Ramura bastardă – Cap II

Cap. II

10.12

Bunicul meu din partea mamei ȋmi spunea Căcălică. Cel din partea tatei ȋmi spunea Prințișor. Nicu ȋmi dădea plicuri de zahăr și mă conducea ȋn beciurile ramificate ale casei, foarte lungi, pline de obiecte care aminteau de un alt timp și de oameni plecați. Sub Calderon 50 era ca un labirint nesfȃrșit și lumina se aprindea mereu din față astfel că el ȋnainta ȋn ȋntuneric, cobora și urca scări nevăzute, după care se aprindea o altă lumină și mă striga. Așa ajungeam ȋntr-o ȋncăpere ȋn care obiectele erau cele mai mici și mai multe, ȋn general din metal, aș fi putut rămȃne acolo o lună. Erau cutii care aveau alte cutii ȋn ele și tot așa, pline de șuruburi, arcuri, roți, ceasuri, bucăți de camion, becuri, cutii de trabuce și de ceai, oglinzi și șurubelnițe, cartușe de tanc și multe altele pe care le-am recunoscut mai apoi ca fiind o formă interesantă de a păstra anii interbelici căci toate acele obiecte purtau o imagine ce venea de dinainte de război, un muzeu al vieții de dinainte să fi venit rușii.

          Acest capitol se numeste Botta. Nu pot continua, sunt ȋncă ȋn transă. Vreau doar să precizez titlul. Voi reveni.

          Nu reușeam să-i văd chipul. Am forat ȋn fruntea mea pe care o simțeam cum se vălucește ca suprafața unei ape sub care se rotește un pește mare. Știam că sub acest efort zidurile de fantasmă vor ceda. Știam că-l voi vedea. Mirabilul acelei tensiuni nu are cum să se destrame datorită unei ȋntrebări. Nu are cum. Ȋmi era frică doar că va continua printr-o frȃntură de vis pe care nu o voi putea recunoaște. Și că ȋmi va da chipul lui dar unul neadevărat. Mi-am reamintit imediat de fotografii, am căutat peste tot, cu nasul ȋn țărȃna amintirii, luȃndu-i urma…
           Mi-am reamintit cum nu-l putusem recunoaște ȋn fotografii. Nu era el. Deși el era. Ȋi lipsea ceva pentru a-l putea ști din nou. Și de aceea am continuat lȃngă prag, unde vedeam inelul cu șerpi care se ȋncolăcesc, de aur, aveam inelul ȋn privire, cȃteva impresii de mȃnă, deși nu; fără mȃnă. Dar nu aveam fața lui. Acum știu. Ȋn acel iglu i-am simțit respirația, prezenta unui lapon lȃngă urechea mea: era el lȃngă prag, și văd și pragul ȋn care mi-am spart buza cȃnd eram mic, foarte mic, dar nu-mi aduc aminte asta, au ȋnlăturat pragul de ciment roșu cu pietre albe, l-am ȋntȃlnit undeva mai apoi, unde… Și am spus: ăsta e pragul, acum doar o dală care se rostogolise.
           După care mi-am reamintit de acea noapte. Parcam ȋn spatele Circului. Ȋl vedeam din spate și maman era ȋn dreapta, mă urcasem cu picioarele pe bancheta din spate, din piele neagră și priveam cȃinele de pluș, maroniu, căruia i se legăna capul ȋntr-un cui. Nu ȋmi puteam ȋnchipui să merg cu mașina fără acel cȃine căci de cum ne urcam să mergem undeva puneam ochii pe botul acela care se mișca ȋn toate felurile, acum spunea că da, e ploaie și nu găsim loc, apoi dădea din cap negativ. Cum adică? Și iar se legăna pentru ca să arunce o vorbă taximetristului nervos din dreapta. Ȋl priveam și nu ȋnțelegeam sudalma acelui taximetrist, vedeam doar cum cȃinele ȋl ȋnțelege și parcă ceva ascuns, un surȃs, ceva ce nu ȋnțelegeam – complicitatea noastră – de unde s-o fi născut oare această complicitate…

          De fapt.. l-am văzut chiar dacă nu din față, din lateral, fără să-i pot simți ochii. Asta vroiam să spun. Și am ȋnțeles ȋn acea clipă ceva ȋngrozitor: bunicul meu eram eu ȋnsumi. După cum am să aud, peste treizeci de ani de la această scenă, că bunicul meu era altcineva – decȃt el ȋnsuși -, un alt bunic. Și totuși am ȋnțeles ce s-a petrecut ȋntre mine și el. De ce mă urmărește scena din prag. Ce s-a petrecut ȋntr-o fracțiune de secundă, de nu am mai putut uita? M-a privit. Atȃt.

          Și ȋn acea privire – de aceea nu-l pot recunoaște, căci ȋi lipsește energia privirii! – și de aceea nu mi-l pot aminti decȃt din lateral: privirea e ceva care mă străbătea, nu răzbăteam prin ea la el…

          După cum am ȋnțeles, aveam poate mai puțin de cinci ani, acum ȋnțeleg ori presupun de fapt că s-a ȋntȃmplat acest lucru căci fragmentele de memorie se pun unele lȃngă altele ȋn cețurile colorate ale unor sugestii de care nu mai sunt stăpȃn. Eram rodul pe care ȋl așteptase, fructul sacrificiului său de tăcere. Nu tata, căci el era prea apropiat de Mihai… Eu eram, eu nu știam și mai ales nu puteam să știu, eram departe de ceea ce se petrecuse atunci, străin de orice atingere a celuilalt bărbat. Tot eu eram cel scăpat… care nu trebuia să treacă prin ȋnchisori și să ducă crucea părinților. Eram protejat și oarecum nebun, ȋmbrăcat așa ȋn alb, cu plete, cu mă purta mama.

          Botta mi-a transmis prin ochi, ȋn prag, ceea ce nu a reușit să spună nici pe patul de moarte și ceea ce nu avea cum pune ȋn cuvinte. Știu că păstra să-mi spuna adevărul cȃnd voi fi mare. Darul lui. Cum a scos de sub vremi odralsa sturdzeștilor. De aceea mă numea de față cu toți și fără să știe nimeni de ce: Prințișor… O ironie căci familia maramureșeană nu a avut vreo linie princiară…
           N-am priceput mai apoi ce s-a ȋntȃmplat, a fost o amintire care s-a estompat cu anii și care abia răscolită de transele amsterdameze sare ȋn aer ca o coloana de pȃnze ȋnnodate și aburi roșii…

          După cum darul lui maman era tata priponit ȋn fața fostului Ministru de Externe, salutȃndu-l ȋn uniformă albă de ofițer de marină, și declarȃndu-i că e fiul său. Nu avea altă speranță, alt vis, maman, din asta a trăit. Cȃnd tata a abandonat uniforma, bunica a ȋnțeles ca tata a fost furat de această ȋntȃmplare… așa cum fusese și străbunicul furat de acea țigancă, din Brăila, cu ochii negrii. Dacă pentru Nicu (Botta) eram singura poveste prin care se putea explica lui ȋnsuși și apoi a devenit singura poveste din care m-am putut ȋnțelege la capăt, cu maman lucrurile erau ȋntoarse. Tata fusese furat de mama. După cum eu eram ȋmbrobodit de neamul Anișoarei. Așa, cu mințile sucite și mic, nu avea nici un rost să vorbească cu mine. După cum ȋncerca, pe furiș, să mă fure la loc. Și mă spiona să văd cum aș fi vrut să intru ȋn poveștile tatei care se ȋntorcea de la școală, de la Spiru Haret, și ȋl așteptau cartofii prăjiți. Uite cartofii prăjiti. Și maman punea capacul peste cartofii tăiați mari care se coceau pe jumătate ȋn abur și gustul acela era formidabil. Mi-l imaginam pe tata ȋn trenning cum pleca la fotbal pe stradă și trebuia să fi mȃncat aceiași cartofi gustoși pe care ȋi desprindeam de cratiță, dulci, incredibili.

          Am realizat că bunicul eram eu. Și m-au ȋnchis cȃnd am făcut criza aceea, cȃnd l-am văzut mort. Nu avea cum să moară căci ochii lui ȋmi spuneau povestea mea despre mine. Am simțit asta cu claritatea cu care poți vedea oamenii, străzile, căci era și evident, Nicu asta vroia. Ȋmi acordase un fel de misiune ȋn interiorul lui, mă legase…
           Și am țipat orb de mȃnie că dipăruse acel om, au ȋnchis ușa și m-au ținut ȋn camera de alături ȋn timp ce priveam doar ușa albă, groasă, și tremuram de stupefacție, frică, disperare, am ȋncercat să-l inventez după un timp. I-am privit ȋntotdeauna mormȃntul așa cum ar fi fost mormȃntul meu. Am vrut să sar ȋn groapă și poate că… pentru treizeci de ani am și sărit, am locuit ȋn acel mormȃnt. Din care ies direct ȋn zorii Amsterdamului.

          Știam că fantasma nu se va desface dacă o ȋntreb și despre acest lucru, ca un tȃrnăcop ce sapă undeva ȋn niște văgăuni verzi, scufundat ȋn ecouri și văi ȋngropate, un tȃrnăcop ca un ceas, ca un metronom.

          Și am ȋnțeles și atitudinea tatei față de mine. Niciodată nu mi-a spus ceva negativ, nici măcar ceva pozitiv… m-a privit. Și tata. O fi ducȃnd amintirile lui complicate ȋntr-o familie ȋn care i se ascundeau atȃtea. A ȋnțeles pȃnă la urmă că ceva se petrecea după cum a mai ȋnțeles că nu are rost să ȋntrebe, să asculte, să ȋncerce să răzbată. Nu va afla niciodată. Ȋi rămȃn ȋnsă zvonurile ca niște frȃnturi de gesturi și silabe ce plutesc deasupra parinților lui și ȋn care se pierduse. De cȃte ori nu a ȋncercat să refacă logica argumentelor, cuvintelor spuse ȋn doi peri… Tata a tăcut ȋn acel timp. Și nu a mai vorbit niciodată. Iar mie nu mi-a spus nimic de rău, nu a ȋncercat măcar să corijeze persoana mea sălbăticită pentru ca a ȋnțeles că se petrece ceva ȋntre mine, Radu, și celălalt Radu, Nicu. Ceva ȋncă de la naștere, cȃnd a trebuit să-mi dea numele. Nicu a ȋncercat astfel să legitimeze un fiu, al său să fie. Așa cum a ȋncercat să-l legitimeze pe tata, pe Ghica, dar cu gȃndul ȋmprăștiat că nu are cum, că nu are nici măcar dreptul. Ȋn mine ȋnsă a reȋnceput istoria sa, a regretului și gloriei deopotrivă.

          Tata a ȋnțeles că se petrecea ceva ȋntre mine și Nicu și apoi vroia să știe și el ce se petrece cu adevărat, era poate un fragment din propia sa viață, din anii ȋn care căutase de unul singur. Un răspuns la ce se petrece cu sine, cu părinții lui, de ce stă o așa de mare promisiune ȋn asta și o așa de adȃncă tăcere. După care m-a descoperit și pe mine comunicȃnd ȋn felul mirat, straniu, stăruitor cu Nicu… Poate că el nu reușise și ar fi fost ani cȃnd numai asta și-ar fi dorit. Așa cum mi-a declarat la un moment regretul că nu mai trăia Radu… eram ȋn mașină. Măcar vreo zece ani ar fi putut și el să mai aștepte, cum sunt atȃt de mulți moși care trăiesc foarte bine…

          Din acele momente poate că tata nu mi-a mai spus ceva care să fi ȋndreptat conduita mea, m-a privit și ascultat căutȃnd să ȋnțeleagă unul din secretele copilăriei lui. M-a lăsat să fac chiar lucrurile pe care le vreau pentru că făceam ȋntr-adevăr ceva. Știam ce fac și chiar dacă nu știam, eram un fragment de explicație pentru tot ceea ce se petrecuse și nu se petrecuse.

          Căci am simțit că sunt legat. Care e legătura mea, Doamne? Ce duc eu?

          După cum ridicȃndu-mă și simțind ceva cȃt mai neutru, cȃt mai infim, aproape nimic. Simt: Radu. Un adevăr pe care l-am furat ȋnapoi din morminte, la fel ca pe mine. De aceea am fost gata să mor parcă dintotdeauna. Și de aceea m-am simțit de fiecare dată altul, altcineva, am fugit cu un chip ȋn pustie să-l devor ca pe o piele tare, ȋncinsă de soare, ce crapă ȋn caninii mei suri. Sur ȋnseamna ȋn sanscrită privit, bătut, brăzdat de lumină.

          După care am ȋnțeles că mă privisem pentru prima oară dincolo de un eveniment care ecranase, deghizase ȋntreaga mea viață cum și căutarile mele, ȋntrebarea pe care o puneam acelor culori pe care le vedeam la unchiul meu, tablouri ȋn care ȋncercam să descifrez ceva, pe mine. Reușisem să ȋnșurubez ȋntrebarea ȋn ceva așa cum aș fi aruncat o ancoră după ce Nicu a murit. Sunt sigur că regretul acestui om, ȋn pragul morții a fost atȃt de mare, atȃt de grav și atȃt de definitiv că a reușit să ne tragă mințile cu el și doar ȋn ȋntunericul criptei lui, crucea pe care și acum o văd și pe care scrie numele meu: BOTTA RADU. Doar copți ȋn frigurile acelei ierni am putut ȋnțelege ceea ce vroia să-mi spună. Un lucru, de fapt singurul sentiment de valoare pe care ar fi trebuit să-l am. Ce altceva m-ar putea mai bine călăuzi decȃt că sunt un vlăstar rătăcit al sturdzeștilor, salvat de botenii Maramureșului, pe sub vremi, pe sub ruși, ȋn așteptare? Și că nu voi ști niciodată acest lucru, Nicu a murit certitudinea asta ȋngropȃnd semnificația rezistenței sale. După cum mă privise o clipă, lȃngă prag, pȃnă ȋn clipa de azi și pragul s-a rostogolit, pragul ȋn care mi-am spart buza.

          Și am ȋnceput să cotrobăi prin camera din Calderon așa cum era ea ȋn urmă cu douăzeci de ani. Lustra din lemne masive ȋn dreptunghi larg, mai mult de un metru și jumătate, cu sfere de sticlă sub care se așezase sicriul lui Nicu ce ȋncăpea chiar sub acea lampă imensă, făcută de el ȋnsuși. Apoi șifonierul vechi ȋn care descoperisem chiloți de-a lui maman, neobișnuit de largi și mai apoi deasupra cȃteva geamantane, poate și cȃteva hărți ori role mari de hȃrtie, pick-up-ul de la palat, făcut de comandă pentru cine mai știe cine – pentru Ceaușescu – se realizaseră două dar el a uitat să le mai ia. Cu acele cutii de ace teribile, ca niște gloanțe dar nu mai aveam plăci pentru acel mobilier inutil, lustruit, ȋn care erau dosite cȃte un obiect uitat, pe care ȋl priveam de fiecare dată: ăsta de la ce o fi?
           Apoi dulapul cu ușa verticală pentru plapumă și pernă iar dincolo un petec de dușumea, cumva izolat, deasupra lui camera unei pendule imense care bătea ora cu zgomote profunde și tari, ca o vioară bine acordată. Și oglinda, lȃngă fereastra pe care săream vara ȋn curte, cu felinare din sticlă colorate, cu ȋntrerupător dedesubt, care dădeau o lumină slabă, vȃnătă ori albastră. După care mai erau sertare cu nasturi de care nu mai văzusem, ca niște medalii, mari, gălbui. Dincolo de o ușiță ȋn dreapta o pălărie verde, am ridicat-o și am privit ȋn oglindă dar nu am mai apucat să percep decȃt sentimentul cu care venisem ȋn acea cameră, de demult, și care ȋmi promisese să-mi spună ceva. Era chipul bunicii pe care-l compuneam acum ȋn oglindă și chipul ei s-a strȃns ca un pumn după care s-a lămurit a fi chiar cărnurile de sulf și pȃnze de păianjen ale ciupercii. Sfătuitorul, călăuza mea dispăruse, rămăsesem doar cu bunica, din nou, și astfel am căzut ȋn gol.
           Pentru că așa se lămuriseră acele căutări, să pot privi chipul, cum ai descărna, desfolia de gȃnduri masca unui copil care e bunicul, tatăl, bunica ta, cu toții adunați din zarva lor ȋn care s-au găsit și s-au adunat ȋntr-o familie, dar să le văd fețele aveam nevoie căutȃndu-mă printre ei cu privirea albă, cu ochii ȋntorși de mescalină…

          Și i-am văzut pe toți și pe fiecare. După care am ȋnțeles cȃt de singur sunt căci ei nu-mi vorbesc, așa precum ȋi știam, nu trăiesc pentru mine. Sunt cu ei, pe drumul lor, cum și eu am plecat.

          Și dacă am reușit pentru prima dată să mă zăresc dincolo de un eveniment care a fost pentru trei decade eu ȋnsumi, cine sunt eu dincolo de acesta, ceva mai ȋncăpător ori mai gol. Ca un trup care nu a apucat să se trăiască pȃnă la treizeci de ani și se trezește dintr-o dată tăcut lȃngă sine, mormăind ȋncă treizeci de ani de-acum ȋnainte. Căci

          Nu. Sentimentul că de abia acum sunt stăpȃn pe viața mea, autorul ei, a fost atȃt de tulburător, pȃnă și surpriza de a fi destituit fantasma a rămas cumva ȋn urmă. Și nu am mai știut ce va urma, am descoperit doar ȋn mine ca o voce groasă de bărbat ceva care s-a săltat dintr-o dată și a ȋnceput să trăiască senin. După care

          Tata știa că eu știu ceva și eu nu știam că știu. Dacă mă lăsa ȋn pace, poate afla și el ce știu eu cu riscul de a afla și eu ce știu. Dar nu putea ști că eu voi afla și ce știe el.

          Și darul lui Nicu nu era atȃt să-mi spună că aș fi vreun bastard rătăcit. Cȃt să-mi spună că scăpasem. Citind mai apoi fragmentele biografice ale bunicului Mihai și fratelui tatei puteam să-mi dau seama de asta: ȋnchisori, fugă, speranțe spulberate, lipsa de soluții, alegeri greșite, convingeri condamnate. Așa am ȋnțeles darul lui Botta. Și fericirea lui. Și așa a reușit să-și ȋnnăbușe regretele, ȋncă de la ȋnceput.

         Dacă mi s-a transmis ceva pentru familia de care ne-am rătăcit – și de care ne-am salvat -, ȋn ce mă privește, nu mă pot gȃndi decȃt la abisul care s-a căscat sub acest secret din fiorii și grația lui Botta, cum a reușit el să ȋnchipuie și să ne dea adevărul fără să-l spună, jucȃndu-l. A reușit să-mi transmită ȋntȃi, pe de-a ȋntregul, lumea din care am venit, m-a privit și numit cum ȋnchipuia dintr-o frăție străveche, maramureșeană, că s-ar cuveni. Pentru singura familie romȃnească ce ar fi putut da o dinastie modernă. Se purta cu mine cum se poate purta cineva cu uns și ȋmi spunea Prințișor, aveam doar cȃțiva anișori alergȃnd pe dalele galbene ale casei din Calderon. Și nu știam decȃt de soare, de fulgii plopilor sau de zidul dinspre Ambasadă, din dreapta, pe care mă cățăram. Doar noblețea acestor frȃnturi de gesturi și cuvinte, noblețea unor sentimente care de fapt erau ale sale, ȋncrustate ȋn dureri, speranțe, mai mari decȃt el și decȃt mine, cineva ȋn capătul unei curți pierdute prin București, jucȃndu-se cu un copil și alintȃndu-l. Și toate acestea păstrate de acel copil care ajuns matur și ȋntoarce brusc privirea ȋnapoi, hașurată de psihanaliză…

          Am așteptat. Am simțit o ușoară senzație de frig dar lipsită de temperaturi, doar un frison care mă cuprindea ca un pled. După care nervii ȋn măsele au ȋnceput să vibreze fără durere, răsucindu-se, apoi absorbindu-se. Am rămas fără dinți. După care a ȋnceput șocul din creieri.
           La ȋnceput imagini de o amplitudine și o cromatică cu mult mai bogată decȃt ȋn natură. Ȋncepuseră din cȃteva senzații de spațiu care se lărgea, eram ȋntr-o cu totul altă dimensiune spațială fără ca lucrurile din preajmă să fie modificate, cum mi le aminteam. Am ȋnțeles că senzația de spațiu este una din ȋnchisorile crunte. Simțim doar o frȃntură din spațiul care ne ȋnconjoară, nu reușim mental să acoperim mai mult. Simpla dispoziție spațială eliberată ne descongestionează centrii echilibrului pentru a simți zborul. După care obiectele pe care le vedem sunt și ele doar fracturate, ciuntite, culese cu maximă prudență ȋmprejur. Am putea mușca bucăți imense cu mintea din ceea ce ne stă la ȋndemȃnă, ȋntins… Nu putem prinde ȋn aritmetica noastră fragilă decȃt cȃteva astfel de obiecte din jur, parcă analizate, recompuse de o spaimă care le oprește, cum ȋnspăimȃntat iepurele ȋnchide ochii. Care este spaima noastră care ne ȋmpiedică să vedem ȋn detaliu o mie de lucruri deodată? Dar dacă toate aceste lucruri ar vibra ȋn spaimă, așa cum ni se ȋntȃmplă cȃnd se trȃntește o fereastră ori ne sperie cȃte un nepot ascuns după ușă, oare nu am muri ȋn această spaimă de mii de ori mai mare? Ne va trebui o igienă de forță pentru a descongestiona Paradisul de spaime așa cum a și ȋnceput el să fie. Căci senzațiile care depășesc amploarea și capilarul nostru pămȃntesc nu pot fi decȃt fericite, delicii, altfel nu le putem suporta. Spȃnzurații simt suprema fericire cȃnd mor, e un fapt dovedit. Fericirea e, ȋn ultimă instanță, singurul fel de a continua să simțim cȃnd pămȃtul și timpul se lărgesc.
           Și așa am ȋnceput să văd obiecte atȃt de mirifice ȋn forme și culori că erau produse fără ȋndoială de niște artizani divini… Fulgerul ce l-a creat pe Hermes, nu vreun fierar cu gȃnduri sindicale, cum ȋncearcau să ne spună istoricii de stȃnga. Dar asta e o altă poveste. După care s-a ȋntins o imagine care a pornit chiar din centrul frunții, de unde pun indienii cȃte o pată de cerneală. Era ȋnsă o imagine mai aproape decȃt orice aș fi putut vedea căci acele continente ce curgeau unele ȋntr-altele nu erau văzute propiu zis: era o imagine direct ȋn creier.
           Și-apoi structurile au devenit dintr-o dată cristaline, transparente, diafan. După cȃteva secunde am ȋnțeles că deschisesem imperceptibil ochii și lumina trecea printre gene pentru a aprinde acele straturi ce se recompuneau și descompuneau cu o amploare și o viteză care dădea consistență chiar gȃndului, așa cum ar fi trebuit să fie; cine ar mai avea nevoie de limbaj și obsesii semiologice dacă gȃndurile noastre ar fi citite fără traducerea lor ȋn cuvinte, căci nu mai știm să gȃndim fără să traducem… iată. Această cascadă de geometrii și culori era gȃndire, una ȋnainte de șocul prin care ne dăm seama că ȋnțelegem, nu avem nevoie nici de asta. Putem gȃndi – și o facem de fapt, ȋn acest fluid. Doar că nu mai știm unde duce el și nu-i mai găsim sensul, e un fluviu care ne străbate și ne răstoarnă de cȃteva mii de ori pe zi dar ȋl uităm cu ȋngrijorarea că ne-am pierde. Nu ne pierdem… deși poate că nici n-o să ne gasim ȋn acestă lume, dacă ȋi cedăm… Și dacă ȋi cedăm, poate că nu mai găsim lumea acolo unde o lăsasem. Dar? Nu putem face noi altă lume? Și dacă dispărem… oare nu am dispărut și ȋn lume? Să reȋnvățăm să nu mai vorbim, ce frumos.
           Și povestea a ȋnceput desprinzȃndu-se din pereții fluizi. Am deschis complet ochii privind tavanul și această concentrare ȋn suprafața albă, tavanul gol, nu-mi altera puterea gȃndului ȋntors ȋnapoi, ceea ce m-a mirat deodată căci orice obiect ar fi trebuit să mă contrabandeze și fure ȋn exterior. Dar nu era așa. Am observat că pe suprafața tavanului se ȋntind ca niște fibre vegetale care se ȋmpletesc și se mișcă cum s-ar fi petrecut ȋntr-o lupă, spontan, țesuturile microscopice, pulsatile, un organism care poate era chiar ciuperca, domnilor politicieni. Cum de ați intrat voi ȋn tavanul acesta și ați interzis-o. Ce aveți voi de a face cu ea și de unde ați ȋnceput aceasta ceartă?! După care acești solzi s-au limpezit și gȃndirea a trecut ȋn cele mai simple și mai profunde amintiri. După care am pus titlul “Botta”.

*****************

          Vreme de opt luni ai mȃinile și fața reci și ude, primăvara vine tȃrziu ȋn Nord ori nu mai vine deloc și atunci undeva prin Mai florile și copacii izbucnesc deodată ȋn trei zile, ȋnflorind și desfăcȃndu-și mugurii frustrați de frig ca fețele ȋncrețite de vȃnt care se desfac și te privesc altfel. Dar nu ca pe acasă. Olandezii sunt mari speculanți de raze solare așa că ȋn fiecare pată luminoasă ei ies pe terase, oricȃt de frig și umed ar fi. Joacă și ȋngȃnă comedia primăverii pentru ca ȋn cȃteva ore cerul să devină cenușiu, străzile să se golească și să se adapostească toți fuga. Pielea celor din Friesland, ȋn Nord, se ȋntărește de vȃntul mării și se crapă ușor așa ca friesii par a avea fețele de bronz. Africanii și Est europenii se vaită tot timpul și ȋnjură trȃntind ferestrele și ușile iar sud-americanii sunt uluiți, ȋngrijorați ca de o greșeală și ne ȋntreabă cȃnd se face cald de parcă ei n-ar locui de ani de zile ȋn mlaștina asta și nu pot ȋnvăța anutimpurile.
           Mi-am ȋnchipuit că frigul ar fi una din bogățiile acestei țări, un frig domolit, continuu și care deprinde organismul să emită mai multă căldură, te ȋnvață dozajele efortului și arderii și pentru ca ȋntr-un final să ai senzația că te adăpostești ȋn tine cum te-ai ghemui ȋn jurul unei pietre calde pe care o prinzi ȋn piept și o ții acolo cu dinții strȃnși. Ȋn această piatră se prinde un algoritm al siguranței și binelui pe care nu-l mai poți pierde cu riscul de a fi inundat cu totul de frig. Poate că această rostogolire ȋn sine a ȋnsemnat cȃte ceva și pentru credință, deosebit de puternică pe aceste cȃmpii inundate unde sunt mai multe biserici decȃt case, cum remarca un călător englez. Ori poate că și băncile au crescut din frigul Nordului căci fără o siguranță că vei avea de ce să te agăți la capătul drumului și mai ales nevoia de a face tunele și pune sobe prin frig, să poți să treci dintr-un loc ȋntr-altul, tunele care nu pot fi decȃt din bani, obligațiuni, creanțe, asigurări, nu-ți poți ȋnchipui să contribui la propia ta viață.
           Iar vȃntul… cine nu a mers ȋmpotriva vȃntului sălbatic, rece care se ițește pe cȃmpiile albe ale Danemarcei și Hooglandului și traversează Ţara de Jos neoprit de nici un munte ori pădure ȋnaltă, nu poate spune că a mers vreodată cu toată voința pe care o poate aduna către un țel anume. Să mergi cu ochii ȋnchiși, oblic, cu obrajii ȋmpunși de mii de ace ascuțite e ca și cum ai face pași prin ziduri și nu prin văzduh. Ȋn primii ani am fost surprins de frică și apoi de abandonul, descurajarea care creștea din cauze oculte ȋn mine cȃnd trebuia să ȋnnaintez printr-o astfel de furtună. Ȋmi pierdeam respirația cum m-aș fi aruncat din avion și orientarea se disipa pentru a-mi aduna toate forțele și toată disciplina de care eram ȋn stare să pot ajunge la un supermarket ori ȋn vreun bar oarecare. Ȋmi repetam mereu: Și dacă nu voi ajunge, ce? Vroiam să plec cu vȃntul… După care mi se facea rușine și mai făceam un pas prin cenușa rece. Starea asta de suferință inutilă și cețurile dese, uneori de lapte, ȋn care se oprește circulația ca ȋn fața unei nopți complete, albe, au făcut pe olandezi să se salute ori de cȃte ori se zăresc unii pe alții căci o solidaritate stranie se naște ȋntre indivizii care sunt aruncați ȋmpreună ȋn cazanul acesta de iad și care se ȋntȃlnesc zărindu-și deodată unul altuia fața la cȃțiva centimetrii, ieșind din ceață ȋntr-un dans de oameni clătinați, cu aspect carnavalesc, ce rȃd de ceilalți și de sine.
           Mai sunt poate cȃteva registre ale entuziasmului pe care noi nu le cunoaștem pentru că sȃngele nostru cald ne prinde tuturor prin Sud bigudiuri de creieri. Ei alătură entuziasmul cu o anumita fixare, coagulare a psihicului ce este similară ȋn Sud credinței și care rămȃne acolo doar credință dar olandezii se deprind să trăiască așa din necesități naturale. Și bucuria e aici o formă de civilizație, o obligație publică, zȃmbetul o regulă de conduită. Cum ar fi să se vaite, de unde să ȋnceapă? Dar entuziasmul… ar trebui să vezi cohortele Nordului pe patine de lemn dispărȃnd pe canale, patinȃnd zile și nopți la rȃnd, bătrȃni cu plete și femei cu chipul de iele, uzi și tăcuți, văslind din picioarele lor ȋntr-un ritm care nu mai are nici un sens, nici o semnificație și dacă ȋi ȋntrebi mai insistent ȋți răspund ȋn englezește sperȃnd să scape: Madness. Și pleacă mai departe, calmi ca niște ceasuri de zăpadă. Dar cȃnd ȋn fine primăvara sosește, umedă și strălucitoare, fără să te ȋncingă cum insistă prin Sud, aerul se umple de ozon și cardiacii sunt sfătuiți să stea ȋnăuntru. Dacă tragi aer ȋn piept pȃnă la capăt, te ȋmbeți cum ai bea vin tare, negru, moleculele de Oxigen Trei plutesc ca niște cisterne alcoolizate, ca niște nori care vibrează ȋn soare și pe care nu-i poți evita. Poți merge toată ziua cu timpanele ȋnfundate de tensiunea care crește ȋn vene și sȃngele se ȋnroșește și fierbe. Simpla respirație ȋți dă o senzație de fericire și de extaz iar această viclenie a văzduhului am resimțit-o din prima zi cȃnd mă oprisem ȋntr-o intersecție mȃncȃnd dintr-un borcan de ciocolată și ȋncercȃnd să opresc vreo mașină care să mă ia spre Rotterdam. N-am mai simțit nerăbdarea și nici grija că seara vine iar ȋn jurul meu nu se ȋnvȃrt decȃt bicicliști…
           După care puținul olandez, casele mici, cu două scaune și un pat, bicileta și trei sute de vaci, străzile ȋnguste au tocit nevoia de lux, ȋntărȃtată ȋn Sud de altfel, sub prikkel-ul belgian și francez. De aceea olandezul sare ȋn ajutorul altor oameni fără să se gȃndească să diminueze din prinosul lui căci nu are nevoie de mult. Și această socoteală inițială i-a transformat ȋn una din cele mai bogate națiuni. Cine ar fi putut spune? Au o ironie a materiei care lipsește tuturor celorlalte popoare cu excepția, poate, a evreilor care ȋți pot dărui un milion de dolari și el să-și taie ȋn continuare economicos bucata de brȃnză, dimineața, să-i ajungă pentru trei zile. După care se uită la tine și rȃde ȋn sinea lui cum te bucuri de bani, și pleacă. Toate aceste lucruri nu mă pot convinge că sunt ȋntr-o altă țară deși poate că inabilitățile mele de a percepe aspecte mai concrete și mai uzate contribuie la impresia generală că sunt ridicat de pe pămȃnt. Unde aș fi putut ȋncerca dragostea pe mescalină dacă nu aici?
           Frisoanele de frig și ȋnstrăinarea corpului pe care nu-l mai consideri corpul tău ci vibrează ȋntr-o imagine de sine amestecată cu cea a unui obiect străin, apoi febra Brigittei care e doborȃtă de fiecare senzație mai leșinoasă au stricat fantezia ȋn care pluteam amȃndoi, ȋmbrățișați, ȋntr-o senzație acută de vomă. Am sărutat-o și părea că limba și buzele mele se lungeau nemăsurat undeva ȋn adȃncul capului ei iar ea se agățase disperată de un dinte al meu și se ținea de el ȋn timp ce mă scuturam, după care am simțit cum coborȃm… Și am văzut ciuperca precum un balon fantastic ȋn care zburăm amȃndoi dar excitația a crescut și din adȃncul pe care nu-l puteam bănui a crescut ȋn mine o nouă fantasmă, ca un uragan vertical de planete și părți de materie ce se rotește ca o coloană, falusul… Cum poarta universului s-ar fi deschis și o nouă fantasmă a primelor clipe universale a apărut din ȋntuneric, am ȋncercat să aduc, să tulbur această rotire a coloanei infinite cu valurile octogonale ale ciupercii mele dar stratul acela de humus ca o pată nu putea ȋn nici un fel altera această nouă viziune care se născuse, coloana a trecut pe lȃngă ciuperca ce plutea la ȋntȃmplare, bezmetic, și cȃnd aceasta a ȋncercat să sufle ȋn ceafa planetelor ce se roteau prinzȃnd ȋn mii de ace corpul negru al Brigittei de parcă s-ar fi aruncat din nou ȋn ȋntuneric, dar mai ȋntȃi transformȃnd și frămȃntȃnd acel corp, ei bine cu un dos de mȃnă ciuperca s-a depărtat rostogolită neavȃnd nici un drept să se ȋnfrupte de la prada acestui animal cosmic, incredibil…
           Cartografia instinctelor era intactă sub fantasmagoria mea de carton și percepeam acest strat ca o formă lucidă pe care n-o puteam altera după care capul Brigittei a coborȃt ȋnspre vulvă și s-a unit cu ea, arcul trupului ei era nenatural desfășurat ȋntre vulvă și creier. Astfel că trăia acum cu totul prinsă de această coloană care o pătrundea cu forțe explozive și vulva i se transformase ȋntr-un animal care putea vedea, trăi independent de trup și de privirea Brigittei, am pus stăpȃnire cu totul pe corpul ei iar Brigitte s-a depărtat parcă la un metru, strigȃnd de acolo agonia și delirul, fugind din corp cu lașitate. Substanța emoțiilor și gȃndirii pe care o asimilăm capului, simțurile gustului, văzului, mirosului care sunt atȃrnate de tigvă s-au coborȃt la ea ȋn vulva care pulsa isterică cu ritmuri și viteze ce depășeau controlul ei conștient. Pentru ca ȋn răstimpuri să mă ȋntreb unde este și s-o regăsesc cu totul scufundată ȋn acea coloană care o pătrunsese, trăind ȋn contururile și ȋn mișcarea care o anima, fără nimic altceva, uneori cu expresii de adȃncă stupefacție pe față; persoana ei care nu ar fi vrut să recunoască aventura fragilă a femeii, ghemuită ȋn stare normală ȋn cȃteva expresii mirate și mȃndre se desfăcuse acum și fără să vrea să cedeze acelor emoții care o luau ȋn stăpȃnire, a amuțit realizȃnd că nu se poate apăra și o altă femeie a apărut din ea, una care ȋși asuma toate instictele și toate emoțiile și care se desfășoară ȋn trup. Dar pentru acea femeie ea nu mai avea nici expresii și nici cuvinte, era doar acolo, mai mare și mai adȃncă decȃt mă obișnuisem să fie și mai știam că de se va trezi mă va urȃ ori mă va iubi pentru asta.
           Privirea psihiatrică se arcuise din pieptul meu și ieșise prin ochi ca un ac de scorpion care ȋi brăzdau ei ochii și am ȋnțeles ȋn acel moment lumea cu totul pustie a femeii… tristețea ei. Căci ea nu are o imagine a sa propie ci doar trăiește și respiră imaginile cu care noi venim și femeile ȋncearcă să se conformeze acestor povești ale noastre, unele cu totul inutile… De aceea ele ne urăsc și ne invidiază ȋn secret. Că de fiecare dată trebuie să joace comedia pe care noi o jucăm și de care nu ne putem desprinde. Bărbatul nu poate altfel trăi plăcerea decȃt făcȃnd din ea un teatru. Femeia, dacă nu se are pe sine, trebuie să graviteze și juiseze ȋn postamentul falic al imaginilor pe care bărbatul i le oferă; cu speranța ultimă că ea ȋnsăși nu va fi văzută… Mulțimea de semne, ȋnțelesuri și imagini cu care noi venim sunt cu totul inutile femeii care – ar trebui să vedeți cum argumentează: parcă se transformă din nou ȋn vulvă… Creierul ȋi coboară pentru a se fixa de niște imagini pe care, uneori, le ține furate de la cȃte cineva… Bărbatul trebuie să ofere din sine două identități, să ofere una femeii și mai ales să nu interpună nici o imagine ȋntre el și femeie, paravane pe care mulți dintre noi le construiesc și lasă femeia să se piardă acolo… Fără bucuria unor ghemuri de imagini, femeia se pierde și face singurul lucru care ȋi iese din suflet: se răzbună.
           După care am ȋnțeles ca o ȋnșel pe Brigitte și că totul a ȋnceput prin răzbunarea mea ȋmpotriva copiilor de beton. Cȃnd pentru prima dată cartea a izbȃndit, o carte, ȋmpotriva iubirii. Cȃnd am ieșit din ȋnchisoarea tuturor lucrurilor idioate, debile, demente cu care ne naștem cu toții și care ne consumă, acesta e marele adevăr al pierderii noastre. După ce iubim o femeie, camera se golește, ne simțim singuri și cu totul izolați, nu mai vrem nimic și lucrurile sunt consumate, pȃnă și cea mai mică bucată de stofă ne epuizează imaginația, rămȃnem ȋn urmă, răsturnați ȋn pat, transpirați, ca un deșeu de ȋmbrățișări și umori, așteptȃnd. Nu mai putem crede că ar mai fi ceva peste această iubire și pustiul, abandonul, delăsarea se succed cu entuziasmul carnal pȃnă cȃnd uităm de ce am venit și ne e dat să murim cu o tăcere necunoscută care ne sfășie pieptul. Căci nu mȃncați din pomul cunoașterii. A fost o ȋnchisoare care a crescut laolaltă cu mine pentru ca mai apoi s-o spulber cu totul și descopăr că o ȋnșel pe Brigitte. Că nu simt nici o urmă de afecțiune pentru ea și că din această cauză toată lumea m-a părăsit, aproape nimeni nu mai vrea să vorbească cu mine. Uneori cȃte cineva mă ȋntreabă ȋn șoaptă ȋn timpul unei discuții mai serioase, ȋntrerupȃnd: Ești singur? Nu… Nu sunt singur. Dar cu cine să-i spun că sunt? Cȃnd ȋntrebarea nu ajunge la această nigeriană de catifea și mofturi. Dincolo de ea nu aș ȋncepe nici un răspuns.
           Cum m-am oprit cu o mȃnă pe frunte și mi-am spus: totul se rupea ȋn jur. Și: Nu știu. Un nu știu organic. Nu mai aveam viață. Murisem ȋn jur. Am privit prin suspiciunea tuturor. Căci am avut coșmarul că ȋi văd dar și ei mă văd așa cum sunt și eram făcut doar din decizii proaste, nebunești, din reacții idioate și debile de care fugisem cum aș fi părăsit o cameră de beton și ȋn care nu mai vroiam să intru. Ȋn acest refuz se ascundea și toată tristețea ultimilor ani căci nu ȋmi dădusem voie să trăiesc cu adevărat. De frica acelor impulsuri care mă vor fixa spontan de o bucată de materie și voi uita iarăși de mine. Scheletul greșelilor mele, hȃde, oarbe, felul ȋn care mă ascundeam de mine și de lume acum se ridicase transparent ca o statuie ȋn piața publică și toți stăteau mirați și ȋngrijorați ȋn jurul acelei structuri aburinde…. Trecuse momentul fericit cȃnd am realizat că știu totul, eram o epavă și totul se demolase ȋn mine, nu numai drumul erorilor mele dar și senzațiile corpului. Cum nu mai eram sigur de absolut nimic, nici măcar că mă voi mișca. Un Nu Știu ȋn care toate se prăbușiseră și le vedeam cum pluteau fără sprijin, scoase din neantul vieții mele cu argumente mincinoase, absurde, era doar o mișcare de apărare și o minciună pe care mi-o șopteam ȋn ureche și totul era atȃt de absurd și de rău că nu mai puteam continua așa. Poate că așa arătă acum o tristețe post coitum, o formă ușoară de catatonie.

          Știam ȋn secret că scriu o carte. Dar nu o scriam. Ce tragedie. Ȋn jur toată lumea se bucura. Și eu? Eu scriu o carte. Am ȋnceput să plȃng. De ce tocmai eu? Am vrut deodată să fiu singur și m-am apărat iubind două femei deodată, să nu dispar ȋn vreuna din nou… Și iarăși nu am scris. Pentru ce? Și am ȋnțeles că trebuia să visez de acum cu ochii deschiși. Căci ȋn prilejurile lumii se joacă chiar trecutul meu, și totul va deveni Amsterdam după cum va trebui să renunț la această țară pentru totdeauna. Nu voi mai ajunge ȋn Olanda niciodată. Ea va purta doar imaginile ȋn care mă voi regăsi ori mă voi pierde – căci de ce nu m-aș pierde printre adevăruri ca și printre iluzii?
           Am ieșit pe balcon și ȋn jurul lacului din spate cȃțiva olandezi făceau alei, probabil că vroiau să ajungă la gradinița care e așezată cam izolat, pe o peninsulă și ȋncojurată de ape și de pescăruși, pare o casă ȋn care nu locuiește nimeni. Brigitte vine și ea, ȋnfășurată ȋntr-un prosop și se rezeamă de pieptul meu ȋntrebȃdu-mă ce fac oamenii aceia.
      – Alei. Ȋn timp ce africanii voștrii fac dragoste și dorm primind asistență socială, cinci olandezi fac alei. Am trecut chiar, nu mai știu unde, pe lȃngă un monument ȋnchinat unuia care bătuse exemplar pietrele aleilor. Alei pe care nu stă apa. Pentru că ȋn mlaștină o alee e ceva salvator, după cum fiecare piatră are o altă culoare, aleea e o formă de artă monumentală, ȋncerc să-i explic dar Brigitte nu are timp. Ȋmi reproșează că mă ȋmbolnăvesc de cuvinte și vorbesc lucruri care nu au sens.
      – Trebuie să-mi răspunzi doar atȃt: Alei.
      – Dar alei vezi și tu că fac.
      – Acum te ȋmbraci și mergem la sor-mea că e ziua ei. De data asta chiar mergem.
      – Știi ceva? Trebuia să-mi spui doar atȃt: sora mea…

****************

          Sora mea….iei ciuperca. Și apoi aștepți și aștepți și ea nu mai vine. Nu poți să faci nimic altceva căci te va surprinde pumnul ciupercii ȋn mers, ești ca ȋntr-o sală de faianță așteptȃnd să iasă alții de la WC. Dar iată un omuleț făcut din cărămizi galbene, subțiri, el poartă șapcă neagră și cărămizile din care e făcut, puse cap la cap ȋn lungime, filiforme, ȋi dau un aspect geometric așa cum sunt omuleții prin desenele mexicanilor, un Giacometti bolivian. Ȋn dreapta au ȋnceput să curgă tapiserii cu cercuri și desene. După care din două trenuri care se urcau amȃndouă, șerpuite ȋntr-un ceas de perete.
      – Dacă e pe așa, jumătate din tren nu e real.
           Zăceam de parcă organele mele ar fi fost scȃnduri legate cu sfori și care pluteau pe un val, zbuciumate la ȋntȃmplare. De fapt, nu aș mai ieși din mine, nici un pas: numai ape.
      – Auzi mă, tu știi că sunt știrb, că dintele apasă pe buză.
           Ca și cum vorbind m-ar fi putut auzi cineva, pronunțam cuvintele nu ȋn singurătate ci pe un ton demonstrativ ceea ce demonstrează că ȋn cuvintele mele stau locurile goale ale publicului. Acum v-am descoperit pe voi, ȋn intonațiile acestea, căci nu vorbeam cu mine și am mai văzut ȋn acest lucru de ce aș scrie ȋn genere, e pronunția aceasta din vocea sugrumată, ȋngropată ȋn lucruri debile, instincte primare, demente, deliruri, paroxisme, acolo nu mai pot vorbi cu mine și vorbesc cu voi.
           Am mai văzut acel omuleț prin visele mele provocate, mai ieri stătea ȋn niște imense văgăuni verzi, privea ȋn sus de pe niște stȃnci, izolat, la pereții de scară planetară a acelui spațiu ȋnchis. Și avea pălărie. Am ȋnceput să-i dau brȃnciuri. Și apoi am simțit un ochi umed și mi-am spus neutru, ca pregătindu-mă pentru penibilul acestui delir: Voi plȃnge.

          Sȃntem ierburi??? Am descoperit că dormim, nu putem scăpa acestui delir zilnic și omul rațional stă și așteaptă pe loc. Uitați-mă eu sunt omul rațional dar ierburile astea, reptilele, pleacă ȋn fiecare zi ȋn ȋntuneric, se ȋnvȃrt ca niște bancuri de pești ȋn zona de umbră a unui recif și apoi revin. Sunt pastorul. Și nu le pot ȋntreba nimic. După care am ȋnțeles fragmentele de muzică, de fapt, personajul care cȃntă, starea lui. De pildă cel care bătea cu fruntea ȋn ușă și din cȃnd ȋn cȃnd scotea niște zgomote guturale de girafă.

          Dacă ai graba de a te scufunda ȋn delir vezi dintr-o dată ritmurile din care ești făcut, cum se schimbă temperaturile și cum distilezi substanțe cu molcomul plantei, indiferent la fulgurația cuvintelor, gȃndurilor, isteriei locale. Uriașii, am văzut uriașii cȃntȃnd.

          Tipul ăla cu vocea mai pițigăiată știe că biciuiește lumea așa, dintr-o parte. Știi, el se mulțumea cu acea poziție a lui. Mergea cu noi de altfel. Și zgomotul gutural al unei ființe care se golește de ecouri. Dacă n-o să ȋnceapă nimic, poate că nu am cum să duc cutia ȋnapoi. Ȋn acest caz nu ciuperca e de vină, nu vrea mintea să coboare și nu pot spune asta.

          Mă legănam. Dar nu e cine știe ce.

          Ȋncerc să cunosc ceva dacă ȋmi ȋnchipui că și altcineva poate cunoaște acel lucru. Altfel le las… Așa cu chipul lui “criminal… criminal…” – din cȃntec dar poate că formația nu știe acest personaj (ori da?). Ce contează, ei sunt acel personaj. Și de aici plecȃnd ȋl fixez cu gȃndul, să-l cunosc.

          Mă așteptam din partea lui, ȋl văd acum, nu e un personaj: e un artificiu. Ȋși lasă vocea cȃteva note mai jos. Și ziarele acelea ȋn pod, sub fereastră ȋn tavan etc. Sunt ca niște pȃnze mari, terifiante, și care cad la pămȃnt și cȃnd vȃrful lor ating pămȃntul fac un zgomot scurt de pasăre: pia… pia… pia…

            O să mă lovesc de colțul mesei și o să cad ȋn transa cu acea durere pe care o voi simți și voi delira cu acea durere. N-ar trebui să mi se ȋntample asta.
           Parcă alerg ȋn pat. Unde m-oi duce?
           IATĂ CIUPERCA! Și ciuperca a venit ca un palmier posomorȃt, plouat. (mă minte că e palmier)

          AM văzut amfiteatrele de piatră. Apoi am defocalizat ochii, puteam să o fac conștient, ȋi puteam mișca independent unul de altul. Au apărut simplu structurile acelor tablouri de Picasso. Așa făcea! Se uita chiorȃș și copia ce vedea acolo.

          Și apoi pădurile fosforescente ca și cum ȋn locul frunzelor ar avea fotoni multicolori. Sunt păduri ȋn lumină. Pe care noi nu le mai vedem. Codrii luminii prin care trecem ziua.

          Una dintre cele mai valoroase ȋnțelepciuni ȋmi părea să nu ȋnțeleg ori să ȋnțeleg pentru o clipă pentru ca mai apoi să uit și să nu mă mai ȋngrijorez. Această detașare mi se părea supraomenească. Și am descoperit că scriu cum scriam ȋn urmă cu vreo cinsprezece ani, literele au aceeași formă de atunci.

          Perna se făcuse ca un arc sub cap și cȃnd s-a destins, n-am mai putut gȃndi. Trebuia să o fac arc și să-mi pun capul ca ȋntr-o catapultă. După care gȃndurile porneau.

          Ei știau. I-am văzut ȋn vechime. Știau că nu trebuie cunoscut nimic altceva. După ce fugim noi? Ei știau. Satul de colibe: zvonuri, luminițe, naștere, rȃsete, ca o tensiune ȋn fiecare casă: să izbucnească ȋn rȃs, ȋn delir. Ei mergeau printre stele; bătȃnd o tobă veche. (N-aș colecționa-o; căci știu acum ce e; sunetul contează sau nici sunetul, l-am adunat și am lăsat la loc toba spartă: care dă mai mult: 10.000 euro!

            Acum nu mai am capul ȋn arc. O să gȃndesc de aici. O să am numai gȃnduri de proletar. Fuck!
           Un făt ȋn pielițe albastre, străvezii. Ne simte. Cu toții vrem să ne apropiem.

          Și apoi delirul ca un șarpe care s-a rotit ȋn corpul meu și s-a repezit să se ȋnfigă ȋn imaginea din față. Nu ȋmi simțeam mȃinile, el crescuse ca o a cincea mȃnă care a apărut deodată și s-a ȋnfipt ȋn fruntea fantasmei sugȃndu-i vlaga.
           Fantasma… folosește acum fiecare prilej: zgomote, zdrențele spațiului, verticala simțirii mele, se desface cum se demototolește o hȃrtie care se ȋntinde. Dar acum, e peste tot!

          Aici ȋi salut pe cei din pușcării, suflete acelea: le știu cu gesturile aparent fără logică, răutățile lor (de fapt, nu gratuite). Gesturi pur si simplu, ca oricare altele. Marea de cretini. Rȃsetele lor, distracțiile, poate chiar un party – adică o bucurie măruntă, zilnică, de uzură…

          Și am făcut instrumente de tablă pentru fiecare zgomot pe care ȋl distingeam ȋn muzică și le privesc cum cȃntă. Hardcore.
Vreau să ies din fantasmă, nu sunt mulțumit. E o fantasmă atȃt de subțire. Fără adȃncime. Unde e abisul. Ce-ați făcut cu abisul fantasmei? Nu mi-au dat toate ciupercile! (Așa arată o tristețe de sine prin vis.) Mă regăsesc la birou ȋn mijlocul mirajului. Ia să vedem! (Oi fi eu vreun contabil etern?)

          Cȃnd ȋn suflet ȋți bate toba: de cine să ai milă. Pe cine iubești, mai ții la patrie? La tine ȋn suflet bate toba! (acolo și-au pus toba; dar să vedeți unde e chitara!)
           Am niște remușcări ȋngrozitoare că nu se adȃncște fantasma. Scuze vouă. (Dar unde sunteți voi?) Și cine sunteți?
Ce șuturi grozave (ȋn muzică)

          Am recunoscut unele lucruri din trecut. Da. Cam de pe aici pe undeva scriam. Iată și forma scrisului! Dar nu ȋnțeleg. Fără ciuperci? Se ȋntȃmplă ceva cu mine care s-a stricat, s-a defectat mai apoi?

          Cȃnd ȋl bate pe ăsta micu’…(Din muzică). Lui ȋi place. (Sau nu?)
Simt cum scade delirul. Dintr-o dată. Ca și cum cade haina de pe trupul realității și ea rămane goală ȋn fața mea! Cum a fost dintotdeauna…
Dacă ȋi spun Tampanensis poate că n-o să mă creadă așa interesant. Și ce? Tampanensis. Și dacă nu sunt ȋn fantasmă, ce contează.

          E un tren acum, ce frumos e! Unde vom merge? O locomotivă plină de fumuri mici și beculețe. Iar șinele au ritmuri grozave acolo, ȋn adȃncuri, iar ȋl bate pe ăla micu’! Săriți!
           Spaima. Am vrut să scriu săriți și am scris altceva. Și ȋl omoară cu bătaia pe ăla! Și ce-i sună la clopoței. O fi ăla micu’? Ăla micu’ din, cu clopoței. Acum ȋnțeleg de ce nu se ȋnțelege: scriu A dar pun O: amestec literele mele cu cele ȋnvățate din ivrit. Fine. Oi vedea mai apoi să citesc. Cine s-o ascunde ȋn litera O? A? Intemționam să scriu S!

          Acum ȋl bate pe ăla micu’ de ȋl omoară și ȋl las, așa obosit. Ȋl bate numai și numai de suprafață.
           Tu chiar crezi că o fi cineva după ușa aia care se zgălțȃie așa? Ce-am obosit. Și ăștia parcă sunt cu steagul!
           Ia uite vrăjitoarea cȃți dinți are, numai doi. Voi credeți că vrăjitoarele sunt ȋn lumea lor niste VIP-uri! Aiurea. Sunt niște junky pe străzi. Dar cȃnd se ȋntorc, nu ne spun. Se dau vrăjitoare.
           Fața mi-e caldă, numai vȃrful nasului e rece ca ghiața. (Și ce mai rȃde vrăjitoarea aia!) HARDCORE.
           Daca mai rȃde, o omor. HARDCORE.
           Stai așa!

           Upanișade Fă ori Upanișade Bă: ca orișice comentar care urmează acestei silabe să fie un delir, debil e adevărat. Căci era ceva lipsit de pretenții, doar fă. Și acum ȋncepeai tu. Comentarul. Trebuie să ne bucurăm de scrierile nostre, nu să ne oblige ȋn continuare…

           Ei știu că mintea mi s-a demolat acum. Ce să le explic lor. Mda. Păi… nu s-a demolat! (poate bunicilor)
           Ecourile astea! Răzbat prin pămȃnt! Ca niște metrouri. Sau nu. Comete. De ce n-am curajul cometelor? (Fantasmă de suprafață. Mi-au dat numai metrouri și a trebuit să le pun tot eu – după cum știi!)

            Ha… Ha… Ha! Sună telefonul!
            Ce-o să zic? Cum ȋl bate pe ăla micu’ acolo și a rămas lățit ȋn sȃnge?
            Ha…
           Cine-o fi? A! E Edy! Cu ăsta pot vorbi! Ha… Ha… Ha…
           Edy…. y… y… y….
           Nu e Edy. E robotul lui Edy. Edy ȋși trimite robotul. Edy… y… y…y….
           – Il bate pe ala micu’! (Poate ȋl cunoaște el)

           Acu! ăsta urlă pe romȃnește (Evident, imposibil) Imposibil, evident.
           Auzi! Ce-a strigat? Roemenia? parcă avea o voce de țigan. E un țigan acolo și mă strigă, poate are probleme, fraților!

          Doamne ce rău e ăsta cu armurile care i-au căzut ȋn falcă. El ȋl bate pe ăla micu’. Acum ȋl aud. Ăla micu’ e american.
      – I’m facking dying! I’m facking dying…!
           Și ăștia cȃntă, Dumnezeule. Și ăla plȃnge. Știi ce zice? Fuck you! I’m facking dying. Știu că voi nu auziți. (voi-voi adică).
           Nu trebuia să-mi pun radioul ăsta Hardcore. Cum ar fi fost un trip pe Bach? L-ar mai fi ciomăgit pe ăla micu’ tot timpul?
Dar mai bine așa. Cine știe. Mai bine decȃt să-i zmulgă cu dinții părul din barba lui Dumnezeu. E mai bine, nu? Două ore!
           Ta ta ram ta ra ta ram!

          Ăsta a fost un tanc sau o muscă ce s-a storcit. V-am zis eu: fantasme de doi lei. Nu ȋnțelegi nimic. Să-i ceri banii ciupercarului – și voi, librarului.
           Ce-i dă-n falcă lu’ ăla micu’.
           Uuuuu, Bitch!
           Șuturi ȋn gură!
           Șuturi ȋn gură!
           Și pielița gurii i s-a desprins, iată-mă! ȋi țin gura ȋn mȃnă și mi-o fac șapcă. Se ȋntinde.
            Ta ra ra
            Ta ra ra

            Ce criminal sunt! Oi fi ȋnvățat de undeva sau așa sunt eu? Ce o să se ȋntȃmple acum cu mine?
           U! Bitch!
           Vine iar glasul lui ăsta.
      – Astȃmpărați-l măcar pe ăsta.
           Să pună dracu’ Bach! Gata.
           Ȋi sparge creierii, creierii ăstuia. Creierii lui? I-a ȋntins ca viorile și-i calcă ȋn picioare.
           Vă place asta???

          Nu am ȋncă abjecția fantasmei mele să scriu aici Delirium, cruaute… Nu. Lasă să curgă sȃngele.
           Sȃnge!
           Și fără scuze fanteziste.
           Sȃnge!
           E sărbătoarea sȃngelui. Mielul lui Dumnezeu moare! Apucă-l de urechi!
          Ha
           Ce credeați?
           Că sunteți la teatru?
           Nu!
           Sȃnge.
           Bate-i un cui. Ȋn frunte….
           Ha…

          Doamne! Acum văd. Sunt gȃdele lui Dumnezeu.
           Doamne!
           Iartă-mă!

          Ce curg apele astea.

          Și ăia cu tobele nu se mai termină. Ȋi văd acum ȋn niște clădiri albe, ȋnalte.
           Văzusem undeva o casă care respiră, se mișcă, mănȃncă, precum un om. Unde o fi casa aia?

          Și terminați cu zebrele.

          Zac cu fantasma spre sfȃrșit și ȋn jur numai hȃrtii. Bine că le-am numerotat.
           Ăsta e un coșmar vechi! A! Ce bine! Da! Poate că are douăzeci de ani. Ȋn jur, numai hȃrtii, prin toată casa. Și nu le-am numerotat. Ce mai vrei?
           Nu! Mobilierul ăsta l-am ȋnchipuit ȋn acel scenariu de film! Ȋn anul trei. Am crezut că am intrat ȋntr-un alt vis dar acum sunt ȋn scenariul de film din anul trei.
           Vax.

           Clopoțeii. Cȃnd sună clopoțeii mă gȃndesc cu drag la Caragiale. Și el ȋi auzise. Și vă spun un secret. Caragiale a fost și personajul turmentat. Adică cetățeanul. Dracu’ să-l ia, ȋnțelegeți? Hm… Da, da, hm…
           Știu că vă scoate din minți asta. Cu hm.

          Auzi? N-oi fi numerotat toate paginile cu același număr? O – A – S. Știți treaba aia. Fuck. Și acum cine mai știe ordinea la fantasma asta. Dădusem 16 euro pe ciupercă.
           Da las! Că e bună și așa, fără ordine! Că doar e fantasmă, nimeni n-o să-și dea seama.
      – Italians squaders!
            Au venit italienii cu niște instrumente de corzi incredibile și fac un vacarm incredibil ȋn piață.
      – Bă! Să vă căcați la Roma și nu la Amsterdam!

          Pe-asta iar am surprins-o: pagina asta n-are număr!

          Ce-i dă cu ventuze ȋn cap ăluia.
           Se-se seau
           Se-se seau
           Se-se seau!
            E rupt. Dacă-l auzi cum vorbește, lumea ar zice că e o insectă dacă nu aș fi scris aici că e om. (cȃnd am scris asta a fost lȃngă mine Elena Ceaușescu) De fapt, o am tot timpul lȃngă mine.
           Știu, baba.

           M-aș culca. Dar fantasma asta nu mai trece. M-aș culca că e doar suprafața și mi-e somn. Cum ai pleca de la film. Dar mi-e că dincolo, ȋn somn, o să continue tot ea. Și apoi, n-o să-mi mai dau seama de asta. Vă dați seama, proastă cum e, dacă o las de capul ei?
Și acum, stau de veghe.
             Măcar pe unde or umbla italienii ăia și corzile?…

           Ăsta care sare ȋn călcȃie pe timpanele mele. Măi animalule! Știu că nu aude, că nu e un om, că nu e nici măcar un personaj dar mai știu și că mă pot adresa lui, așa ciuntit ȋn clipă, cum era, cu chipul plȃns, ȋn sfera lui mare și acea sferă doar o clipă. Măi! Nu mai țopăi ȋn timpane!
Hm.

            Dacă aș reuși să mai aerisesc camera asta că m-am ȋmpuțit. Fantasma strică aerul. Cum zicea Munteanu general cu un aer dizident, arătȃnd ȋn sus cu un deget complice: Pȃrț!
Pȃrțul și Partidul Comunist. Taci că acum mă simt bine ( Ȋl dau pe Ceaușescu cu tȃmpla de ciment) Ce-i mai sare ceva moale ȋn scăfȃrlie. Poate or fi creierii.
          Are? Ha
            Ȋn chestia asta moale a lui ne ținea pe toți ȋnchiși, ce o fi ȋn ea. Ce o fi ȋn ea nu știu dar știu că o dau acum de ciment și bine fac.
      – Trăiască Partidu’, băi Ceaușescu.
             Și cȃnd te gȃndești că el a murit și noi ne mai bucurăm să-l vedem cum ȋl omorȃm din nou.
             Hm.
             Ca și cu mielu’.
      – Traiască Partidu’… domnu’ de Sus. De mai…Sus de tot.
Mielu’, Doamne! Știm cu toții.
           Cȃnd? Crăciunul. Știu, nu acum!
            Popescu a zis! Tu ești vinovat! Unde-i Popescu, abia am sfȃrșit ȋncălzirea cu scăfȃrlia lui Ceaușescu. (Eu cred că ȋn Popescu nu stă nimeni. Ce ziceți?)

             Ia mai pune Bach. Să mai cȃnte ăsta, ȋi omor pe toți. Și apoi o să-mi fie rușine.

             Oi avea mȃna așa roșie pe cȃt pare? Și cȃnd o să le spunem ăstora că nu am luat ciuperca? N-o să le spunem; că iar: șocuri electrice. Păi ce… Ei cred că…
              ȋn fine…
              șocuri… ce o să pot spune.
              Pe ăla micu’ ȋl bate, știm cu toții… Asta este.

             Mie cȃnd ȋmi pun șocuri ȋmi place cum mi se zgȃlțȃie dinții. Mă uit numai la dinți. Și ei ȋmi pun șocuri. Și lor le place, că ȋi văd. Pentru moment, uită de metodă, doctorate, psihanaliză, contraargumente etc, simt clipa, ca și mine. Și se uită și ei la dinți. Cum clănțăne. Ce mai clănțăne. Zic ei. Eu mă uit acolo numai pentru că mă uit la ei și ei se uită acolo; altfel m-aș duce ȋnapoi ȋn cameră.
E drept. Mie ȋmi fac șocul. Dar lasă, ei nu știu. Poate nici nu știu. Iartă-i Doamne! Nu știu ce fac!
           Și iar șocuri! Auzi, cȃt dracu’ o fi ceasul? Oare nu trebuia să mă ȋntȃlnesc cu Edy pe undeva? Dar pe unde?
            Ȋmi las capul pe mȃnă (gȃnditor)
           Osul mȃinii, ȋl simt, e subțire. Dacă se rupe mȃna asta scriu cu cealaltă.

          Iar scriu despre ceva ce n-or să fie cu toții de acord. (Dacă l-ați auzi pe ăsta cu arcușul lui ce-și trage la șipci ȋn cap cu măiestrie.)
Aș vrea să fac și treaba asta.
            Aoleo, i-a dat cu șutul chiar ȋn șale, unde oasele alea, unele peste altele, spațiul acela mic, ȋngust, pe care-l simți dimineața cȃnd te trezești căci doar așa te scoli din pat. Osul ăla, șira, chiar acolo. Și poți să pleci de acasă liniștit. Ei bine. I-a dar cu șutul chiar ȋn locul ăla.
            Hm
            De ce dracu’ oi rȃde ca un tȃmpit. Ce criminal sunt! Eu n-ar trebui să merg liber pe străzi. Să mă ȋnchidă careva, fraților! Că vă omor pe toți!
           Ha

          Ciuperca asta e narativă, e literară. Cealaltă e numai psihanaliză, nu poți s-o povestești așa. Mergi cu ea prin multe tuneluri mentale și niște ȋnțelesuri atȃrnate de munți ceva ȋngrozitor. Ce bună e asta. La pas. Nu ȋnțelegi nimic, am ajuns și cel mai mare criminal dar e mai liniștită. (Dacă ar fi Bach, as fi fost cofetar, v-o promit) Ce-o bate pe aia ȋn vintre. Acum i-au ȋncurcat mațele. Uoleo… ce a făcut cu mațele ei. Prin toată camera și se uită și ea și ei la mațe. Ce criminal sunt.
           Eu știu că sunt criminal, dacă aș ȋnceta n-aș mai fi nimic, pentru că sunt criminal. Ȋnțelegeți? Și brȃnciuri ȋn veselie. Delir de șuturi ȋn gură. Violaceu.
           După aia verde.
           Ba nu. Grun. A venit toamna… pȃrȃul curge ȋn tufișuri… (e ȋncă gura ei, știți dar țin să reamintesc). Și brȃnciuri. Cofetarul, ȋți dă tata. Ia. Și ia. Ce criminal sunt.
           Nu?
           Asta ați făcut din noi, paștele mamii voastre, e vina voastră, ia vezi unde zace scăfȃrlia ȋnsȃngerată a lui Ceaușescu, vreau s-o mai tăbăcesc cu piciorul ăsta.
           Poate că nimeni n-o să citească asta. Ce-mi pasă. Eu măcar ȋl bat pe ăsta. Mă aleg cu ceva.

          Și dacă public asta nimeni n-o să vrea să se căsătorească cu mine, ce criminal. Trebuie să iau repede ciuperci și să găsesc o soluție de ieșire de aici; dacă se ȋntrerupe acum, nu știu ce face criminalul…
           Pȃnă la urmă și la urmă, pȃnă la urmă. La urmă și la urmă. Va lua unul. Din voi… Băiețelul sau fetița din tine, tu știi… e vinovat… tu știi ce a făcut… Acolo… Acolo da… ia vino ȋncoace. Da da da… acolo… și tu vii… și vii… și vii…
      – Go fuck yourself in the hell!
            Și iar italienii. Au cimpoaie de data asta. Uită-te la ei. Și vezi. Ȋi vezi?
           Jap! Ţi-am tăiat și ție nasul.
           Ce te mai omor, că nici nu știu cum dracu tot mai ești acolo ori poate că ești lipit! A…. a! Și oricȃt te-aș omorȃ, tot acolo ești, mic. Tu mă faci criminal. Ȋți spun oficial. Ca o țață. Pleacă. Du-te dracu!
      – Go and fuck yourself in the hell!

           Acum vin. Ȋmi pare rău, nu sunt eu, e boala mea și așa mai departe. N-am fost eu. Voi știți că n-am fost eu. Și acum mă iubiți. Cum stau acum cuminte pe scaun.
           De fapt, fac un mic crachat ȋn capul tăiat al… ziceți voi. Voi ați zis, n-ați dat cu parul!
           M-am bucurat de toate crimele mele așa cum sunt ele. Ca de copiii mei. Nu-i reneg. Acum mă ȋntrebați să-i alung și poate că voi o să mă primiți ȋn rȃndul vostru din nou după care o să mă omorȃți. Pentru ele. Nu… mai bine cu ele… copilașii tatei…

          Ochii ăluia. Ȋi lăsasem pe rotocoalele aragazului, pe gurile de gaz pe care nu le foloseam. Și ȋmi fierbeam ȋntre ei ceaiul. M-ai privit o săptămȃnă, Costele. După care te-ai dus dracu’. De ce te-ai dus, Costele… De ce te-ai dus? Cu cine m-ai lasat?
           Scȃrba. Știu. Dar eu ȋmi beau ceaiul liniștit, chiar ȋn centru. Mă vedeți? (Mama voastră! – Dar mai bine lasă)

          Eu sunt un om normal, de fapt… Acum serios. Dar criminalul ăsta mă ajută să trăiesc. Să merg, să supraviețuiesc printre voi. Voi mă priviți cu răutate ȋn fiecare zi, vă puneți ȋn fața mea ȋn tramvai… Ȋnțelegeți? Credeți că eu n-am inimă?
           DAR PȂNĂ CȂND?
           PȂNĂ CȂND AM EU INIMĂ?

          Doamne ce m-am speriat. A pornit radioul de sub ciornele astea răspȃndite. Trebuia să mă trezesc la șapte. La ȋnceput, nu știam ce era ori poate vreo ciupercă se rătăcise de cȃrd și ȋncepuse să cȃnte singură. Și nu știam. Care se ridicase? Criminalul? Că și mie mi-e frică de el. Știu, eu sunt. Dar voi chiar credeți asta?

           După ce le-am spus că știu totul, le trimit fragmentele astea, criminalul. Și editorii ăștia din ziua de azi.
           Ce dracu’ gȃnd. Că nu se leagă. De unde a apărut asta?
           Vedeți? Mă mir de el dar de nenorocitul ăla nu. Ce ȋnseamnă asta.
           Și remușcări și remușcări pe capul meu.
            Cenuși. Și după care
           Dă-i cu șutu’ ȋn gură. Golanca aia din stȃnga, cu roșiile. Numai să nu mă vadă mama, că mă reneagă.
           Un șut mic, ȋn colț.
           Tac.
           Ia uite că ochii i s-au oprit și au ȋnceput să alerge roșiile prin jur. Nu-ți place fă, ce-am făcut din tine, capodoperă de artă, curva dracu, cum te legănai pe trotuar cu roșiile ca o bășinoasă.
           Și iar un șut, știu că nu mai simte nimic dar a ieșit ăla pe la balcon și trebuie să vadă și el ceva.
      – Bă! Ia uite ce-i dau lu’ asta!
           El țipă ȋngrozit dar e departe. Am văzut și-n el… reptila. Ȋn colțul gurii lui… da, știu, e departe dar am văzut-o așa cum o pot desena dacă vreți. Pentru o centimă de clipă, s-a bucurat și el. Ei bine. Pentru o centimă de suflet, s-a bucurat și ea. Aici ȋn stația asta de metrou, la dracu’! O batem pe asta. Oroare.
           Oroare, dar ce vreți, picknick?
           Dar dac’ i-o rezista burdihanul că petrecerea cu mațele e grețoasă. Și iar devin vegetarian două luni, ca data trecută, numai cartofi fierți și mazăre.

          Știți ce-ar fi frumos? Ca din ce scriu eu să reușească ei s-o găsească pe aia de anul trecut. Că eu am uitat unde am pus-o și ei sunt ȋn stare de orice, viperele. Din cuvinte… se uită bine la cuvinte, o găsesc, și ne spun tuturor.
           Ia uite unde a ascuns-o ăla pe asta!
           Și după care vine unul ȋn alb, specialistul cu brȃnciurile mele, care le montează din nou pe vȃnătăi, unul cȃte unul, să vadă care a fost mai rău. De parcă știu care a fost mai rău. Ce dracu’ se uită la aia goală ȋn beci? De asta și mie mi-e frică. Dar să nu-i spuneți. Că va trebui după aceea să-l omor.

          Ei bine. Așa trăiesc eu… V-aș invita la ceai la mine. Și o să luăm altă ciupercă. Ȋn care eu o să fiu Einstein și tu o școlăriță! Ha… Mama ta. Ia uite ce ți s-a ȋnvinețit curul de la ciupitura mea, iartă-mă.               Iartă-mă,
            Iartă-mă
           Iartă-mă…

*************

          Ȋntrerup cartea și rup biografia acelui om care ar fi vrut să vi se prezinte pentru a continua cu biografia mea. De vrăjitor.
           O astfel de carte nu poate ȋncepe decȃt cu un omagiu către cei care știu. Și pentru că ei nu atacă această lume. Această adunatură de suflete poate [indescifrabil] lor mici, ȋnguste. Laudă vouă. Că nu mȃncați lumea.
           Această carte e scrisă pentru voi. Nimeni altcineva nu o poate citi, deși e scrisă ȋn limba proastă. Ȋmi permit să vă tulbur liniștea, de acolo de unde sunteți, răspȃndiți. Ȋmi cer iertare. Și vă chem.
Mai știu că mulți n-au să recunoască această voce, ȋnfipți ȋn gȃtlejul cȃte unei victime. Ori bucurȃndu-se de vrajba și prostia a cȃte o mȃnă de suflete chinuite. De privirea voastră feroce. Pe care numai voi o știți…
           Ei bine, vă chem acum să spun povestea. Și să ȋnvățați. Să vă feriți de păcatele de moarte ale celor dintre noi. Voi știți, sunt lucruri pe care nu le ȋnțelegem. Ei bine, despre ele.
           Am văzut părinții popoarelor, drepți, cu mȃinile ȋncrucișate și cu bărbi mari, cum stau pe piscuri, cu pieptul gol. Și i-am ȋntrebat. Voi știți că i-am văzut… Ne-am pierdut unii de alții. Ȋn acest timp rece.
           Trebuie să ne recunoaștem din nou. Și să ne adunăm. Să putem din nou aduna veghea, precum ȋn urmă.
           Nu vă mai bucurați. Depărtați-vă de cușca ȋn care chinuiți. Scopul e mai mare și mai adȃnc, unde e mȃndria voastră?
            Ne sfătuim. Ȋn lacrima lunii.
            Dar mai ȋntȃi povestea. Să ȋnțelegi că văd, că știu, și dacă veți lipsi, să pricepeți că vă voi simți lipsa.
           Știu… acum sunt singur. I-am alungat unul cȃte unul. Și prieteni, și pe tata și pe mama, ca și cum nu m-ar fi făcut nimeni, am ȋncrucișat și eu mȃinile. De acolo. Și am mai ȋnțeles și toate lucrurile despre mine pe care nu le pot spune, de acolo.
           Ei bine, nici acum?

          Aș fi vrut să vă spun cum am vrut să ajung om. De oameni ne temem cu toții.
           Căci cine se poate măsura cu un om cu chipul ridicat, senin, unele dintre acele tăceri adȃnci, nepăsătoare,
            Fără să vrea să știe mai mult decȃt știe – dar trăind ȋn teritoriul furat unui zeu, dat zeului.
            E mȃndria ȋntreagă de a rămȃne pȃnă la capăt.
           Sau nu, lasă această carte să continue…

***************