Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Am fost acuzat de multe lucruri, deseori adevărate. Şi asta mai ales pentru că punerea la mijloc a faptelor de conştiinţă este pentru majoritatea oamenilor, chiar şi a celor pur şi spontan condamnabili, un teritoriu ȋn care sentimentele, opiniile, ideile, sunt centrate ȋn jurul comandamentelor etice. Sunt puncte de suspensie din care ȋntoarcem faptul, el nu mai curge ci ȋşi cere ȋndreptăţirea, multe din lucruri, cele mai mari adevăruri aşa mor, ȋndreptăţite de minciuni, salvate de mistificări, oarbe. Adevărul nu are dreptul la această lume decât prin minciuni. Ne bântuie Kant, Dumnezeu el ȋnsuşi foloseşte la ceva, n-ar trebui… Printr-o conversie stranie acuza salvează dacă nu pe cel care acuză, cel puţin lumea lui, am fost acuzat din necesităţi vitale, de dincolo aş spune. Acuzăm din reflex, aşa cum ne plângem, aşa cum râdem, a acuza a devenit al şaptelea simţ, o lume mai bună el ȋnsuşi. După cum conştiinţa salvează ȋn sine, cu sine lumea, craând o alta, ne gâdilăm etic. La fel e totul făcut. Rar, câte un aer de prospeţime loveşte ȋn tâmplă conspiraţiile binelui. De aceea e frumoasă disperarea, vezi ȋn ea lucruri pe care ai fi vrut să le pronunţi şi tu dar nu ai ajuns acolo, n-ai putut… să nu te bucuri!

Cu excepţia Olandei, sistemele juridice vor să defineacă, propun, impun, creează impresia unei lumi mai bune ce va să vină ori care se naşte. Siluim trecătorii dintr-un angajament utopic care devine fantasmă socială să fim toţi pe sfoară ca mărgelele ȋngeri, legea postulează şi astfel renunţă să mai reguleze, e prea complicat şi discutabil iar binele e ceva simplu, clar. Binele e de fapt şi o specie interesantă, puţin decolorată, albă, o bijuterie, o broşă de arătat ȋn public, de bâlci. Societatea a fost transformată ȋn laborator, ȋncă se ucid oameni ȋn rotiţele bine reglate, fine, din care ne tragem speranţele bune. Mor oameni pentru binele nostru cel mai adânc şi mai sincer, idealurile noastre sunt mai vinovate ca noi. Distanţa faţă de medievali e infimă, de garderobă. Suntem mai răi, mai indiferenţi, mai tragici ca un şoşon rupt din secolul zece iar acum, că avem şi ȋndoieli, nu mai avem nici o scuză… Tindem să trăim ȋmpreună şi nu reuşim să trăim deja astfel, facem un constract pentru că nu putem să nu-l facem. Semnăm acest contract ȋnsă cu alt nume, cu numele celui mai trist personaj din menajeria subconştientului. Cu un clown.

Trăim ca şi cum am fi mai buni, semnăm acte ce ne declară nevinovaţi, motricitatea noastră juridică e necontaminată, virtuală, căci virtuţile au şi ele o economie virtuală, nu numai economia bani de hârtie. De câte ori citeşti texte de legi sau acte publice, amuţeşti, juriştii au aceeaşi pregătire metafică precum actorii au. Ȋndrăzneala din legi ne sfidează, cuvânt cu cuvânt. Ȋn esenţă, Luther nu s-a născut, emitem indulgenţe. Olanda este ȋnsă prima ţară modernă care vrea şi are putinţa să pună ȋn legile ei şi să reguleze lumea aşa cum e lumea. Aici, unde Spinoza a spus că scopul statului e libertatea.

Pentru promisiunea de a fi altcineva, mereu altcineva, până la capăt nimeni, suntem atraşi ȋntr-un contract social ce ar fi trebuit demult reȋnnoit. Nu visele despre lume trebuie să le punem la mijloc ci simpla posibilitate a acestor vise. Socialul e condiţia, nu e substanţa convieţuirii. Remunerăm entuziaşti pe cei care ne spun despre noi că suntem mai buni decât suntem, facem orice pentru a fi mai buni, punem bombe. Cei ce ne conduc dispun ȋn mod fundamental de ritul abluţiunii, nu au alt discurs ȋntr-o lume ȋn care speră din instinct aşa cum acuză din instinct şi care proliferează din instinct. Statul a devenit un instinct. Ȋn spasmele psihanalitice ale birocratului predat, cucerit, stă căutarea mistică a nevoii comune de a ne aduce ȋmpreună şi distruge ȋmpreună. Ȋmpreună e un năvod. Nu există doi oameni, există de fiecare dată numai unul, oricum ne-am aduna, oriunde şi pentru orice, societatea se reduce ca o formulă chimică, apare un singur om de peste tot. Cui să spun că nu mai vreau ȋn fruntea statului pe Ioan Botezătorul?

A şti să acuzi şi să purifici ȋn acelaşi timp ȋnvaţă politicianul de la preot numai că acesta din urmă pregătea lumea pentru o fericire postumă, politicianul nu promite nimic, el ia, doar frazele sunt construite ca şi cum ar promite. Noi promitem dar formulăm de aşa natură de parcă am tace. Nu putem veni unul spre celălalt aşa cum suntem, când ne ȋntâlnim trebuie să ne reȋnnoim, să ne ȋntâlnim din nimic, nu din noi ȋnşine. Deseori vrem să ne ȋntâlnim ȋn Paradis, când suntem mai orbi,, mai răi cu restul… Ȋn Olanda, printr-o stranie operaţie mentală, oamenii pot ȋndura, pot purta vina lumii ȋn care s-au născut. Aici ne ȋntâlnim de parcă ne-am văzut dintotdeauna. Nimic, nici măcar Dumnezeu nu se pune ȋntre doi amsterdamezi sub cerul gri, cu ochii ȋnvârtiţi după vrăbii, printre casele roşii. Aici de abia ne ȋntâlnim ca să scăpăm…Statul e postum, tardiv, nu a fost el la ȋnceput. La ȋnceput a fost Amsterdam.

Legile cât şi noi ȋnşine vom asuma ȋntr-un viitor oarecare realităţile aşa cum sunt şi dacă nu sunt realităţi ca atare, măcar conştiinţa trebuie să redevină teritoriul nostru exclusiv, vreau să ne mai jucăm, unde-s cuburile. Dreptul de a visa este mai ȋncăpător decât dreptul de a trăi aşa cum gândirea ne ajută să credem, altfel n-am avea de unde să ştim ce să credem ori de credem ȋn genere. Visăm că trăim, să nu uităm asta… să nu stricăm visul căci visul are alte legi, mai complicate decât amibele de unde am ieşit târâş. Nici un vis nu a fost visat ȋmpotriva lui ȋnsuşi, oamenii se trăiesc şi ȋndesesc ȋmpotriva vieţii lor. Va veni o vreme când nu vom mai putea acuza, din acelaşi comandament etic din care acum o facem, nimeni nu ştie ce drepturi vom avea căci din nefericire ne căpătăm unii de la alţii, ne cerşim şi ne indârjim ȋn micile noastre economii şi conturi secrete şi metafizice prin care salvăm, ȋnglodaţi ȋn ruşine, câte un animal ȋn noi, câte un vis, câte un ȋnger. Da, sa fii ȋnger e o ruşine, au dreptate sudamericanii, dar nu e o ruşine la fel de mare cu a scrie despre ei.

Ştiinţa e deja acolo pentru că respectăm mai degrabă natura ȋn stare sălbatică decât natura umană, frica e mai mare, mai precisă decât speranţele noastre. Filozofia a rămas mult ȋn urmă şi se va mai ocupa două secole de disoluţia tradiţiei clasice europene pentru o paradigmă comună cu Orientul. Că gândim, pe termen mediu nu ne va salva iar etica ne e medievală ca şi legislaţia. Ȋn afara bunelor maniere adică a drepturilor omului pe care nu le respectă nimeni. Cât le respectă e bine, dacă le-am respecta cu toţii ar fi spontan rău, aşa sunt toate legile juriştilor. Ȋn fizică e mai onest, ȋntrebările supravieţuiesc…

Nu suntem datori pentru această lume cu o lume mai bună, suntem datori cu exact lumea ȋn care ne naştem. Pentru un lucru simplu: orice lume mai bună e mai rea decât această lume, mai puţin. Aşa cum noi mai buni, altcineva sau altceva, orice am fi, suntem iremediabil mai puţin, aproape deloc. David Bowie ȋl tachina pe un prieten al său pictor fluturând numele lui Picasso. Acesta a răbufnit şi a luat o notă oficială când a declarat că nu vrea să fie Picasso. Să nu vrei să fii Picasso e o operă de artă ca oricare alta. Să vrei să fii Picasso nu e aşa o scofală, poate nici lui Picasso nu i-a reuşit, dacă ascultăm mai cu deamănuntul. David Bowie ar fi vrut să fie Elvis?!, se răzbună plasticianul cu un croşeu ȋn solar. România, America, de ce vrea să fie Elvis?! Elvis e dracul!

Acuzele care mă ȋntâmpină sunt de multe ori izvorâte dintr-o eroare de perspectivă, tot ceea ce condamn ȋn alţii, tot ceea ce neglijez şi ȋncerc chiar să distrug, am experimentat mai ȋntâi pe mine ȋnsumi. Eu acuz dar acuz ȋnapoi şi mai degrabă acuz că ȋmi place, estetic. Eticul pune fitilul la planetă, am scăpat de Dumnezeu că aproape nu scăpasem şi acum ne spânzurăm de orice coadă de şoarece ne iese din tavan. Şi am văzut că e bine să spargi geamurile la biserică. Omul nu evoluează vrând să fie mai bun ci dorind să fie el ȋnsuşi. Tot ce e mai rău, pasiunile şi furia, egoismul şi crimele de care sunt ȋn stare, trebuiesc pe rând recunoscute. Vreau să fiu un om rău la fel aşa cum vreau să fiu un om bun, oricum aş vrea să fiu om căci dispun de această vrere, nimeni nu o poate asuma ȋn locul meu, nici măcar Kant. Dacă aş vrea tot binele pe care mi-l pot ȋnchipui, aş şti poate distruge această lume şi pe mine cu ea, binele e la fel de rău ca şi răul. Că nu reuşesc să fac de nici unele, nici bune, nici rele e un neajuns la fel de mare. Evident nu aş ucide niciodată. Dar şi asta e o minciună. Ȋn timpanul oamenilor ideali lucrurile sunt mai aerisite: am vrea noi oare să nu moară nimeni? Nici ei n-ar vrea, chiar şi papioanele care ȋmpodobesc chipurile stâlcite de satiri academici se pun ȋntr-o rână şi ȋşi revin din vis când lumea devine prea bună, se răzgândesc. Sunt oameni care strigă ajutor, mă gâdesc eu…

Cred că sunt oameni şi gesturi care ar trebui pedepsite cu moartea după cum moartea e pedepsită cu unii oameni. Aşa cum mai ştiu şi că acest lucru e rău. Vor muri oameni ucişi de o judecată greşită, mai greşită decât judecata prin care trăim toţi. Trimitem la moarte oameni ȋn acelaşi timp refunzându-ne dreptul de a spune că ȋi trimitem la moarte. La fel, trimitem ȋn viaţă oameni refuzând să le spunem că ȋi trimitem ȋn viaţă.