Pariul Conservatorismului Radical

“- Mănânc lumânări, mă! răspunse Manea, ca să mă luminez pe dinăuntru, mă!”

Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri, 1881, Londra, 15 august

Dintre artişti, cei mai norocoşi sunt cei care sunt născuţi chiar ȋn lumea pe care o visează, unii plasticieni bunăoară, care doar privesc şi care ȋşi apar. Urmează poate o specie mai lipsită, cei care ajung la sine după un lung efort de căutare, se pierd pe drum de multe ori, abandonează, ȋmi imaginez că pentru ei cadastrul ȋngrămădit al culturilor mici, tinere sau băltite nu pot oferi prilejuri prea explicite, selecţia aprigă ce ȋntâmpină aceste spirite vagi nu se găseşte decât ȋn craterul care mistuie miezurile, şi nu tot timpul, e pleiada secundă a celor cărora le reuşeşte un gest, nu au mai mult, dar le reuşeşte, o viaţă merită pentru oricare dintre aceste lucruri. Disfuncţia ce transformă firavele dantelării artisticoide româneşti ȋntr-o aberaţie din punct de vedere al artei şi ies artiştii la drum cum ies tăranii cu merele la şoşea, pentru judecata drumului, este că nimeni nu face organe, nu aşează arterele ȋn corp, nu vede corpul care e lăsat ȋn comă, sub lespezi. Corpul trebuie ridicat, nu inventează adică roluri, partituri, nu ştie conflictele din acea lume, majoritatea sunt surpaţi ȋn intensitatea propiului efort, după care se pierd pentru că nu e public, nu sunt criterii: artiştii sau criticii chiar nu mai ştiu să facă lumi, fac obiecte prin care să iasă din lumea lor, efortul artistic românesc e un efort eminamente de evaziune, băjenie. Nimeni nu aduce, toţi trimit.

Ȋn lumea afacerilor, e simplu, banii sunt puşi la mijloc, conflictul tot e dat la ȋnceput pe când ȋn artă conflictul e la sfârşit, de aici dificultatea; nu ştii ce să lupţi, nu ştii pentru ce te lupţi, doar lupţi. E un pariu pe care nu ȋl faci, te face, şi artistul se abandonează unui astfel de excurs dar umanitatea modernă nu mai ştie să adune asta. Modernul nu e un om care oferă pentru că dincolo de el a rupt totul. Arta e religie ȋn cel mai precis dintre sensurile ei. Desprinderea din construcţiile anonime, gigantice ale culturilor monolitice şi ale oricărui monoteism estetic pentru a se căuta pe sine ca artist ţine ȋn parte de o confuzie: artiştii au participat ȋntotdeauna la construcţii gigantice, comune, doar că din unghiuri diferite, cu alte ȋnţelesuri. Artistul nu e singur, e cel mai populat dintre oameni, singurătatea lui e o formă domestică a năpădirii, liniştea din centrul furtunii. Singurătatea ȋnsă are un rang, artistul modern nu mai are acces liber la singurătatea lui şi aceasta din urmă ȋl condamnă din chiar punctul ȋn care spectrele sufletului ar fi trebuit să-l salveze. Valorile de piaţă sau integrarea ȋn circuitul european sunt inefective, insuficiente, fără relevanţă, dacă faţă ȋn faţă generaţiile şi artiştii nu se ȋnfruntă iar această ȋnfruntare după descoperirea alfabetului modern a murit. Arta s-a ȋnchis. Lumea dintre contează, ăsta e motorul, nu lumea ca lume. După care poate că mai sunt alţii care nu se găsesc niciodată, cei care ştiu că merg ȋn zadar, care nu mai numără, care forţează uşile palatului, care zbiară pe coridoare, ȋnchişii. Traseul karmic indian are un optimism halucinant, că mergi ȋn căutarea ta şi nu ȋn urma altuia, omului ȋn genere, cum am ȋnchipuit noi, ȋn Europa, atâtea veacuri. Este şi o selecţie ȋn tine: ce laşi să izbucnească la suprafaţă: ceea ce ai mai evident si mai puternic, ceea ce intuieşti doar vag sau ce simţi că ai ȋnchis şi nu reuşeşti să apuci. Cu tine se face chiar selecţia pe care tu o faci, nu e societatea care te numeşte, distribuie, convinge. Arta capătă o altă dispunere ȋn om şi astfel face parte dintr-o altă luptă. Arta nu s-a ȋnchis, s-a mutat.

Ȋn două feluri poţi testa că te-ai născut ȋntr-o lume vacantă, goală, pe care o faci tu, prin care te faci: dacă supravieţuieşti ȋn orice punct de lume ai fi aruncat şi ȋn orice epocă, şi prin a nu renunţa niciodată la duşmanii tăi. Poţi supravieţui oriunde numai dacă ai voinţa de a juca orice partidă care ţi se oferă, ȋn fond jocul vieţii este identic: te naşte ȋntâmplător, aiurea pe câmpii. Ei bine, poţi continua acest joc, poţi repeta la infinit jocul naşterii. Şocul naşterii. Poţi fi orice, de fiecare dată. Să nu faci niciodată o alegere care să te depărteze de ȋnceputuri, să stai ȋn poartă, cum am văzut fotografia aceea a lui Brâncuşi: omul care stă ȋn poartă. Să nu te naşti, la urma urmei. Pentru că a te naşte ȋnseamnă să alegi cumva această lume, dar tu nu o alegi, nici nu o judeci, pentru că lumea e un lucru complet indiferent. Să rămâi ȋn labirintul intermediilor, acolo unde poţi hotărâ deodată că te vei naşte, sau nu. Olandezii au o expresie clasică ȋn raport cu ruptura de lume: “Als de wereld vergaat, zijn wij allees kwijt.” Ceea ce se traduce prin “dacă lumea dispare, pierdem tot!”. E una dintre expresiile olandeze care demonstrează ca “a avea” ȋl surclasează pe “a fi”. Lumea e lângă. Lumea e pe din-afară, la propiu şi la figurat. Tu nu eşti ȋn luptă cu ȋnnoirea picturii franceze, cum scria T-Lautrec madamei R. C. de Toulouse-Lautrec (Paris, 28 Dec. 1886), ci te lupţi cu o bucată de hârtie care nu ţi-a făcut nimic. Asta ai. Oamenii slabi vor să stăpânească această lume transformând-o, dar această lume nu poate fi transformată, poate fi doar redusă.

Un alt important argument este acela de a nu părăsi nici o luptă, de a lupta toate războiele, simultan. Duşmanii tăi sunt ȋnvăţătorii tăi, de multe ori vrei să te plângi, să pleci, să alegi altceva, căci e mai uşor să te muţi doi paşi mai ȋncolo, să scapi de derbedeu. Nu face asta. Tu eşti un punct fix, tu eşti de fapt singurul punct fix din toată maşinăria. Un căpitan de navă care nu ȋşi părăseşte nava decât ultimul, pe care nava ȋl părăseşte mai degrabă. Te naşti ȋn acest punct pentru a primi o ȋnţelegere a locului, acesta este singura semnificaţie a punctului ȋn care te-ai născut – şi a singurei tale ȋntrebări la care nu ai ajuns, ţi-e dată, deci are o altă valoare. El, punctul, e dator cu ȋnţelegerea completă a situării sale. Dacă renunţi la o ceartă, la un conflict sau la o bucurie, ȋnseamnă că ai sărit din barcă, că ai pierdut. Pentru că orice conflict, orice om, orice stea nu e altceva decât o semnificaţie şi nu poţi ajunge la acea semnificaţie decât dacă tu rămâi pe loc, dacă el om, stea, curge pe lângă tine. Este o cu totul altă rămânere decât cea obişnuit valahă, de apele curg iar pietrele rămân, această zicere are ȋn miezul ei o rană, e eroism dar e ciunt. Rămânerea e mai degrabă semnul unei ȋnsoţiri anonime, prieteni care te ȋnsoţesc ca nişte consemne ȋntr-o lume care te ameninţă şi care te va condamna fără scăpare, căci scăpare nu are nimeni. Marx a pretins că această ȋnsoţire care a pornit ca afinitate şi care a ajuns orice altceva e dovada unui complot, dar complotul se află altundeva, complotul este de fapt lipsa acestei ȋnsoţiri. Şi un ultim accent: ȋntr-o lume ȋn care suporţii legislativi ai feudalismului au fost tăiaţi şi averile sfărâmate, pariul conservatorismlui este un pariu cu sine, ȋn primul rând a nu crede că ceva a trecut. Dacă ȋnseamnă ceva, ȋnseamnă asta: că poţi ȋnvinge ȋn oricare dintre lumi, oriunde, orice. Să rămâi pe loc chiar şi când pleci, dar asta e deja altă discuţie. Să duci aceeaşi luptă când nu mai ai nimic de apărat, dintr-o lume ȋn care au rămas doar steagurile.

Conservatorismul nu trebuie suprapus naţionalismului şi paradoxurile familiei Ghica (Mavrocordat, Cantacuzino ş. a.) sunt relevante, porniţi greci, ei s-au bucurat româneşte de sfârşitul fanarioţilor – e adevărat, o tragedie care nu mai avea nevoie de argumente, avea toate evidenţele -, Ion Ghica spunea că făcuse parte dintr-o “generaţie care a urmat de aproape după deşteptarea românismului din letargia ȋn care ȋl afundase grecismul fanariot, ce ȋncepuse a prinde coajă şi năbuşea naţionalitatea noastră, precum apasă astăzi asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia şi asupra albanezilor.” (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti-Chişinău 2002, 34). Scrisorile acestea sunt printre cele mai frumoase rânduri scrise despre Bucureşti, pe vremea turcilor era la fel de frumos, năpastile şi nesiguranţa fac dragostile mai frumoase. Aşa Ferdinand a condus trupele române ȋmpotriva Germaniei. Ce e această trecere: trădare, uitare, infamie? Saltul regal al Hohenzollern-ilor, trecerea ȋntr-o altă matcă de simţire printr-un legământ mai adânc decât naţiunea ce nu e decât expresia ultimă a feudalismului şi care se clatină acum din toate balamalele, este proba conservatorismului ca antemergător ideologiei naţiunilor ȋn oricare dintre variantele sale. Naţionalismul este de fapt o situaţie care nu iese din paradox, naţiunile sunt toate căpiate. Interesant este dacă noi mai putem reprezenta astăzi pentru vreun grec sau pentru altcineva, prilejul unui astfel de salt. Se poate argumenta că Ion Ghica nu vorbea ȋn numele nici unui conservatorism dar asta contează mai puţin. Se poate de asemenea afirma că nimeni nu mai sare, alunecă .

Short URL: http://radubotta.com/?p=3049