Câteva argumente pentru o nouă radicalitate ȋn artă
If you like something, wear it!
Bounnce (a girl from California)
Câteva argumente pentru o nouă radicalitate ȋn artă. Ȋmpotriva burghezului s-au pronunţat multe lucruri care nu mai contează nici unul ȋn afara faptului că arta se prilejuieşte prin saloane, agonizează ȋn festivităţi iar arta poate că e altceva decât ȋngropăciune. A apărut chiar artistul-muscă, cel care bâzâie prin jur ca o formă autentică de participaţie, căci astăzi eşti ȋn trei ore artist. Arta nu mai e domeniul virtuozităţii. Orizontul artei, libertatea ei şi necesitatea au fost preluate ȋn plină ilegalitate de două alte domenii, pe de o parte ştiinţa, care a confiscat stricteţea şi preţiozitea laboratorului ȋn care orice poate fi studiat, ȋn orice condiţii, oricare dintre faţeletele umanului, biologicului, religiei – ştiinţa e imorală, arta a căpătat tot felul de principii -, oamenii se dezbracă mai uşor astăzi la doctor sau ȋntr-un compendiu de ştiinţă decât ȋntr-un album de artă. S-a petrecut un furt al nudului, savanţii au spart universitatea noaptea şi au cărat nudurile ȋn cămara lor – infamie pentru care vor plăti prin faptul că nudul le mănâncă din cămări – e abominabil pentru că arta are o obiectivitate autentică, un adevăr mai adânc decât ştiinţa ȋl poate vreodată visa. Nu mai credem bunăoară că mai merită să vedem până unde ne duce iubirea de margarete, nu mai studiem, am pierdut aplicaţia pentru fenomenele sufletului, le considerăm absurde, omul modern suportă cu neplăcere nebunul care ȋi locuieşte pieptul ȋn numele lui, sufletul. Terence McKenna, shamanul US, ne spune că să ne urmărim curiozitatea, “sheer curiozity”, aceasta ar fi cel mai autentic ȋnvăţător. Noi am pierdut domeniul unei astfel de căutări civile. Civilizaţia ȋngroapă curiozităţile – nu mai poţi fi curios dacă ştii, nici dacă eşti din toţi rărunchii pe drumul de a şti, curiozitatea e o specie mai contemplativă, mai melancolică a ȋntrebării, şi dacă nu mai eşti curios eşti dubitabil. Victimele – ideologiilor, mass-media, jocurilor cu bile – vor să ştie astăzi cu o ingenuitate mai adâncă decât oamenii vor să fie, decât se ȋntreabă despre ei ȋnşişi, ȋntrebările ȋn genere atârnă mai greu – iată decesul inflaţionist al curiozităţii. Când ne ȋntrebăm din ce ȋn ce mai aprig despre ceva care a ȋncetat să conteze. Stafia ȋntrebării, nu ȋntrebarea ȋnsăşi.
Ȋn cadrul artistic – uneori e tot ce mai supravieţuieşte -, ȋnvăţăm să privim ceva subiectiv, ca subiect, deformat, primim astfel o informaţie alterată şi acest lucru subiectiv are o ȋndreptăţire mai slabă ȋn raport cu ceea ce e ştiinţific şi obiectiv. Ştiinţa ȋnsă aduce, reduce, recunoaşte totul obiectiv – sau declară legitimitatea acestui efort -, ne putem preda ei ȋn oricare din ipostazele noastre, suntem ȋn siguranţă – “nu ne priveşte nimeni”. Ceea ce e fals. Ruptura ȋn sine aproape că nu mai are relevanţă, am ȋnvăţat să trăim ignorând tot ceea ce alţii cred şi ne-am livra – noi, voi – mai degrabă ingenuu şi imediat artei – căci subiectivitatea are rădăcini mai numeroase şi mai adânci decât ştiinţa, care nu are nici o rădăcină, e o raţă care pluteşte. Perspectiva obiectivă ar trebui ȋn mod firesc să ȋncludă toate perspectivele subiective dar ea nu face decât să reducă aceste demersuri ale persoanei, ȋn calculul social, ȋn mentalitatea modernă. Obiectivitatea este o operaţie reductivă, nu ȋnsumantă, ca şi democraţia, al cărui principiu e reductiv. Ȋn legătură cu eleganţa ştiinţei, oamenii cred că nu mai este vorba despre ei ȋnşişi, că studiază cineva bunăoară artera coronară. Artera coronară ȋnsă suntem noi şi trebuie să punem toate ȋntrebările. Subiectivitatea nu e nici ea personală, nici persoana, abia subiectul, dar asta nu apucă niciodată să conteze ȋndeajuns. Savanţii, majoritatea lor, cresc aşa cum se dezvoltă bolile de nervi: abandonaţi unei nevroze, cerându-şi scuze, şi nerecunoscând că ei fac ȋn esenţă artă, sunt livraţi unor ecuaţii a căror certitudine e o fraudă estetică.
Iar pe de altă parte psihologia se amestecă ȋn testamentul artei, preia necesitatea interioară, curiozitatea şi coerenţa şi ȋndărătnicia ȋntr-o traiectorie pe care o urmezi indiferent de urmări şi de rezultate. Aceasta e de fapt misiunea artei, nu a nebunului. Arta are confortul de a pronunţa ȋn aceste momente condamanrea ei ȋn raport cu ştiinţa, care nu are sens fără artă, şi arta poate reporni din individ, prin clădirea necesităţilor lui ȋn raport cu voinţa lui creatoare, nu cu destinul său de scelerat care aruncă ȋn aer şopârlele din terrarium. Psihiatria nu trebuie să ne aducă ȋnapoi nebunii ci să recunoască măcar faptul că unii dintre noi, chiar dacă greşesc fereastra, au considerat necesar să se arunce. La capăt, evident că arta duce la crimă, ȋn libertatea ei, aşa creştinismul atârnă ȋn naos un cadavru, va trebui să găsim raportul corect cu această libertate, cu sângele, altfel civilizaţia nu are nici o valoare, nu e un spor, e doar un analgezic. Trebuie să ȋncetăm să spunem o minciună pentru o lume mai bună, trebuie să căutăm să spunem adevărul pentru o lume mai bună, la toate nivelele. Riscul de a trăi este unul artistic, noi transformăm această operaţie ȋntr-o probă de vitalitate, de asta poate că nebunii ȋnnebunesc, pentru că ȋn moara halucinată a minţii lor ei riscă altceva, ceva ce e pus ȋn societate ca materie de trăit, şi care e de fapt un recul al aşa zisei lumi ştiinţifice. Ei sunt respinşi la o probă de examen care n-ar trebui să se ţină. Argumentul numit nu cântăreşte pentru procesul de creaţie, el este unul adresat identităţii artistului, ei asta distrug, altceva nu reuşesc să frângă, ar fi mers până ȋn punctul, ȋmi ȋnchipui, ȋn care am fi pus totul ȋn ecuaţii şi am şti. Cuvintele sunt de altfel această punere ȋn ecuaţie, punere care se clatină din toate ȋncheieturile. Ei – nemernicii – nu ȋşi dau seama că a şti e un lucru trist, că a nu şti este singura noastră formă autentică de a şti. Am profitat chiar mai mult de lucrurile pe care nu le ştim decât de cele pe care le ştim; noi nu ştim, asta e frumusetea ultimă. “Colour is essential.”
Un alt argument este trecerea la natură, singurul concept ce poate ȋnsoţi profitabil notorietatea activismului ecologic actual, să facem din civilizaţie natură – o sarcină mai complicată decât aceea de a face din natură civilizaţie, poate şi mai durabilă. Altfel tot ceea ce scoatem din cercul naturii devine deşeu, material sau uman. Ȋn pădure – să ȋncepem din nou să trăim ȋn păduri, nu ȋn oraşe, oraşul e o greşeală, o formă de deşertificare ca oricare alta – ȋn păduri suntem ȋnconjuraţi de materii care se lasă fabricate la infinit, forma acolo e libertate pentru că mintea omenească nu poate urmări şi epuiza designul naturii, prea complex, şi pentru că omul e natură – pentru că face parte din acele ȋntâlniri. Francisc Bacon declara că iubeşte să fie ȋn natură dar că nu poate lucra, trebuie să se ȋntoarcă ȋn oraş, din tradiţia vangogh-iană a spaimei el crede că dimineţile sunt cu totul insuportabile “la ţară”. Ȋn acest fel am mutat mai fiecare arhivistica umanului la oraş crezând că sălbaticul trăieşte ȋn pădure şi omul civilizat la oraş, dar e invers. Oraşul poate dispărea ȋntr-o mie de feluri, locuit inutil, aşa cum Marchel Duchamp spusese despre Los Angeles că e un oraş care nu există, numai autostrăzi pe care rulează maşini ȋn viteză. De partea cealaltă a baricadei, nu ajungem la obiectele pe care le-am dori, căni, pantofi, plicuri – arta e un fel de colecţie paralelă care dublează obiectele de consum etc. Ȋnainte de acest sfârşit de capitol, se pare că arta ȋmbâcsise totul, valul iconoclast a făcut curat. Arta a ajuns ȋnsă un domeniu de care te poţi lipsi, pe care ȋl poţi ignora pentru că bunăoară teatrele se petrec ȋntre ziduri, o inabilitate. Teatrul a fost deschis la ȋnceputuri, casa teatrului ar putea fi demolată cu un câştig real, ce dacă plouă, de ce se joacă fotbal pe ploaie? -, ca şi muzeele care ar trebui să expună pe străzi, ȋn panouri pe care să le vadă toţi, arta e captivă – concluzie -, nu numai omul, ei, porcii administraţiilor eterne, au ȋnchis-o. Să ieşim ȋn stradă ca la sfârşitul lumii, noi trăim singuri ȋn case, nişte singurăti aglomerate, compacte, inutile. Au ȋnchis şi ȋmpachetat tot – şi pe noi ȋnşine – , au pus vămi, ceea ce ȋntâlneşti la tot pasul nu sunt decât gunoi-ştiri, gunoi-imagini, gunoi-oameni. Oraşul s-a născut ȋn fond ca “artă ȋn deschidere” şi a murit prin luarea artei ca ostatic de unii şi alţii. Trăim pe un munte de gunoi pentru că nimeni nu are curajul să elibereze arta, să o lanseze ȋn societate, pentru că arta e periculoasă, pentru că va ieşi cu măcel. Dar dacă… dacă vom supravieţui? De la sălbatic nu trebuie să ȋnvăţăm miturile lui – vagi, inutile – ci sălbaticul ȋnsuşi, nici nu ştiu ce să-l ȋntrebe pe bietul om, aşa de departe au venit.
Trecerea la natură – să fim indieni, chiar şi ameroindieni – să putem din nou visa pe marginea obiectelor, să le facem din nou, tot timpul, pe toate. Nu putem face un avion ȋnsă de câte ori vrem să zburăm şi apoi să-l demontăm şi să depunem aluminiul ȋnapoi ȋn mină. Să zbori e ȋnsă o inepţie dacă trebuie să faci un avion pentru asta. Am pus noi toată ȋntrebarea despre a zbura ȋn toată complexitatea ei şi am ajuns la concluzia să facem avioane? Ȋntrebarea despre tehnică e cum poate fi aceasta ascunsă sau mai degrabă lansată ȋn dimensiunea ei infinită. Abia nişte mici ȋnceputuri se văd, ȋţi poţi desena singur tricourile sau decupa pe ordinator pantofii dar totul trebuie trecut prin maşina de tocat, până şi ordinatorul. Tocaţi-vă hainele şi ieşiţi ȋn curul gol pe stradă şi declaraţi-vă primii oameni adevăraţi ai mileniului trei, de ce nu. S-ar putea să aveţi dreptate. Colajul rezolvă o parte din problemă dar indirect, ajungi la tine abia după un proces lung de abstracţie, de dorit ar fi să zmuceşti din bici şi să iasă cai albaştrii. Să fii artist e să fii normal, nimic excepţional ȋn a fabrica lucruri continuu, pe care să le spele ploaia şi roadă şoarecii, să laşi urme, omul nu memorează numai la modul abstract, continua sa zbatere ȋn concretul lucrurilor este o formă de amprentare a naturii, e nevoie ca spaţiul său să fie eliberat. Omul trebuie să se ȋnstăpânească pe un spaţiu vital ȋn jurul său care e la fel de esenţial cum este spaţiul interior din el ȋnsuşi. Dacă nu are asta, e la fel de ȋnchis ca un prizonier ȋntr-o temniţă de beton. Omul ajunge să renunţe la sine ȋn mod definitiv şi total ȋncetând să emită forma pe care sufletul său o produce continuu, omul nu se mai poate vedea, măsura, el nu mai ştie nimic despre el, la capăt. Dacă nu modelează spaţiul din jur, dacă nu se vede lipit de materii, dacă nu scrijeleşte, vopseşte, rupe, mestecă, aruncă. Omul e o treierătoare.
Omul iubeşte dând din picioare şi din mâini, aşa trebuie să poată trăi, continuu, străzile noastre sunt pline de momâi – priviţi cum merg oamenii, ai zice că-s morţi. Şi mai vedeţi cum păşesc africanii dintr-un sat ȋn altul, ȋntr-un fel de dans, coregrafia mersului e una din tristeţile fundamentale ale epocii noastre. Noi am inventat mersul de momâie aşa cum am inventat o specie a gândirii care merge drept, mută, cadaverică, inutilă, aparent cu o ţintă precisă, ȋn fapt nicăieri. Mergem cum gândim şi trist, când mergem momâieşte, nu putem gândi – pentru că ȋn fond este aceeaşi operaţie ȋnterioară. Artistul este nu avangarda societăţii, este simplu ce a mai rămas, o ruină. Nu putem – de la primărie – să ne vopsim maşinile cum vrem, nu găsim lămpile pe care le vrem, asta mică moare că nu găseşte rochia pe care a visat-o săptămâna trecută, eu mor că nu are accentul franţuzesc al celeilalte. Nu putem să ne tatuăm pielea cu semnele pe care le vrem, tot ceea ce suntem e propietatea altora, democraţie sau nu. Suntem prea mulţi pentru a face o lume aşa cum vrea fiecare, ar spune un urbanist. Dar urbaniştii trebuiesc primii ȋmpuşcaţi, ordinea e o unitate organică, piramida nu e o minune a civilizaţiei, este chipul geometric al morţii, căci moartea nu are un chip de om care putrezeşte, chipul morţii e geometric, aşa cum se şi vede, ȋn piramidă e un trup lichefiat. Un om care refuză să putrezească, ȋn India ar fi o infamie, ȋn Egipt se spune că a avut noroc. Aşa suntem şi noi lichefiaţi ȋn piramida civilizaţiei actuale, abia mai respirăm – clădind un mormânt. Dictatura politică e percepută prin obiectele dictaturii, aşa ne amintim de Ceauşescu, actualizând obiectele acelor vremi, timpul e ȋn obiecte. Iar ȋn natură… nu e timp, e ritm. Oamenii nu mai ştiu să trăiască, dar au ştiut odată, nu mai ştiu să moară, dar au ştiut, odată.
Obiectul de artă este un fragment de memorie care a căpătat o regie tot mai complicată, mai ezoterică şi mai arbitrară ȋn raport cu producerea umanităţii şi sensibilităţii ȋn individ, considerată la rândul ei ca dat, talent, ȋnzestrare personală, propensiune, etc, ceea ce iarăşi e fals. Omului ȋi rămâne să se creeze pe sine – nu să se cunoască – şi deci nu să creeze obiecte, să nu le creeze, la limită. Obiectul nu face decât să asiste la producerea unui fragment de umanitate ȋn creator, ȋn acest sens obiectele de artă nu au nici o valoare, sunt materii aşa cum pietrele şi nisipul sunt. La această concluzie au ajuns artiştii când au ȋnceput să vadă lucruri interesante ȋn apă, ȋn bulgări de pământ, ȋn desenul scoicilor, şi ȋn ei ȋnşişi cu ochii ȋnchişi. Obiectele n-au valoare nu pentru că valorile s-ar afla ȋn om ci pentru că omul nu poate sta ȋn obiecte – aşa cum nu poate sta nici ȋn trupul său, migrează de la o senzaţie la alta, de la o aromă la alta, de la un om la altul, omul e pasăre. Care nu e ȋnchisă ȋn trup, cum se crede… Omul este abandonat – undeva ȋntre – şi ȋnvaţă el ȋnsuşi, ca artist, să se abandoneze ȋn obiect, producându-l, aşa apar numiţii preoţi ai artei, indivizi care renunţă la viaţa laică dedicându-se, ȋncheindu-şi viaţa cu o colecţie de obiecte, colecţie lipsită de relevanţă. Traiectoria lui Duchamp – a celui care a spus că nu există soluţii pentru că nu există ȋntrebări – e iarăşi relevantă, când el a ȋnceptat să producă obiecte, producând doar ȋnţelesul lor, şi apoi, nimic. Obiectele de consum de lângă acele obiecte de artă, ȋntâmplătoare, pot fi la fel de interesante sau mai interesante. Duchamp este ȋn ȋnţelegerea mea, revolta Amazonului, aşa cum se ȋntind rădăcinile copacilor şi iederile, ȋnghiţind o casă şi obiectele din ea. Oricare dintre subiectele literare sau plastice se ȋnvecinează cu o infinitate de obiecte mai interesante decât el ȋnsuşi şi pentru asta se cere imediat abandonat. Fără a descalifica efortul artistic ȋn vreun fel, trebuie recunoscut că producerea unui obiect e arbitrară, poţi face dragoste fără să faci copii. Poţi trăi actul artistic fără intenţia măcar de a te face pe tine ȋnsuţi, fără decizia unei memorii. Duchamp nu a ȋncercat să se arunce şi pe sine ȋn aer, ca pe ultimul obiect din recuzită. Care mai e sensul? Unul: arta este memoria ȋnsăşi. Copacii, animalele sunt rezultatele unei memorii ca artă. Copacii şi animalele pe care le vedem ȋnsă, nu sunt procesul unei selecţii provindeţiale, sunt cei care nu au renunţat, care nu ştiu, care au scăpat, mai degrabă. Nu sunt cele mai frumoase animale şi cei mai frumoşi copaci. Sunt doar cei mai vii. Aşa şi arta: e natură, nu e frumos.
Aş spune atât, ȋn prelungurea acestui furtiv excurs, că am putea – de ce nu?! – ȋnvăţa să enunţăm obiecte, nu să le creem, să ancorăm adică obiectul ȋn ȋnterior, nu ȋn spaţiu. Se acceptă de către ontologi, obiectele au avantajul că sunt stabile, le poţi repera ca un substrat ce nu fluctuează sau dispare deşi experienţa lor poate fi la limită redusă la şirul unuor evenimente interioare. Obiectul ar fi – pentru pragmatişti dacă nu mă ȋnşel – suma acestor evenimente interioare, care nu mai poate fi redusă şi care produce la un moment dat un decantat. E o formă de pragmatism a cunoaşterii, să postuleze identitatea incertă – dar vajnică -, a obiectului. Evenimentul interior noi ȋl decantăm ȋn afara noastră – creând obiectul – pe când propunerea mea ar fi să decantăm ȋnăuntru – să legăm obiectul de memoria noastră, să ȋl transformăm ȋn discurs despre sine, să ȋl sistăm. Ei bine suma senzaţiilor, temperaturi, culori, etc şi a sentimentelor, iubire, ură, toate acestea sunt trăite ca efemere, ȋn deplină libertate, ca ceva spontan şi care nu are nici un fel de stabilitate ȋn afara obiectului la care revenim constant, ca sursă. Obiectul este o boală mai serafică decât vrem să acceptăm, obiectul nu este numai punctul ȋn care se ȋntoarce pictorul care citeşte şi scrie ȋn acelaşi timp acelaşi lucru, ȋn dialogul lui surprins cu pânza, care ȋn fond ȋi ordonă ȋn cea mai simplă dintre situaţii, obiectul este chiar şi gând, ceva care devine stabil, care a murit, senzaţiile şi obiectele interioare se metabolizează de fapt cu viteze uimitoare, producând munţi de deşeuri personale, identitare, cimitire infinite de senzaţii care nu se mai pot reproduce, care pot fi doar numite, care au dispărut. Cuvintele sunt mărturiile că aceste cimitire există, şi că noi nu putem sări durabil gardul.
Noi nu ştim să păstrăm bunăoară culoarea roşu ȋn simţuri, ori caldul – decât ca imagini de fundal -, putem face asta ȋnsă cu imaginile dar iarăşi e un lucru aici care prilejuieşte o confuzie. Pentru simplul fapt că noi putem memora şi actualiza orice am trăit, la orice nivel, renunţăm ȋnsă cu teamă, poarta pe care am deschide-o ȋn simţuri ar fi un pas sigur căte nebunie. Nu mai ştim să facem ȋn condiţii de siguranţă aceste volte ale simţirii, performitatea vagă a acestui salt e lăsat pe seama artei spectacolului care ne induce o stare de hinoză lucidă ȋn care acceptăm să simţim, să suferim la un nivel infim, cât ne credem ȋn siguranţă, când ţinem sub observaţie “până unde” merge stafia ȋn noi. Dacă am ȋnvăţa să ne bântuim pe noi ȋnşine? Ce spectacol ar fi? Noi nu mai ştim măcar să numim ceea ce se află ȋnăuntru, acea limbă a murit şi ȋn Europa cel puţin a fost lichidată de creştinism. Lăsăm – unul din graiurile moderne – pe alţii să acceseze aceste filoane de memorie pentru că ceilalţi pot fi oricând părăsiţi, abandonaţi, sunt siguri ca o scară de incendiu. Dacă ne-am urni noi ȋnşine ȋn noi stafia, cum face omul singur şi nebun ȋn miezul codrului, ce-ar fi? Nebunia ȋnsă e chiar asta: destabilizarea suportului, ridicarea ancorii din exterior căci nebunul este ȋn ȋnteriorul unei lumi care pulsează şi fierbe, ȋntreg… asta e tragedia finală: ȋnăuntru nebuniei este un om lucid care se zbate să iasă. După câteva şedinţe de mescalină, cea mai acceptabilă dintre ipoteze, despre nebunie, ar fi că nebunii nu au nodul conştiinţei desfăcut, ceea ce reflectă această conştiinţă este scăpat ȋnsă de sub control. Lumea ȋnnebuneşte, prin urmare, ȋn jurul nebunilor, ei sunt la fel ca şi noi, ȋntregi, logici, tragici, estetici, duioşi. De aceea nu putem rupe perdeaua aparenţelor pentru că asta e tot ce avem. Dar… poate că mai avem ceva!
Poate că şi aparentele noastre, chiar dacă e pusă supravieţuirea noastră ca specie ȋn ele, e la fel fierbere şi nenorocire, şi noi suntem căpiaţi, cu tot ceea ce suntem, lucizi, ȋnchişi ȋntr-o incertitudine şi o pulsaţie fără sens. Este vremea unei noi reducţii. Descartes a făcut reducţia ȋn felul următor: a ȋnchis ochii şi a ignorat tot ce vedea, auzea, ştia. Ei bine, dacă la acel capăt nu e un decantat al subiectului, ca un obiect ȋmpotriva căruia am scriu acest mic eseu, ci e cineva care spune ceva sau mai grav – care vrea ceva?! Ȋn perioada medievală umblau şi prin Europa tot felul de specialişti ȋn ştiinţe secrete, vorbitori cu morţii, fachiri, zburători pe mătură, creştinismul a igienizat tot acest imaginar dar cu toţii suntem de acord că trebuie să vedem ce am aruncat. Aceşti specialişti accesau de fapt o memorie care e ȋn simţuri, cum aminteam de roşu, cald etc, accesau chiar şi imagini, accesau de fapt memoria ȋn integralitatea ei! Iată reducţia: aruncarea ȋn fluviul memoriei totale, pentru a putea judeca, ȋntr-un gest final, ce este, ce ţipă sub noi. Căci noi actualizăm pe rând prilejuiţi de concret ceea ce am putea actualiza total prilejuiţi de sine, iar ceea ce am putea face din noi astfel lucizi ar face trecerea de la epoca gândirii la epoca visului, ar fi exponenţial gândire, căci de gândit, poate veţi fi uimiţi, nu ştim ȋncă, suntem mai aproape de câini şi delfini decât de oameni. Visul este presimţirea gândirii, nu este mascarea ei. Toţi aceşti specialişti ai sacrului accesau o memorie sensibilă ȋntr-o cosmogonie păgână, nu ȋn proiectul unei arte ȋn care secretele omului vor fi cunoscute până la capăt, o accesau vorbind cu morţii bunăoară neştiind că ceea ce vedeau ei nu erau morţi, că ceea ce le vorbea din pereţi nu erau morţii, erau oameni mai mari, care au scăpat, care ne cheamă, nu ȋn Iad ci ȋn Paradis, nu ȋn ei ci ȋn noi. Fantomele, dacă le deşurubezi, sunt numai flori şi fulgi de nea. Ei erau nişte artişti ai memoriei, iată reducţia, pentru care va trebui să scriem alte vocabulare. Descartes a spus că nu a văzut nimic când şi-a astupat urechile şi ochii. Descartea a minţit. Ȋn noi cântă cineva şi se dă de-a berbeleacul. Şi vrea să facă un nou guvern.
