Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

De Timotin veţi auzi. Când anume, nu ştiu, pentru că Andrei nu e dintre aceia care divulgă vreo strategie literară, culturală, biografică… Andrei e ritm. Nu te asupreşte, nu te ȋnconjoară şi se solidarizează ȋn dispută fără rezerve, nu e dintre aceia care se păstrează, care au o punctuaţie ascunsă, e exclusiv şi sincer. Andrei mai e dintre aceia care se reformulează mereu, care ascultă continuu, felul acesta foarte special de a asculta, de a nu te ȋntrerupe, de a cuprinde cu mintea ceea ce spui ȋntr-un singur gest, de a te visa aş spune – urmând unele observaţii asupra tehnicii lecturii pe care mi le-a relatat ȋn mansarda din Batiştei, unde cobora uneori câte două ore, când eram amândoi epuizaţi de lectură, căci mansarda lui era parcă cu două etaje mai sus, şi avem pe vremea aia numai un dicţionar de greacă pe care ȋl căram continuu de la doi la patru şi de la patru la doi, ȋmi amintesc acum de o discuţie ȋndelungă, Andrei stătea cum şade şi acum poate, aproape nemişcat pe scaun, până când a trebuit să-şi opereze o vână că ȋncepuseră să i se ȋnnoade vânele pe el, cu o mână dată peste rezemătoare, cum era el slab şi galben, ȋşi luase tocmai sandale – care l-au scandalizat pe Eugen – un savant ȋn sandale! – şi am vorbit despre un pitic, vreo şase ore, cred că eu ȋl inventasem, trebuia să-i demosntrez ca religia nu se studiază, se face. Şi găsisem un trol să dau pe el vina.

N-aş putea recupera acea discuţie, şi cum a apărut piticul pe fereastră, Andrei o are probabil notată pe undeva, aşa spunea. Cert e că ȋn ce mă priveşte eram ȋntr-o stare atât de epuizată, pe vremea aceia şi eu şi el nu dormeam vreo două zile pentru a recupera ȋntr-o repriză de optsprezece ore – ăsta a fost recordul lui – tot somnul şi toate cearcănele. Aveam lângă pat două rafturi lungi, ȋmi pusesem acolo toată istoria filozofiei, un tom lângă altul şi le citeam cum ȋmpuşti sticlele: ȋn ordinea ȋn care le aşezasem pe raft. După nesomn şi Hegel, nu mai ştii aşa de multe lucruri, ȋn această ȋndoială m-a prins Andrei. Şi m-a executat ca un maestru.

Andrei Timotin nu este un savant ca oricare altul, ȋnfrigurat de silogisme şi structuri, deşi poate primele ȋncercări, publicate in “Archeus”, sunt puse sub semnul structuralismului care a fost o adevărata copilărie a antropologiei şi istoriei religiilor, şȋ o copilărie a noastră ȋn general. Mai târziu Andrei se va apropia de fenomenologie, pe vremea aceea ȋncă povestea cu nesaţ de rafturile complete, zemoase ale Husserlienei, le văzuse cred la Academiei că nu erau chiar peste tot, nici acum n-or fi… el va publica chiar o traducere din Heideggger, ne aflăm pe vremea când fenomenologia era la modă, dacă vorbeai de Heidegger şi dacă mai şi ştiai să citeşti ȋn germană – mulţi ȋl maimuţăreau ȋn franceză prin facultate – şi Liiceanu era scandat când vine cu traducerea din Sein und Zeit – nici nu mai ştiu – a avut curajul să traducă sforăria metafizică a conceptelor lui Heideggger ȋn focşăneană? En fin… nu că fenomenologia nu mai e la modă dar a ajuns, aşa cum a spus Cristi Ciocan, preşedinte executiv al Societăţii de Fenomenologie, ȋn faza de totalizare…

Suntem deci ȋn mansardă. Aceea de lângă Spiru Haret, căci au fost mai multe, poate prea multe, căci poţi trăi ȋn dulap fără probleme, mai rău e când inviţi pe câte cineva la tine, cum a fost la eclipsă, eram toţi acolo, şi ȋn afară de Eugen şi Andrei mai erau două modele, două domnişoare ȋnalte, teribile şi care nu aveau nimic cu filozofia, nici filozofia cu ele, le lăsa să trăiască… aşa că Mona se urcase sus, sus de tot, acolo unde era un fel de nişa care dădea spre un geam pătrat, şi se alungise pe nişă, să vadă eclipsa, noi eram jos şi unii peste alţii, căci loc nu prea era, o ȋntrebam ce vede, căci eram ca un telescop de carne turtită care ȋntinde spre stea o domnişoară de la Cluj… Şi ea ne spunea că erau mărăcini care se rostogoleau ȋn vântul stârnit de lună, şi un ȋntuneric albastru şi apoi babele blestemând şi restul. După care am dat jos blonda şi s-a făcut lumină…

Aveam să ajungem cu domnişoarele acelea, ȋntr-o maşină la fel de ȋngustă, dar şi mai compactă decât o mansardă, – am declarat ȋn acel portbagaj către colegii de suferinţă dictonul, căci ne ȋntrebam dacă aceea e direcţia; “mergem bine dar stăm prost” lucru care se paote spune cu lejeritate despre toată tranziţia românească – deci ne ȋndreptam spre vârful muntelui, avea una dintre modele, ele, acolo o bunică ce plecase de acasă ş ne-a pus la dispoziţie cele trei ȋncăperi şi cele trei sobe, să trăim. Şi după ce am dansat şi băut, Andrei a luat o carte de basme. Era Cervantes poate? Ce să caute Cervantes ȋn casa babii? Cum povestea nu ne putea sustrage mai dulcilor şi mai adumbritelor dialoguri de noapte, avem ȋn nenorocirea mea să-mi leg soarta vreo trei zile de una dintre gingaşele domnişoare, deci Andrei s-a aşezat pe un preş colorat, zburător, parcă ȋl văd şi acum, au trecut mai bine de zece ani. Şi a ȋnceput să citească din două ȋn două rânduri, combinând aleatoriu ȋntâmplările, frazele, şi a făcut pe loc o altă poveste, cât de stranie, cât de bizară, cât de lirică, sigur că ȋn notă dadaistă, dar absurdul acelei lecturi era unul controlat, Andrei vâslea printre structuri, ȋşi arăta ȋn acel moment tehnologia prin care integrează, nici chiar Eugen nu-i putea ţine isonul ȋn aceste momente, Eugen are lucrează ȋn spatele lucrurilor, ȋn migala absolută a memoriei care se formează, Andrei are şansa străfulgerării, poate chiar o dexteritate de fizician, dealtfel diferenţa dintre ei o putem leste desprinde din aspiraţiile lor secunde, Eugen vroia să se facă dirijor, Andrei medic…

Un alt spectacol al modulărilor, al deflexiilor şi declinărilor şi similitudinilor şi confluenţelor semantice a fost dat de Andrei ȋn camera ministrului, pe vremea când clădirea aceea imensă, ameninţată de cutremur ȋncă străjuia ȋn stânga Casei Scriitorilor, ajunsese printr-un concurs de ȋmprejurări ȋn administraţia lui taică-miu şi ȋn camerele largi pe care mama le ȋmpodobise cu imenşȋ trandafiri japonezi, dădeam din când ȋn când câte o petrecere… Biroul ministrului era teribil de mare, cu uşi capitonate, comandate de ceauşeşti, să nu audă poporul ce pune la cale Partidul Muncitor, de data asta nu a mai pus la cale nimic, a fost reacţiunea ȋn persoană: Andrei cu un buzdugan pe care nu ştiu de unde ȋl căpătasem, un buzdugan din lemn masiv, mai lung de un metru, cu totul ireal, impracticabil ca instrument de luptă, căci era prea mare, prea decorativ, Andrei deci cu buzduganul fluturând, declinând şȋ ȋntorcând pe toate laturile verbul a lupta, a da, a strivi, a lovi, n-aş mai putea reproduce mănunchiul acela de verbe şi expresii care au ţinut torenţial vreo cinsprezece, douăzeci de minute, ȋn timp ce Andrei se lupta cu fantomele, lovindu-le mortal direct din dicţionar…

Trebuie să spun că eu de la Andrei am sperat neȋncetat, ca şi Eugen, el este deja un individ european, tristeţile noastre valahe, neaşezarea şi isteriile locale, nu ȋl ating ȋn nici un fel, Andrei nu ni se adresează, poate este o măsură de precauţie, poate o lipsă de solidaritate, ori poate nu vrea pur şi simplu. Găselniţa ştiinţei, tocmai pentru această dexteritate combinatorie ȋn absolut pe care o are, poate fi luată ȋn serios cu o prea mare grabă, dacă mi se permite licenţa… căci disciplina umanistă ȋncepe cu totul cu fiecare om ȋn parte. Nu mai trebuie demonstrat nimic, nimic dovedit, nimic măcar anticipat, totul trebuie creat, cred eu, sau nici măcar. Ȋn fine. Am sperat pentru că am văzut pentru prima dată o bibliotecă serioasă de folclor la Andrei, după ce ȋi văzusem rafturile cu cotoare masive, din piele, prima lui bibliotecă, din casa părinţilor, am ȋnţeles că lui ȋȋ plac cărţile şi altfel, că simpla lor prezenţă, masivă, sculpturală, ȋl hrănesc… şi acolo erau ȋncă din cărţi vechi, adunate una câte una, din bibliotecile care se măcinau prin Bucureştiul eliberat, când scările de la Universitate si gangurile de metrou şi peste tot prin nişele din acea zonă se ascunsese câte un anticar… Uneori cumpăram cu sacii, a plecat aşa Andrei o dată, ȋmi aduc aminte, de la acel anticar de pe scara de pisică ce ducea ȋn barul de sub Facultatea de Litere, cu un sac imens plin de cărţi, abia ȋl căra, era ca un fel de Moş Crăciun, cu paltonul lui negru… cred că toţi istoricii României au avut un palton ca ăla, şi Iorga vorbeşte de el, paltonul etern…

Aşa că eu stăteam ȋmpuşcat de somn lângă rafturile mele, intră Andrei, şi nu mai ştiu cum a ȋnceput, cert e că el mi-a spus că citeşte şi reuşeşte să desprindă ȋn procesul lecturii straturile onirice ȋn care se ȋnfiripă povestea, deci nu are luciditatea, acuitatea textului, nici nu o caută, ori poate ocazional o abandonează, fapt e că prin acest onirism a stabilit un fel de pariu, ascultă cu urechea la pământ, şi vorbeam de cea de a doua bibliotecă a lui Andrei, cea de folclor, nu am văzut volume mai multe şi mai groase puse unul lângă altul nici până acum… Poate doar Bernea să mai fi avut o astfel de bibliotecă de etnologie… Şi ȋntr-adevăr, cum ai putea restabili, revigora atmosfera creaţiei indo-europene, prin fărâmele prin care ne-au rămas, dacă nu visând ȋn descântecul popular, rezonând ȋn acele fragmente de poezie, o poezie pe care Andrei a adunat-o de pe tot teritoriul Indo-european, grecii, aromanii, macedonenii, iugoslavii, armenii, francii, celţii… ȋn Armenia plănuia chiar să se retraga pentru câţiva ani. Evident, a ajuns la Sorbona, nu ȋn Armenia…

Deci visul… visul ȋn care mă scufundam şi eu intoxicat cu nesomn, şi poate că frazele nu se mai legau chiar aşa cum ar fi trebuit, poate că judecăţile se rupeau ori se legau nefiresc… dar ȋn loc ca pe Andrei să-l jeneze satrea mea jalnică, descompusă, şi să plece dezgustat de căderea mea, el părea din ce ȋn ce mai interesat, chiar ȋmi atrăgea atenţia asupra unor lucruri ȋn felul ȋn care mă repetam… ori poate mă contraziceam… şi el era din ce ȋn ce mai treaz şi eu din ce ȋn ce mai răpus, până când m-am abandonat cu totul ipotezelor absurde şi a trebuit să inventez un pitic care ne vorbeşte, dispare sau ne spune ceva, că nu mai puteam face faţă de unul singur, şi Andrei a preluat fantasma si a desluşit-o şi poate că a integrat-o el undeva, ȋmi aduc aminte cât de treaz şi de interesat devenise ȋn pierderile mele, ȋn ricoşările şi graba cu care concluzionam. Ȋmi imaginez că Andrei, ca un savant feroce şi calm, ȋnalt, slab, galben şi cu obrajii rotunzi, rotunzi, şi roşii de copil cum numai Salvador Dali ar mai fi putut desena, va sta lângă noi ȋn poarta prin care ne predăm imaginarului, ȋn care cădem şi prin care visăm ori poate ne câştigam lumii subpământene ca un paznic al tuturor alunecărilor noastre fundamentale de noi şi de lume, ȋntr-o zonă ȋn care luciditatea noastră comună nu poate ajunge şi ȋn care se va desfăşura numai geniul combinator al unui savant care se va juca cu lumea, din nou…

Pentru a reprezenta planul ȋn care un astfel de savant se poate mişca, voi lua tema eshatologiei, care ȋl preocupă pe Timotin ȋn mod susţinut, eshatologia ca vibraţie nefastă a lumii, care se difuzează ori apare ȋn cele mai neobişnuite ȋmprejurări istorice şi personale – cum ar trebui definită această specie a impulsului morţii care tinde să ia lumea, să o ȋnfăşoare ca un cearceaf cu ea, si autorul astfel cuprins de un soi de delir particular, cu lumea de gât, să se arunce ȋn nimic? Ȋn rândul acestor reacţii rele nu sunt de pus numai temele largi ale sfârşitului istoriei dar şi marxismul ȋn general. Nu este o critică a ȋnfundăturilor istoriei din perspectiva tematică, a locurilor comune prin care această istorie se desfăşoară ci mai degrabă o critică a omului din perspectiva istoriei ȋn care se avântă şi condamnă repetat. Un astfel de om nu năvăleşte ȋn societate, el e recuperat ȋn moduri diferite, repetat, de către cei interesaţi să priceapă mai ȋntâi şi apoi să reacţioneze, un astfel de nucleu de oameni vor fundamenta ȋn linişte şi răbdare o nouă lume.