Exilul şi bazaconia

Am plecat dar mai întȃi România plecase din ea ȋnsăşi aşa că ȋmi ȋnchipui că ȋntr-o economie a spiritului, undeva acolo sus, abia am urmat-o. De ce nu, ţara fluturȃnd din naiul lui Zamfir şi căpiţele pe dealuri şi urşii prin livezi purtaţi pe la tȃmple de fugiţii şi rătăciţii, e din ce ȋn ce mai frumoasă. Aşa au îndulcit evreii vocalele nazale ale Israelului şi când s-au ȋntors a ȋnceput războiul, măcelul pentru ceva foarte frumos care trebuie instaurat ȋmpotriva celor care refuză să viseze asemeni, măcelul pentru acasă. Din aceste incongruenţe nu trebuiesc ascultaţi fugarii căci ei nu ştiu cum ţipă cucuveaua, refuză; de asta au și fugit, nu? Au plecat pentru că ţara se desprindea ca o crustă şi se ȋntorc acum cu o imagine plină, din gândul vindecării ne anunţă de pe garduri dimineaţa. Sau pun întrebări stupide pe un ton prea liniștit. Romȃnii care au fugit nu știu nimic. Nu știi, e părăsirea. Sau poate e o datorie să pleci, să uiţi, cum arunci zarurile. Romȃnia nu mai e un lucru, e o denominaţie, un teritoriu al cuvȃntului, nu mai făptuiești doar pronunţi acolo. În acest sens trebuie să formulezi ca și cum ai face, să te substitui. Dar cuvintele alunecă, doar mișcarea din coate a rămas, pură. Poţi găsi vorbele atȃt de legate și de clare din care nu mai e cale înapoi? Ce mai poţi întoarce, adică păstra?

Cum poţi lumina evidenţele pentru ultima dată, ieși din problemă. Nu mai sunt subiecte. Ce se petrece? E vre-un lucru simplu de numit pentru un timp ce ne scapă? Din trecut ne lipsesc solidarităţile pentru că nu-l înţelegem și nu pentru că ne bucurăm să fi ieșit, n-am ieșit. De asta fugim. Evadăm din acea vale închisă cu șapte lacăte: Ceușescu, Antonescu, turcii, Dracul. Ne-au bătut încoace. Nu priviţi înapoi! Nu pricepem atȃt de rău și de strȃmb un timp pe care l-am trăit deja, cum am putea pricepe un timp pe care nu l-am trăit deloc?! De ce te ţii cȃnd pornești să ȋnțelegi vreo epocă romȃnească? Avem noi cheia vreunui secol. Pentru că ceea ce acceptăm să fim e tocmai ceea ce ne parvine neprelucrat, ce rămȃne, un zaț, ceva ce suntem ȋn ciuda a tot ce s-a petrecut? Concluzia: nu pot pleca și nu mă pot întoarce. Iar timpul căzut din Romȃnia se petrece între două necunoașteri, trecut și viitor, simetrice, și se învȃrte pe loc. Nu se poate trece nici într-unul, nici într-altul. Oamenii scot din gură limbile melc codobelc. Poate că nu sunt pămȃnturi, unele locuri sunt coridoare, atȃt. Chiar și unii oameni.

Va trebui ȋntradevăr să ne vȃrȃm prin gard înapoi să răsturnăm sorţii. Rămaşii se învȃrt pe loc pentru că nu au ştiut să fugă. Deși cel mai degrabă ei să rămȃnă nu știu. De la ȋnceput nu s-au aflat ȋn România – pentru o clipă, acolo nu se mai putea trăi. Cei care pleznesc acum arșicele aporiilor noastre duc acel teritoriu ȋntr-o umbră sau ȋntr-o lumină din care nu ne vom mai putea aminti unii de alţii şi noi vom pierde urma. Am înţeles asta în 2010, după opt ani de exil, cȃnd am ratat întoarcerea. Nu îmi mai e dat să mă întorc, am pierdut definitiv sensibilitatea memoriei. Un ritm, o formă de rezonanţă. Şi uimirea că această lume într-adevăr se scufundă. Ceea ce am crezut a fi o etapă, un stadiu pe care să-l fi evitat fugind, e substanţa locului. Ei au rămas în același punct și eu fug din același punct. Nu m-am mai născut măcar în Romȃnia, nici nu mai pot scrie pentru acolo. În felul ăsta multe din problemele mele sunt false – dar nu dispar! -, am rămas astfel și fără cartea pe care o scriu. Şi nu mai sunt nicăieri. Iar acest lucru este grav și nefericit. Sunt blocat în actul unei restituţii imposibile, nici n-am fost vreodată acolo. Ruperea e definitivă, nu nu are nimic recent. Poate într-adevăr rădăcinile sunt mai dinamice, mai rapide și mai flexibile decȃt ramurile copacilor. Vom fi români din ce ȋn ce mai diferiţi unul de altul. Până când nu vom mai putea fugi căci vom rămâne ȋnăuntru… Iată aproape o nouă speranţă la capătul acestei meditaţii rele.

Şi nu numai cartea a dispărut, ca o temelie, dar nu mai ajung nici la întrebările, nici la răspunsurile lor ci prind direct cumva soluţiile. Am idei pentru un teritoriu pe care nu-l mai discut. Elipsele unui teritoriu ȋn jurul unor persoane care nu ȋl merită şi unde merg? Au învăţat să circule printre oameni care își dau cu fervoare cȃte o problemă de nerezolvat, care se poluează și blochează catatonic ȋn paradoxuri. Pământul și el e paradoxal ȋnsă, nu poate fi trădat nici de oamenii răi, decât de către cei mai răi dintre oameni. Sau de toţi oamenii, laolaltă, cȃnd nu mai știu încotro. Asta ȋnseamnă că incognitoul şi japca de ȋnceput de ev american vor da peste generaţii roade. După ce vor fura tot, bandiţii vor căuta pe cel mai rău dintre ei să le fie sheriff. Ȋntr-o lume rea, cel mai rău pune ordine. O ordine ce se pune în dispozitiv cum se montează o bombă, din vȃrful degetelor. Şi care condamnă o întreagă populaţie la o mizerie cumplită, malurile se sparg. Cartierele se vor transforma ȋn favele, se vor naşte autorii ce vor scrie adevaratele poveşti, eh… Cu siguranţă aceste milioane ce sunt trimise la cantina săracilor și îmbrȃncite pe tăcute în mormȃnt, în liniștea îngăduită de intelectualii noștrii visători, e cea mai importantă crimă din istoria noastră. Fascismul, un nou măcel, o nouă scuză, un nou acasă. Şi oamenii cred că n-au cum ieși, iată prilejul unui mare text scris vreodată în romȃnește, neieșirea, un nou lagăr. Dar cine să-l scrie, căci toţi scriu asta.

Sinceritatea și lucidităţile noi vor apărea brusc pe străzi, în zdrenţe, cu ochii goi, albi, și cu mȃinile pline de prune. Se poate muri însă fără disperare, fără ultimul gȃnd, ascuns, anesteziat de o speranţă punctiformă. Romȃnii care mai atȃrnă de cȃte o zdreanţă sau se spală repede să nu consume săpunul vor muri cu gȃtul în gard, ca piţigoii, la iarnă, sau la iarna viitoare. Îi așteptăm chiori de somn și de venin. Am mai ştiut, fatal, că acel teritoriu cu acele persoane cu tot – un teritoriu plin de indivizi pe care nu-i cunoști și care îţi seamănă în chipuri pe care nu le poţi determina precis – , nu ne merită pe noi ȋnşine. Suntem mai scumpi decât victimizarea cotidiană a paiaţelor şi borfaşilor. Ne naştem pentru noi şi nu pentru ţară şi nimeni nu mai e atât de nebun să lupte azi pentru o bucată de pământ, cu atât mai mult pentru un vis pe o bucată de pământ… iată un mesaj aproape antinaţional. Şi neadevărat. Ţara ȋnseamnă printre altele că cel care nu mai are nimic, mai are totuşi ceva. Când fuge, ȋnseamnă că ţara l-a trădat pentru că el nu mai avea nimic de la ȋnceput. Ţara fuge, nu noi. Sau fug unii cu ţara, ea a fost inventată de niște oameni răi. “Ţară” înseamnă să îţi iau ceva, să te fur.

Căci până la urmă şi la urmă, nu am fugit de România pentru totdeauna, ne-am izolat doar să o lăsăm să crească, aşa cum părăseşti unele femei ştiind că te vei ȋntoarce și te superi cȃnd ȋşi vopsesc părul ȋn lipsa ta. Nu am fugit din România ci ȋn ea – o imagine ce a-nceput să doară, răscumpărată în neștire. Doar plecaţii au vrut ȋn mod urgent o altă ţară şi doar ei au putut afla că acea ţară nu era alta, era chiar România dar altfel. Cei care au rămas nu au ştiut – şi nici nu vor să schimbe ceva. Lor le place! Sau nu le place, dar cred că n-au încotro. Poţi să fii închis în orice, nu numai între ziduri, și într-un ou, și într-un desen pe un zid. Zidurile sunt absolute în sensul că ele sunt simţirea de ele, faptul că ești în afara lor sau înăuntrul lor e subiectiv. Le place ȋmpotriva noastră şi ȋmpotriva lor ȋnşile. Sau nu le place dar cred că vor scăpa deși tocmai au aflat contrariul. De ce să scape?! Mulţi români au fost născuţi deja fugiţi. Fugiţi din ei. O fugă a la Rebreanu, nu e saltul africanilor peste Mediterană, prin sete şi foame ȋnainte, hop Gibraltar. Nu e nici fuga chinezilor la creveţi pe coastele engleze, asta făceau şi acasă. E fuga oarbă, am ȋntâlnit români care nu ştiau ȋn ce ţară fugiseră şi nici nu ȋi interesau, au fugit pur-şi-simplu. Fug-Art.

Cu timpul, şi porţia ta de ţărână de pe care ai plecat, insuportabilul şi iremediabilul e surpat de inabilitatea conaţionalilor de a păstra, chema şi jindui la libertăţi comune – căci vrei să le spui şi vrei să fi numit indiferent de locul unde ai ricoşat. În fond ai plecat din teritoriul României, nu ai suportat mutaţii genetice, nu s-a petrecut nimic, eşti altundeva ȋn mod radical acelaşi. Scriam așa în urmă cu doi ani, cȃnd am început acest articol, acum e jale, vorba lui Fabian Anton. Am recunoscut între timp că nu pricepem nimic în afara ţării, că detaliile sunt importante, că cei mai răi dintre ei sunt și cei mai buni, și vice-versa. Şi ceilalţi nu ȋnţeleg, vor să te uite ȋn public, ȋn intimitate şi pentru totdeauna. Iar tu cauţi murăturile prin magazine obscure ȋn Las Vegas cum descoperă arheologii câte un os de dinozaur, cu satisfacţii subite, totale. Şi creşti mărar ȋn ghivece la pervaz, mărar nu vinde nimeni, nu are aici decât denumiri latine. Iarăși o frază veche, nu mai cauţi mărar. Și o ȋntrebare: dacă ai avea şansa să fugi de românitate, să te muţi ȋn chinezitate sau ȋn germanitate, ai face-o? nu. Şi de aici vedem că toţi plecăm din România, că doar România are o problemă sau două şi că românismul nici una. Para romȃnismul.

Dar poate că şi românismul are; din câte ȋmi aduc aminte, am fugit de românism şi nu de România. Tata era politician şi afacerist, pe cale de consecinţă. Românismul actual cu mare parte din secolul 20, aş păstra să spunem câteva rudimente de prezent şi bucuriile de la Govora, Hurez şi Maramureş, ȋmi ajung pentru o ţară şi pentru un suflet de pripas. Nu mi-a reușit să mă întorc în Romȃnia, iunie 2010. Revenit însă în Amsterdam, am retrăit aceeași secvenţă: nu m-am mai putut întoarce cu totul nici în Olanda. Cred că de la un anumit prag nu mai ești undeva, că e fals și mizerabil să fii undeva, să simţi asta. Din Romȃnia aş elimina haimanalâcul şi gastronomiile etice străine, căci etica a fugit prima, minimalist… Aș păstra un acolo dar epurat, aproape vacant. Şi ȋn adânc, ca ȋn filmele B, ȋn mica legătură de piele, rămâne desenul unei hărţi vechi. Dacă ai harta, e simplu: nu mai trebuie să fugi. Şi cealaltă regulă a acestui joc: dacă numai tu ai harta ȋnseamnă că harta nu e adevărată. E un joc straniu, fiecare poate deţine adevărul dar nimeni nu-l poate spune prea departe, se întȃmplă ceva cu el pe drum, fuge și el. Fuga și statul pe loc sunt acte totale, nu poţi fugi de unul singur, fug toate, și nu poţi sta iarăși singur, toate stau.

Sunt mulţi dintre cei care pleacă pentru că simt, oricum ar ȋntoarce-o tot ar trebui să plece. Au simţit să plece, plecarea era ceea ce pentru alţii ar fi fost rămânerea: totul. Ȋn jur e un dezastru şi nu se va termina şi dacă se va termina, ce va urma?! Consistenţa aceea acerbă românească de argumente şi detaşări şi cercuri logice şi abandonuri şi lipsă de iniţiativă publică. Tot acest nod turcesc ce ȋncă ne apasă pieptul dar mai ales provincia, lipsa raporturilor, resorturilor, circulaţiei… lumea mică, parcelată de trei hapsâni şi cinci poeţi sub ameninţarea propiului creier, ca prin romanele ruseşti. Tot ceea ce ai spune ȋmpotriva a orice ai putea spune, spusul ȋnsuşi ȋși dă cu tesla-n picior. Se spune altundeva ȋn mod radical altceva, iată o condamnare mai adâncă, nu una din rigips şi vopsea ca un decor de un secol. Au plecat să aibă dar unii au plecat să fie, iată pozna fiinţei pe teritoriul nostru şi de ce să ne scriem visele ȋmpotriva contemporanilor şi să nu ne scriem lucrurile mai concrete ȋmpotriva strămoşilor. Căci plecarea din românism e această acuză pură. Şi vai, nedreaptă. Am fugi și-napoi de n-am fi-npinși înainte. Mi-a căzut ochii în această dimineaţă pe un tablou, sute de corabii care se desprindeau de ţărmul amsterdamez în căutarea bogăţiilor, într-o lumină de răsărit. Pe acele corabii or fi fost oameni chinuiţi iar turnuleţele de cărămidă putredă ale porturilor pline de femei plȃnse și de orfani. Raptul acela însă avea poezie, sau a căpătat-o. Deși cred, chiar avea. Acum, nici poezie nu mai are. Nu se mai visează nimic, nici măcar de către cel mai ticălos dintre romȃnii care fură azi cu ochii ieșiţi din orbite. Nu mai e un vis din care fură, ei fură dintr-un coșmar. Nu suntem răscumpăraţi.

Nedreaptă pentru că noi nu am ştiut dintotdeauna că suntem la margine sau cumva, templul dac, din lemn, deşi imita mai desluşitul original ȋn marmură greacă, se mai căzneau ȋnsă comunităţi ȋntregi la oale cum mai fac azi coşuri africanii: lipsiţi de complexul Luvrului şi arondismentului cinci. Or mai fi oameni prin pădurile Braziliei care inventează azi roata… şi e mai spornic decât cei care ar trebui s-o inventeze la Bucureşti, le merge! De fiecare dată când stau de vorbă cu un român proaspăt ieşit din ţară mă uluieşte rigiditatea faptelor şi judecăţilor ȋn care ne ȋntâlnim. Românii (cum adică romȃnii? Voi? Noi? Cine?) se trăiesc prea puţin pe sine cât ȋnchipuie harnici un fapt public. Acum ar fi momentul să zică cineva ceva, românii sunt ca iepurii, ascultă. Şi fug. E o dispoziţie sentimentală, naivă, un buchet de loialităţi trădate și speranţe în ceea ce ei îngȃnă, un nou bucolism. Nu vor să ajungă, cred, la un fapt simplu: orice ai spune nu contează, contează doar ce faci. În cazul romȃnilor, ce nu faci. Niciodată un instrument, un jurămȃnt, o hotărȃre, romȃnii sunt de pluș îi explicam unui olandez, poţi să îi baţi și să îi chinui pȃnă li se deșiră mȃinile și le cade capul: zȃmbetul și-l păstrează pȃnă la sfȃrșit și scot același scȃncet electronic din dispozitivul cu baterie îngropat în ceafă. Olandezii nu au avut o rezonanaţă publică de acest fel niciodată. Ne punem cu greutate ȋn cuvinte, ştim doar ce se petrece şi cum şi cine ȋn România. Cum să fugi dintr-o astfel de ţară şi unde? Căci abia dacă mai e ceva… Şi cum să nu fugi.

Ȋn fond, nu noi am plecat ci tinerii care-şi pleacă din vorbe, cum e să poţi orice și să te bată toţi?! Bătrânii nu pleacă decât arareori şi ȋn direcţii cu totul necunoscute. Tinerii care se zbat ȋntre “engagement și escapism”, unul dintre subterfugiile plecării e că nu poţi să pleci până mai e cineva sau ceva. Şi a fost un nimeni ubicuu şi ȋncă mai e, un nimeni populat de preocupări secunde, de ambiţii minore, de plăceri mediocre şi de texte care nu contează. De laşitatea de a nu ȋnvăţa germana şi de a nu te considera buricul pământului, de perfidia de a pronunţa adevărul știind că acel adevăr e inutil, că e dezminţit în aceeași clipă. Pentru că-l spui, el face parte dintre lucrurile care nu se spun. Majoritatea studenţilor pe care i-am ȋntâlnit prin București ȋn urmă cu zece ani erau devastaţi de o singură dorinţă, să ştie şi de o singură mândrie romantică: să nu facă nimic. Se născuseră cu toţii neştiutori, ghinionul nostru. Numai borfaşii au buric ȋn Romania, ei ştiu şi ce ştiu ȋi priveşte, dar ştiu. Ce știu oamenii care au, e știința de a avea contrazisă de știința de a fi? Chiar trăim conflictul ăsta de secol 19 inventat de coatele rupte ale romantismului? Ce nu știu cei care n-au? Ce le lipsește pentru a se omorȃ cu dreptate? Intelectualii pot ȋnsă nunaţa, ȋşi cresc ciupercile halucinogene ȋn cercuri strâmte, au pierdut cartea cu pariurile şi caii aleargă la ȋntâmplare. A te comunica e o specie a abandonului… Nici nu mai scriu, nici nu mai vorbesc. S-au supărat! Nu vor să fie confundaţi. Nu vor să treacă mlaștina, să nu se murdărească. Care e definiţia mizeriei, pȃnă la urmă? Un evreu demult avea o nostalgie: spusese că evreii pe unde s-au dus, peste tot au făcut cȃte un mic paradis, numai cȃnd s-au adunat în ţara lor, a ieșit un mare rahat.

Pleci – ha! Pleci pentru că nimeni nu ȋţi spune să stai! Fără să părăseşti ceva ȋn afara ta ȋnsuţi, a părăsirii de sine, pleci pentru că nu mai vezi pe nimeni şi entorsa retinei ȋţi minte pe rând lucrurile cum mai vezi la unii americani că fug prin deşert, prin oraşe, prin ei ȋnşişi, prin sistemul solar, fug de rup pământul. Ȋn America lucrurile sunt spontane, au o deficienţă temporală. Americanul fuge stând pe loc, inventând lumea. Românul a inventat ȋn nenorocirea lui fuga ȋnapoi, fuga de el ȋnsuşi şi a rupt din răzbunare hărţile căci fuge după ce a consumat milimetru cu milimetru toată speranţa de a sta, a băut toata sticla. Dar nu e o acuză, e o constatare căci aşa cum am spus, noi am plecat. De ce am plecat, de unde şi până unde, rămâne de văzut. Unii s-au spânzurat prin parcuri, alţii şi-au luat avion că aşa e când pleci: ţi se ȋntâmplă. Un biolog dacă intră ȋntr-o cameră pe ȋntuneric şi e muşcat ȋn repetate rânduri de picior nu presupune de la ȋnceput că e cineva, spune ca e ceva. Poate e ceva. Şi noi nu ştim.

Amsterdam

iulie 2008/ iunie 2010

Short URL: http://radubotta.com/?p=51