Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Cel mai mic dintre fraţii Niţeşti, al treisprezecelea, când au ȋmpărţit lotul strămoşesc, pamântul lui a fost mai spre vale, chiar sub izvoul din Măgură, nici nu a mai rămas pământ de fapt, l-a luat apa… Vasile, fratele cel mare, a plecat la Bucureşti şi a deschis cârciumă pe la Gara Filaret, şi i-a adus pe fraţi unu câte unu de la poalele Horezului ȋn capitală, şi pe Dumitru, bunicul meu, mai la urmă, dar ȋn Bucureşti au dus-o bine cu prăvălia până le-au luat-o comuniştii… şi i-au spart pe Niţeşti… Florea şi Costică se vor bate pe frontul rusesc până unde s-a dus frontul, amândoi pe un camion, după care se vor bate cu vremurile cum vor putea, Vasile va muri la Jilava, de furie, de ficat, legat că avusese cârciumă şi că se ȋmburghezise… şi sunt ȋnmormântaţi poate cu cobiliţă cu tot, stranie ironie, chiar la capul poeţilor la Bellu…

Dumitru va face şcoală şi apoi pe calapodul vechi se va impune pe oriunde se va aşeza, mic de statură dar plin până ȋn ultima moleculă de autoritate, cu ochi impertinenţi şi luând hotărâri spontan, de o cinste aiuritoare, Dumitru avea o vocaţie de organizator, i se vor da atribuţii pe care nu va putea să le refuze şi va ajunge să organizeze congresele lui Ceauşescu, ȋmi amitesc acum de el ȋnconjurat de colonei de securitate care aşteptau ca lucrurile să fie puse ȋn ordine, să pună el ultimele detalii la punct, fără să facă parte din Securitate, care ȋi făcea periodic datorită unor denunţuri de la vecini, percheziţii, Dumitru se impunea că aşa sunt oltenii, s-au născut generali.

Ori ȋmi amintesc de Dumitru seara, când rareori treceam pe la restaurantul Geamuri Multe şi unde ȋnchidea chelnerii care furau prin frigidere ori ȋi batea de-a dreptul ȋn birou, suit pe masă, ameninţănd că ȋi omoară… ce m-am speriat o dată de el, că ȋn familie era blând, un om galant chiar… Mai târziu ȋmi va spune că trebuia să scoată banii furaţi de la ei pe loc sau să-i dea la lupi… unde ar fi făcut ani grei de puşcărie. A trăit toată viaţa pentru a munci, şi ȋn ciuda vremurilor judeca oamenii după norme vechi, Dumitru a stat ȋnfipt ȋn gâtul lor cincizeci de ani, dacă ar fi avut cârciuma lui ȋmi lăsa toată Măgura moştenire!

Ȋn Slătioara natală, oamenii sunt ca acum două mii de ani, certaţi unii cu alţii, fiecare e altcumva şi nici o curte nu seamănă cu cealaltă, oltenii au stil. Străbunica vroia să-i vadă satul că se boieriseră şi fraţii veneau de la Bucureşti defilând pe străzile pe care iarna le luau lupii şi urşii la picioare, oltenii treceau ȋnsă de-acum ȋn haine de stofă…