazul agnosticilor lipsa gândirii – a soluţiilor, a ȋntrebărilor, a răspunsurilor, nu contează, lipsă e – se recunoaşte ca atare (a-gnosis), nu mai e doar “postulată” arbitrar ca ȋn cazul ateilor, anterior. Am susţinut că Immanuel Kant nu ar fi agnostic şi Ilinca – ne păstrăm ȋn provocarea ei – a replicat ceea ce toată lumea ştie: Kant e tatăl agnosticismului (lucrurile nu pot fi cunoscute ȋn ceea ce sunt, cunoaşterea e trecută prin simţuri şi organizată de categorii). Dumnezeu nu poate fi cunoscut –nu avem nevoie de ipoteza lui, e un fel de laşitate a raţiunii să ai nevoie de Dumnezeu. Moralitatea se ȋntemeiază ȋn religie dar Dumnezeu este o presupoziţie ȋn plus, de care nu avem nevoie. Găsim acest argument elegant exprimat ȋntr-o notă de subsol din Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunf (Vorrede 4-5). Acest fragment din Kant ȋndreptăţeşte judecăţile religioase care originează lumea legilor morale, a maximelor, fără să intre ȋn domeniul dogmelor, este o poziţie am spune contemporană, exprimată atunci, la sfârşitul secolului XVIII:

Der Satz: es ist ein Gott, mithin es ist ein höchstes Gut in der Welt, wenn er (als Glaubenssatz) bloß aus der Moral hervorgehen soll, ist ein synthetischer a priori, der, ob er gleich nur in praktischer Beziehung angenommen wird, doch über den Begriff der Pflicht, den die Moral enthält (und der keine Materie der Willkür, sondern bloß formale Gesetze derselben voraussetzt), hinausgeht, und aus dieser also analytisch nicht entwickelt werden kann. Wie ist aber ein solcher Satz a priori möglich? Das Zusammenstimmen mit der bloßen Idee eines moralischen Gesetzgebers aller Menschen ist zwar mit dem moralischen Begriffe von Pflicht überhaupt identisch, und sofern wäre der Satz, der diese Zusammenstimmung gebietet, analytisch. Aber die Annehmung seines Daseins sagt mehr, als die bloße Möglichkeit eines solchen Gegenstandes. Den Schlüssel zur Auflösung dieser Aufgabe, soviel ich davon einzusehen glaube, kann ich hier nur anzeigen, ohne sie auszuführen.

Am putea simplifica: cercetarea rolului şi valorii afirmaţiei: “Nu ştiu”, ce e necunoaşterea, ce e această necunoaştere? Ȋn ce măsură a nu şti poate deveni gnoză, cum bunăoară apofatismul afirmă ȋn acelaşi timp că Dumnezeu există şi nu există, dar ştie asta simultan. Kant nu ştie dacă Dumnezeu există sau nu există. Deci nu ştie ceea ce de fapt, din punctul de vedere al apofatismului, este un obiect al cunoaşterii, nu al necunoaşterii. Este această necunoaştere deopotrivă gnoză – sau poate deveni sau a devenit deja ȋn cazul lui Kant? Ce e agnosticismul, ce nu e? Câteva săptămâni ȋn urmă am ȋntrebat un prieten dacă e agnostic şi mi-a răspuns: Nu ştiu. E Kant agnostic?

Va trebui ȋn cele ce urmează să-i lăsăm pe agnostici fără tată după care vom face un potret robot al agnosticului. Kant a fost revendicat de agnostici aşa cum Nietzsche a fost de fascişti sau cum Platon a părut unora să fi fost primul comunist. O consideraţie de ȋnceput: studiul religiei se află ȋn cu totul alt stadiu decât ȋn vremea lui Kant, dealtfel mise-en-scene gândirii lui a dispărut cu totul. Ei abia terminaseră cearta cu vrăjitoarele, noi astăzi le iubim, le gelozim. Agnosticismul, ca şi suspendare a judecăţii ȋn raport cu Dumnezeu, cu lucrul ȋn sine, e justificat ȋn cazul lui Kant printr-o suficientă fundamentare a cunoaşterii necesare ȋn raport cu obiectul cunoaşterii. (Printr-un artificiu: condiţia raţiunii pure nu este dată, artificiu abandonat ȋn cazul judecăţilor etice!, unde se face trecerea către religie). Iar lucrul ȋn sine şi Dumnezeu nu e “de cunoscut”. Omul nu are nevoie de Dumnezeu – dispune de un instrument suficient, pur – şi e făcut să ignore lucrul ȋn sine (pur de asemeni). O ȋntrebare: de ce nu sunt afirmate ca identice lucrul ȋn sine şi Dumnezeu dacă se află ȋn raport identic faţă de cunoaştere, ce le desparte? Dumnezeu ȋi lipseşte ȋnsă lui Kant ȋn mod pozitiv: domeniul religios ȋntemeiază lumea morală şi, mai mult, dacă Dumnezeu ar apare, el nu ar mai fi obiect al cunoaşterii. Ȋn ce fel ar putea eşafodajul kantian integra o astfel de experienţă ca şi cunoaştere când lumea e deja ȋntreagă?! Prin urmare Kant nu e agnostic ȋn raport cu Dumnezeu, ȋn acest raport el cunoaşte ce are de cunoscut şi nu-i lipseşte nimic. Iar ȋn raport cu lucrul ȋn sine, definiţia e greşită de la ȋnceput.

Păstrând această distincţie, să ȋncercăm o redefinire a agnosticismului. Ar fi poziţia teoretică din pragul cunoaşterii care din lipsa interesului pentru cunoaştere – sau a complexităţii ȋnsăşi a situaţiei de cunoscut, abandonează şi reclădeşte ȋn afara acestei cunoaşteri un sistem de referinţă şi o zonă vitală de refugiu. Omul contemporan nu se mai pronunţă asupra problemelor esenţiale, nu mai acceptă provocarea lor dintr-un relativism care se dovedeşte pozitiv, pragmatic, este şi s-a vorbit chiar de un deces al adevărului ȋn acest context (Dennis McCallum). Omul renunţă la performitatea gândirii pentru exerciţiul liber al fiinţei lui, al individualităţii sale, iată poziţia agnosticului. Un agnostic care e conştient de importanţa cunoaşterii, de eficacitatea ei, dar care nu mai are puterea acestei cunoaşteri, visul ei. Un animal, ȋn fond, un animal care nu stă la ȋnceput omului ci la sfârşitul lui, care e creat de om, evoluat din om, căci aşa cum omul a evoluat din animal, şi animalul poate evolua din om.