Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Când era mică, Ilinca era la fel de stranie. M-a luat odată la arhitectură, ȋn Taverna din miezul institutului Ion Mincu, prin luminătorul cu scara de fier, deasupra, unde ne urcam adesea cu păhărelele de cafea, să zăcem pe un trunchi de copac, şi unde mai scăpam de mesele năpădite de studenţi care trimeteau de la unii la alţii un geniu ȋn matematică, pletos şi moale ca o momâie care făcea spontan ȋn minte operatii cu şase cifre: cât fac măh 573854 de ȋnmulţit cu 397251? Figura calmă, abstrusă, nemişcată ne spunea spontan: 227964075354. Bun, du-te acum la ceilalţi până verificăm.

Sus, la copac, nu mai era vreun matematician, se căţăra Ilinca Bernea şi ne jumulea pe rând de fulgi metafizici ca pe găini. O cunoşteam de ceva vreme şi mi-a propus să joc ȋn piesa pe care o pregătea, “A douăsprezecea noapte”, rolul lui Sir Toby, aceam să ȋncepem pe holurile Naţionalului, ori prin podul de la Majestic… ȋn decorurile, se pregătea tot atunci, piesa Ghetoul parcă, aveam să joc de câteva ori ȋmbrăcat ȋn gardian rolul acela de silen… Dar la copac acolo mi-a spus câteva lucruri despre mine, repede, adânci, un pic forţate poate şi pe care nu le-am recunoscut ȋn nici un fel ca fiind ale mele, ca fiind eu. Aşa că am coborât năuc, năuc sunt şi azi când o ascult sau o citesc.

Cu Ilinca ȋnsă erai ȋntotdeauna pe drumul cel bun, la capătul a câteva ore, te cunoşteai cu toată lumea, m-a dus o dată ȋn Cotroceni, prin vilele alea ȋn care şi-a ȋnceput şi tata traseul politic, fiecare casă are acolo câte o istorie ameţitoare, ȋn aceasta unde merseserăm noi intraseră arabii, şi tuaregii aceştia deghizaţi mobilaseră totul ȋn stil oriental, doar vitraliile mai rămăseseră brâncoveneşti… şi nimeni nu era acasă decât o domnişoară blondă, străvezie, care locuia la etaj ȋntr-un dormitor imens, roz, plin de păpuşi, şi de lucruri parfumate iar din acea cameră de cadână ieşeai ȋntr-un balcon de piatră ȋn care se servea o cafea tare ȋn ceşti bineȋnteles din arabesc albastru… şi peste balconul acesta de piatră cădea o viţă deasă care adumbrea genele blondei, aruncând ȋn lumina verde siluetele noastre somnolente…

Spre deosebire de noi toţi Ilinca mergea mai totdeauna mai departe, iubirile ei abstracte te minunau şi te ȋntărâtau, sunt multe femei din care nu pricepi nimic, Ilinca ȋnsă aveai imresia că nici ea nu pricepe şi mirarea asta se amesteca cu o spaimă, poate jocul spaimei, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin spaimă… când am intrat ȋn camera ei, căci după ce se ȋnchideau barurile ne retrăgeam la unii sau la alţii să continuăm indefinit serile, am amuţit, pereţii erau scrijeliţi cu citate din diferiţi filozofi, uneori cu cifre, ȋntr-un colţ un pian, aş spune literar, pianul literar al Ilincăi, căci nu mai cânta de pe vrea aia… doar scria despre pianul ei, poate la pian direct că nu ȋmi aduc aminte să fi avut masă, şi apoi hârtiile, hârtiile zăceau peste tot, Ilinca era de hârtie!

După care am uitat de Ilinca vreo zece ani, am ȋntâlnit-o pe Magheru parcă o dată, ȋmi spunsese că făcea acum naveta la un teatru din afara Bucureşitului, era mai hotărâtă, era chiar enervată dacă imi aduc bine aminte, aveam să citesc mai târziu unele din fragmentele scrise din această perioadă tulbure, poate că atunci s-a petrecut ceva care a rupt-o de fireasca ȋnfăţişare a lumii, ceva nu atât tragic cât final… Ȋmi ȋnchipui că o formă bună, savuroasă de copilărie a fost ȋnnecată ȋntr-un val de judecăţi contrare, de lucidităţi şi lumi abstracte. Ilinca nu se mai juca… După care găsesc numele ei ȋntâmplător, publicase. Şi am apucat să citesc…

Ernesc Bernea, ȋn afara angajamentelor politice care nu mai interesează pe nimeni ȋn mod plauzibil, avea să deschidă primul curs de etnologie la noi, credea că satul nu e o vârstă a unui organism care se va complica şi dezvolta pe mai departe ȋn oraş, credea ca satul, aşa cum a fost la noi, la români, e culmea civilizatorie la care omul poate ȋn genere ajunge. Satul nu a devenit oraş pentru că ȋn cuprinsul lui omul a găsit resorturile de a se căuta pe sine, a găsit răspunsurile la marile sale ȋntrebări şi a găsit speranţa ȋn ceilalţi firească, ȋntreagă, oraşul va spulbera fiecare din aceste culmi ale umanismului la care ajunsese satul românesc… Ernest Bernea se va fi mângâiat cu gândul să fi pus sub pecetea timpului, peste jumătate de veac, pe această nepoată, pe Ilinca, ce va reformula tehnica literară sub semnul invocaţiei… Invocaţia, da, ce ar fi fost ca oamenii să nu se piardă unii de alţii, cum ar fi vrut Ernest, la ce puteri ar fi ajuns ei unii cu alţii?

De unde şi-a tras puterea Ilinca? Când am ȋntâlnit-o, după zece ani, am ȋnţeles nu numai că ea trecuse printr-o vârstă ȋntreagă fără confortul unor prieteni care să-i fi ȋngânat ȋntrebările şi să-i fi răscolit răspunsurile, ajunse acum ȋn matca intenselor preocupări abstracte, dar nu numai că a scăpat acestui turnir nihilist la care trebuie să te ȋncurajezi zilnic ȋn Romania de azi – şi care macină ȋn continuare toate talentele de la primele silabe, ȋndoctrinându-le şi predându-le dislexiei şȋ lumii semidocţilor, dar Ilinca scăpase de una singură şi mai mult: găsise ȋn ea puterea să se adreseze, să spună tot, să acuze şi să conchidă ȋn raport cu lumea ȋn care trăieşte. Spre deosebire de mai izolatele grupuri care au păstrat rezerva şi s-au mulţumit să amâne ştiind că timpul e de partea lor, Ilinca a făcut un grup de una singură. Invocaţia… da. Faptul că nu a trebuit să se ȋmpartă, să se compare, să se dozeze tot timpul, a rupt digurile. La capătul acestui tur de forţă, mi s-a părut o clipă că Ilinca nu mai ştie ce este…

M-am ȋndreptat către teatru când am avut mai mută poftă să mă ȋngrop ȋn bibliotecă, am crezut ȋntotdeauna că filozofia te poate transforma ȋntr-un om urât, chiar Literele te pot pierde, cred. Când ai mai multă nevoie de idei, ca de aer, ȋn acel moment trebuie să te urci pe scenă, cu pâine şi apă, să locuieşti acolo, câţiva ani. Doar aşa poţi scăpa. Teatrul a pus măsura gândului grec, rodul emoţiilor care s-au educat unele pe altele până au ajuns om, de acolo au ȋnceput grecii să gândească, să gândească spre noi, să iradieze adică. Cu Ilinca m-am ȋntâlnit la teatru, eram amândoi suferinzi că nimeni nu mai ştie să gândească, nu mai vrea, nu mai suportă, ȋn jur. A gândi e indecent dacă nu ştii să simţi acea gândire, a exprima ceva ce gândeşti fără să suferi consecinţa acelui gând, e fals, trebuie mai ȋntâi să ȋnveţi să simţi şi mai poi să gândeşti, iată supliciul teatrului, dacă ȋţi ȋntră asta ȋn sânge, ce faci mai departe nu mai contează, ai scăpat… Ilinca spune de-a dreptul: “Ştii cât ȋmi ia mie să scriu nişte fraze dintr-astea? Puţin mai mult decăt mi-ar lua ca să le rostesc dintr-un foc. Ştii cât mi-a trebuit ca să scriu trei fraze despre ceea ce am simţit atunci când te-am alăptat prima oară? Mai bine de o săptămână… Lucrurile adevărate sunt greu de istorisit. Mizeriile astea de eşafodaje raţionale le concepi cât ai bate din palme…”

Când am aflat răspunsurile la ȋntrebările pe care le trăiam sau trăirile la care mă ȋntrebam, am sărit de pe scenă, cred că vine o vârstă a salubrităţii, cred că fără un moment adânc, de penumbre, clasici şi nimic, ȋn care să poţi să ȋţi faci temeinic şcoala, să treci prin toţi autorii, cu delicateţe şi răbdare, cred că nu poţi ȋnvăţa să vorbeşti, te pierzi. Când m-am ȋntors din drumul scenei, am rămas cu o singură ȋntrebare: dacă se putea merge mai departe, daca teatrul e o şcoală ȋn felul ȋn care filozofia e, la acelaşi nivel, dacă pe drumul către idee, trebuie la un moment să părăseşti teatrul sau poţi să treci prin? Ilinca e răspunsul la această ȋntrebare, se poate trece prin…

România e un teritoriu devastat ȋn toate sensurile, poate mai adânc sunt dezrădăcinate sentimentele şi gingăşia oamenilor decăt resorturile lor economice, mulţi oameni acceptă să rămână şi să-şi caute fericirea ȋntr-o ȋmprejurare mai pauperă, prin Brazilia bunăoară pentru că semnificaţiile vechi, imuabile, sunt intacte, noi suntem cu totul sub tăvălug, scăpaţi ȋn treierătoare… un scriitor poate refuza această ispită grea, rea a semenilor, cum mai fac cei care vor să fugă, ori care măcar declară asta, ultimii ani am devenit un fel de arhivar al escapismului românesc, Ilinca e dintre aceia care fug ȋnauntru, fug prin idee, fug luptând din toate puterile, nu fug cu spatele, fug cu faţa, dar poate ca la urma urmei nici nu e ea cea care fuge, poate sunt românii, nu există ţară la care această vrăjitoare albă să nu aibe leacul gestului, ideii, câte unui personaj, poate o scenă ȋntreagă, multe din paginile ei sunt un rechizitoriu, o condamnare şi o lecţie de supravieţuire.

Ȋn căderea generală se altoiesc semnificaţiile absurde, onirismul, o goană dulce după sensuri, câteodată e deajuns să ȋntrebe de vorbă, această Ilincă, şi ştii că totul s-a sfârşit, că nu mai putem juca nici o comedie, că trebuie să spunem adevărul, dar nu oricare, şi de aici ȋncepe un alt chin, adevărul ei… Din capătul acelei lumi abrutizate Ilinca vrea să salveze tocmai femeia… Ȋn “Semnul Lunii” pune ca un statement această declaraţie: “Ȋncercăm să refacem traseul invers dinspre fundul prăpastiei spre spirit, certându-ne cu toate contrafacerile şi perversiunile la care e supusă fiinţa umană, smulgând măştile sub care e sufocată şi arzându-le rând pe rând…”

I-am spus ȋntr-o scrisoare, deunăzi, că femeia nu cred că poate fi salvată. Am pe masă o mie de pagini ale Ilincăi, cea mai frumoasă pledoarie pentru femeie pe care o ştiu, pe care mi-o pot ȋnchipui… Spre deosebire de majoritatea femeilor, care recurg la seducţie pentru a-şi impune ideile, Ilinca recurge la raţiune, la o raţiune aş spune critică, dusă la ultimele consecinţe, Ilinca face parte din acele fiinţe androgine, aşa cum sugerează personajul auctorial al nuvelelor ei androgine, face parte deci din acele fiinţe care te pot deconstrui dintr-o privire, care te pot delegitima metafizic, ȋn cazul unor fraude arhetipale. Spre mirarea ei şi spre mirarea noastră, Ilinca rămâne om, suportă anguasele de care suntem toţi bolnavi… ȋn afara acestei raţiuni critice care se desfăşoară de un metodism feroce, Ilinca prinde momentele ȋn teatralismul, efuziunea lor feroce, dialogurile ei sunt la fel de caligrafice, totale, ca şi fragmentele de eseu.

Ceea ce mă dedică literaturii ei e felul ȋn care oamenii fug unii spre alţii ȋn lumea care ȋi asupreşte, care ȋi refuză, datorită unor astfel de vitregii oamenii reuşesc adeseori să ajungă unii ȋn alţii foarte departe, mai au răbdarea să se caute, mai au plăcerea să se găsească, e o specie de fericire care nu mai e accesibila noilor tristeţi, anominale, din cealaltă lume, care s-a trădat până la capăt, de aceea poate magma sensibilităţii şi trădărilor din preajma Ilincăi ȋncă mai pot da o poveste, oamenii se pot sfârşi tragic ȋn naufragiul lumii pentru că se mai pot ȋncă recunoaşte… Pentru mine şi nu mă ȋndoiesc că pentru mai toată lumea, ce a fost mai frumos se petrece aşa cum se petrece ȋn cărţile Ilincăi… Ȋn fond, Ilinca e teologul acelei lumi, câştigă repetat ȋn disputa cu lumea ei partea de regret, frumos şi nostalgie care urmează afronturilor efective, scandate, din literatură, ȋntrebarea e dacă Ilinca se salveză, dacă ȋn cadastrul tihnit al literaturii ei, ea se răscumpără acelei lumi. Nu ştiu…

Nu mi-am pus niciodată problema că bărbaţii ar ieşi câştigaţi din ȋnfruntarea pe viaţă şi pe moarte cu femeile, nu cred că mai contează că lumea e a bărbaţilor, nici că Dumnezeu e bărbat nu mai e de vreun folos major… Ilinca suferă şi deplânge fiecare amănunt al acestui complot vechi, anonim, fiecare cută de simţire e ridicată ȋn soare să fie cântărită. E un tur de forţă care nu scapă nimic. Nu putem măcar pretinde la sfârşit că femeia nu există, ceea ce cred că e de fapt adevărul, şi dacă nu există ce?! E mai puţin adevărat ce spune ea acolo? Nu. Dacă scrierile Ilincăi ar fi traduse ȋn arăbeşte, ea ar fi condamnată de toată peninsula arabă, armate de terorişti ar sta la uşa ei cu bricheta, ar fi protejată de toată lumea civilizată, asta e Ilinca ȋn forma ei doctrinară, afurisită. Dar ce e literatura ei?

Lumea a trădat-o pe Ilinca, asta neȋndoios, la fel de neȋndoios cum ea a ştiut prin literatură să o să ducă mai departe condamnarea, ȋnapoi ȋn lume, să facă ȋn jur tăcere, gol, şi apoi să se ridice cortina, să pornească un carusel de semnificaţii care să plasmuiască ȋn voci profunde, clasice, o nouă realitate, nimeni, nici cel mai răscolit dintre romantici nu poate creşte de unul singur ȋntr-o lume otrăvită, descărnată, doar regizorul poate, canonul regizoral poate popula orice loc cu silueta firavă dar mustind de semnificaţii ale câte unui german simulat până la disperare, până când lumea se răscoleşte sub o paideumă nouă, până când acea lume care te refuză, te năpădeşte şi vrea să te sugrume, ȋncepe să te educe… ăsta e secretul supravieţuirii, creşterii Ilincăi Bernea… curajul ei de a scrie ȋmpotriva tuturor, de a susţine idei pe care nu le revendică nimeni, nici măcar victimele ideilor contrare… invocaţia umple pe Egon Schiele, ȋl vascularizează ȋn poveste, şi acest pictor al ravagiilor femeii, reanimat, joacă şi pătimeşte ȋn regia unei domnişoare care ȋi dedică o monografie de la capătul lumii, cum Egon nu a avut până acum, Klimt se mai trezeşte, cine o fi Emil? Gellu Naum joacă ȋn piesă… nu e nici o piesă, e felul de a scrie.

Faptul că se poate ȋnvecina la ȋntâmplare, că Ilinca se revendică unui alt timp, al unui alt spaţiu şi că nu o putem ancora ȋn nici o stare din care să o condamnăm placid, cred că prin acestea toate, urmate firesc, cu deciziile clare ale unei discipline, Ilinca sparge paradigma generaţionistă ȋn care s-au acumulat prestigiile şi poftele de ascensiune ale românilor de un veac ȋncoace. Poţi reuşi şi de unul singur, poţi vieţui cât de mult, te poţi forma şi te poţi găsi când nimeni nu te vrea, când nimeni nu te recunoaşte, când tu ȋnsuţi te ȋndoieşti de tine ȋn fiecare zi, când tulburat, te trăieşti cu disperare, până când disperarea se lichefiază ȋn judecăţi şi spaima pură devine artă… este paradigma regizorului, invocaţia, o mise-en-scene ȋn care ȋncep să se ȋnvârtă fantomele bune ale trecutului… putem pune ȋn siluetele ȋmpuşcate de timp, ȋn nume abia, o altă simţire, şi tot aşa ne putem ridică din tranşeele fiinţei ȋn care ne-am aruncat, ȋn care ne-am născut aproape, dacă avem gingăşia de a ne naşte femeie, doamne fereşte…

Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic ȋn literatura noastră, mai detaşată ȋn demnităţile şi confortul ei inutil… Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, ȋn care operează, suspansul şi senzaţia că se poate ȋntâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o ȋndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei ȋndelungi şcoli de simţire… nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul… Ȋntruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc ȋn cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră ȋntreagă, visul ne poate, când ne poate, salva…

Multe dintre rândurile pe care le-a scris le-am citit certându-mă cu ea… Spre deosebire de Ilinca, cred că lumea aceasta nu trebuie salvată, trebuie trăită ca deja salvată, Ilinca face ȋnsă tot efortul de a ajunge acolo, literar vorbind, şi părăsind acum dihotomiile şi paradoxurile feminităţii şi ale renegării sau refugiului, am primit deunăzi un tratat de estetică a durerii, nu este ȋncă publicat, Ilinca e şi poet, din specia aceea rea, totală, de poet voce, care a dispărut cu totul ȋn poezie, pe care nu ȋl mai poţi găsi, şi iată ca nu am mai recunoscut ȋn acele versuri prietena din copilărie, pe Ilinca… zburase din cuşcă, din cuşca de ea, de mine şi de noi, devenise o voce clară, care ne spunea cum să fie omorâtă: “De poeţi nu e niciodată nevoie/ Ei sunt nişte paraziţi, nişte lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat./ Ei nu merită să trăiască ȋn lume/ Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.”