Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

maestrul Gheorghe Iacob

Cum adică Arta prin excelenţă?! Ȋn sensul celor două spaime. De două ori m-am pierdut cu totul ȋn privire, am avut un atac de panică ȋn ochii verzi a unei vrăjitoare, cu mulţi ani ȋn urmă, am simţit cum mi se taie voinţa cum ai stinge lumânarea, ars de focul verde al acelei bestii gingaşe. M-am aruncat cu capul ȋn pernă şi am rămas aşa vreo jumătate de oră, să mă scot din mormânt. Am ȋnţeles că ȋnainte de a crede ȋn mine, privesc. A privi e primordial. Şi că pot muri ȋn privire, că privirea bate ca o inimă şi nu ai voie să o strângi in pumn… şi o altă spaimă la Iacob, la Malu Spart, era un tablou ȋn tonalităţi albastre ȋn care degradeurile si unduirile şi ȋncolăcirea stranie, organică, mi-a arătat un trup de femeie cuprins de un fior care o roteşte şi am intrat, ȋmi amintesc şi acum ȋn acel desen ca ȋntr-o mandală, Iacob nu se sfiieşte să lucreze când sunt persoane de faţă, de fapt ar fi şi greu căci el lucrează continuu de vreo 60 de ani. Când merge cu maşina, doarme, când mănâncă, trage cu ochiul la pânze.

Apoi am reuşit să o văd, acea formă, brusc, cum ar fi ȋnceput să respire, ȋnviase. Şi era cel mai frumos lucru pe care ȋl văzusem până atunci, dar acel lucru nu ȋl consumam ȋn privire, nu ȋl puteam de altfel vedea, ȋl urmăream numai, ȋl urmam. Asta a fost de fapt tragedia momentului, că refuzam să mă desprind şi să renunţ la acea arătare albastră cu o hotărâre pe care nu o puteam controla. Şi am ȋnţeles ca va trebui să urmez acea Ariatnă până la capăt, că ceva foarte adânc şi foarte important ţine de acel drum, de acea deschidere operată ȋn albastru. Am ȋntors privirea aproape speriat către Iacob şi ȋmi amintesc şi acum ȋncordarea lui, am ȋncercat să ştiu dacă vedem acelaşi lucru. A avut şi el o tresărire, am ȋnţeles că ştie, chiar dacă ȋn acel moment vedeam lucruri diferite, stie. Ar fi fost imposibil să nu ştie, la urma urmei. Deşi ar fi existat o posibilitate, să ştim diferit şi pentru o clipă am avut senzaţia că el mă ȋntreabă pe mine ce este ceea ce vedem amândoi, că nici el nu ştie. Am simţit brusc nevoia să-i cer tabloul. Gestul i se va părea ridicol, nu mi-l va da. M-am gândit să il cumpăr, să mă dispensez de efortul de a-i explica ceva. Ce ar spune ȋnsă mama să cumpăr un tablou de la Iacob, plus că nimeni nu va pricepe gestul meu. Şi nici bani nu aveam, cum să cumperi ceva dacă nu ai bani. Am rămas ȋn faţa acelei spaime frumoase atins de aripile de ȋnger, amuţit, părăsit, şi dimineaţa am cercetat din nou pânza, aratarea ziua dormea…

Ȋntre aceste două spaime, spaima bună şi spaima rea e nu numai regimul estetic al privirii ci tot ceea ce poţi să fii sau să nu fii ȋmi ȋnchipui…

Mulţi ani şi poate dintodeauna m-am ȋntrebat ce face Iacob. El dintre noi toţi ştie să rişte o ȋntrebare până la capat fără nici o reverenţă către lumea reală, o ȋntrebare care poate rupe totul ȋntr-o clipă ȋn defileele ontologice ale interogaţiei, nu ştiu om şi nu cred că mai e vreunul ȋn această epocă care să se ȋntrebe ȋn mod total despre totul, ca şi cum ȋn actul privirii, ȋn contemplarea susţinută a culorilor, ar fi lipsit de linistea şi pajiştile evidenţei… Reculeg uneori tăcerea, nerăbdarea de a porni oriȋncotro din preajma lui şi riscul asumat ȋn totalitate către orice concluzie de oriunde ar fi apărut ea ca pe cele mai frumoase evidenţe ale unei vecinătăţi veritabile, de-a lungul anilor mă voi fi ȋntâlnit cu mulţi romancieri, istorici, sanscritologi ori filozofi ai culturii şi fiecare dintre ei se vor fi separat de mine ȋn spaţiul ȋntrebării, vor fi plecat cu ei ȋnşişi ȋn tăcerea lor. Iacob are răbdarea tăcerii comune, Iacob e singurul care rămâne până când ȋnrebarea se termină, pentru altceva, cu el numai am spus pe ascuns că suntem nemuritori, ori că vom fi. Ȋncă din momentele când nu ştiam să vorbesc a fost acolo şi nebunia ȋntrebărilor, firea lor bezmetică m-a prins pentru totdeauna. Târziu voi fi ȋnţeles cum cuvintele ȋi hrănesc privirea, ȋl fac să vadă mai adânc, ȋl ȋmplântă ȋn fire şi el poartă ochii ca doua ancori ȋn lume, ȋntr-o lume ȋn care voi fi naufragiat de atâtea ori, cu fiecare dintre ȋntrebările mele mai mici ori mai mari. Pe el ȋntrebările ȋl aduc, cum ar fi deja răspunsuri, ȋntrebările sunt sâmburii din răspunsurile ce se coc pretutindeni…

Niciodată nu mi-am ȋnchipuit să ştiu, că voi scrie textul acesta, că voi fi pus să răspund primei şi celei mai ȋntortocheate dintre ȋntâlnirile vieţii mele, de fapt nu, am ştiut că va trebui să scriu ȋntăi asta şi apoi altceva. Pentru că am lăsat ca pânzele largi, tapiseriile si marmorile lui să mă poarte fără ȋntrebări, am vorbit tot acest răstimp despre altceva! Am ştiut că mă va duce ȋn inima lucrurilor şi pentru mine Iacob e ȋncă singurul care a găsit, singurul pe care l-am urmat asa cum ȋn Tibet se dau reminiscenţele unei persoane, fără să-mi amintesc că ceea ce ştiu e al meu sau al lui căci ceea ce ştii e al nimănui… şi Iacob a ştiut dintre noi toţi să nu se mutileze pe drum, ȋn căutare, a ajuns acolo ȋntreg… Din preajma lui nu am cules numai imboldul de a fi altceva, de a mă zmulge către o lume pe care prin el o ghicisem pentru prima oară dar si proporţiile, fluorescenţa nuanţelor, lumina ȋn care ȋnnota ȋn atelierul lui ȋnalt ca un hangar de avion, prăvălit deasupra unei grădini de piersici, cu o pensulă legată de un băţ imens, ca o undiţă, acolo, ȋn lumină, Iacob a pus ȋn mine echilibrele şi ponderile care m-au putut mai apoi strecura prin râpile gândirii şi ale vieţii, am ştiut că indiferent cât de departe vrem să ajungem, se poate ajunge frumos. Iar acest lucru nu ţine de un timp sau de o ȋmprejurare, de o zodie sub care artistul se pune ȋntâmplător pentru ca Iacob a fost ȋn luptă cu timpul lui, cu tot timpul lui, din vârste, din epocă, din noi, ceilalţi.

- Vezi? Acum e un drac. Uite, râde. Şi acum e un om la cosit, ȋncovoiat, a căzut.

- Acum e o paparudă. Şi acum un chip transfigurat de uimire, ca o suferinţă. Sau de plăcere mai degrabă.

- Un silen cu nasul rupt de gelozia turcilor…

Din peretele rupt de Argeş se scurg ȋn apă straturile multicolore de nisip, cremene, silexuri şi oase, ca intr-o clepsidră de douăzeci de metrii iar apa repede şi ȋntortocheată mai scoate ȋn rastimpuri câte o barcă dacică ȋngropată ȋn mâl pe care o pune la mal parcă aşteptându-şi grav stăpânii şi care se fărămă şi evaporă ȋn aerul tare ȋn câteva clipe, sub dealul rupt de ape, protejat de câteva insule din cimenturi naturale, e satul iar deasupra satului un conac italienesc ȋn mijlocul unor movile de flori care ies din ierburi ca nişte cocoaşe de dromaderi şeherezadici, la picioarele prunilor stau marmori şi dintr-un crâmpei de zid se ridică un picior de cetate, o ȋncrengătură de fortificaţie din bârne de stejar sub care sunt aşezate atelierele lui Iacob iar acum e seară, greieri prin iarbă, veveriţele s-au retras in podul casei mele, de dincolo de gardul de liliac după ce mi-au jefuit cu o manie de arhivar caisul, ȋn şemineu arde o buturugă şi artistul stă rezemat pe o bancă de lemn masivă, romană, ȋn ȋntuneric şi mă ȋnvaţă să văd chipuri, oameni, răzbunări si poveşti de dragoste ȋn buturuga ce se rotea ȋn foc cum creşteau hieroglifele odinioară pe oasele de ţestoasă ale chinezilor avizi să citească viitorul. Noi ce să ȋntrebăm buturuga, nu ne interesa viitorul, era ceva mai adânc ȋn focul de la Malu Spart.