Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

“Chacune de tes lettres rencherit sur l’incomprehension et la fermeture d’esprit des precedentes, comme les femmes tu juges avec ton sexe, non avec ta pansee.” Antonin Artaund, Le Pese-Nerfs

Poţi scrie ȋnmugurit de gândul unei revoluţii, ca Marx, cum se apleca gârbov deasupra mesei de scris să omoare pe cineva, sau ȋmbibat de lecitină, nicotină, lăţit de psilocibină, ţuguiat ȋn DMT ca un piroman care intră ȋntr-un cocon de mătase să iasă cu ultima suflare fluturele albastru al gândului din el, după moarte. Ori simplu după. Ȋţi poţi ȋnfige un cuţit ȋn ţeastă şi scrie, ca Artaud. Poţi scrie să restabileşti ordinea, cum baţi din picioare de frig, iarna, să nu ȋngheţi, ori pentru că eşti obligat, că nu eşti bun de nimic şi scrii, cum ai fi căzut ȋntr-o groapă. Te poţi abţine să scrii, clipă de clipă, până când un plâns adânc ȋn tine te stoarce pe un mosor de măcinat oasele. Dacă nu realizezi nimic prin scris, ai toate poziţiile, acum dintr-un bar englezesc pe Elandgracht pot scrie englezeşte, pe o cămilă scriu cămileşte, scriu din loc, nu din mine. Ȋmi place muza sângeroasă a lui Marx, din acea postură mentală scoţi ce-i mai bun. Aş da un ochi, o mână şi trei dinţi să mai cred că voi schimba ceva. Scrisul şi sfinţii au ieşit din calendar.

Cea mai seducătoare dintre dintre revoluţiile pe care le-aş dori e revoluţia plantelor, cu toţii să amuţim, să ne mineralizăm. Voltaire e un mizerabil, să scrii ȋmpotriva lucrurilor pe care ȋn altă viaţă ȋmi imaginez că le-aş considera sacre, mai degrabă aş scrie ȋn favoarea lor, mai degrabă ar scrie ele ȋn favoarea mea. Mai frumos e să scrii ȋn lumina unei femei, ca o lampă. Sunt femei care strălucesc direct pe hârtie aşa cum sunt unele care dau direct ȋn peliculă. Femeile-hârtie au profunzime, dacă ȋnchizi ochii, le vezi doar lumina, nu mai ştii cum arată. Femeile-peliculă sunt femei care trăiesc ȋn cele mai diminuate cute ale gestului, pe care le poţi vedea continuu, care se privesc şi ele neȋncetat. Fără trup s-ar stinge precum o lumânare. Se iubesc mai fără scăpare decât le-ai putea iubi tu, le poţi avea doar privind ȋmpreună, sunt peisaje, uneori un ȋntreg climat. O femeie din aceasta poate fi ȋntr-o zi de primăvară mai bogată ȋn gesturi şi expresii decăt toate colecţiile de artă modernă ale muzeului Luvru. Când e modernă.

Scriu pentru că ȋmi place, nu scriu să placă ce scriu, când nu iese, dacă ȋmi place, nu contează ca n-a ieşit, eu scriu ȋn continuare. Când sunt rău, pleznit, descompus ori când sunt altcineva, ȋmi place să scriu, nu aştept. Scriu fără să ştiu, fără să cer nimic, odinioară scriam cum ȋntinzi mâna să te sculptezi ȋn aer, ieşeam pe stradă ȋntr-o armură, mă plimbam printre oameni pe care ȋi scriam, fiecare cuvânt pe hârtie era o certitudine, acum nu. Mai ştiu că ceea ce scriu nu contează, sunt salvat, deci scriu orice. Scrisul nu e o faptă. Am ȋnsă perioade când textul ȋşi iese din matcă şi se revarsă pe masă ca ceasurile lui Dali. Nu mai sunt scriitor deşi demult am fost, inconstanţa mea şi schimbările de macaz sunt pentru că nu pot strânge, recunoaşte şi condamna textul la a se produce ȋn defavoarea lucrurilor care ȋl germinează, nu-l mai pot trăda cu mine ȋnsumi. Nu pot scrie decât din mendrele unor lucruri care ele ȋnsele ar trebui să existe ȋmpotriva scriiturii, nu scriu cu un text pe care să-l ştiu şi nu ştiu textul care se scrie, ȋl ating doar din afară, mai cred că de voi intra din nou ȋn acel foc, ma voi pierde din nou. Mă ȋncălzesc la focul scriiturii, nu mai cred, ştiu că textul e un animal care ucide, ştiu că se poate trăi ȋn foc, mai ştiu şi ce anume se poate spune de acolo, sunt ȋnsă mai degrabă o fiinţă ȋnceată, polară.

Lucrurile au o natură textuală care nu se doreşte ȋnregistrată ca atare, scăpând continuu, lucrurile mor unul câte unul ȋn text, dacă le-ai păstra ȋnsă ȋn viaţă, le-ai ne-scrie? Să renunţi la a scrie lucrurile care nu ştii unde duc pentru lucruri care nu vor muri niciodată, abandonul acesta e un act biologic, textul meu m-ar căsăpi, ar folosi orice ȋmpotriva mea, fiecare om are un animal textual, totemic undeva ȋntr-o cavernă, ȋn adâncuri, al meu e un carnasier, ȋl las să doarmă. Până la urmă, tot ce nu scrii, vezi mai bine. Micile povestiri pe care le produc nu sunt decât un recul ȋmpuţinat al unui text pe care ȋl recunosc şi-l ȋmpuşc caligrafiat prin gesturi, culori, temperaturi, textul deschide câteodată această germinaţie, alteori o urmează schiopătând. Aş prefera să scriu ȋntotdeauna ceva ce se petrece, ce s-a petrecut deja, de aceea mă şi pot abţine, când nu intervii ȋn fabula mistică e mai bine; să laşi lumea să facă, să nu vii decât pe urmă.

Scrii când nu ştii, când nu mai poţi să nu mai ştii. Sunt ȋnsă intervale, pasarele, poduri, trapeze ale fiinţei ȋn care pot trăi fără text, tocmai pentru că aceste respiraţii adânci seamănă cu textul, ȋl imită, au fluorescenţa semantică a cuvintelor nepronunţate. Mă regăsesc fără să insist. Femeia este fără ȋndoială, ȋn concentraţia manifestărilor, chemărilor ei, sinonimă chemării textului. Uneori, dincolo de limita ingenuităţii şi a ferocităţii, femeia devine text, este text, ori este riscul lui. Ȋn acel moment, opreşte-te pe marginea prăpastiei şi ridică ochii spre cer. Zeii sunt geloşi pe tine.

Sigur că printre femei sunt unele surprinse că sunt femei. Care imaginându-se că lumea le stă la picioare pentru că s-au nimerit cu mai multe găuri ȋn ele se rostogolesc zi şi noapte prin şerpii visurilor vane, foamei, raptului, cu gura ȋnsângerată de curaj se ȋntorc ȋn fiecare seară dezamăgite că nu au putut fura, jefui şi pângări mai adânc pe cei cu speranţe ȋntregi şi cu banii ȋn buzunare… sunt femei ȋntuneric, cu degete lungi, cu pielea albă, cu glezne subţiri şi mirosind a liliac şi Lamborghini. Ride the snake, ride the snake, To the lake, the ancient lake, baby, cânta Morison ȋnainte să moară. Femeia, când se prăvăleşte, despică lumea ȋn două ca o lamă. Cu ochii larg deschişi să ȋnghită o culoare, un sclipici, o fleică, o monedă pe jos, cu sârme prin nas, femeile ȋn bocanci tropăiesc pe porţile sufletului. Umbre, victime perpetui ȋn căutarea unor alte victime… tristeţea ȋnsăşi dând din aripioare, din antene, din şi din. Nu le poţi ȋmbrânci din rictus, nu le poţi privi fără ca ele să simtă, nu le poţi numi fără ca să fi pronunţat dinainte răspunsul, nu le poţi gândi fără ca ele să fi reprodus deja ceea ce vezi şi să se fi ascuns mai departe, mai adânc, ştiu tot ce poţi şti tu despre ele şi această ştiinţă te face, te ȋnlocuieşte. Trăiesc ȋn gândirea ta ca un cerc logic, ca o perspectivă ȋntoarsă. Atât de galvanizată este ȋntâlnirea, simplul schimb de substanţă cu o astfel de nimfetă scoasă din fagurele de coşmar al nopţii că ore ȋntregi poţi umbla năuc pe străzi pentru a te scutura de ştreangul insidios al sugestiilor ei. O astfel de femeie e ca un text religios, nu o poţi atinge fără să crezi ȋn ea, nu poţi crede ȋn ea fără să ştii ȋn acelaşi timp că nu e adevărată.

Sunt femei ce moştenesc păcatele mamelor, anatomia ofuscat şugubită de la cuconetul prin care s-au ȋnvârtit ȋn miros de lapte şi muci, gesturile lor vagi sunt săvârşite ȋn trupurile altor vremuri, demult, ce se petrece este doar ecoul ȋntârziat, interzis, al unei vieţi despre care ea ȋnsăşi nu ştie nimic. A fost trimisă să trăiască ȋn locul altora. Priveşti prin ea ca printr-o prismă culorile de latrină ale vechilor armate, corturile şi curvetul roman, serile toride ale Egiptului, mutilările Africii Centrale, zgaibele chiorâşe ale şoricimii. Confortul acela, felul de a te aşeza pe scaun, de a-şi aranja câte un lucru ȋn poşetă, de a alerga, dezlânat, răzbat ca nişte ecouri ȋn cala veche a unei epave, e aceeaşi tăcere subterană, umedă, acelaşi rumeguş mental. Vanităţile buzelor sepia, setea din nări, ochii ȋncărcaţi de cerneală neagră, fruntea ascunsă sub vopsea, rămân ȋn priponul unei vârste undeva dincoace de primele ruperi şi separări din care suntem făcuţi, prin care ne desfacem să ne pierdem, să ne găsim, să trăim, să dispărem, vor ieşi pururi uluite din casă că sunt libere, că pot avea sex ȋn faţa primăriei.

Ele ştiu că nu au dreptul la libertate, ştiu din geană, ca un ultim cârlionţ kantian ȋntr-un efort al tuturor resurselor logice care spune pe ȋnfundate: excuse… Nodul negru al sprâncenelor vreunui tată autoritar o va fi pustiit, un ochi de păr ce o priveşte cu ură, nu poţi să fii canalie dacă nu ai privire din asta ȋn ceafă. Sunt femei anarhice, ȋn luptă cu orice urmă de putere, de dreptate, de adevăr. Te vor ucide ca pe o muscă de perete, ȋşi vor agăţa prin dormitoarele roze, acoperite gros de toamna dantelelor şi a lui tedy-bear, ȋşi vor aranja pe coapsă scalpul tău rupt sub castan, pe drum de seară, la pat, cu ochii verzi, de treflă. Nu le ȋntreba niciodată ce vor, nu vor nimic, ȋşi ȋnchipuie.

Când se trezesc ȋn capul scării singure, deşi nu ştiu, nu bănuiesc, nu pot momi singurătatea, să ȋnveţe ceva şi să răzbească, nu se pot alipi, rămân necontaminate, plutesc lipsite de aderentă până şi pentru aerul pe care ȋl respiră, emoţiile le traversează carnea fără să ajungă nicăieri, fără să se precizeze ȋn timp, tot ceea ce trăiesc e deja memorie sau ȋmbâcsit ȋn confuzia oamenilor, bărbaţilor, parfumurilor prin care răzbesc. Pasiunea lor ultimă e ceva foarte intens şi vag, vag dar intens, vor ceva la fel cum ar vrea să-ţi spună un lucru, vor să-ţi spună un lucru cum ar vrea să-ţi dea ceva, vor să-ţi dea ceva cum ar vrea să-ţi ia totul. Dorul lor de altundeva le pliază soldăţei ȋn ritmia nocturnă a celor mai stranii şi mai chinuite dintre târâşuri, pe sub garduri, pe sub oameni, pe sub ţări. Ele iau urma zaţului de unde au ieşit, bărbaţii dezamăgiţi, acriţi şi abandonaţi ai bovarismelor de a treia vârstă, se duc la gâtul lor unde ȋşi au paharul de pământ, lângă aortă, cum ȋşi fac vrabiile cuiburile sub streaşină.

Lipsa de orizont, a muşchilor fini, lipsa mirosului căci nu au păr ȋn nas, le transformă ȋn mici eprubete dintr-o viaţă dispărută şi ireală din care au ieşit buimace. Este un document pentru o regiune geografică şi sufletească precum un os de dinozaur, o comoară pentru orice arhivar, gesturile ei gălbui ies din formolul previzibil al frazelor, egiptenii nu ȋmbălsămau astfel de femei, le considerau sacre, moarte ȋn viaţă, ştiau că se usucă singure şi că se ȋntorc, vor fi la fel când piramidele nu vor mai fi decât nisip. Dacă am avea ocazia să obţinem un om viu din Sparta, Atena ori Egiptul antic, o astfel de otravă sufletească ar trebui preferată. Ea poartă cu ea lumea toată, ca o eprubetă, numai lumea din care au ieşit. Atât, şi pe sine, ca un inel de lemn ȋn jurul zdrenţei manuscrisului. Dacă ȋnsăşi natura scrie astfel de documente, noi, oameni neştiutori, avem dreptul să scriem orice.

Ȋn dragoste sunt ruşinoase, bruşte şi geloase, au prea multe mâini şi prea puţine picioare, terorizate de amintirile pe care bărbatul le aduce, căzute ȋn frica de frumos căci orice urmă de frumos e o spaimă nouă. Cu vremea se năruiesc, atavismele sau capul greu, ȋţi cedează, pot chiar munci până ȋn ultima clipă cu o singură cârpă, toată viaţa, fericite că au scăpat de povara de a străluci. Tu să rămâi să scrii pentru o viaţă pentru care ea nu mai are nici o ȋntrebare. Neveste din acelea care dispar ȋn penumbre, ȋn capoade rupte, care ȋşi fac de lucru, zac uneori ȋn aburul unui singur gând repetat ca o mantră la fereastră, se feresc de alte femei. Te pot părăsi ȋnsă dintr-un gest, dispărând cu tot ce ai ȋn casă şi cu copii cu tot, ȋntr-o noapte. Ȋn acel moment vei ȋnţelege că tu eşti de vină, ai visat că ai o viaţă pentru că aşa credeau cei din jur. Ele pot descoperi că e adevărat orice le spune oricine. Să nu recunoşti o astfel de femeie, să jinduieşti la un moment de linişte, vei muri de mai multe ori pe zi. Şi moartea, dulce, nu te va scăpa.

Femeile, ca şi bibliotecile, au romane de dragoste, cărţi de specialitate, dicţionare şi uneori, când dă norocul, au enciclopedii. Sunt şi cărţi de bucate, femeile gustative sunt cele mai bune, cele olfactive sunt resentimentare, onirice, cele acustice nu au timp pentru altceva decât pentru excelenţă, dar tu nu eşti un meşteşugar, tu eşti plin de erori, ezitant, chior de soare, cu praf sub unghii. Ce să faci tu cu o trompetă când poţi să te urci ȋn copaci?! De la femei ȋnveţi mai mult decât din literatură şi filozofie, femeile sunt mai vaste decât gândurile noastre, noi ȋn femei mai vaşti decât gândurile noastre de noi. Ȋn zonele subliminale mai suntem unii pentru alţii stăpâni absoluţi, ne place să devastăm şi schimonosim câte un suflet şi să-l ȋmpingem mai departe spre moarte pentru simpla vină de a nu fi frumos… Zona pacificată a societăţii e infimă, ne uneşte prăpădul, că suntem răi mai răbdăm să trăim, trăim pentru simplul fapt de a ne răzbuna că ne-am născut dacă nu avem duşmani personali.

Literatura ȋn raport cu zonele ȋn care ochii noştrii se strecoară nu e suficientă, nu insistăm ori textul ȋn răstălmăcirea şi aerul lui cadaveric nu vrea să acceadă ȋn zonele de clar obscur ale sentimentelor şi fascinaţiilor noastre secrete. Vrem salvarea prin literatură ca şi prin femei, dacă nu lumea, măcar noi să scăpăm şi dacă noi nu, măcar gândurile noastre, nimeni nu scrie cinstit, cu toţii iubim pentru sine. Ȋmpotrivă n-au scris decât oamenii care au vrut ȋndărătnic binele acestei lumi ȋmpotriva ei ȋnsăşi, călăii ei sunt ctitori binevoitori, scriitura purifică nepermis, aşa odinioară cuvântul a omorât filmul, filmul când era mut, ca visul, cuvântul e una din ciume, ca oricare alta. Exemplar ca un balon, câte o femeie mai face poc ȋmpuşcată de propiile cuvinte. Femeile, când nu mai au nici o soluţie, ȋţi spun ce cred, să fii acolo să auzi. Cruzimea socială are ȋnsă ȋn femeie un mit salvator, că sunt femei mai acceptăm orice de la noi ȋnşine… Nimic nu e mai rău decât să fii femeie, femeile nu ştiu, adică ştiu dar ȋţi declară acest lucru prea repede pentru a crede până la capăt. Niciodată nu vor accepta presupusul de lucarnă, aghiasma, afazia şi menstrele prin care se aciuiază la câte o bârnă kilometrică pe drumul ȋnapoi, se vor repezi să repare, să salveze, sa facă o statuie femeii eterne. Cu ochii mari deschişi la ororile, mizeriile, crimele şi ȋnşelăciunile din care e femeia făcută. Cu ochii plini de adevăr, ȋl vor respinge.

Femeile se nasc, pornesc şi mor ȋn oglindă. Ȋn teatru e de preferat să priveşti actorii, oamenii vii puşi acolo două ore pe seară să tragă sforile unei păpuşi căci povestea sau personajele sunt inutile. Aşa femeile trebuiesc ȋnţelese cum se produc din ȋntunericul simţirii lor ori din splendori, totuna. Ceea ce este deja actualizat nu-i interesant, abia ceea ce face femeia pentru a etala sau mai degrabă de ce anume, iată o problemă de gust, singura. Ca un pictor de pripas ce ȋşi leagă de membre pânzele ieşind aşa pe stradă, ele ȋntind din vârful degetelor o imagine, firimituri de vopsea, fire de păr, proteze, aur şi bureţi. Uneori o frumuseţe magică e târâtă de astfalt de către o fiinţă meschină, bătrână şi oarbă, alteori un ȋnger iese ȋn zdrenţe şi fără dinţi de după uşă… Ȋn spatele imaginii pe care ţi-o ȋntinde femeia e lucrul ȋn sine, motivele şi argumentele pentru a-şi ȋntinde gâtul spre lumină sunt interesante, căci frumuseţe au şi copacii…

Ȋnăuntrul lor, femeile nu se ştiu privite, sunt mai libere ca noi. De aceea nu au nici o disciplină, nici o măsură, nici măcar intuiţia lumii ȋn care se află. Pasiunile sunt oarbe, voinţa bolnavă, sistemul nervos poate reproduce şi prelua ecouri sensibile cu mult mai intense decât latitudinea calmă ȋn care coralul memoriei se poate forma, de aceea femeia se schimbă mereu, cu fiecare emoţie, cu fiecare adiere de vânt… Există ȋnsă o specie a inteligenţei feminine care grefează muguri de emoţie pe fiecare din tijele şi rotiţele cărămizii ale logosului, judecăţile sunt vii, arborescente şi imune la orice argument contrar iar ideile nu se prind ȋn firmamentul eteric ci se ȋnvârt ȋn mosorul trupului, vieţii acelei femei străluminate de becul gândirii. Orice deziderat politic, graniţă pe Lună sau ecuaţie chimică devin lucruri personale, nu mai poţi discuta nimic ȋn afara ei, e peste tot. E logos.

Daca dezastrul are ceva bun, e femeia… Sunt puţine femei care să se accepte pe sine, unele nu vor să ştie cum arată, altele se ştiu frumoase şi ȋnnebunesc de durerea de a fi privite, mai se ceartă cu plăcerile lor nedemne, stranii, cu imagini care simt că nu le aparţin dar care le urmează obsesiv, unele sunt ȋn conflict cu datoriile, cu mitul femeii, altele se spânzură pentru a fi născute femei şi altele, şi mai nebune, ȋnvie! Nici o femeie nu se iubeşte, chiar şi femeia perfectă vrea să fie radical altcineva. Se scuză şi linguşuşte baricadându-se ȋn suferinţe şi splendori pe care le trăieşte minuţios dar fără convingeri, se ȋmpotmoleşte ȋntre imaginile de coşmar şi fardul discret al unui travestiu, ȋn deochiul şi uşchiala făţărniciei. Se ştie pe sine anume ceea ce are puterea să gândească despre sine, nu ceea ce crede, ce e obligată să creadă. Chiar şi atât dacă am spune e destul: femeile au ȋncetat să caute adevărul, femeile vor să-l ȋntruchipeze, să-l joace, ele cred că adevărul e femeie. Prăbuşindu-ne ȋn gestica siluetelor deşănţate, chipurilor imobile cu ochii ȋnconjuraţi de creion negru şi printre aromele de lămâiţă te aflii ȋn mijlocul celei mai vechi şi mai teribile dintre ruine: jocul de măşti ȋn care dispărem aşa cum aştrii se dau peste cap ȋn noapte, ne descotorosim de datorii, redevenim animale, sărbătorim, acceptăm. La ȋnceput, femeile erau demoni, le-am primit printre noi, de ce să nu recunoaştem, ȋntr-o epocă ȋn care nimic nu mai avem sfânt…

Scriitorii ȋntâlnesc femei care au avut ambiţia să devină scriitori ele ȋnsele şi care au renunţat dar la un astfel de lucru nu poţi renunţa teafăr. Ele ȋşi cârpesc vanităţile cu viciile, stângăcia şi reproşul pe care ţi le ȋmprumută cum ar copia dintr-o suflare anatomia ideii tale, nu mai fac diferenţa ȋntre bine şi rău, nu te mai judecă, sunt obişnuite să lupte pentru cauze pierdute. Asta e frumusetea ultimă a femeii de fapt, te iartă! Vor să creadă că tu păcăleşti pe cineva scriind din spatele lumii şi ea, lumea, nu ştie. Dacă le dai această satisfaţie de budoar, rămân cu tine până la moarte şi uneori şi după. Ambiţia unei femei e totdeauna mai mare decât a unui scriitor aşa că e periculos să te surprindă renunţând la ceva. Ţin la visele tale ca la un jurământ militar depus pe câmpul de luptă, mai presus de tine. Femeile nu merg la război pentru că s-ar ucide până la ultima, ele nu ştiu să piardă şi nu ştiu să câştige. Dacă te ȋntorci din drum, le ȋnnebuneşti de durere. Şi nu atât durerea, cât surpriza. Trebuie să le dai posibilitatea să gestioneze ceea ce scrii, să scrii cum ar fi scris ele, să scrii chiar ceea ce ȋţi dictează, dar să scrii tu pentru ele. Şi trebuie să le spui pe ȋndelete semnificaţia a ceea ce faci, căci nu ştiu nimic despre tine decât ceea ce le spui la ureche. Pentru prietenele lor şi pentru rude, acum scrii, pentru cei care le-au crezut pentru un moment urâte. Iată, au ajuns literatură. Şi cum. Sunt ȋn general femei uscate, nu sunt atractive dar le poţi găsi chiorchine prin anticamera bibliotecilor, prin fundaţii umanitare, ȋngropate ȋntr-un efort administrativ, la umbra câte unei secretare de formaţie, din aceea sedusă opt ore pe zi de manichiură şi reviste de modă. Dacă le scapi de secretară, ȋşi revin, dacă le laşi acolo, se ȋmbolnăvesc şi mor.

Mai sunt ȋnsă femeile care au câte o pasiune sălbatică, integră, pentru un lucru straniu şi marginal, aceste femei sunt formidabile, ȋntru totul de preferat celorlalte, fauna marină bunăoară. Delfinii şi dansul ei ȋmbrăcată ȋn cauciuc şi cu butelia ȋn cârcă printre corali se pun de la prima ȋntâlnire ȋn mijlocul relaţiei. Faptul că te preocupi de revoluţia franceză e deja prăfos şi cumva semnul unei deficienţe sufleteşti. Ȋncepi un jurnal ȋn anticamera acestei femei care ȋţi face programul şi te poartă prin muzee şi pe insule pierdute ȋn Atlantic. Asişti la descoperiri ȋn biologie şi fizică, se ȋmpart medalii, un fel de scoici de alpaca fixate pe o bucată de lemn de plop. Nu trebuie măcar să spui despre ce scrii, nimeni nu te ȋntrebă, tu nu descoperi nimic căci nu poţi descoperi nimic ȋntr-un domeniu ȋn care totul e posibil. Trăieşti numai printre prietenii ei care sunt toţi cam tâmpiţi şi care ȋţi tolerează morga şi şepcile irlandeze dacă le asculţi poveştile. Dacă se dovedeşte că faci ȋntradevăr ceva semnificativ, dezamăgeşti pe toată lumea, nimeni nu te mai priveşte ȋn faţă, i-ai trădat. Renunţi ȋn această situaţie la necesitatea şi la rigorile de a fi scriitor, nu vei ajunge niciodată un delfin sau delfinul nu va ȋnţelege ce scrii. Se studiază polivalenţa piţigăiatului delfinilor, ȋn acea limbă scriu prietenii tăi şi iubita, sunt sute de metrii de panglici cu piţigăiat, tu şi cu sinologii tăi sunteţi nişte retrograzi. Aşa cum un doctor ştie că se pune ȋn slujba unei vieţi mai mari, mai largi, mai profunde decât un ȋmpărat, sunt femei care fac gesturi simple şi adânci, mai largi decât orice ai putea tu scrie. Taci şi scrii ca o vază uitată, ca ultimul dintre oameni.

A patra specie de femeie e cea care pune gingaş bărbatul ȋn gineceu, ȋl aşeză ȋn pleduri ca pe un nufăr rozaliu şi cu strungăreaţă, un bărbat din acela mereu roşu ȋn obraji şi cu ceafa transpirată. Aşa cum multe secole bărbatul ȋşi izola femeia undeva pe un balcon, la eraj, a venit rândul bărbatului să fie ȋnchis ȋn dormitor. Astfel de bazaconii masculine care se lasă izolaţi, care sar să tacă şi care nu mai au nici telefon, sunt ori curvari retraşi cu gene lungi şi datorii, ori băieţei care din camerele obscure cu perdele groase până ȋn podea au nimerit ȋn atmosfera parfumată, lubrică, a vreunei femei corpolente ce ȋi execută ca pe nişte viermi. Dragostea acestor cupluri e cel mai trist lucru de sub soare, să fii animal nu e la ȋndemâna prea multor oameni ȋn această epocă de paralitici, mai degrabă avem curajul să fim deştepţi decât animale, ceea ce e un nonsens, curajul e o valoare vitală, sau era, acum poţi avea curaj şi fără anatomie. Ȋn acel dormitor e numai foame de carne, pură, tremurături şi ezitări, ori un dans lent cu ochii ȋnchişi şi cu sprâncenele puţin ȋncordate. Şi viermii ştiu tantra. Delirul spurcat al acestor mutanţi, dansul lor, căci viaţa e un salon de bal şi o festivitate continuă, se pun ȋn calendarul câte unui sezon cum se ȋntind chiloţii la soare, muşchetarul ȋşi joacă numărul cu boneta-i şi cu rârâi-tul pe măsură, a la francese…

Extrema acestor femei este fericită, fiinţe care pot vorbi şi râde din tot trupul, care au o viaţă sufocantă, care se pot lipsi de tine din două gesturi şi trei cuvinte, care te uită ȋn supermarket şi pleacă singure cu maşina spre casă. Gestionează totul cu seriozitate şi ȋmplântarea ȋn fapt, ȋn dialog, ȋn viitor, ţi se pare o culme a sensibilităţii. Ameţit că femeile au creier, crezi că sunt elegante. Nicicând nu s-au văzut femei mai prezente, mai cutremurător femei. Uneori, des, acestea sunt evreice, sunt obişnuite să poarte de grijă, să conducă uneori câte o afacere prosperă, sunt mai ales obişnuite cu bărbaţi care nu sunt buni de nimic – aşa cum sunt de obicei scriitorii, ei vorbesc mereu ȋn dodii şi sunt un pic spiritualizaţi, adică ȋmpăcaţi cu sine. Dacă ai o obsesie, o urmă de iraţional nevindecabilă, le atragi fără leac. Sunt femei care cultivă bărbatul ca pe o umbră, care au o tectonică şi o aşezare mai largă decât a ta. Poţi vedea vocile care se ridică din pieptul lor semit, când le enervezi. Dar pentru că nu se enervează mai niciodată şi mai ales nu urăsc deloc, e greu să le descoperi. Sunt femeile cel mai greu de ȋnşelat şi dacă dezamăgeşti o astfel de femeie nu te mai ȋmpaci cu tine toată viaţa.

Femeile-poveste sunt foarte răspândite ȋn sudul Europei şi ȋn extrema nordică. Ȋn sud ele cheamă dragostea prin inspiraţie, prin tensionarea tuturor resorturilor sufleteşti. E un moment final, ȋn seară: dragoste sau moarte. Româncele uneori sunt frumoase dar cele care se ȋntâmplă să fie frumoase sunt cu totul inflamate, alienate, distruse. Sunt femei care se ridică ȋn aer de frumoase. Care au o poveste atât de adâncă, densă, ȋn care ȋţi pierzi capul orice ai face. Femei fără casă, fără haine şi care ȋţi recită din Baudelaire atârnate cu capul ȋn jos de o salcie. Nu poţi să scrii lângă o astfel de femeie decât despre radierea ei dulce ori ȋnconjurat, crucificat de ea. E bine să o urmezi când se arată, lăsând orice preocupare, să-ţi părăseşti viaţa ta şi să o urmezi pe a ei. Să vezi unde se duc până la urmă astfel de femei că par toate a se duce ȋntr-o direcţie anume. Frumuseţea lor e cu atât mai mare cu cât o spaimă teribilă, o dramă se ghemuieşte ȋn tăcerile lor, splendorile prin care treci sunt toate condamnate. Ȋn imersia verde a terorii, vulnerate, femeile plâng de frumos. Dacă ȋţi place durerea ei, nu te mai vindeci…

Mergi pe un astfel de text atât timp cât ştii că te mai poţi ȋntoarce ȋnapoi, că ai timp şi resurse să mergi cât mai departe, că vrei să ştii la ce temperatură se topeşte metalul sufletului devenind ceea ce vrei sau nimic, sau totul. Plecările ȋn zările acestor femei te vor duce peste pădurile de aramă, de argint şi de aur, acolo unde nu mai rămâne nimic din tine căci trebuie să aflii cum e lumea asta fără tine pentru a avea curajul să o ȋnfrunţi. Trebuie să ştii ce ar pierde lumea ȋn tine, de unde chiar, căci locurile nu au fost stabilite, din aceste femei nimic nu scapă ȋnapoi pe pământ, zborul lor e absolut. Şi aşa cum din moarte, din tristeţea trupurilor inerte agăţate de garduri şi de copaci te ȋntorci pentru a scrie către pământ cu o nouă hotărâre, căci nu mai poţi visa că eşti altcineva nepedepsit, aşa prin aceste femei te duci pâna la rădăcinile vieţii şi te ȋntorci cu o hotărâre contrară, să scrii cum ai fi toată lumea.

Ȋn nord, femeile-poveste sunt cu totul altfel, sunt oarbe. Au un acut şi sofisticat simţ al aranjamentelor, coafurilor, interioarelor, vocalelor şi au toate mintea de trei ani. Faptul că vorbesc e de mirare şi mai totdeauna inutil; când se simt obligate să spună ȋntr-adevăr ceva, le pare rău. Evaluează ȋnsă atât de adânc şi de pragmatic situaţia că ţi se par perfide, sunt foarte bune mame dar din specia celor milităroase, care ȋşi apără mai degrabă copilul punându-se ȋn faţa tunului decât să-l mângâie. Sunt femei cal, femei fără ruşine, inocente dar lipsite de orice naivitate. E inutil să le dezvălui că scrii, nu le interesează, lumea e şi aşa o poveste pentru ele, dacă cineva o scrie, nu ȋnseamnă nimic, mai degrabă e ceva negativ. Faptul că scrii te dezavantajează, pentru ele tot ce e valoros e deja manifestat. Te vor urâ pentru arta ta. Un bancher pentru o astfel de femeie e un poet…

Ȋn nord, scriitorii sunt cele mai suferinde fiinţe. La mijlocul Europei, la germani şi poate şi la olandezi nu sunt femei care să poate interesa vreun scriitor. Rar… Germancele sunt obiecte pentru sex, duritatea limbii, intensităţile misticii de fiecare zi la germani le-a luat creierul, fixându-le. Germanii sunt la fel de ȋnfocaţi ca şi africanii ȋn dragoste şi la fel ca şi ei, când scriu, e pentru că o stare de lucruri nu mai poate fi camuflată, explodează. Nu te poţi angaja de unul singur să spui ori să trăieşti ceva anume, orice. Mergi cu haita de lupi, iubeşti cu ea, mori cu ea. Olandezele, dintre cele care ar mai pricepe ceva din adâncimea culturii sunt corcite cu evreice ori franţuji prin sud, la belgieni. Sunt femei care au o foame socială ȋndărătnică aşa ȋncât sunt imune la orice profunzime sufletească ori culturală, multe sunt pierdute fără scăpare ȋn propia viaţă. Trebuie să vină ȋntâi un profet să le scape şi mai apoi poate să se ȋndrăznicească şi un om viu… sunt lipsite de maniere şi de stil, stridente ca tonalitate şi fără nici o fineţe. Uneori sunt frumoase şi complicate dar sunt mai degrabă femei de plasticieni. De asta nici nu au prea avut olandejii scriitori, ci pictori. Olandezele pot fi vizuale dar consumă pentru acelaşi efect de trei ori mai multă energie sufletească decât o franţuzoaică, au nevoie de intensitate ca să poată comunica ceva, n-au rafinament deci. Şi ȋşi bagă pantalonii ȋn cizme.

Ȋmi amintesc de o daneză, un ȋnger blond coborât din nord pe zebra vântului, cu zâmbetul păcătos şi cu ochii mari, albaştrii, albaştrii, prăbuşită ȋn limonada dimineţii, cu mâinile şi cu sânii ridicate spre cer. Femeia păcatului, una din acelea din care ardeau pe rug prin evul mediu, care nu prea vroia să vorbească, dar când mai spunea câte ceva, te gândeai trei zile la ce vroia să spună. Şi a cărei sensibilitate era aşa de zdruncinată că trebuia să o defineşti de fiecare dată când te ȋntâlneai cu ea, femei despre care nu ştii nimic. Care folosesc orice moment să se piardă pe sine, care merg oricât de departe, care nu au nici un simţ al măsurii, pe care le poţi iubi ȋmpotriva lumii ȋntregi. Sunt femei care te pot vindeca de darul de a scrie, dacă rămâi mai mult, te pierzi ȋn cântecul ei de sirenă…

Femeile din preajma literaturii şi-au investigat sentimentele şi s-au descoperit, nu au concluzii, mai degrabă nerăbdări, dar au ceva. Consumând supriza prin care suratele lor de pe la Matematici sau Medicină se mai ȋmpotmolesc, aceste literate, duhnind a literatură, sunt fiinţe terne. Ai spune, au amuţit, convinse că a fi o muză e pentru proaste. Ştiu despre emoţiile lor exact atât cât au citit, literatura ȋnsă e un joc al erorilor, ştiu şi asta. Dincolo, predate meseriilor administrative, sunt altfel de femei ce cresc fără să-şi recunoască ȋn vreun fel emoţiile, ce e trist, ce e bun, ce e fericit ȋn ele. Care produc un soi de plâns fericit, uneori isteric, alteori surpat, la fiecare ȋntâmplare, orice e deajuns să le ia minţile. “Ce-am mai plâns şi-am mai dansat!”, spun ele despre un concert… Foarte păcat că astfel de femei sunt o specie aproape dispărută. Suflete catarctice, nimic nu te poate hrăni mai spornic decât patima aceasta nebună care se revarsă ȋntr-un spasm la limita entorsei. La antipodul acestor răscruci sufleteşti sunt femeile miei care vor să fie acceptate ca oameni, care nu exagerează cu moda, cu pieptănatul, cu eleganţa, care nu le pasă cum stau pe scaun, cum mănâncă, cum vorbesc. De parcă nu ar avea nici o datorie faţă de zeiţa frumuseţii, care mai au chiloţi din adolescenţă pe care ȋi spală cu pricepere. Şi care sunt surprinse când sunt părăsite ȋn mijlocul drumului pentru că oamenii sunt răi şi egoişti, pentru că lumea e nedreaptă. Ştiau ȋnsă, sunt femei care ȋncep o relaţie ştiind cu precizie că vor fi părăsite, aşteptând, ȋntrebând când vor fi lăsate ȋn mijlocul drumului.

Dintre swampurile care ar trebui ocolite ar fi cele care au câteva colecţii de farmece, un număr redus de hocuşi pocuşi mentali şi gestici şi care plutesc la suprafaţa lor ca nişte efecte pe care le ȋnvârtesc cum se mai bâţâie câte o moară pe câmp, ieşită din balamale. Ȋn culisele acestei schelării stă de cele mai multe ori o fiinţă patetică, morarul care caută să se răzbune pe oricine şi pe orice ȋi iese ȋn drum. Nu trebuiesc subestimate, aceste femei pot fi oricât de fermecătoare şi oricât de profunde vrei să le găseşti. Faptul că sunt de fiecare dată altceva şi altcineva le ȋncurcă cu totul ȋntr-un joc de măşti cu efecte căutate, fiecare relaţie şi fiecare persoană are pe o scară numai de ea ştiută dreptul la o intimitate şi la un limbaj mai strict, mai natural sau mai direct şi la nişte gesturi mai adresate cu ea, e o femeie de tip iniţiere. E inutilă unui scriitor, numai că ȋn dragoste e turbată ca o furtună. Ai putea suporta o astfel de femeie pentru dragostea ei. Te impregnezi de prezenţa lor, te ȋncarci cu senzualitate, femeile acestea ȋnsă, iniţiere, te desprind nu ştiu prin ce vrăjitorie de trupurile altor femei, dau dependenţă. Dacă rămâi cu o astfel de femeie, după ani, vei putea crede că nu există decât o femeie pe această planetă.

Mai rele ca dracul sunt femeile din petece, la ȋnceput parcă nici n-au fost femei, au devenit printr-o serie de achiziţii, ȋnvaţând. N-au reuşit ȋnsă să achiziţioneze ce era mai important, o simţire feminină. De aceea eşti mereu ȋn conflict cu ele căci sunt geloase pe privilegiile ȋnchipuite de a fi bărbat, le place fotbalul şi berea. După o primă tinereţe mai agitată, se curăţă cu totul de pretenţia de a fi femeie pentru totdeauna şi se ȋngraşă cu o uşurinţă porcină. A fi femeie devine o funcţiune la fel de obişnuită şi de neutră cum e urinatul. Specia asta de femei nu a atras de la ȋnceputul lumii nici un artist veritabil. Dar nimeni nu a ajuns să se spânzure lângă ele, sunt femei dincolo de moarte care nu vor mai lua nici o hotărâre, care nu vor mai avea nici un gând, care nu vor mai asuma nici o emoţie.

Interesante, dacă sunt foarte tinere, sunt femeile subţiri, mai degrabă mici de statură – multe dintre cele mici de statură sunt rele dar acestea despre care vorbim acum, nu – şi care te ȋnsoţesc peste tot fără suflare, femei-ucenic le-aş numi. Au ȋntotdeauna multe prietene şi trăiesc ȋmpreună, un fel de trib feminin care te adoptă şi te hrăneşte ca pe un nenorocit ce eşti. Ȋn perioadele ȋn care te predai acestor grupuri şi nomadismului obişnuit, e bine să nu mai scrii, e de preferabil să vorbeşti, să trăieşti cât mai mult, uneori să schimbi o prietenă cu alta, rar se supără, sunt fiinţe complet comunitare. Drama şi ȋncrucişarea sunt deajuns pentru o vară pe care e preferabil să o petreci departe de casă, cât mai departe…

Dacă mergi spre treizeci de ani, ȋntâlneşti femeile strigoi, cele care se trezesc noaptea. Ziua ele sunt obşinuite, femei fără culoare, mate. Seara ȋncep să se schimbe şi noaptea consumă ȋn fugă o dramă ȋngropată adânc, de care nu sunt conştiente, se supără dacă le ȋntrebi despre adevărata lor persoană, trebuie să vă ȋnchipuiţi că sunteţi pe o altă planetă. Uneori scenariile sunt teribile de precise, eşti obligat să reacţionezi ȋntr-un anume fel, să urmezi psihoza artimetic. Pentru o noapte, sunt cele mai interesante fiinţe. Spre dimineaţă, convenţia grea a nopţii se destramă, nu le poţi ȋntâlni decât pe ȋntuneric, câteva ore. Ceea ce nu e rău, femeile sunt cronofage de felul lor. Cu ani ȋn urmă a trebuit să sar precum un cangur şchiop prin tufişurile din faţa Teatrului Naţional, ȋn noapte… Ca şi femei-prilej, sunt perfecte. Reacţioneză similar unei cărţi, au o convenţie literară, se gândesc ȋntotdeauna departe, mai departe şi mai deplasat decât se poate ȋnchipui ȋn regnul omenesc. De la o astfel de femeie poţi ȋnvăţa durerea ȋntreagă de a trăi o naraţiune, drama, neputinţa de a rezista unei poveşti care se ridică din valurile de conştiinţă, date la o parte… Ȋn dragoste sunt revoluţionare. Ştiu atât de precis unele lucruri despre tine care nu ȋţi aparţin ȋn nici un fel, că te entuziasmează tot acest suflu vital…

Dintre femeile psihanalitice, mai sunt unele de ocazie aş spune. Care experimentează cu fiecare bărbat până cât de departe pot merge cu el, unde şi cum, majoritatea bărbaţilor preferă să cedeze acestor fluturări de batistă psihanalitică şi urmează fără recurs provocarea fără să-i mai intereseze că totul e o mise-en-scene fără vreo miză reală. Faptul că pot fi acceptaţi, chiar si verbal, e deajuns. Ele stabilesc câte o legătură ca de la femeie la bărbat cu fiecare individ, ȋn general sunt femei uşoare ȋn prima tinereţe pentru ca mai apoi să sufere de lipsa sentimentelor adevărate. Drama lor se declanşează pe la treizeci şi cinci de ani când ȋşi dau seama că au pierdut totul. Să nu le ȋntâlneşti ȋn acele momente. Nu există tragedie mai mare, cu atât mai mult cu cât majoritatea acestor femei sunt destul de inteligente. Suferinţa e cu atât mai mare cu cât sunt mai abile cerebral de fapt. Ca şi prezenţă, sunt fizice, teribil de fizice şi de tensionate, această tensiune pe care o iradiază continuu seduce prin empatie, entuziasmează şi trage ȋn morişca ei tot. Ȋn dragoste sunt monstruoase, un pic bruşte, nevoile lor sunt torenţiale, exersate clipă de clipă şi cuvânt de cuvânt, le lipseşte ȋnsă ritmul. Se cred ȋntotdeauna mai frumoase decât sunt. Mai mult vorba e de ele şi plâng ȋn pat uneori, aşa ca fugi.

Unele dintre femeile ȋngereşti de frumoase nu ştiu că sunt frumoase, adică ştiu dar această ştiinţă nu le foloseşte ȋn nici un fel. Cunosc aşa o negresă ȋnaltă, subţire, cu ochii mari, negrii şi cu breton cum avea Naomi Campbell prin tinereţe. Dar Naomi avea formele pline, salutare, altfel nu l-ar fi putut ȋndura pe Mike Tyson ȋn pat, această negresă de care vorbim acum era mai subţire şi mai vulnerabilă, umbla ȋngheţată de privirile celor din jur, când intra undeva, se lăsa tăcerea. Faptul că era aşa de frumoasă era de-a dreptul penibil. Şi ea nu se integrase ȋn nici un fel printre femeile frumoase, dacă ajungea să vorbească, rareori, vedeai că funcţiona ȋncă ȋn nucleul mic al unei familii africane numeroase ȋn care se trăieşte obişnuit, neglijent, ȋn care se râde strident şi se ia seama la prostii. După un timp te obişnuiai cu ea aşa şi ocoleai faptul că era ȋngeresc de frumoasă, acceptai fetiţa aceea născută pe maidanele africane pe care o mai ghiceai uneori la câte un rid pe obraz, singura urmă, pasageră, că fusese altcineva. I-am spus să se ducă să cucerească lumea, ea nu vroia. Nu vroia să primească nimic pe care să nu-l restituie şi nu vroia să se folosească nimeni de frumuseţea ei aşa că nici ea nu se folosea de ea ȋnsăşi. Vroia să fie un om obişnuit, fără spendori, frumusetea e ȋntotdeaună un comerţ pentru mizerabili. Era paradoxul etic ȋn persoană, un sfânt cu gene de inorog…

Iarăşi dintre cele care te vor urâ pentru pasiunile tale sunt femeile cele mai profunde, femeile cu suflet, atât de sensibile şi care rezonează la fiecare mişcare, la fiecare emoţie. Sunt cele care imediat ce se apropie de tine pun la mijloc o undă adâncă de simţire, ştiu că sunt irezistibile şi de aceea nu se tem nici de cele mai frumoase din cele mai frumoase, sunt adânci şi impasibile. Ȋn dragoste sunt fulgerătoare, te poţi duce până la capătul tuturor simţirilor cu ele. Marea problemă e că orice lipsă, orice neatenţie, o resimt ca pe un eşec, ca pe o trădare. Suferă ȋn timp ce scrii pentru fiecare cuvânt pe care ȋl pui pe hârtie, ştiu că vrei să ajungi altundeva fără ele, te vor rupe şi te vor sfâşia şi te vor părăsi la cel mai mic succes prin care le dovedeşti că ai părăsit ordinul, societatea secretă a oamenilor profunzi şi simţitori, tăcuţi şi fericiţi. Te vor aştepta de-a pururi să te ȋntorci, să fii iarăşi nimeni cu ele…

Dacă oferi unei femei spirit e ca şi cum i-ai oferi bani, o strici. Ȋn special scriitorii au reflexul de a se adresa femeilor de la ȋnălţimea unor momente meditative, sunt aşa numiţii don juani de bibliotecă, sfincşi, lubrici şi cu multe cuvinte, cu ochii peste cap şi cu bretonul ȋn ochi. Cărţile pot fi fluturate ca nişte perechi de bicepşi. Problema e când femeia realizează vrăjitoria căci periodic femeile ȋşi spun ȋn sine adevărul despre noi, doar femeile ştiu adevărul despre scriitori. Dragostea obţinută cu ajutorul acestor speculaţii sufleteşti seamănă cu violul, sunt oameni care dispun de infinit mai multe sugestii decât organe, oameni care ȋşi fac din disperare un trup din hârtie. Nu lăsa niciodată femeia să aleagă din tine un personaj, să creadă că face dragoste cu o idee. Lor le place. Rămâi om, ideile sunt nefericite. La capătul celor mai abstracte săpuneli universale, ȋn voltele ȋn care gândul universal se precipită schimbând pentru câteva ore ȋnfăţişarea lumii, redevin-o cel mai obişnuit dintre oameni, orice om e mai mare ca orice idee. Ȋn istorie, ideile durează mai mult ca oamenii, ȋn viaţă e invers. Nu visa cu o femeie, zaci.

Dacă nu poţi urni o femeie ȋn sensibilitatea din care creşte, e inutil să o corupi cu idei. E de preferat ca femeia să nu ştie că scrii, din momentul ȋn care a aflat, deja nu mai e interesată de tine. Femeile călcate ȋn picioare de idei sunt femei de nerecuperat, nu mai au trup, nu mai au suflet, au devenit o specie intermediară, clandestină de traficanţi de epiderme şi săruturi. Femeile au nevoie de idei ȋn măsura ȋn care ele ȋnsele nu au o sensibilitate suficientă ori poate că senzualitatea femeii, totală, nepercepând ideea ca idee, o confundă cu un organ. Lipsite de vascularitate, aceste femei se lichefiază ȋn visul tău şi nu vei mai ştii niciodată să te ȋntorci ȋn simţuri. Simţurile salvează această lume, ideile o ȋngroapă periodic. Am avut ocazia să văd ȋntr-un salon de provincie olandeză ȋn mijlocul unor femei spiritulizate, uitate, mumifiate, un animal superb, gata să sară, cu nările deschise, cu pieptul larg, cu simţurile ȋncordate. Primarul a urcat-o cu fundul pe pian şi ea stătea acolo, sorbind şampanie şi aruncând cu pişcoturi ȋn comisari. Toate ideile, rigorile palide şi sfinţii academici se prindeau ȋn gravitatia ei sălbatică, la o distanţă de cinci metrii nimeni nu mai putea gândi ȋn preajma ei. Ȋnţelegi că animalitatea e ȋncoronarea femeii, nu spiritualul. Imaginea despre Paradis a medievalilor e corectă, paradisul e plin de animale care se sărută unele cu altele, leul cu căprioara, lupul cu oile, Francisc cu păsările.

Am ȋntâlnit, ce-i drept, multe femei care s-au oprit din drum ca şi când nu au mai vrut să facă vre-un pas. La un moment dat, pe un pod, s-au oprit, au căzut legate de o umbră. Femei care au pierit atât de brusc şi de definitiv că nici cea mai ȋnverşunată ambiţie literară nu le poate salva. Care au rămas pentru totdeauna ȋntr-o cameră, cu draperiile pe care cineva demult le-a agăţat de pervaz şi un covor şters, tocit şi curat ca lacrima pe o podea pe care iese la plimbare, ȋn fiecare seară, o broască ţestoasă care locuieşte sub pat. Femei care s-au născut ieri, care nu memorează nimic şi care nu se pot supăra, ȋntrista ori ferici pentru nimic ȋn lume. Un coşmar ȋn fapt, unul matematic, a la Chirico. N-am ştiut niciodată cum oamenii pot rezista pe marginea unei prăpastii vidul şi dupăamiezele atât de lascivi şi de ȋngropaţi ȋn sine. Femeile acestea, absente, au un fond patologic rar ȋntâlnit printre mamifere, ȋn general insectele pot trăi din câteva gesturi lente, repetate, zâmbind. Dacă pui o muzică veche, metal, de prin anii 70 şi o laşi să se joace cu broasca pe covor, ai deja un tablou, cel mai cretin tablou, tu poţi să treci ȋn bucătărie să-ţi tai ȋn bucăţi pisica, să restabileşti echilibrul ȋn univers.

Aaaa… femeia onirică, iată o colecţie ambulantă de nuvele nescrise. E palidă şi doarme câte douăsprezece ore pe zi. Trăieşte exclusiv pentru a dormi şi visa. Dacă nimereşti vreun arhetip ȋn care stă ȋnşurubată, te poţi strecura ȋn vreun episod al ei virtual şi poţi trăi şi dezvolta o poveste care ȋţi scapă, e frumos oricum ar cădea. Activitatea cerebrală nu depinde de efortul conştient ori de angajarea pentru un scop anume. Ȋn stare abandonată, creierul e mai activ şi mai frumos ca niciodată, sunt oameni care au reverii mai intense decât cei mai abstracţi dintre matematicieni sau filozofi. Să vrei să gândeşti nu e totul, asta te ȋnvaţă astfel de femei, poţi visa ca pe o meserie, ca pe o vocaţie, ca pe un blestem, poţi visa toate lucrurile pe care ȋţi propui să le gândeşti, exact aşa cum le-ai gândi, poţi visa din tot pieptul, cum ai cânta. Uneori, când te adânceşti mai mult, observi că nici gândirea nu ştii unde duce, ca şi visul de altfel. Şi dacă tot nu ştii, mai bine laşi să curgă…

Din specia femeilor onirice, sunt şi femeile traumatizate. Uneori sunt frumoase, au carnea sănătoasă dar atât… Ele nu mai ştiu drumul dintre două trupuri dar ştiu şi se reped constant la sufletul tău, de aceea trăieşti mereu ȋntr-o intimitate adâncă cu ele. Reacţionează ȋnsă surprinzător la unele gesturi, e bine să laşi aceste femei să se ducă. Vor trăi lângă tine numai drama lor, te vor confunda de mii de ori pe zi cu alticineva şi se vor speria de ȋntuneric. La urmă vor ceda şi se vor da cu capul de pereţi. Dacă ai ajuns teafăr ȋn acest punct, ciuleşte urechile, ai un subiect. Din suferinţă ȋşi aduc ca prin ceaţă aminte de ele ȋnsele. Dacă ştii să forţezi un astfel de moment, le vindeci. Numai că se petrece un alt lucru, nu mai sunt ȋn nici un fel atractive, au murit. Aţi rămas cu mâinile goale, pe marginea zilei. Trebuie să treacă ani să crească din nou cineva din acel trup ferfeliţit de spaime. Şi când va creşte, e prea târziu, frăgezimea s-a dus. Salvarea acestor femei e durerea. Unele reuşesc să iubească şi să trăiască din ȋntunericul lor.

Nubila a intrat recent prin Nabokov ȋn literatură poate ȋn nişte variante condamnabile. Sensibilitatea cutremurată, catastrofică, apologetică, radiofonică a nubilei este o esenţă tare pentru orice scriitor, sunt ȋnsă lipsit de aderenţe pentru tipul acesta zoologic, nubila. Urăsc de fapt orice formă de naivitate feminină, mi se pare indecentă. Cu o excepţie. Naivitatea patologică. Sunt cazuri rare dar am mai ȋntâlnit câte o astfel de blondă cu ochii mari, ireali, care răspundea de pe altă planetă la fiecare ȋntrebare, care se minuna de orice, care se ȋngrijora de fiecare dramă reală sau ȋnchipuită, capabilă de cele mai incredibile reacţii, ca o bombă atomică. Sunt momente pline de clasicitate, nu le poţi niciodată reproduce exact decât poate dacă le-ai ȋnregistra şi mai apoi transcrie. Dacă eşti cu o astfel de femeie, ţi se poate ȋntâmpla orice, bunăoară te poate călca maşina. Este un miracol că astfel de fiinţe supravieţuiesc, un miracol modern, până la sfârşitul secolului nouăsprezece mureau pe la vârsta de cel mult zece ani, cu indulgenţă divină…

Unele actriţe, pentru că sunt supuse travaliului sensibil continuu, se maturizează neȋncetat. Poţi trăi doar ȋn tăcere cu ele, nu ai nevoie să fii prezent, ea te inventează şi te preia dintre fantomele tale, poţi supravieţui lângă o astfel de femeie ȋntreg. Momentele de convieţuire sunt atât de intense şi de lipsite de preconcepţia vreunui context sau altul, că poţi scrie şi trăi ȋn acelaşi timp, ȋntr-o aceeaşi poveste. Aceste femei pricep cele mai fine sugestii, pot ȋncepe de oriunde fraza, tăcerea se poate lăsa oricând, sunt atât de coapte că au răbdarea şi fineţea oricăror ritmuri şi a oricăror gesturi. Apoi, mai au din vitalităţile lor nebănuite respectul bizar pentru povestea scrisă, ceea ce platicienele nu mai au decât fragmentar, rupt. Pictorii ştiu despre ei că scriitorii le sunt inferiori şi ȋn mare măsură aşa şi e cu excepţia marilor abisuri pe care le poate excava textul ȋn cele mai tragice dintre drumurile sale. Actriţele ştiu ȋnsă ca povestea nu contează, contează doar suflul ei, viaţa prin care o trăieşti, interpretarea. Şi dacă ȋi dai vreun prilej, povestea se scrie singură.

Important pentru un scriitor e să-şi apere singurătatea ȋntr-o relaţie. Femeia are mai multe posibilităţi să dispară, cel mai simplu e să devină subiect. Când e prea interesantă, relaţia se termină repede, e inutil să rămâi lângă femeile care ard repede, ele ard aşa tot timpul, cu oricine. Acestea par a avea un secret pe care ţi-l spun şi apoi le poţi lăsa să plece. Multe sunt obsedate de uşurinţa cu care pot ȋncepe o relaţie şi inabilitatea de a o continua. Mai sunt ȋnsă din acele femei care ȋşi ocupă viaţa ȋn mod conştient cu lucruri de care nu au nevoie, tipul pod-de-vechituri. O astfel de fiinţă e remarcabilă atât prin ceea ce ştie – cum de o fi ajuns acolo?! – cât şi prin ceea ce nu ştie – unde a trăit până acum?!

Femeile mai pot dispărea pentru că nu au apărut niciodată, sunt imune. Trăiesc cu tine dar nu te sesizează, rămân ȋn viaţa lor ȋnchise ermetic. Ele se mută cu totul, trebuie să le iei cu acte, să le promiţi nemurirea şi să le spui ce o să se petreacă peste douăzeci de ani. Ȋn acel moment se mută cu totul ȋn preocupările şi orarul tău ȋn care nu mai ai loc, aşa cum te-ar ȋmpinge jos de pe scaun. Dacă le părăseşti, ai surpriza să vezi că ele merg ȋnainte cu viaţa ta, fără tine de această dată. Asta te poate ȋnduioşa peste măsură. Dacă ȋţi mai face şi un plod, poţi să arunci tot ce ai scris. Şansele sunt ȋncă ȋntregi dar ai jucat şi ai pierdut. Sunteţi trei fiinţe identice pe pământ, cu două mai mult.

După cum, o femeie poate apărea puternic. Ȋntr-o astfel de relaţie, ea scrie, tu dansezi. Nu scapi. Literatura are legile ei, farmecul grav şi forţa unei astfel de relaţii sunt rare şi definitive de la prima şoaptă. E o relaţie deschisă, se poate petrece orice, cel mai grav ar fi să credem unul ȋntr-altul, să ne descoperim la capătul poveştii oameni. Un scriitor poate dezlega, doar el, pe un alt scriitor. Cine pleacă primul ȋn viaţă ca şi civil, a pierdut… Pe aceste femei le ajuţi dacă le oferi argumente să urască femeia din ele, femeia de pretutindeni. Dispreţul lor pentru femeie rămâne ȋnsă pe veci cel mai caracteristic sentiment feminin, sunt femei care ȋşi salveză ultimele urme de inteligenţă ȋn mici impulsuri misogine, ca noi acum.

Femeile, au descoperit modernii, sunt oameni, au suflet. Orice discuţie despre femei ca atare, femei, le condamnă ȋntr-un context din care au ieşit. Şi totuşi. Cred că femeile, ca şi Pământul, au straturi ȋn care poţi vedea vârstele. Cele mai vechi ard. Bunăoară africancele mai au ingenuitatea dragostei din paleolitic, ele ştiu că trebuie să facă dragoste, pe unele din europence trebuie să le reȋnveţi de fiecare dată. Apoi, carnaţia lor tare, pielea fragedă, poroasă şi naturaleţea nudului care se năzureşte de sub duş, umblă prin casă desculţe, goale, ciufulite, te vindecă definitiv de orice poftă modernă. Modernii au pulverizat femeia, nu numai instituţia ei, care era ȋntr-adevăr ceva ȋntristător pe alocuri. Ȋn cazul ȋn care vin din comunităţi cu o structură matriarhală, ai noroc, nu intră ȋn discuţii imposibile cu tine căci ȋn răstimpuri i se căşunează că eşti alb şi ea e neagră. Alba neagra. Dacă provin şi se ridică prin tot felul de autorităţi tribale pentru a ajunge undeva pe un colţ de stradă ȋn Vestul Europei, e o fiinţă deja complicată… ea nu ştie, nu cunoaşte nici o formă sentimentală de a ȋncepe o relaţie. Mai degrabă aşteaptă să fie ȋmpinse cu faţa la zid pe stradă. Nu are sentimente, pluteşte deasupra puterilor care se intersectează deasupra ei şi rezistă acestei lumi care a ȋnghiţit-o cu tot felul de farmece, resentimente şi splendori neȋnţelese. Uneori cedează, se trântesc pe jos, cu ochii ȋnchişi legănându-se continuu, bolboroseşte ceva repede, neobosit, transa aceasta spontană poate ţine câteva ore. Pe româneşte, a luat-o dracul.

Unele dintre gropile negre ale conştiinţei sunt femeile care trăiesc ȋn imaginaţie ca o formă de luciditate ce a dezertat şi s-a stabilit altundeva, ȋntr-un alt timp, ȋntr-o altfel de persoană. Orice raport cu o astfel de femeie e ineficient. Sunt cu adevărat nişte interprete totale ȋn sensul ȋn care ȋmprumută gesturi, atitudini, costumaţie, parfumuri şi chiar şi ȋntâmplări personale de la alte femei, celebre sau măcar epatant fericite. Ele cred că trăiesc altundeva şi nu le poţi ȋntâlni decât ȋn visul lor dar nu are nici un rost să călătoreşti până acolo, nu e nimic frumos. Sunt femei care ȋn mod veritabil au uitat cum arată şi cum sunt cu adevărat. Pentru că sugerează o altă persoană ȋn mod repetat, zilnic, oamenii le acceptă năravul dar le bârfesc zdravăn pe la spate. De obicei sunt singure pentru că orice bărbat le-ar spune adevărul, la ȋnghesuială. Sunt numai ȋnvelişuri exfoliate de sensibilitate la pachet, epidermă bine masată, parfumată şi nişte ochi ȋnchişi, săruri marine şi ojă stridentă. Multe dintre aceste femei nu au nevoie de dragoste ȋn sensul strict, au nevoie doar de aceste răsfăţuri de care devin dependente până la disperare. Sunt femei care au câte două sute de perechi de pantofi şi fac dragoste cu ei, pantofii de dragoste ȋn picioare, pantofii de dragoste pe tavan şi aşa mai departe.

Ȋn afara femeilor imaginate mai sunt nişte cianuri ȋn stare de libertate, pragmatismul aşa numit. Ele se mută de obicei dintr-un mediu ȋntr-altul, dintr-o ţară săracă, de pildă, după ce au răbdat ani de chinuri şi spaime continui, câte douăzeci şi patru de ore pe zi. Ca după o spălătură pe creier, ele nu mai sunt capabile de dragoste deşi pe dinafară nu le lipseşte nimic, ai zice. Se privesc ȋnsă pe sine ca pe o marfă şi ies la mezat cu ceea ce ştiau despre sine dinainte de chinul prin care au trecut. Oricâte bune intenţii ai avea, nu o poţi trezi la viaţă decât după ce uită tot. Dragostea cu astfel de femei seamănă cu violul. O altă specie de pierduţi ai soartei, bărbaţi care au ajuns la capătul aventurii lor sociale cu mâinile goale, la sfârşitul celei de a doua vârste, ies ȋn ȋntâmpinarea acestei năvale de bancheri faliţi cu un singur capital: ce au ȋn chiloţi. Urmează un simulacru ȋntre doi oameni care nu vor de fapt să se priceapă unul pe altul, dacă s-ar ȋnţelege, nu s-ar mai iubi. Uneori uitarea salvatoare vine, remarci astfel de cupluri prin faptul că tot ceea ce se petrece e efemer, are conotaţii immediate şi e o suspectă lipsă de fotografii… Nimeni nu intră ȋn detalii. Sunt ca ieşiţii din puşcării, au timidităţi şi presupuneri. De aceea e bine femeile să nu le mişti din viaţa lor, sensibilitatea de care sunt legate se poate aşa bine umple ca un burete de frumos ori poate absorbi profund o dramă. E straniu dar femeile sunt capabile de sentimente şi de dragoste doar ȋn stare perfectă, neciobite. Femeile se vând nu pentru bani dar pentru că nu mai pot altfel iubi, şi sunt mai multe decât ştie lumea.

Ceea ce cred europenii despre femeile arabilor e complet fals. Măştile care le acoperă chipul ori uneori cu totul se ȋntoarce a fi un avantaj formidabil pentru femei care pot privi fără a fi privite. Ele profită cu totul de acest exerciţiu existenţialist… femeile arabe sunt ȋndrăzneţe, au putut observa ascunse cum reacţionează bărbaţii, cum sunt alcătuite trupurile lor, cum le sunt spiritele aprinse. Dacă arabii ar fi avut minte s-ar fi acoperit pe ei şi ar fi descoperit femeile căci ȋn situaţia prezentă nu mai pot observa unde le umblă ochii la femei! Fetele, pe la paisprezecea ani, ţi se pun ȋn brate ȋn staţia de tramvai, fără prevenire… ruptura aceasta a măştilor e un subterfugiu interesant şi lipsit de orice notă negativă. Problema apare ȋn faptul că nu se tund… uneori nu se epilează şi aşa cum arabii sunt mai păroşi din fire, femeile, na, şi ele… dacă ai cu totul noroc, poţi să ȋntâlneşti direct pe sâni câteva fire de păr aşa că ştii să nu mergi mai departe… alteori de sub un văl iese o fiinţă atât de modernă şi de prezentă că ar face de ruşine o şcoală de fete din inima Londrei.

Să devii un bărbat găseşti tot ce ȋţi trebuie ȋn interior, femeia refuză să accepte ceea ce găseşte ȋn sine şi de aceea femeile sunt condamnate să privească numai ȋn afară. Ele ȋnvaţă unele de la altele să devină femei. Femeia este nu atât un organ cât o instituţie asemănătoare unei şcoli de hoţi de buzunare, misiunea lor e să fure ceva din adâncuri şi ele mai ştiu că nu sunt ȋn sine nimic… că tot ceea ce sunt e concrescut ȋn imaginaţia bărbaţilor. Că ȋnsăşi frumuseţea nu le aparţine, trebuie să o inventeze, s-o postuleze, s-o creadă. Această japcă fantomatică, femeile trebuie să provoace imaginaţia, iubirea la bărbaţi se petrece ȋn facultatea imaginativă, la femei iubirea e ceva constitutiv, ontologic. Uneori ele reuşesc printr-un meşteşug, alteori prin neatenţie sau e simplă persoana lor care iradiază subit ȋn fascinul masculin, electric. Sunt femei care trăiesc exclusiv ȋn aceast salt iluzionistic. Femei care aparţin, sunt parcă născute dintr-un gând despre ele, graba, fiorul, abandonul acestor bulgări senzuali te năuceşte, ele realcătuiesc gândirea ta despre ele şi tot ceea ce fac e să respecte milimetric previziunile şi visul tău cel mai adânc. Dacă le ȋntâlneşti aievea, te cutremuri de plăcere…

Am primit ȋntr-o noapte de vară ȋn urmă cu vreo douăzeci de ani un sărut, un sărut din vârful limbii mai aromat şi mai complicat ca toate orhideele. Sunt, trebuie să fie şi femei care aleargă ele sau nu aleargă, aşteaptă numai şi dacă nu aşteaptă, nu sunt neplăcut surprinse de literaţi. Sunt fiice de scriitori, străvezii, cu părul moale şi gâtul lung care ţi se topesc ȋn braţe.. femei născute pentru a fi fericite, crezând ȋn tine, ȋn lume şi ȋn ele ȋnsele nelimitat, ȋn cădere liberă. Recunosc, m-am speriat. De multe ori am fugit dar numai o singură dată de frumos, cotonogit de zână. Am privit-o ȋn ochii ei albaştrii ştiind că nu voi rezista, că mă voi dematerializa lângă ea. Nu ştiu ce se alege de astfel de fiinţe, foarte probabil că oameni cu promisiuni şi angajamente minore le vor culege şi le vor pune la geam stupefiaţi că trăiesc o poveste pe care nu o meritau, terorizaţi ca viaţa lor e cu mult mai frumoasă decât o aşteptau, decât o vroiau măcar. Iar ele, ele se vor ȋmpăca ȋn sine că frumuseţea din care s-au născut e numai a lor. Şi tot aşa. Spre sfârşit ȋmi ȋnchipui că aceeste femei vor purta ȋn sine mai multe lucruri decât sunt ȋn lumea largă la un loc…

Printre femeile care complică inutil sunt cele care se pun ȋn obiecte. E interesantă ȋntotdeauna ȋnţelegerea ei despre sine, cum se ştie ea ca femeie, părul, unghiile, pantofii, pudra de clown, sunt femei care cultivă artificiul, o astfel de femeie nu are nici o certitudine despre sine. Sunt femei comode pentru că renunţă foarte repede la conflictul clasic al sexelor, se retrag, te lasă ȋn pace. După câţiva ani de mici vrăjitorii – sunt femei care trăiesc din gesturi, din aranjatul brăţării -, redevin oameni fără nici o pretenţie, travestiul le cade ca un chilot pe podea, nu mai au ȋn acest moment nici o amintire. Pentru ele va rămâne o enigmă sub şapte sigilii amestecul acela de visare, simţire alienată, spasmotică din care e făcut blestemul femeii. Ele nu sunt bolnave de a fi femeie, sunt numai femei şi sunt clare. Dragostea este cu ele lipsită de zonele intermediare, de plutirea de la un gând la altul şi de la un organ la altul, sunt femei care se descarcă şi fug la ţigare. Poţi vorbi cu ele ore ȋntregi pe ȋntuneric cu ferestrele deschise, vara, şi numai vara le poţi iubi. Iarna, ascunse ȋn haine, nu au sex.

E străvezie, blestemată legătura asta a lor cu tot felul de broşe, piepţeni, obiecte roz şi bentiţe, toate ȋmprăştiate prin casă, nu ai niciodată sentimentul că ea ȋţi părăseşte ȋncăperea, e peste tot şi fiecare obiect ȋnmagazinează o imagine despre ea atât de radical diferită de celălalt obiect, că e stupefiant, obositor să mai priveşti. Dacă te desparţi de o astfel de femeie trebuie să arunci tot din casă, e impregnată peste tot. Confiscă şi unele gesturi ori câte un moment din zi. Sunt femei cu care ai o chimie comună precară. Să te ȋncrezi ȋn ceea ce simţi pentru o femeie, nu forţa niciodată nota, din străfundul sensibilităţii ei te poate paşte cea mai mare nenorocire. Domeniul sensibil nu este ca cel logic, nu-l poţi prognoza ȋn nici un fel şi noi suntem teribili de fragili şi de unici. Dacă ne ȋncălcăm legile interne, dacă ȋntrerupem reveria continuă care ne ţiuie ȋn urechi pentru un experiment, ne riscăm ȋn câteva momente ȋntreaga persoană. Ȋn simţuri suntem fixaţi ca ȋn nişte ancori, să nu naufragiem. Nu ridicaţi ancora.

Sunt forţe ȋn bărbaţi care trezite, adună şi dezleagă pe rând femeile pe care le ȋntâlnesc, ca pe nişte noduri. Domeniul sensibil este ultima redută a marilor deliruri, cu ȋmpăraţi şi zâne, cu imperii şi căpcăuni, de care ne mai prindem ca ȋntr-un leagăn ceresc, ȋncărcat cu flori, pe prispa vreunui zeu ferice. Toţi aceşti bărbaţi mai cred că femeile trăiesc in senzualitate şi că suferinţa lor poate fi alinată la clinchetul vreunei sugestii, ȋn mare parte e adevărat dar mai sunt femei care nu sunt femei, care par doar. Domeniul sensibil le urmează fără angajament căci plutesc ȋn spectral ca nişte legi fizice pe care nimeni, niciodată, nu va putea să le pronunţe, să le scoată la suprafaţă. Nu te du ȋn acel orizont, căci vei pieri.

Ȋn antiteza acestor femei-garderobă sunt femeile interioare, neglijente cu aparenţele lor, femei ȋn stare naturală, care nu au fost nimic altceva, care nu pot gândi din afara lor. Orice ai spune rău despre ele, nu le atinge pentru că ele nu ajung până acolo. Incapacitatea de a se degrada le fac perfecte pentru o viaţă agitată, cam aşa ar fi trebuit să fie toate numai că de fiecare dată ele aleg să schimbe, să transforme, să speculeze printre arhetipuri, o femeie rareori e ȋn stare naturală, femeie e un artefact. Când găseşti una neprelucrată şi care nu poate fi schimbată, stabilă, e interessant să-i poţi urmări ȋn detaliu formele de autism ȋn care e prinsă. O femeie din aceasta e ca un diamant ȋn stare brută, prea tare să-l poată ceva zgâria, nici o formă de gândire nu poate coroda o astfel de femeie, doar tristetea ei o poate mişca ȋn adânc dar şi tristetea e lipsită de conţinut, ca o tensiune musculară.

Dar ne ȋndepărtăm de subiect. Ce e femeia nu ne interesează acum, vital este ce fel de femeie poate servi literaturii, căci sunt evident diferenţe sensibile chiar şi printre femeile splendide. Bunăoară ce e farmecul geometric, inutil, mut al Lindei Evagelistei pe lângă o simplă tresărire patetică de piept al Marizei? Pentru un literat, ȋntre Evaghelista şi o carcasă de porc nu e nici o diferenţă. Dacă pui ȋnsă melodia “Gente da minha terra” pot plânge cu Mariza opt ore pe zi ȋn onoarea poporului portughez. Ori “Cavaleiro Monge”. Există oare o expresie mai fericită pentru cinci secole de feudalism decât acel cântec urlat patetic ȋn porticul unui castel? Ȋmi e ruşine să recunosc dar am ȋntâlnit undeva demult o femeie care ȋi semăna fulgerător Marizei. Ȋmi amintesc de anii de studenţie pe terasele din Bucureşti unde reconstituiam din câteva gesturi, de la o gleznă ori de la o privire fugărită ȋntreaga femeie, sentimentele, dragostea, renunţările şi viitorul. Femeia o poţi reconstitui toată de la un dinte ori de la o bucată de păr, cum fac paleontologii cu dinozaurii prin tranşeele mezolitice. Sunt colţuri de stradă, pietre şi culori ȋn care femeile atârnă toate spânzurate cu biletele de dragoste prin copacii acelui timp, cum era un roman de lagăr. Mă ȋntâlnesc uneori cu cineva pe stradă care mă numeşte din vechi cuvinte şi tresar, sunt timpi şi clipe şi oameni care nu trec niciodată, orice le-ai face, nu are forţă timpul să urnească câte un lucru.

Femeile… ȋnvârtindu-se ȋn jurul artezienei de la Universitate, prin barurile studenţeşti, bucăţile acelea de stofe, câte o ezitare ori o frază neterminată, iată ceea ce se pune volum cu volum ȋn bibliotecă, ȋn cod, o arhivă vie a instinctelor, a ceea ce avem mai bun şi mai durabil ȋn noi. Atingeri, bucurii, strănuturi care aduc dintr-o memorie – pe care nu apuci s-o ştii dacă nu o urmezi prin tine ȋn detaliu -, imagini şi respiraţii, sudori şi fascinaţii subite, spirala nesfârşită a instinctului ca un râu imens, fără matcă, ce curge de milioane de ani prin spaţiul vid, rărăcini de gigant ce se prind ȋn surpăturile fiinţei din care am ieşit laolată cu stelele. Instinctul chiuind şi aruncând copita, ridicându-se şi ȋnfundându-se dintr-un hău ȋntr-altul, un armăsar eliberat din tâmpla prăvălită ȋn aburii toxici, strepeziţi de psilocibină ȋn pielea căruia, ca ȋntr-un caliciu ceresc, imaginile despre tine şi despre lume, cele mai roşii, tot ce vei trăi până la sfârşitul vieţii şi după, te privesc din gratiile coastelor acelui armăsar din jar şi aripi ca nişte ochi, milioane de bebeluşi cu ochii negrii, râzând sacadat, coral, până la disperare, până la lacrimi. Instictul.

Nu putem vrea decât să ducem cumva mai departe ȋntr-un gest, să găsim acea ȋncheietură ȋn anatomia gândului, să adunăm această memorie care ne urmează, să ȋmpingem printr-un gând, printr-o dorinţă, printr-o urmă de inspiratie, lumea din care ne rostogolim ȋn afara ei. Să dezlegăm codul. Procreaţia e un salt genetic dar nu e singurul, putem lua urma unui gând care nu a mai fost gândit, ca picătura de sudoare pe fruntea acelei maimuţe, demult, care a fost ȋncremenită pentru prima dată de primul gând uman din istorie. Putem scrie direct ȋn cod, dar nu colajele şi monştrii unui genetician de duzină, ci ȋn plină glaciaţie a frumosului, dacă eşti vreun scriitor oarecare, singura ta mândrie, ultima, e ca ai pus un gest, o temperatură, un reflex la baza acestei scrieri din care noi ieşim naivi şi liberi ca pietrele. Un genetician poate ȋncrucişa omul cu şarpele dar nu poate descoperi gândul până acolo. Unde putem căuta mai spornic aceste salturi dacă nu ȋn femeie? Căci din toate gândurile noastre, numai femeia ȋn noi ne aparţine ȋn mod exclusiv, de aceea ne ȋmpărtăşim cât mai larg ideile şi ne ascundem cât mai adânc femeile. Ȋn spiralele torenţiale se mai pun ȋntrebările despre lumea ce va să vină şi instictul sunt ȋntrebările pure, schingiuite, care ne produc. Noi ȋnşine nu putem fi ȋntrebări, suntem prea mici, noi trebuie să fim răspunsuri. Ca şi femeile, ca şi ȋntâlnirile cu ele, din ele.

Cel mai grav, cel mai frumos vis al femeilor e să fie oameni, să dezvăluie ceva adânc şi firesc, să rupă vraja. Laolaltă cu fantoşa pe care o poartă cu ea să ne provoace, să ne astâmpere foamea de fantomatic, femeia poartă şi sugestia firavă ca mai e. Deşi nu mai au nici o scăpare, mutilate de frumos, schingiuite de admiraţie, pocite de vopsele, ȋnţelegi că femeile au căzut. Indicaţiile simbolice, surde, funebre din care sunt făcute trupurile de femei şi graţiile lor se pun ȋn depărtări ca ninsorile, straturi, ele numesc realităţi care nu sunt prezente, orice discuţie cu orice femeie se umple de prezumţii. Dacă deschizi un dialog care o aduce ȋn prezent, care o obligă să fie aici, chiar ȋn locul de unde vorbeşte, din ce ȋn ce mai aici şi mai prezentă, dacă nărui ȋntr-un brânci decorul, se va trezi poate. E straniu dar nu am nici o ȋnţelgere, nici un gust, nici o părere despre arta femeii de a se face, de a se deghiza, de a se travesti, pot fi mai curvă decât ele, mai straniu, mai travesit şi mai vorace decât orice femeie, ceea ce mă mişca este fiinţa lor ascunsă, rătăcită printre măşti, ca un păpuşar trezit din coşmar, noaptea, ȋn casa acoperită de măşti. Faptul că acceptă să dispară ȋn acest joc fără miză, le mântuie pe femei. Faptul că am impresia, deşi poate să nu fie o realitate, că le privesc ȋn principiul lor ontologic, acolo de unde pornesc şi se ȋntorc. Se prea poate să nu fie adevărat…

Raţiunea este şi ea ca o femeie, numeşte, indică lucruri care nu sunt prezente, actualizează ȋn ritul raţiunii ceva ce a dispărut ori poate nu a existat niciodată. Aşa am ȋnvăţat noi să gândim, să imaginăm, ȋn lanţuri de necesităţi coerente, muzical. Să gândeşti nu ȋncepi ȋnsă decât reducând lucrurile, să nu mai presupui nimic, să te izolezi de orice ecouri, de orice cultură, de orice savant, de orice insidioasă sugetie simbolică. Poţi doar să ȋntinzi mâna, căci gândurile stau rezemate de tocurile de uşă, ca umbrelele, zeii sunt acolo, sensibili cu trupul acoperit de puf, ca albinele. Aşa găseşti şi femeia, uitând totul despre ea. Reducţia aceasta nu este raţiunea, cea care te duce acolo, este seducţia ori ce are raţiunea seducător ȋn ea, pentru ce gândim ȋn genere renunţând temporar să visăm. Căci raţiunea e mai seducătoare ca visul, când ȋncepi să tai.

Femeile pot trăi si fără creier dacă au o inimă destul de ȋncăpătoare, pot comunica, funcţiona şi pot fi crezute pe cuvânt. Sunt ȋnsă femei care nu gândesc nu pentru că nu ar putea-o face ci pentru că tot ceea ce au gândit s-a pus straturi definitiv ȋntr-un impuls, s-a transformat ȋn emoţie. Femeile pot uita foarte repede ceea ce sunt, dacă le oferi un ideal şi ceva ȋncredere ȋn sine, ele pot crede că pot realiza orice oricând, sau aşa zic, sau au ȋndreptăţirea să o facă, sau măcar o pot spune fără să le tremure vocea. Emoţia nu o poţi urmări cum apare, e spontană, gândul ȋl poţi citi ȋn om. Inutil să trimiţi vreun speolog ȋn gândurile unei astfel de femei, ele au câteva imagini simbolice care aceste imagini ordonează şi reduc. Nu sunt gânduri, nu sunt principii, sunt simple cute de haine, bucăţi de epidermă, arome, temperaturi care se pun ca un fel de sistem logic ȋn ecuaţii complicate. Nu ai cum argumenta ȋmpotriva unei bucăţi de stofă ori dacă ai, nu le poţi cuprinde pe toate, aceste femei se iubesc cu lumea, nu cu un bărbat anume. M-a preocupat ȋntr-o vreme să fac o imagine a unui astfel de amant virtual ca o instalatie pe care s-o pun ȋntr-o expoziţie sau măcar ȋn literatură. N-am reuşit să merg până acolo ȋn nici una, consumul nervos e prea mare pentru satisfacţii atât de anonime, am văzut ȋnsă locul unde ȋntorc tramvaiele. Mai am ȋncă abonament pe o linie.

Poţi dejuca cumulul de reprezentări şi statute simţind ceva, interpretând, nu trebuie să gândeşti neeapărat, e deajuns să vrei şi dacă e pe vrute, ca femeie, ai ce să dai la schimb. Unele se vând pentru trei copeici, altele se dau pe trei palate, femeia nu are un curs de schimb stabil. Să vrei cât mai mult nu te costă nimic iar dacă ştii să renunţi la lucrurile simple şi profunde dar nefericite ȋn oameni, cum sunt emoţiile, poţi orice. Când emoţiile dispar, lumea nu e altceva decât o ȋncrengătură de puteri şi splendori la care se adaugă entuziasmul tău. Fericirea, cred ele. Ȋn realitate, dacă există vreun sâmbure de real undeva, ele se pregătesc pentru nefericire şi pentru pierderea tuturor celor pe care ȋi ȋntâlnesc. Mulţi bărbaţi din aceia care ştiu să se bărbierească impecabil şi ȋşi lustruiesc pantofii ȋn fiecare zi se prind de astfel de putori şi ȋşi lasă oasele pe câmp. Capcana e cu atât mai mare cu cât femeile acestea nu au o lume intimă, ele ȋţi spun orice, totul, torenţial, ştiu că nu le poţi acapara prin emoţiile lor ca pe oamenii normali, ştiu că emoţiile lor te prind pe tine. E un joc foarte subtil, atroce uneori, ele lasă pe ceilalţi să le trăiască emoţiile refugiindu-se adânc, acolo unde nu mai e nimic, decât un zâmbet pe o creangă. Lipsa cronică de educaţie sentimentală transformă erosul ȋntr-un joc nefericit de gesturi patetice, victimizări, toate investiţiile sentimentale sunt falimentare. Am admirat nădejdea acestor oameni de a se ţine unii de alţii, de a se crede ȋn mijlocul lumii, chinul lor, succesele. Erosul e o specie a puterii dar puterea nu e decât declasarea erosului. Multe femei suferă de patologii ale voinţei şi ale puterii care le usucă ovarele din nefericire. O femeie, când e mai puţin femeie, e uneori mai mult. Dar ce mai contează…

Pentru un astfel de femeie un om suferind e un om suferind, nu contează că ȋn colţul lui de cenuşă stă Artauld cu gingiile strepezite de laudanum, nu contează că el ȋnsuşi a inventat acea tristeţe, acea disperare aşa cum regii au inventat odinioară coroana şi diamantele. Astfel de femei au ucis erosul, au pustiit ȋn subȋnţelesuri incomplete satisfacţia simplă de a pune un fapt la mijloc, nu contează al cui e, să ne bucurăm! Femeile care erotizează puterea nu mai văd oamenii. Şi nu se mai respectă ca femei pentru că se oferă odată cucerite pe tavă ȋn dar, un trofeu… calculează tot ceea ce partenerul primeşte de la ele, este preţul lor. Valoare de piaţă. Vorbesc numai despre ele şi dacă prinzi un moment de tăcere să le spui că scrii te vor privi cu ingenuitate şi te vor ȋntreba pe o voce plată de ce crezi aşa neapărat că tu eşti mai special decât un altul. Din coada ochiului evaluează – cât crezi tu ȋn tine. Dar tu ai renunţat să crezi ȋn tine sau dacă nu ai renunţat, să crezi ȋn tine e cea mai mare ruşine, nu poţi să spui asta. Pentru moment, evident, nu eşti ȋn stare de nimic. Dacă ȋnsă mai găsesc ȋn ele o fărâmă de sensibilitate şi speră pentru tine, ȋţi spun cu aceeaşi ingenuitate că le-ai merita, de ce nu. Şi te ȋntreabă pe tine de ce nu. Aşa că viaţa se petrece acoperită de daruri spontane, subite, ȋnmărmurite, te vor aştepta ȋn dantele şi cu lumânări pe masă. Ele nu ştiu că dragostea e o artă la ȋntâmplare, dragostea e pentru ele un turnir, un cabaret, cel puţin o lojă, circ să fie…

Singurătatea femeilor e un domeniu aparte căci femeile nu sunt singure pentru că le e sete de sine şi baricadate ȋn tăceri intime sau publice nu sunt singure niciodată, singurătatea la femei e o scamatorie. Ochii goi, clari, nu ȋnseamnă niciodată nimic, femeile sunt privite de acolo de unde lucrurile nu mai au nici o importanţă, sunt deja vis şi ele simt rând pe rând germinaţia aceasta de lucruri şi gânduri, nu vor merge niciodată ȋmpotriva curentului. Se vor lăsa purtate de cele mai frumoase dintre blasfemii, vor fi orice, numai sa fie frumos. Iar când se răstoarnă din singurătăţi ele vin hotărâte ca nişte legiuni de scamatori, revin printre oameni convinse că n-au trăit nimic cu ele ȋnsele, că au pierdut, că vor smulge sufletul lor din sufletul celorlalţi cu orice preţ, cu cel mai mare preţ, al tuturor dacă se poate. Ȋn pragul acesta ele se dizolvă şi abia de aici ȋncepe singurătatea lor. Se sparg ca un bulgăre de zăpadă pe geam. Fără să mai poată separa şi ȋntâmpina o altă persoană decât cea propie de care le e sete, sunt femei care nu mai au gânduri perechi, care nu mai au sentimente care să se lege de alte sentimente, care nu mai au fraze care să răspundă şi atingă alte ȋnţelesuri, ȋn altcineva. Ele vor să trăiască pe mai departe singure şi lumea ȋn jurul lor să se dez-singureze şi să vină. Un astfel de clinchet dulce, suav mai găsesc ȋn câte o domnişoară dulce şi aspră ca vântul de toamnă şi ȋmi ȋnchipui că va trebui să treacă prin toată suferinţa de sine şi de ceilalţi până să devină un om, un singur om din nou, dacă va mai vrea asta. Că va număra cu lacrimi rozalii paşii ȋnapoi, cum plâng miresele.

Sunt femei care se ȋncearcă ȋn obiecte, care ajung să fie un obiect, reflexia lor străluminată ȋn table, vopseluri, lemne, diamante, plasticuri le domină şi cauterizează emoţiile cum stingi lumânarea pe mort. Ȋn falia devălmăşită a acestor paiaţe se ascunte femeia adevărată ca un melc care se ȋnghesuie ȋn cochilia lui, sunt femei elegante, tăcute, funebre, absente, sunt trupuri spânzurate de ochii ce le pune ştreangul căci sufletul lor se pune ȋn genunchi ȋn faţa trupului lor cerând ȋndurare şi ele tac şi ȋndură, nu. Sunt rare momentele când ȋn lumina lunii poţi vedea o astfel de femeie ieşind cu un gest brusc din apă, renunţând la tot, adunându-se de prin ceilalţi, din amintiri, sfâşiind perdelele. Aceste femei ajung să iubească pentru că nu mai au nici o soluţie, pentru că au simţit ca mor şi iubirile lor sunt totale ca nişte vise treze, ȋnconjurate de copiii altor bărbaţi, străluminate de nerăbdări şi ȋnghetate de spaima de a mai tace. O femeie care vine din lumea obiectelor e un suflet pur căci a trăit cea mai intensă şi mai paralizantă dintre dezamăgiri, sa fii iubit dar să nu fii văzut, sesizat, crezut. Când iubirea se va trezi ȋn cactusul privirii lor, chipul li se va aprinde şi vor iubi şi şoarecii, şi insectele, şi câinii şi ploaia. Sunt femei care se vor dărui răstignite, fugind din ele ȋn dragoste să lase animalele pădurii şi spiritele să se adape din ele ca dintr-un izvor rece, sub brazi…

Mai sunt femei care se reflectă ȋn corpuri şi setea lor de forme, continuă, le pune ȋn loja de argint a lumii cum ai pune o perlă ȋncetişor ȋn gura unui nisetru… au ochii mari şi nu ȋi ȋnchid nici dacă le dai palme, cred că oamenii se tem de ochii lor. Dar când ȋi inchid, ȋi ȋnchid bine căci ȋn spatele acestor afurisenii ele nu mai ştiu nimic. Multe au câte o tristeţe căci te privesc de frică să nu le priveşti tu pe ele. Majoritatea oamenilor nu insistă ȋn gesturile mici şi fără importanţă, se lasă pradă oricăror vulturi ai imaginaţiei care se hrănesc cu firimiturile persoanei lor, mulţi oameni trăiesc ȋntr-un soi de centru şi au abandonat ca un guvern dement periferia… Gândurile şi gesturile şi pantofii şi unghiile lor sunt favele pline de paraziţi, sunt oameni care nu s-au mai privit din copilărie ori dimpotrivă, care au rotunjit, colorat şi au ajustat continuu liniile hainelor şi frezurilor lor, e acelaşi lucru. Ȋn domeniul privirii geometria şi lipsa ei sunt sinonime, o mască, o mască pentru noi ȋmpotriva noastră căci din noi ceva altceva ne ameninţă şi sileşte pe rând să trăim până la capât, am fi plante dacă ar fi după capul nostru şi am sta la soare mâncând alte plante. Şi plantele gustă carnea…

Ei bine aceste graţii pe rotile trăiesc ȋn falia de voyeur pe care adolescenţa târzie şi câte un verişor mai arătos le fixează, sunt femei pe care trebuie să le culegi din toată forţa de ȋnţelegere pe care o ai, dincolo de orice ar gândi ele căci ele nu gândesc, doar traduc ȋntr-o limbă imposibilă, incredibilă şi incorectă ceea ce simt. Sunt femei care se vor mumifia ȋn margine şi femeia va ieşi din ele măturând din câteva gesturi fetiţa, mugurii ȋncă plini de sevă vor ȋngheţa ȋn nevoile bruşte, rele ale unei femei culese, improvizate din care se ridică. Sunt câţiva ani ȋn care mai poţi urmări pe trup liniile lungi, curbate, elastice ale trupului de apă prin crusta căruia vine ghiocelul de venin al vârstei a doua când femeia ȋnţelege că a fi femeie nu e un dar, că lumea nu vine spre ele să le dăruiască ceva, că nimic nu e mai rău, mai trist, mai anevoios şi mai inutil decât să fii femeie. Sunt unele care reuşesc să dea frumuseţe acestui azur, sunt şi femei care vin spre tine cum vine adevărul. Căci femeile şi adevărul ȋţi iau minţile, sunt inutile gândirii…

De două ori am priceput că nu mai am nevoie de mine, că femeia de lângă, cu spiritul ei, a preluat controlul cărţii pe care o scriam şi nu ȋmi rămâne decât să cad ȋn neştire ȋn abis, că pot scrie fără nici un efort, aşa cum visezi, aşa cum simplu te umplii de senzualitate pe câte o bancă ȋn Vondelpark. Mai mult, că scrii nu ȋntr-un proiect sau pe hârtie, ci scrii ȋntr-o femeie, pe ea, şi nu mai contează nici ce scrii, nici cum, e doar textul, textul-femeie care se ȋntindea ca o ciupercă ȋn creierul ce ȋşi schimbă anatomia ȋn câteva ore. Reuşisem pentru o clipă să intru ȋn bibliotecă. Să pricep că a fi femeie e acum un fel de religie care a rămas fără o scriptură, că social dar mai ales arhetipal femeile vor rămâne ȋn scurt timp fără această institutie care se numeşte femeia. După care vor inventa ceva şi mai rău, dar până atunci poţi răsfoi volum cu volum această ȋnşiruire de rafturi care se generează singure la nesfârşit ȋn perspectiva falsă, creată de un zâmbet pervers. O dată, a fost geniul unei blonde disperate, translucide, patetice, ca o iapă fugărită, cuprinsă de tăceri şi bucurii de care ea ȋnsăşi nu ȋşi putea explica de unde vin. Acasă, ȋn faţa hârtiei, impregnat de imaginea ei pe care o memorasem subit, milimetric, stăteam ȋmpietrit de o spaimă splendidă, ȋn revelaţia ei ce calamitase. Ȋntr-un anumit sens, farmecul se declanşa de fiecare dată după ce ne despărţeam, la masa de scris. Era ȋntr-adevăr o femeie text. Pură.

A doua oară a fost mai complicat. Am avut o relaţie de vreo şapte ani cu o femeie care avea puteri hipnotice pe care nu şi le putea controla. Sentimentul de consistenţă al lucrurilor din jur ȋmi dispăruse demult… La simpla ei prezenţă intram ȋntr-o stare uşor delirantă. Uneori, dacă ȋncepeam un subiect, ȋi puteam vorbi ore ȋntregi despre ceea ce vad şi simt. Făceam dragoste ȋn transă, vizualizând ȋn spaţii ample ceea ce ȋmi ȋnchipuiam eu că ea simţea, ȋi puteam ȋmprumuta ȋn mod concret senzaţiile şi viziunile ȋn care ea ȋnsăşi era cu totul ȋncurcată. Tot ce am scris sau aproape tot din această poveste am ars deja.