Mică dispută cu aparatul conceptual nitzscheean

Friedrich Nietzsche

O critică a conceptelor pe care Nietzsche le foloseşte pentru analiza şi propulsia faptului cultural german, prin cheile oferite de lectura greacă – la care se alătură destul de multe ipoteze şi sugestii orientale, prin filieră schopenhauriană dar şi directă -, ar putea porni prin recalibrarea polarităţilor. Nietzsche a contribuit substanţial la crearea culturii individualiste, noi trăim sfârşitul acelor categorii, de aceea agregarea şi resuscitarea fenomenelor din jurul creării personalităţii geniale pentru noi nu mai are nici o semnificaţie. Nu mai avem o cultură a geniilor, metodica a ȋmbâcsit orizontul geniului pentru totdeauna. Prinderea, agregarea şi modelarea curenţilor subterani ai culturii devine ȋntr-un ambient radicalizat de valorile individului un aparat pe care el ȋl asumă ȋn totalitate pentru o experienţă cu sine. Evenimentul pe care individul ȋl organizează ȋn afara sa cade ȋn ierarhiile culturii. Ȋn ce mă priveşte, imposibil să mai pot judeca ȋn aceşti termeni, ca intuiţie de bază, pentru mine lumea nu e făcută din oameni, nu se opreşte şi nu se ȋnalţă prin ei, omul e un accident, ca şi individuaţie un simplu suport, lumea nu e populată, nu există oameni, n-au sens. Omul a adunat prea multe şi a reprezentat prea puţin pentru ca semnele acestei lumi să fie umane. Ȋn ce fel face parte acest lucru dintr-o deformaţie de simţire? Nu-i definesc, nu mă focalizez ȋn analiza lor, nu mă interesează, omul e un contur. Omul e de fapt o formă de artă figurativă revolută, ca orice formă de figuraţie, umanismul e mort. Care mai sunt fundamentele eticii? Aceleaşi.

Antagonismul apolinic-dionisiac, formidabil instrument de lucru, deopotrivă cu mai complicatul concept al muzicii etc, durerea şi plăcerea, etc. Iarăşi o polaritate care se cere mult deplasată ȋn cu totul alte chei hermeneutice; datorită simplului fapt că durerea şi plăcerea sunt identice. Nu există o diferenţă esenţială ȋntre ele şi drumul prin pasiune, prin prismele desfăcute ale pasiunii, ţine de o altă percuţie a sufletului, pasiunea e unitară, nu e polară, nu se ȋmparte ȋn durere şi plăcere, apolinicul şi dionisiacul ȋnsă sunt concepte care duc ȋn orice direcţie, o critică a lor e lipsită de pragmatism, ele sunt orice, ȋn ultimă ȋnstanţă, simple diferenţe tonale. Durerea nu e o manifestare duşmănoasă, durerea este un prieten, ca şi plăcerea, sunt malurile. A nu sparge malurile… Această ancoră a simţirii, evaluarea pasiunii fără dialectica ei interioaraă, nu este apolinicul, pasul ȋn spate, ci deopotrivă pasul ȋnainte. Pasiunea trebuie ȋnvăţată ca fiind unitară, plăcere şi durere, una, şcoala acestei pasiuni.

Nietzsche ȋmpinge, ȋncapsulează lumea ȋntr-un om – eflorescenţa lui -, efortul acesta nu merită făcut, natura umană nu ȋnfloreşte ȋn floarea rară a geniului, ci ȋnfloreşte cu totul, ȋn specie. Omul e făcut să ridice natura din jurul său şi mai degrabă oamenii cu totul, sinele său e doar idiotul din el, e felul ȋn care zeul formulează un reproş subtil, de care noi ne putem face că nu auzim… Omul – ca specie – e genial, geniul – ca atare – e un accident, apoi cultura ca şi agregare a celor mai fine şi mai puternice dintre forţe, iarăşi nu are sens, cultura e un accident. Momente izolate de inspiraţie, fără memorie şi fără speranţă sunt şi au fost dintotdeauna vârfurile de lance ale umanităţii. Cultura e un program ȋn sensul nietscheean pentru că nu e alt program, nu pentru că programul ȋn sine ar avea vreo consecvenţă oarecare. Ȋn lipsa culturii, natura e la fel de selectivă şi de trufaşă. Cultura e un murmur de ȋncurajare, de cele mai multe ori atonal. Nietzsche reia zicerea vechi germană că zeii au murit, că ei trebuie să moară până la unul. Moartea zeilor ȋnseamnă ȋnsă un singur lucru: vacarmul lor. Momentul conştienţei şi creşterii exponenţiale pe care Nietzsche o imaginează ȋn geniu e de fapt reprezentarea filtrată prin receptorii de cultură a unui abis care ne ȋnsoţeşte pe toţi şi pe care ȋl accesăm arbitrar, din nevoia noastră de a scăpa din lumea aparenţelor, dintr-o neȋnţelegere de ȋnceput. Cu toţii suntem pe marginea prăpastiei. Drumul ȋnsă ȋn acel abis e misiunea – asumată sau refuzată – a individului, cultura nu face decât să adune resturile marilor festinuri, după ȋncheierea lor. Cultura este de aceea un alt fel de neȋnţelegere, fără şanse.

Plăcerea e lipsită de valoare ȋn raport cu facultatea de producere a reprezentărilor, ea este un ingredient ce catalizează reprezentarea, ȋn efortul ei de adâncire şi ȋn saltul ei totalizator, plăcerea e un martor al cunoaşterii, dar ea ca atare trădează această cunoaştere, plăcerea ȋn formele ei superioare ȋnsoţeşte cunoaşterea şi nu se mai desprinde de ea, urmăreşte pas cu pas anatomia ȋntrebării, nu se mai desparte de ȋntrebare, plăcerea devine logică. Plăcerea nu e un lucru după care omul trebuie judecat, plăcerile lui sunt indiferente. Geniul, sfântul, anahoretul şi libertinul chiar sunt modele care ȋşi pierd sensul, relevanţa şi se ȋntorc cu spatele la lume. Ruptura aceasta, ȋntoarcerea spatelui este un act de trădare, oricare ar fi argumentul invocat. Lumea nu trebuie părăsită chiar şi numai pentru că lumea ȋnsăşi e părăsire, e un gest unitar, firesc ȋn ea, ce poate reproduce şi amplifica orice stadiu de sălbăticie a sinelui. Lumea e pădure, deja, munte, deja, pustiu, deja. Fuga de lume nu e fuga ȋn tine, e fuga de tot, lumea şi tu sunteţi identici.

De remarcat de asemenea formele artistice care prind ȋn matca judecăţilor evaluarile lui Nietzsche: tragedia, opera, etc. Punctul de neȋnlăturat din argumentarea nietzsceeană ȋmi pare a fi tragedia, evoluţia şi semnificaţiile tragediei. Cred ȋnsă că bucuria este la fel de valoroasă, participă la fel de paradoxal la toate judecăţile finale, bucuria e tragică ȋn mod egal, sau durerea nu are nici o semnificaţie, e o simplă eroare. Durerea nu are o valoare, aşa cum pasiunea e ceva care o include şi o neutralizează, durerea e parfumul simţurilor aşa cum ȋn parfum se pune mosc, care e o substanţă urât mirositaore dar care ȋşi menţine fragranţa ȋn timp. Multitudinea filozofiilor demonstrează posibilitatea unei alte căi de a face filozofie, şi anume nu aceea de trecere de la observaţie la interpretarea fenomenului şi apoi la ȋntoarcere pentru verificarea lui, filozofia poate ȋncepe cu invenţia filozofiei şi apoi să urmeze trecerea ȋn domeniul observaţiei; dar nu pentru verificarea ipotezelor ci pentru reinvenţia platformei ontologice. Reprezentarea, observaţia, nu este primul moment al cunoaşterii, este ultimul. Nu ceea ce este contează, ci ceea ce devine, ar spune cineva. Filozofia nu ȋnseamnă conformitate cu observaţia, pentru simplul fapt că observaţia este cel mai slab dintre martori. Ȋn mod esenţial această lume ȋn care suntem noi nu e creată.

Moartea ca eveniment nu este decât o renunţare echivalentă la o parte din tine la care tu pe rând, de-a lungul vieţii, renunţi de bună voie, silit sau creându-te cu bucurie, moartea este un proces organic din acest punct de vedere, ca o floare neagră ce creşte simetric, regulat, ȋn raport cu celelalt flori albe de pe creangă. Moartea nu vine, din acest punct de vedere, ea e mereu acolo. Atât cât nu e mit şi invenţie, pentru că moartea e un concept inutil. Omul nu poate fi preocupat cu autenticitate decât despre ȋnceput, omul e fiinţa care inaugurează, sau nu e. Moartea e un concept cu totul artificial tocmai pentru că e dedus ȋn două trepte: viaţa e definită ȋn raport cu natura anorganică, nu lipsită ea ȋnsăşi de activităţi şi reacţii de toate felurile, iar moartea e reconstrucţia acestui anorganic ȋn opoziţie cu viaţa care ca şi concept e operabil numai ȋn biologie – ca şi convenţie, teză -, ȋn orice alt context e vag. Noi nu murim aşa cum e vag să spunem că suntem vii.

Ȋntr-un anumit sens, arta şi ştiinţa s-au despărţit ȋncurcându-şi una alteia bagajele: ştiinţa a luat aplicaţia şi ȋnvenţia realului fără să aibe resorturile de invenţie ale lui, căci ele aparţin artei, ȋn acest fel s-a produs alinearea dezideratelor de cunoaştere şi construcţie. Arta deci trebuia să provoace ȋn mod esenţial resorturile lumii, nouă ne rămânea să cunoaştem, să cercetăm, să descoperim şi să transofrmăm folosind arta – continuând să folosim criterii şi constructe artistice şi nu livrând pragmatismului tâmp ȋntreaga platformă. Căci pragmatismul nu e pragmatic, integralitatea programelor politice, tehnice, ştiinţifice apar ca şiruri de deducţii ȋn mimetismul şi imperativul unui adevăr care e văzut ȋn oglindă, ȋntors. Ştiinţa deci trebuia să recupereze doar reculul acestei mişcări – să salveze lumea de la a se dizolva ȋn artă, ȋn pură ȋnvenţie, aşa cum arta face acum, pentru că arta din punct de vedere al situării ei adună cioburile şi aduce mingile ȋnapoi ȋn teren ȋntr-o lume devastată de demonul unei cunoaşteri care şi-a pierdut sensul, e pură plăcere. Iar pe teren joacă nimeni. Arta răscumpără individul din mişcarea de alinare pe care acesta o suferă ȋn raport cu mişcările seci şi antiumane ale ştiinţei care a scăpat din paradigmele de simţire şi nu mai poate fi măcar imaginată, ȋn răsucirile ei. E doar presupusă. Omul merge ȋn orb si recurge la artă ca la o necesitate de a se regăsi, ca la un suport real, de fapt, necesar. Arta devine astfel realitate şi realitatea se dizolvă.

O altă corecţie: timpul, spaţiul şi cauzalitatea ȋn judecăţile lui Nietzsche sunt acelea ale epocii sale, suferă de o ȋncremenire modernă. Ele nu sunt nişte condiţii ale reprezentării ci nişte simple ingrediente care sunt dozate ȋn reprezentare liber. Spaţiul nu este monolitic, omogen, infinit, el este mai degrabă asemenea unei culori: gradat, eliptic, pulsatil, ca şi reprezentarea. La fel timpul; astfel reprezentarea nu are nevoie de nişte coordonate ȋn care să detoneze. Mai degrabă reprezentarea crează ea ȋnsăşi de fiecare dată aceste coordonate. Spaţiul e un sentiment. Reprezentarea spaţiului este legitimarea spontană a acelui sentiment, nu este condiţia sa materială. Consecutiv, naţiunea şi sentimentul naţional ȋn cuprinsul şi ȋn alcătuirea cărora Nietzsche vrea să pregătească o nouă renaştere, e o mărginire arbitrară. Omul nu se exprimă ȋn matca unei naţiuni ci ȋn frontierele lor, frontiera e domeniul de creaţie, centralitatea goetheeană ȋn cultură e un loc rezervat astăzi unei foarte speciale forme de autism cultural.

Educaţia apolinică, la Nietzsche, e desprinderea de lumea instinctului, iarăşi o poartă către nimic. Căci educaţia se adresează instinctului ȋnsuşi. Animalitatea ȋn expresia ei ultimă, sublimă – deci nu numai cultura – imaginea unui cerb care păşeşte pe o pajişte, un ciobănesc mioritic ce te priveşte cu nişte ochi de conte, o umbră care trece printre rândurile de plopi, este aceeaşi nesocotinţă, nebunie, răspăr. Cultură până la capăt. Spargerea acestui sentiment ȋn acordurile apolinicului, adică ȋn resorturile de calm şi detaşare din care e lumea făcută – pentru a o aduce către om – nu este o poartă către libertate, ci este un lanţ, este condamnarea socială ȋnsăşi. Societatea, şi cu ea cultura este anti-societate şi anti-cultură. O simplă formă de izolare ȋn natură care poartă numele de umanism şi care se ȋmpropietăreşte bizar pe lucruri. Libertatea nu e fugă – ȋn sensul chiar al elevării, căci aici s-a infiltrat de fapt Marx: ȋn distanţele, limburile de umanitate ȋn care am construit izolat – adică am spart oglinzile. Libertatea este aducere ȋmpreună, căci libertatea umană e propulsată de libertatea indivizilor unii ȋn alţii, aceasta e de fapt baza civilizatorie, dublată de libertatea cu sine. Libertatea ȋnsă proclamată cu atâta uşurinţă de lumea vestului este ȋn mare parte simplu abandon: omul abandonează statul, destituirea politicului, pentru că modelul de construire al autorităţii ȋn vest nu este investirea cu autoritate ci abandonarea ei. Omul nu mai ȋnţelege de fapt ce abandonează, societatea ca orizont e complet ecranată, ȋn spatele acesor perdele de fum se pregătesc noile juguri şi căluşe ale noilor sclavi. Ȋn numele a ceva care nu mai e demult uman. Libertatea vestului este conceptul care exprimă criza politică a momentului. Zgândărirea unei nevoi dionisiace, libertatea ca regăsire, ar spune Nietzsche. Ȋntreaga speranţă politică e prost formulată astăzi, tocmai prin imposibilitatea reluării unor teze mai agresive despre stat, care e confundat cu instituţia statului. Statul ca şi noţiune e cu mult mai larg, instituţia statului, cu guverne, poliţişti, etc, nu sunt decât nişte piraţi ai noţiunii de stat. Ȋn cazul republican, piraţii ȋşi recunosc vina, ȋn cel al monarhiilor, şi-o răscumpără.

Conceptul de reprezentare poartă ȋn el o nostalgie care ar trebui valorificată altfel. Nu poţi dispune ȋntregul aparat conceptual de aşa manieră că ȋn spatele lui să fie desfăşurată fiinţa, este frauda de care se foloseşte şi creştinismul, a construi oraşe, munţi, noţiuni şi ploi de rouă peste bariera lumii noastre. Această distanţă, salt ȋn care e imaginată esenţa, adevărul etc, nu are sens, este un reflex al cunoaşterii prin simţuri aici, idealizarea unui corp, a unor organe de cunoaştere ȋn cazul unei cunoaşteri care nu are nevoie de salturi, să intinzi mâna, sa baţi la uşă, să asculţi prin pereţi. Critica conceptului de reprezentare, interesant şi detaliat reluată ȋn Wittgenstein. Reprezentarea are ȋn miezul ei fiinţa ȋntr-un mod direct, reprezentarea nu e separaţie, nu e oglindire, nu e imagine. Actul reprezentării ȋnsă este un traseu iniţiatic ȋn sensul ȋn care reprezentarea nu e un produs, e un cal de luptă. Ea poate fi reformulată, simplificată, anulată, detaliată, sau dacă e imagine numai – teză ce poartă deja câteva contradicţii -, e imaginea unei porţi.

Indivizii care nu se hrănesc decât cu rămăşiţele geniului lucrează deopotrivă ȋmpotriva acestuia (nu-l recunosc), afirmă Nietzsche. Fals. Ȋmpotriva omului care ȋşi descoperă sau afirmă o trăsătură deviantă să spunem, ceilalţi nu lucrează ȋmpotrivă tocmai pentru că participarea e cumva comună, trăsăturile sau caracteristicile umane sunt deopotrivă relaţii ȋntre oameni, aşa cum sociologia de colegiu ne ȋnvaţă, trăsătura specială, caracteristică abisală (!) nu este genială ȋn sensul lui Nietzsche ci mai degrabă are trăsăturile unei festivităţi populare, comune. Geniul e ȋntre noi şi ȋn noi, el nu trebuie ȋntrupat, el trebuie trezit, noi atârnăm ȋn el ca nişte organe sexuale. Geniul e o formă de sexualitate, nu amplasamentul ideal al culturii. Aici poate că este o muchie ideologică ȋntre sărbătoarea comunist-revoluţionară, a cărei participare a sabotat prin barbarie societatea şi sărbătoarea ceremonios individualistă, care o pune, societatea, la mijloc, o fundează. Ceilalţi nu sunt iadul ci tocmai fac parte dintr-un optimism mai durabil decât eu ȋnsumi. Dacă tragedia e expresia finală ȋn cultură, Nietzsche trece pe lângă faptul că protagonistul său principal, geniul, ȋşi ȋntoarce ȋmpotriva lui lumea pentru mai apoi să se predea, ofere lumii, după propiul sacrificiu: geniul joacă de fapt o farsă. La scenariul acestei farse iau parte toţi romanticii, dintr-o nevoie de legitimare pe care nu şi-au putut-o altfel reprezenta, reinventând o artă regală ȋn lipsa regelui şi ȋmpotriva lui.