Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Numele meu este Radu Botta, sunt născut ȋntr-o Dumincă, 1974, Bucureşti iar ȋn 2002 am emigrat ȋn Olanda unde ar fi două feluri de oameni: ţărani şi amsterdamezi, am ales Amsterdamul. Ȋn 1999 am absolvit Facultatea de Teatru şi Film, Secţia Regie la Clasa lui Mircea Drăgan – cel cu Ȋntoarcerea Vlasinilor, Cuibul Salamandrelor, Ştefan cel Mare -, după care am ȋnfiinţat trupa de cabaret “Alhambra”, finanţată de Fundaţia Femeilor din România, trupă care s-a dezmembrat ȋnainte de primul ei spectacol; aveam tot, dansatori, soliste, Buffone era Puiu (Pavel Valeriu Dan), foarte talentat, iar Leopoldina Bălănuţă, Dumnezeu s-o ierte, ne dăduse şi scena printre repetiţiile dumneaei…; dacă rupeam gura târgului, decoruri şi trompete ne mai trebuiau, mă plimbam acum prin Bucureşti făcând lumea să râdă, cu pâine şi apă ca orice artist subţire.

Puiu (Valeriu Pavel Dan)

Ȋn PROtv am făcut o perioadă reportaje despre oameni care au avut succes (sau măcar o stare bună despre ei ȋnşişi!), emisiunea se chema “Am ȋntâlnit şi români fericiţi”, unii ȋşi mai aduc aminte, Tatulici ne spunea că noi facem docu-drame, adică o combinaţie ȋntre documentar şi punere ȋn scenă, asta am făcut. După ce a mai trecut timpul şi m-am săturat de teatru şi televiziune, de oameni care ţipă fără să ȋi doară nimic şi care râd fără motiv, am publicat sporadic articole pe teme culturale ȋn “Revista22” – trecând deci ȋn categoria celor care vorbesc degeaba. Continui să scriu şi visez despre Bucureşti, oraş care e mai ȋntins decât Brazilia dacă ştii să-i spargi nucile iar dacă incluzi şi Buftea din vremea lui Fister, când se plimba pe mijlocul străzii ȋn costum de cowboy şi cu o sabie mare pe umăr, un sas din Transilvania, cascador, pe care vroiau ţiganii să-l omoare – eventual -, şi să-i fure herghelia – cai mai frumoşi decât actorii dacă iei aminte la ei ȋn filmele noastre istorice, Bucureştiul e cam toată America, cu azteci cu tot, ȋn stare pură.

Prima mea pasiune – după ce am terminat să plâng şi să fac pe mine -, de care ȋmi amintesc, se pare că au fost poveştile, basmele pe care mi le povesteau părinţii, vecinii, bunicii şi nu cedam ȋn ruptul capului să ȋnchid ochii iar când amorţeau ei sub tortura fabulatorie, ȋi trezeam să le povestesc versiunea corectă, bebeluş fiind aveam o stare insomniacă şi nu adormeam niciodată pe ȋntuneric, nu adormeam ȋn genere. Munca părinţilor ani la rând a fost adormirea pruncului dar nu mai vroiam să mi se cânte, vroiam naraţiune. Lumina aprinsă ȋn perete păzea să nu mă trezesc deodată ȋntr-un ȋntuneric şi mai mare dac-aş fi revenit pe pământ. Când plecam cu părinţii sau bunicii aiurea prin ţară purtam ȋntotdeauna la noi lampiţe pe care le agăţam de vreo priză noaptea; datorită acestei spaime, somnul fiind o specie de ȋntuneric ca oricare alta, am putut privi cu stupefacţie, frică, reţine şi categorisi tot felul de specii de beznă, ȋmi amintesc tunelul de la Bran, coridorul acela prin pământ, plin de lilieci, care ar fi dus ȋn castel prin intermediul unui lift medieval undeva la capătul lui. Am făcut câţiva paşi cu bunicul meu, Niţescu, până când am simţit că pereţii se mişcă, sunt de carne.

Jucăriile o să le ţin minte până voi muri – am vorbit cu ele continuu, zile şi nopţi, le voi lua cu mine ȋn mormânt. Erau mari, largi, ȋnalte, colorate şi dacă intrai ȋn cameră aveai impresia că ele se jucau ele cu mine dar nu era aşa, rinoceri gonflabili, hipopotami de pluş umflaţi cu paie, păpuşi din plastic roz cu rochiţe albe sub care te puteai ascunde, o maimuţă fară cap dar era bună şi fără, un camion ȋn care puteam să intru tot şi de care ȋmi amintesc toate amănuntele, zgârieturi, roţi, trăncănit de cuvă cu nisip, acţipilduri pe care le lipeam pe ce se găsea şi ceva tancuri teleghidate, pentru dezvoltarea agresivităţii la băieţi. Dar agresivitatea mea era nativă şi ȋmi băteam bunica, pe Ana, cu o curea (să facă zgomot să moară de frică) şi o muşcam imediat ce plecau părinţii de acasă, mai ȋndrăzneţi din fire. O găseau infricoşată, ghemuită ȋn fotoliu, după care mă luau la poceală pe mine. Verişorii sau vecinii ȋn vizită trebuiau să-mi spună şi ei poveşti, să mă ȋncerce cu somnul dupăamiaza şi acest consum oniric al zilei nu m-a părăsit nici acum. Ajuns ȋn Olanda, câteva săptămâni ȋn care nu am putut citi nimic fiind tot pe fugă, am observat că nu reuşesc să adorm dintr-o specie de insomnie de demult, ca un perete alb pe care zaci degeaba, insomnia primilor ani. Victima se stabilea de altfel pe parcurs – erau şi unele poveşti sadice, Viorica mi-a povestit numai de mese ȋntinse şi prăjituri. Când nu mai rezistam, somnul mă ȋmpuşca pe un covor sau prin bucătărie, ȋn ciorbă. Mai apoi a fost achiziţionat un pick-up din acela valiză, rusesc, care era dotat cu basme automate. După care am ȋnceput să citesc ghemuit ȋn fotoliile ȋn care ȋmi torturam bunica, şi nu am mai deranjat de atunci pe nimeni.

Despre perioada imediat următoare, un fragment din romanul “Ramura bastardă”: “Verile le petreceam ȋn deltă, la măsurători. Pentru că o iubea prea mult pe mama, să scape de navetă, tata ieşise din Marină deşi ajunsese profesor de navigaţie ȋn Academia Militară din Constanţa, preluând mai apoi Parcul de Nave de Cercetare pe Dunăre şi Marea Neagră. Locuiam uneori pe nava Chefalul ȋn Portul Tomis iar serile ieşeam cu iolele amiralilor ȋn larg, abia câteva cartoane fragile manevrate de cadeţii de la marină cu nişte sfori ȋndoielnice, nişte păpuşari nebuni ȋn luptă cu o păpuşă cât casa care le-a scăpat de sub control. Dacă sunt valuri pe mare, ȋn prova nu mai rămâne din tine decât gravitaţie ȋn stare pură, ai ȋn vene mai multă adrenalină decât sânge. Am petrecut săptămâni ȋntregi cu Hidrologul, Lipova si Sulina pe canalele deltei, printre pădurile inundate, câmpiile de stuf şi micile insule acoperite de păsări, ȋmi aduc şi acum aminte poveştile pescarilor din iernile grele când scotoceau stufărişurile să scoată pelicanii prinşi cu picioarele ȋn gheaţă, leşinaţi de foame. Seara, ȋn drum spre cherhanale, trăgeam un şir lung de bărci pescăreşti ca nişte pui de răţuşcă şi unde mai vedeai printre butoaiele mari, pe lemnele pline de sânge – cherhanalele sunt ca nişte scene de teatru, urcate pe pari -, ȋn câte o macara, un somn de trei metri, crucificat de blestemele pescarilor. Primeam peşte pe care marinarii noştri ȋi curăţau cu repeziciune făcând ciorba pescărească cu apă din Dunăre şi seara un grătar pe ostrov. Ciorba pescărească se face la două rânduri: ȋntâi se fierbe peştele mărunt, după care acesta se aruncă şi se pun ȋn zeamă bucăţile mari de peşte fără oase, gustos, după care se mai fierbe o dată.

Dacă se apropiau de noi, ştiam că ne ofereau peşte ȋn schimbul alcoolului, braconau icre negre şi uneori pe lacuri pescuiau cu dinamită pe care o detonau ȋn apă, omorând tot. Lipovenii beau orice, inclusiv alcool medicinal sau parfum şi poate doar hrănindu-se aproape exclusiv cu carne reuşesc să treacă mulţi de şaizeci de ani, până să ȋi macine ciroza. Peştele curăţat, desfăcut ȋn două ca un fluture, era pus la uscat pe punte, pe cabine, aşa că nu prea mai aveai pe unde să calci iar carnea deshidratată, uşor sărată, era teribil de gustoasă. Periodic, poliţia ne oprea să ne percheziţioneze dacă avem specii interzise, somn ȋn perioada de ȋnmulţire, nisetru, morun iar dacă zăream vreuna din vedetele cu girofar, ascundeam sacoşile sub scara unde nu căutau niciodată. Eram firesc solidar cu echipajul şi primeam ȋntotdeauna mită timona când ajungeam ȋntr-un canal mai larg. La măsurători participam lansând “Rechinul”, un tub cu nişte pârghii şi cu o falcă ce se ȋnfigea ȋn mâlul de dedesubt, mostra astfel culeasă o puneam ȋntr-un flacon pe care – cum o chema? Mona – o brunetă frumoasă punea un sticker mozolit.”

Radu Zetu

Pentru aceste momente am citit de curând cu nostagie romanul lui Ştefan Bănulescu, “Iarna bărbăţilor”, ultima parte fiind ȋnsă o ȋncifrare a regimului comunist – poate cea mai rafinată dintre cele care au sabotat din interior sistemul -, nu poate fi gustată ȋn traducere pentru că nu s-ar ȋnţelege nimic, ar fi devenit altfel un roman european de forţă. Am terminat deci Teatrul cu ochii spre literatură şi ȋn anul trei de facultate, ȋn filmul de examen ȋn care a jucat Radu Zetu rolul principal de scriitor – acum e vedetă la Teatru Mic! -, filmam ȋn fosta clădire a Ministerului Transporturilor pe care o luase ȋn administraţie tata, ȋn cabinetul ministrului unde se putea lua sunetul ȋn priză directă, având izolaţie fonică. Şi acum ce fac? mă ȋntreabă Zetu. Căci scriitorul se plimba tot filmul, nu aveam acţiune. Ce să faci, zic, stai aşa, te uiţi, şi te gândeşti. Cum să mă gândesc?! Te uiţi pe peretele ăla. Şi după ce bunii mei prieteni operatori – Claudiu Păun şi Vladimir Bulat -, au pus două ore luminile ȋn toate felurile, erau şi ei la ȋnceput, au acoperit geamurile şi am mai scos puţin votka din noi, s-a uitat şi Zetu trei minute pe perete. Zetu e un scriitor celebru, a dat şi autografe ȋn faţă la Universitate, mi-a dat şi mie un autograf… Mai juca şi Bogdan Talaşman – acum la Teatru Mic şi el -, căruia ȋn drum spre Bucureşti ȋi spuneam că expresia lui e predilectă pentru rolurile de victimă şi ȋmi tot punea ȋntrebări, ce fel de victimă. Ȋmi amintesc chiar o anecdotă a lui Zetu pe care ȋl primea Ştefan Iordache pe la masa lui la Şarpele Roşu, dar anecdota e despre Mălăiele care juca la Operetă unde sunt două scene, Mălăiele juca sus. Iese pentru câteva momente şi cere cafea. Nu mai e. Cum? Au băut-o maşiniştii. Şi unde mai e? La subsol, pe scenă e un ibric cu cafea, aşa e piesa. Aşa că Mălăiele se duce la subsol, intră ȋn scenă unde salută spectatorii, actorii ȋnlemniseră. Ȋşi toarnă cafea, salută din nou spectatorii ȋnlemniţi de plăcere şi iese. Afară, studenţii s-au ȋntâlnit şi din poveşti, unul zicea că l-a văzut şi pe Mălăiele dar celălalt ȋl contrazicea amarnic pentru că Mălăiele jucase sus, unde fusese el!

Am vrut să scriu dar am vrut să fac filozofie pură, abstractă, aproape din aceea cu cifre, ataşamentul meu faţă de filozofie e iarăşi structural, e singurul lucru care mă linişteşte, să citesc enormităţuri. Filozofia, aşa cum ştie toată lumea, e o invenţie, o poveste, dar care ȋi cuprinde pe toţi deodată ȋntr-un moment teatral de maximă intensitate, uneori sunt deja cuprinşi şi toată filozofia e să o scoţi din ei. Am ajuns la teatru pentru că ȋn fond este acelaşi lucru şi până la urmă tot filozofie s-a ales, mai cu subsoluri, dar fără facultate căci facultate oricine poate. După mai bine de două decenii de ciorne ȋmprăştiate sau arse lucrez ȋn paralel la câteva volume – acesta ar fi subiectul articolului de faţă -, pe care m-am hotărât să le public. Până să ştii ce gândeşti, ţi se ȋntâmplă, şi asta literatură se numeşte.

“Mazzel” ar fi o colecţie de eseuri despre anii bucureşteni, boema şi figurile noii generaţii pe care le-am văzut ridicându-se, schimbându-i pe cei vechi, căci lumea s-a răsturnat ȋn Bucureşti, deşi nu se cunoaşte, ea s-a schimbat cu totul. Despre aceşti tineri nimeni nu ştie ce vor şi doar ei au ȋnceput să conteze. Un cutremur abia simţit, nu al gravitaţiilor, al culorilor… Şi lumea amsterdameză, nu scapi, Amsterdamul este una dintre marile poveşti nescrise ale Europei, poate á mai mare… După care mai corectez de zor, cu degetele amorţite, aşa-numitul “Jurnal alchimic”, ultima parte a anului 2002, dinainte să fug ȋn acea toamnă către Legiunea Străină; am petecut acolo ȋntr-un training albastru doar trei săptămâni de preliminarii până s-au dumirit că lucrasem ca Journaliste şi m-au dat afară. E ȋn acest sfârşit de jurnal păţania cuptoarelor pe care le-am avut ȋn Bucureşti, când i-am spus tatei – fost parlamentar, neȋndemnat la lucruri muncitoreşti -, sub blândeţea aşezată a unei cărţulii din secolul şaisprezece – ce luminuri! -, după câteva nopţi albe – ȋn aceeaşi clădire a Ministerului Transporturilor -, că ne ȋntoarcem ȋn epoca de fier şi i-am propus să luăm cuptoare. Cum să luăm cuptoare?! L-am condus la un italian care avea un cuptor cu un polonic glisant şi i-am spus: uite, când polonicul ia aluminiul, el costă cât? 1 euro pe kilogram, când a ajuns la forma aia de robinete şi a turnat robinelete, aluminiul costă 3 euro pe kilogram. Doi euro câştig, să spunem că aurul e cinsprezece euro pe gram, din şapte mutări deci polonicul a produs un gram de aur şi cantitatea de aluminiu a rămas aceiaşi. Tata a vrut şi el cuptoare, aventura ne-a dus ȋn posesia unei fabrici, vreo trei până la capăt, şi a salvat familia pentru câţiva ani căci am trăit cu toţii din această sugestie târzie a unei sclipiri din Spendor Solis…

Primele patru cuptoare pe care le-am avut erau ceramice, montate ȋn pământ, ȋntr-un spaţiu din Combinatul Fondului Plastic

Romanul autobiografic “Malu Spart”, titlul vine de la numele unui sat de lângă Bucureşti unde avem pe deal o casă, pământul fiind rupt de apele Argeşului şi din peretele năruit curg fosile, aşteaptă un moment propice, poate o vară din nou cu veveriţele. La fel se tot amână un tom ȋncurcat, “Ramura Bastardă”, e o temă care reia la un alt nivel cele relatate ȋn jurnal, mărturisirea bunicii (Aurelia) pe patul morţii, ȋn faţa ȋntregii familii cu ochii cât cepele, cum adevăratul bunic ar fi nu Radu Botta, coborâtor din voievozi maramureşeni, de care eram mândrii pentru că această familie dăduse poate pe cel mai mare poet al secolui douăzeci, ci Prinţul Mihail Sturdza, fost Ministru de Externe ȋn Guvernul Antonescu, legionar. Bunica ȋi spunea mamei printre lacrimi, ȋn momentele când nu se mai putea mişca, ȋn Calderon 50, casă de care am aflat mai apoi că aparţinuse lui Mihail Studza, o taină pe care această femeie a ţinut-o 54 de ani, după care o ruga: “Să-l iubeşti mamă, ȋi spunea, că e aşa bun şi că e de neam mare, bogaţi, cu case, nume de străzi şi statui ȋn Bucureşti, din neam de domnitori!” De asta l-o fi iubit mama care e topită după tata orişicum. Radu Botta, cel care l-a crescut pe tata şi care mi-a dat mie numele, ar fi ştiut că tata ar fi al lui Sturdza, se pare dealtfel că cei doi se cunoscuseră. Cartea va urmări scotocirea arhivelor după semnificaţia Sturdzeştilor, după intricatele paradoxe ale extremei drepte ȋn România şi mai apoi câteva observaţii despre amurgul unei aristocraţii despre care, paradoxal, tot Emil Botta a spus cam tot ce ar fi fost de spus. Nu am contactat familia ȋn 2002, Ilie Vlad mai trăia ȋncă, pentru că nu ar fi avut rost, Mihai Sturdza e decedat din 1980, la Madrid. Urmaşii lui, după o tradiţie a Sturdzeştilor, au fost ȋncurcaţi ȋn nişte procese, tatăl, fiul, nepotul fiecare contra celuilalt pentru moştenire. Au primit cea mai ȋnsemnată restituire de pământ – egalată doar de cea a Regelui Mihai -, printre care jumătate din Muntele Ceahlău, nu ştiu dacă tot ei sau alţi Sturdzeşti au cerut şi faleza de la Constanţa. Fratele tatei, Ilie Vlad Sturdza, a decedat pe 20 septembrie, anul acesta. După spusele bunicii, se poate ca el să fi ştiut că mai are un frate, cât a ştiut, cât n-a ştiut, Dumnezeu să-l odihneacă.

Urmează ȋncă două volume de jurnal – căci de scris am scris tot, cu devoţiune, speriat, până la capăt -, şi o nuvelă despre “Pasajul Victoria” unde am iubit pentru ultima dată o fată sălbatică şi cu puteri hipnotice care mi-a mâncat şapte ani din viaţă; iar mai pe urmă, după ce voi ȋnchide acest blog, puţină teorie şi istorie cu perdelele trase. Să spun ȋntâi ce am greşit şi am sperat, despre lucruri care s-au adunat şi cam amestecat, un fragment de viaţă pe care l-am copt până când a crăpat şi a luat-o razna. După ce am trecut prin anii din urmă ȋn special, ȋmi dau seama că s-au ȋntâmplat numai pentru a le putea scrie, dar am ajuns acolo, mă ȋntreb. Sper totuşi ca ȋn cel mai scurt timp să le pot pune coperţi, cum necum, şi dacă djin-ul nebun nu mă va spânzura de vreun cârlig căci sunt vieţi, momente, locuri, ȋn care orice e posibil şi asta din ce ȋn ce mai grăbit; să trec de scandalul şi nerăbdările unui prim volum, şi să mă scutur de nerozia continuă a vieţii mele cu o strângere de mână prietenească retrăgându-mă ȋntr-un cabinet de filozofie; ȋn cazul ȋn care doriţi vreunul din aceste volume, vi le voi trimete prin curieri, căci le voi publica singur, iar ceea ce se petrece de acum ȋncolo e oarecum indiferent – sau le veţi găsi pe toatele aici, pe blog, şi pe mine spânzurat de ele…

Malu Spart