Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Zile de pasaj… Pasajul Victoria, unde am ȋntâlnit o femeie pe care o iubeam demult şi mă ȋntreb dacă voi avea timp s-o cunosc şi mă ȋntreb dacă voi fi lângă ea, fata care m-a ucis şi care pleacă acum ȋn viaţă, ȋntreagă, fata ȋn jurul căreia se răsucesc trombele de furtună ridicând mii de frunzele toamnei, ca nişte bancnote ale tristeţii, fata care m-a lovit pentru că a văzut că puteam fi lovit şi care s-a bucurat de suferinţa mea, pentru că n-a ştiut şi pentru că, eu rămânând, m-a crezut nebun; dar de fapt eu iubeam; şi a rămas şi ea lângă mine, pentru că era nebună; fata care a făcut pentru mine o poveste ȋn care eu am trăit şapte ani, şi din care acum ies ȋntorcându-mă la ea, fără nici o poveste, doar eu… fata care alunecă prin viaţă ȋn tresăriri de spaimă şi care şi-a-nchipuit că a iubit-o o dată un om albastru, care era doar un băiat ce ȋnvăţase prea mult să iubească, fata care se ȋntreabă acum dacă viaţa nu poate fi decât frumoasă, fată cu drac, fata frumoasă pentru care iubirea ȋncepe acum dintr-o aşteptare tot atât de clară şi de senină, cum numai ȋn marginea pădurii poţi vedea uneori cum se ridică aştrii.

Acum, când ȋnţeleg, când rodul amar al anilor ȋmi strepezeşte gura din cuvintele de iubire, văd cum se-ncheie abia iubirea, şi cum doar acum poate să şi ȋnceapă. Ar putea doar ea să ȋnţeleagă să mă dăruie cu eu ȋnsumi, altul, să vină la mine şi să-mi vorbească ca şi cum n-aş fi, tocmai de-acela care sunt, căci ȋn confuzia acestor zile, zile de pasaj, aş vrea ceva ce este şi doar se poate-opri. Vai de acela care crede ȋn iubirea lui, căci iubirea trebuie lăsată să se nască şi să moară, vai de acela care iubeşte de dinainte de a fi, vai de acela care acceptă să se schimbe pe sine cu iubirea şi care, răsucit de suferinţă, vrea iarăşi iubirea. Omul albastru a fost un om trecut prin toate iubirile până când a venit lângă o fată care nu ştia să iubească şi el a greşit să rămână şi s-a albăstrit de suferinţa că există o femeie la care nu poate să ajungă şi n-a crezut, el ştia iubirea peste oameni; dar acea fiinţă, rătăcirea ei, avea să fie mai largă decât răbdarea oricărei ȋnţelegeri. Fata, era să-nnebunească ȋn preajma iubirii căci n-o ştia, n-o suporta iar când ȋntr-un târziu a aflat-o, lumea era deja ruptă.

De ce o mai iubeşte el pe ea? Tot din pasiunea lui pentru iubire, căci acest sentiment fierbinte va trebui să ȋnfăşoare complet femeia rătăcită, spaima ei şi s-o vindece căci el doar pentru asta trăieşte, iubirea; care trebuie să câştige totul, până la urmă, fără rest; şi curajul unei astfel de iubiri doar el ȋl are după cum doar el poate-ndura tristeţea-ntreagă-a-acestei credinţe.

Antonia, de tine se va strânge acest ȋnger până când ȋţi va salva sufletul din muşcătura iadului pentru că este ȋngerul tău şi eu nu pot face nimic ȋmpotriva ȋngerului tău din mine, el va zbura deasupra spaimelor tale şi va simţi ecoul lor spart de peştera iadului şi va-mblânzi ȋn suspine şuierul de dragon al urii. Cine va şti unde am mers eu după tine, ȋmi va da tot Raiul şi inima ta căci eu vreau inima ta aşa cum tu vrei sufletul meu iar când apoi se vor uita la viaţa mea, nu vor vedea o viaţă ci doar o dâră de cenuşă.

Lipseşte doar să ştii că doar eu te iubesc. Toţi ceilalţi vor pleca de lângă tine iar unii vor fugi chiar ȋngroziţi. Toţi vor avea nostalgia ta, căci eşti mai sălbatică decât munţii. Toţi te vor iubi, dar dincolo de asta, vor rămâne cu ei. La capătul lor, nu e nimeni, şi tu ştii asta căci ȋn şirul lor cauţi acum blândul, iubirea blândă, posibilul, frumuseţea zilelor. Ea nu e iubirea, e doar dragosta, amorul iar amorul se poate cumpăra la colţul străzii.

Vei ȋnţelege curând ȋn arca zilelor imaginea forjată a iubirii mele şi n-am făcut-o eu, e doar răbdarea firii, presurul de anateme cu care mă mai gândesc la mine, uneori, frica mea de nebunie. Crezi că n-aş putea fi uşor om şi trece mai departe pe lângă teama ta de mine şi de tine? Crezi că n-aş putea, deodată, să te uit? Aş face-o din setea cu care trăieşti, dar nu aş şti să mor, mai ȋncolo, pentru ceva, din ceva. Căci dacă e să mor, până la urmă, aş vrea să fiu cu tine-acum.

Aş vrea să ştii că nimic nu a trecut dar suferinţa a dispărut cu totul. Mă gândesc la tine ȋn clar, cu luciditatea unor alte intensităţi. Şi ȋn iubire de fapt, trebuie să ierţi ori să ierţi pentru un motiv anume. Eu nici nu pot ierta şi nici motive n-am. Voi uita poate când voi fi devenit deja altcineva, altundeva, şi când ȋntorcându-mi privirea ȋnapoi, ȋmi va apărea şi mie, oribil, omul albastru.

Sunt femei care se nasc mult mai târziu, ca tine, şi care află de iubire spre ultima parte a vieţii. Sunt femei pentru care viaţa nu are sens. Şi noua mea persoană, tăria ei, e să găsească oameni care ştiu. Restul, e ȋntâmplare. Astăzi nu mă gândesc decât la mine. Stau ȋn Pasajul Victoria şi mă adun cum aduni culorile răsturnate de pe jos. O nouă emotie mă cuprinde: voi fi! Eu ştiam să fiu mai bine decât dimineţile. Omul albastru doar a visat la tine, eu te iubesc dar te las vârstelor şi zvonurilor din care eşti făcută. Te las cum arzi fânul uscat al sperietoarei pe câmp. De ce n-ai fi-ncercat niciodată să vorbesc sincer cu tine, deschis ȋn toţi anii ăştia, să-ţi spun despre ceea ce eşti şi despre ceea ce nu eşti. Ori oi fi făcut-o? Acum ȋncă, din târziu, clipele vin ca lebedele pe apă şi răbdarea e stoarsă. Şi-am să te iau cu mine aceea care ai fi putut fi lângă mine, ca un construct halucinat de aşteptări. Noi doi nu ne-am ȋntâlnit niciodată. Iar omul albastru, tot ce a fost urât adică ȋntre noi, pentru că azi ȋl ştiu, e-acum speranţa mea pentru o nouă iubire, tot ce va fi frumos.