Jean de La Fontaine

"A quelle utilité ? Pour exercer l’esprit
De ceux qui de la Sphère et du Globe ont écrit ?"

(L’ Astrologue qui se laisse tomber dans un puits)

Animalele au singurătăţi care s-au vindecat, cerbii cheamă ȋn luminişuri lucruri pe care nu le văd ȋn pădure dar ştiu de ele, că sunt, cerbul hăulind ştie că el cheamă ceva, omul nu mai ştie asta, pădurea e de fapt certitudinea că singurătatea ta e populată, printre copaci nu eşti văzut sau observat dintr-o lume care e plină până la refuz, care te asediază. Copacul e zid şi deschidere ȋn acelaşi timp, infinit, compact. Ȋnainte de a devasta pădurea, omul a tăiat-o ȋn el ȋnsuşi, aşa a ieşit omul ȋn luminiş, omul nu a coborât din copaci, cum se crede, ci a tăiat copacul, el a căzut cu copac cu tot. Omul trăieşte, umblă printr-o altă formă de deschidere, ȋn deschis el ca fiinţă nu ȋşi apare căci omul e abis, ferecat, omul dispare ȋn luminiş şi mai departe omul tace ȋn absolut pentru că limba lui e de fapt pragul ȋnchiderii sale; animalele vorbesc cu tot ceeea ce văd şi simt, animalele ţin limbile lor ȋn pragul singurătăţilor lor care s-au salvat, limbile lor ajung tot timpul la capăt, oamenii vorbesc numai ȋntre ei, rareori cu un animal şi din ce ȋn ce mai rar cu florile sau peştii… şi din ce ȋn ce mai rar cu ei ȋnşişi. Existenţialiştii au căzut ȋmi amintesc pe metafora luminişului dar nostalgia lor i-a dus către alte concluzii, cumva forţate pentru că ȋn definitiv nu lumina este elementul omului, ci omul, ca şi alte animale, vede ȋn ȋntuneric…

Lupta, limba cerbilor este ea ȋnsăşi diferită de majoritatea conflictelor dintre animale, este o luptă dintre stafii, nu două trupuri se ȋnfruntă, ci stafia pe care cerbul o poartă cu el, e o luptă a gândurilor, o luptă de vis. Rareori sunt răniţi cu adevărat cerbii ȋn conflictele lor, este iarăşi o diferenţă a te ȋnfrunta cu dinţii, a rupe ceva ce nu vezi pentru că este deja ȋn tine, ȋn gura ta, ȋţi aparţine şi urăşti ȋn acelaşi timp, a simţi doar cruzime ȋn orb, a o ȋnchipui şi duce până la ultimele ei consecinţe, căci nu poţi continua muşcătura decât dacă stafia muşcăturii, amară şi uriaşă se ridică din umerii tăi, dinţii pătrund ȋn inima care pulsează plină de sânge ca un frunct copt. Cruzimea cerbilor ȋnsă care nu folosesc dinţii, ci coarnele, nişte dinţi exteriori, care ȋnsoţesc privirea, tu vezi ce ȋnfrunţi, privirea urmăreşte şi evaluează adversarul, victoria, umilinţa ȋnfrângerii. Privirea luptă. De aceea lupta nu are ca rezultat un cadavru ciopârţit, cum lasa câinii pe trotuare, ci stafia cerbului e rănită sau amplificată până la senzaţia atroce că cerbul victorios nu poartă doar coarnele, ȋncet, pe cărările pădurii, ci pădurea ȋnsăşi, copacii, devin coarnele pe care el le poartă suav pe alte cărări, ȋn lumea lui de cerb. E şi o diferenţă de felul ȋn care ȋţi confecţionezi trupul, silueta din instincte, altele de fiecare dată, câinele e gata să sară, să sfâşie, să frângă, asta ȋl face, asta ȋl desface. Puterea şi conştiinţa lui e ascuţimea dinţilor şi nevoia diabolică de a strânge şi pătrunde, câinele stăpâneşte lumea tăind-o continuu cu dinţii, o treieră, o rupe. Cerbul ȋnsă ȋşi poartă dinţii pe frunte, cu demnitate, el nu se repede să ȋnjunghie ȋntunericul cărnii, el se arată doar, se răsfrânge, se măsoară şi iese din umbre păşind ȋn lumină, cerbul nu cere măcar moartea adversarului căci el nu ştie ce e moartea, moartea este un lucru pe care şi animalele au nevoie să-l ȋnveţe sau dezveţe. Cerbul vrea doar să reducă adversarul său. Ȋn lupta dintre cerbi, nu se ȋntâmplă nimic. Ȋn lupta căinilor, sunt numai victime.

Românii se bat şi ei, altfel decât olandezii şi decât chinezii, ȋn România m-am bătut adeseori cu bucurie, ȋn Olanda nu mai poţi avea bucuria asta. E o formă de ȋnfruntare ȋn România cu totul diferită de cea olandeză, românii se bat mai repede, mai peste tot, mai fără motiv şi mai fără rezultate decât un olandez bunăoară, care nu prea se bate. Olandezii nu se bat, ȋnfruntarea la ei e totală, orice om e periculos ȋn absolut pentru că ei mai degrabă de omoară, se scot din joc, nu ȋşi tocesc pumnii. A ȋnfrunta un om pe stradă ȋnseamnă a ȋl ȋnfrunta ȋn mod total, ȋn afara legilor şi ȋn afara timpului. Ȋn România ȋnseamnă ceva mai puţin, românul cere supunere, umilinţă, sclavie, şi victimele ştiu ce să ofere celui puternic pentru a scăpa cu viaţă, e o solidaritate ȋn România ȋntre călău şi victimă, solidaritate cu totul necunoscută ȋn Nord. E o diferenţă care trece şi ȋn registrele milei, ȋn România e milă – cât e – dar ȋn West noţiunea e cu mult mai conturată ca şi caritas, ceva neutru, principial. Şi crimele sunt altfel, oamenii se omoară şi se iubesc din cu totul alte motive. Lupta ȋn România nu mai e o ȋnfruntare ȋntre oameni, e o ȋnfruntare ȋntre iluzia unui călău care te bântuie şi inspiră, ȋn avantajul căruia cedezi din porţia de pâine a gândurilor tale. Ȋnfruntarea, tipul de luptă ȋn sine e ceea ce alienează pe valah şi duce la de-personalizare, nu sistemul politic, care e indiferent, sunt oameni adevăraţi si societăţi autentice ȋn orice sistem politic, aşa cum sunt miciuni şi idioţi pe orice insulă ȋn Atlantic. Lumea modernă, cu oameni care merg zâmbitori pe stradă şi care probează costume englezeşti rămâne una a confruntării totale, românii par a nu fi angajat această luptă, ȋn mojarul ȋn care se amestecă reziduuri şi vise orientale, nu au aflat cine cu cine se bate. Ţinta? Pentru a se ȋnţelge cu noii călăi, românii vor un contract, nu vor să lupte, ȋntr-o lume ȋn care contractele sunt o formă de luptă ca oricare alta. Nu ştim călăii, iată noul avatar al victimei, la români, pentru că ei nu au mai continuat să mintă despre ei, au ȋnceput să mintă despre noi. Venim dintr-o lume ȋn care ştiam, ne rămânea doar să-i identificăm. Acum, ne identifică ei.