Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Când am plecat din România, România please de mult din ea ȋnsăşi aşa că ȋmi ȋnchipui că ȋntr-o economie a spiritului, undeva acolo sus, abia am urmat-o. De ce nu, ţara despre care cânta Zamfir şi căpiţele pe dealuri şi urşii prin livezi şi ţara pe care o poartă fugiţii şi rătăciţii prin lume e din ce ȋn ce mai frumoasă, aşa au purtat ȋn ei şi evreii câteva mii de ani imaginea Israelului şi când s-au ȋntors, a ȋnceput măcelul, măcelul pentru ceva foarte frumos care trebuie instaurat ȋmpotriva celor care refuză să viseze asemeni, măcelul pentru acasă. Tocmai pentru aceste incongruenţe nu trebuiesc ascultaţi românii din afara graniţelor căci ei nu ştiu ce se petrece ȋn România, chiar refuză să ştie, de asta au fugit, nu? Au plecat pentru că România se desprindea de ei şi ei se ȋntorc cu o imagine plină, cu gândul vindecării şi ne anuntă de pe garduri dimineaţa. Va trebui ȋntradevăr să ne ȋntoarcem ȋnsă toţi cei care am fugit să răsturnăm sorţii căci rămaşii au rămas tocmai pentru că nu au ştiut să fugă, pentru că nu trăiau de la ȋnceput ȋn România – ȋn România, la un moment dat, nu se mai putea trâi. Cei care au rămas duc acum acel teritoriu ȋntr-o zonă de umbră sau ȋntr-o lumină din care nu ne vom mai putea aminti unii de alţii, şi noi plecaţii, vom pierde drumul ȋnapoi, vrăbiile vor mânca firimiturile prin pădure. Vom fi români din ce ȋn ce mai diferiţi unul de altul. Până când nu vom mai putea fugi căci vom rămâne ȋnăuntru…

Noi ştim că acel teritoriu gravitează ȋncă ȋn jurul unor persoane care nu ȋl merită şi unde merg acestea? Pământul e paradoxal ȋnsă, el nu poate fi trădat nici de oamenii răi, decât poate de către cei mai răi dintre oameni. Asta ȋnseamnă că incognitoul şi japca de ȋnceput de ev american vor da peste generaţii roade dulci, după ce vor fura tot, bandiţii vor căuta pe cel mai rău dintre ei să le fie sheriff. Ȋntr-o lume rea numai cel mai rău pune ordine. Şi când cartierele mărginaşe se vor transforma pentru totdeauna ȋn favele se vor naşte autorii noi care vor scrie adevaratele poveşti, eh, ce vremuri… Dar am mai ştiut, fatal, că acel teritoriu cu acele persoane cu tot, nu ne merită pe noi ȋnşine căci suntem mai scumpi decât victimizarea cotidiana a paiaţelor şi borfaşilor. Ne naştem pentru noi şi nu pentru ţară şi nimeni nu mai e atât de nebun să se lupte azi pentru o bucată de pământ cu atât mai mult pentru un vis pe o bucată de pământ… iată un mesaj aproape antinational. Şi neadevărat. Ţara ȋnseamnă printre altele că cel care nu mai are nimic, mai are totuşi ceva. Când fuge, ȋnseamnă că ţara l-a trădat pentru că el nu mai avea nimic ȋncă de la ȋnceput.

Căci până la urmă şi la urmă, nu am fugit de România pentru totdeauna, ne-am izolat doar să o lăsăm să crească, aşa cum părăseşti unele femei, ştiind că te vei ȋntoarce dar te superi că ele ȋşi vopsesc părul ȋn lipsa ta…  La limită, poate că noi nu am fugit din România ci ȋn ea – căci acea imagine a ȋnceput să doară şi a trebuit să o răscumpărăm. Doar cei care au plecat au vrut ȋn mod urgent o altă ţară şi doar cei care au plecat au aflat că acea ţară nu era alta şi era chiar România, dar altfel. Iar cei care au rămas, nu au ştiut – şi nici nu vor să schimbe ceva. Lor le place! Le place ȋmpotriva noastră şi ȋmpotriva lor ȋnşile. Căci mulţi dintre români au fost născuţi deja fugiţi. Fugiţi din ei. Fuga ȋnsă e ceva a la Rebreanu, nu e saltul africanilor peste Metiterană, prin sete şi foame ȋnainte, hop Gibraltar. Nu e nici fuga chinezilor la creveţi pe coastele engleze, asta făceau şi acasă. E fuga oarbă, am ȋntâlnit români care nu ştiau ȋn ce ţară fugiseră şi nici nu ȋi interesau, au fugit pur-şi-simplu.

Cu timpul, şi porţia ta de ţărână de pe care ai plecat, insuportabilul şi iremediabilul e surpat de inabilitatea conaţionalilor de a păstra, chema şi jindui la libertăţi comune – căci vrei să le spui şi vrei să fi numit indiferent de locul unde ai ricoşat, ȋn fond, ai plecat din teritoriul României, nu ai suportat mutaţii genetice, nu s-a petrecut de fapt nimic, eşti altundeva ȋn mod radical acelaşi. Şi ceilalţi nu ȋnteleg, vor să te uite ȋn public, ȋn intimitate şi pentru totdeauna iar tu cauţi murăturile prin magazine obscure ȋn Las Vegas cum descoperă arheologii câte un os de dinozaur, cu satisfacţii subite, totale, şi creşti mărar ȋn ghivece la pervaz, mărar nu vinde nimeni, nu are pe aici decât denumiri latine. Iată o ȋntrebare mai mare decât fuga ta: dacă ai avea şansa să fugi de românitate, să te muţi ȋn chinezitate sau ȋn germanitate, ai face-o? nu ai face-o. Şi de aici vedem că toţi plecăm din România, că doar România are o problemă sau două şi că românismul nici una.

Dar poate că şi românismul are; din câte ȋmi aduc aminte, am fugit de românism şi nu de România,- tata era politician şi afacerist – românismul actual cu mare parte din secolul 20, aş păstra să spunem câteva rudimente de prezent şi bucuriile de la Govora, Hurez şi Maramureş, ȋmi ajung pentru o ţară şi pentru un suflet de pripas pe care să ȋl iau cu mine, aş elimina haimanalâcul şi gastronomiile etice străine, căci etica a fugit prima, o-ho… şi ȋn adânc, ca ȋn filmele B, ȋn mica legătură de piele, rămâne desenul unei hărţi vechi. Dacă ai harta, e simplu: nu mai trebuie să fugi. Şi cealaltă regulă a acestui joc: dacă numai tu ai harta ȋnseamnă că harta nu e adevărată.

Sunt mulţi dintre cei care pleacă pentru că simt – oricum ar ȋntoarce-o tot ar trebui să plece – au simţit să plece pentru că plecarea era pentru ei ca pentru alţii rămânerea: totul. Ȋn jur e un dezastru şi nu se va termina şi dacă se va termina, ce va urma după aia?! consistenţa aceea acerbă românească de argumente şi detaşări şi cercuri logice şi abandonuri şi lipsă de iniţiativă publică, tot acest nod turcesc ce ȋncă ne apasă pieptul dar mai ales provincia, lipsa raporturilor, resorturilor, circulaţiei… lumea mică, parcelată de trei hapsâni şi cinci poeţi sub ameninţarea propiului creier ca prin romanele ruseşti, tot ceea ce ai spune ȋmpotriva a orice ai putea spune, spusul ȋnsuşi ȋsi dă cu tesla-n picior. Se spune altundeva ȋn mod radical altceva, iată o condamnare mai adâncă, nu una din rigips şi vopsea, ca un décor de un secol. Oamenii au plecat din România nu numai să aibă ci să şi fie, iată pozna fiinţei pe teritoriul nostru şi de ce să ne scriem visele ȋmpotriva contemporanilor şi să nu ne scriem lucrurile mai concrete ȋmpotriva strămoşilor. Căci plecarea din românism e această acuză pură. Şi vai. Nedreaptă.

Nedreaptă pentru că noi nu am ştiut dintotdeauna că suntem la margine sau cumva, templul dac, din lemn, deşi imita mai desluşitul original ȋn marmură greacă, se mai căzneau ȋnsă comunităţi ȋntregi la oale cum mai fac azi coşuri africanii: lipsiţi de complexul Luvrului şi arondismentului cinci. Or mai fi oameni prin pădurile Braziliei care inventează azi roata… şi e mai spornic decât tot ce fac cei care ar trebui s-o inventeze la Bucureşti, le merge! De fiecare dată când stau de vorbă cu un român proaspăt ieşit din ţară mă uluieşte rigiditatea faptelor şi judecăţilor ȋn care ne ȋntâlnim, românii se trăiesc prea puţin pe sine cât ȋnchipuie harnici un fapt public, acum ar fi momentul să zică cineva ceva, românii sunt ca iepurii, ascultă. Şi fug. Olandezii nu au avut o rezonanaţă publică de acest fel niciodată. Românii se pun cu greutate ȋn cuvinte, ştiu doar ce se petrece şi cum şi cine ȋn România. Cum să fugi dintr-o astfel de ţară şi unde? Căci abia dacă mai e ceva…  Şi cum să nu fugi.

Ȋn fond, nu noi am plecat ci tinerii care-şi pleacă din vorbe – bătrânii nu pleacă decât arareori şi ȋn direcţii cu totul necunoscute – deci tinerii care se zbat ȋntre “engagement si escapism”, unul dintre subterfugiile plecării e că nu poţi să pleci până mai e cineva sau ceva. Şi a fost un nimeni ubicuu şi ȋncă mai e, un nimeni populat de preocupări secunde, de ambiţii minore, de plăceri mediocre şi de texte care nu contează, de laşitatea de a nu ȋnvăţa germana şi de a nu te considera buricul pământului. Majoritatea studenţilor pe care i-am ȋntâlnit prin Bucuresti ȋn urmă cu zece ani erau devastaţi de o singură dorinţă: să ştie şi de o singură mândrie romantică: să nu facă nimic. Se născuseră cu toţii neştiutori, ghinionul nostru. Numai borfaşii au buric ȋn Romania – ei ştiu şi ce ştiu ȋi priveşte, dar ştiu, intectualii pot ȋnsă nunaţa; ȋşi cresc ciupercile halucinogene ȋn cercuri strâmte, au pierdut cartea cu pariurile şi caii aleargă la ȋntâmplare. A te comunica e o specie a abandonului…

Pleci – ha! Pleci pentru că nimeni nu ȋţi spune să stai! fără să părăseşti ceva ȋn afara ta ȋnsuţi, a părăsirii de sine, pleci pentru că nu mai vezi pe nimeni şi entorsa retinei ȋţi minte pe rând lucrurile cum mai vezi la unii americani că fug prin deşert, prin oraşe, prin ei ȋnşişi, prin sistemul solar, fug de rup pământul. Ȋn America lucrurile sunt spontane, au o deficienţă temporală. Americanul fuge stând pe loc, inventând lumea. Românul a inventat ȋn nenorocirea lui fuga ȋnapoi, fuga de el ȋnsuşi şi a rupt din răzbunare hărţile căci fuge după ce a consumat milimetru cu milimetru toată speranţa de a sta, a baut toata sticla. Dar nu e o acuză, e o constatare căci aşa cum am spus, noi am plecat. De ce am plecat, de unde şi până unde, rămâne de văzut. Unii s-au spânzurat prin parcuri, alţii şi-au luat avion că aşa e când pleci: ţi se ȋntâmplă. Un biolog dacă intră ȋntr-o cameră pe ȋntuneric şi e muşcat ȋn repetate rânduri de picior nu presupune de la ȋnceput că e cineva, spune ca e ceva. Poate e ceva. Şi noi nu ştim.

Amsterdam

17 julie 2008