Exilul şi bazaconia

             Am plecat dar mai întȃi România ieșise din ea ȋnsăşi, ȋmi ȋnchipui că ȋntr-o economie a spiritului, undeva acolo sus, abia am urmat-o. Meleagul fluturȃnd din naiul lui Zamfir şi căpiţele pe dealuri, urşii prin livezi purtaţi pe la tȃmple de fugiţii şi rătăciţii, e și mai frumos. Aşa au îndulcit evreii vocalele nazale ale Israelului, când s-au ȋntors a ȋnceput războiul, ceva adȃnc trebuia instaurat ȋmpotriva celor ce refuză să viseze asemeni, măcelul pentru acasă. Care sunt incongruenţele din care nu pot fi ascultați fugarii? Au plecat, ţara se desprindea ca o piele de șarpe şi se ȋntorc cu o imagine plină, din gândul vindecării ne anunţă dimineța. Sau pun întrebări stupide pe un ton prea liniștit. Romȃnii care au fugit nu știu, așa se măsoară părăsirea, trădarea lor. E o datorie să stai, uneori pleci ȋnsă și uiţi, arunci zarurile, ridici ancora. Romȃnia devine o seamă de cuvinte, nu mai făptuiești ȋnăuntru, doar pronunţi ȋn afară, formulezi ca și cum ai face ȋntradevăr ceva, te substitui, continui și vindeci o țară pe care o golești. Ce-ți amintești te surprinde, nimeni nu-și mai amintește așa. Sau renunți la toate angajamentele, doar mișcarea din coate rămȃne, nu te poți bate deși Romȃnia a fost ȋn general schimbată din afară, poate ȋntradevăr ai ajuns. Care sunt vorbele legate și clare din care nu mai e cale înapoi? Ce mai poţi întoarce, adică păstra?
                Cum poţi lumina evidenţele, ieși din problemă cȃnd nu mai sunt subiecte ce se alege, e vre-un lucru simplu de numit pentru un timp ce scapă? Din trecut ne lipsesc solidarităţile pentru că nu-l înţelegem și acceptăm, ne bucurăm să fi ieșit, n-am ieșit, ȋncercăm să evadăm dintr-o vale închisă cu șapte lacăte, Ceaușescu, Antonescu, turcii, ne-au bătut încoace. Pricepem rău și strȃmb un timp pe care l-am trăit abia, cum am putea accesa un timp pe care nu l-am visat măcar?! De ce te ţii cȃnd ȋnțelegi vreo epocă romȃnească, avem cheia vreunui secol? Ce acceptăm să fim e ce parvine neprelucrat, ce rămȃne, zațul, ceva ce suntem ȋn ciuda a tot ce s-a petrecut. Nu pot pleca și nu mă pot întoarce iar timpul căzut din Romȃnia se petrece între două necunoașteri, trecut și viitor, simetrice, și se învȃrte pe loc. Nu se pășește nici într-unul, nici într-altul, paznicii timpului veghează ȋn turnurile de pază, suntem ȋnchiși ȋn prezent. Oamenii scot din gură limbile melc codobelc. Poate că nu-s pămȃnturi, unele locuri sunt coridoare, și unii oameni. [fragment]