Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Ca sceptic e greu să-ţi faci dimineaţa toaleta la Brussel, ȋmi ȋnchipui că pe cam plictisitoarele străzi ale capitalei belgiene, oamenii ies pe stradă dimineaţa şi se aşteaptă pe ei ȋnşişi. Ȋn sensul ȋn care discuţia despre trans-culturalitate, ȋntelegere reciprocă, ȋnlăturarea memoriilor traumatice şi a crispărilor identitare reduce la tăcere recursul la diferenţă culturală, religioasă, naţională, provocate de mai ȋntortocheatele şi perfidele distribuţii de bunăstare, cultura si naţiunea nu vor mai repeta greşeala secolului douăzeci. Sunt greşeli destule de repetat. Iat-o pe-a noastră, ca să mă exprim aşa. Nu mai facem bucuroşi diferenţa ȋntre funcţionarul-instituţia culturii şi dimensiunea ei de sacrificiu, căci nu te poţi sacrifica ȋntre, trans, deşi mesajul e bun, pildă de urmat. Pardon, unii se pot sacrifica şi trans, apropos de metisaj. Metisajul dă bine, nu mai trebuie să stai la solar, nici fizic, nici metafizic.

Se poartă ȋn presa românească un subiect interesant, cel despre elită şi circumstanţele acestei purtări ne prilejuieşte câte o mângâiere pe inimă, am ȋnţeles acest lucru când am cerut săptămânalul central despre cultură şi artă al olandezilor. Spre deosebire de români, unde 1.1 la sută din piaţa muncii este ȋn slujba culturii, olandezii au un procentaj de 4.6 la sută şi n-au săptămânal central. Cât mai putem pune lucrurile la mijloc, să spunem tot: mitul elitei a murit. Evident, glumesc.

Evident avem o elită culturală cum ȋn orice familie se formează o elită culturală şi poate ar fi stupid să ridicăm argumente contra ei – per ce poziţii ne-am aşeza?! -, mitul nostru drag ȋnsă marchează o aşteptare pentru un raport al indivizilor activi ȋn câmpul şi ȋn visul culturii care nu se va mai realiza pentru că acel raport pe care ȋl intuim şi ȋl bis-ăm la scenă deschisă se descărnează ȋn nomadismul cultural care devine acum concept, modă, bună purtare. Şi regretabil, avem ȋn sfera culturii mai degrabă dexterităţi şi competenţe decât efuziuni şi riscuri, instituţii – sferic, stabil, anonim, decât traiectorii – dinamic, marcant, ȋnvolburat. Bunul Tzvetan Todorov dă tonul unei promisiuni europene pe care n-o vom mai apuca teferi, ȋn documentul cultural pentru dialog, 2008, vorbind despre rolul militant al intelectualilor de a acţiona asupra mentalităţilor şi de a facilita inţelegerea reciprocă, de a traduce mesajele ȋn limba celorlalţi. Trecerea noastră la nomadism cultural se va face ȋnsă pe uşa din dos şi vom strănuta la concert.

Ȋn clipa ȋn care talentele acelea formidabile pe care le mai găseşti amuţite la câte un colţ de cenaclu literar sau ȋn câte un atelier cu uşile zdruncinate sunt puse ȋn dilema celor şapte ani de singurătate pe munte, poate singurii şapte ani posibili din istoria românilor, fără ideologii, fără partizanate riscate, fără turci şi fără Marx, ȋn clipa ȋn care o tematică şi adâncime românească ar fi trebuit să-i viziteze, să-i innoportuneze, să-i pălmuiască, să-i ia la bătaie, să-i omoare ȋn public, execuţii la scenă deschisă, ca ȋn evul mediu, iată unde au ajuns, au ajuns la masa rotundă. Au ȋnceput deja să scrie englezeşte, să picteze englezeşte. Eleganţa te poate capacita uneori mai profund decât gândul morţii. Te poţi lăuda cu acelaşi firesc cu care gândeşti. Poţi zâmbi ca Mona Lisa. Te poţi lansa ȋntr-un discurs semiotic ca ȋn scena balconului…

O istorie a intelectualităţii româneşti ar fi acum posibilă cu atât mai mult cu cât entorsa lexicală a acestui concept nu ne mai racordează cu ȋnnaintaşii care disperaţi că ȋi tragem spre gravitaţii tulburi, taie sforile să se ȋnalţe ȋn cerul şi furtuna lor. Schiţă: cel care ştia, care racorda providenţial comunitatea la o situatie exterioară şi interioară, omul cu direcţia, domnilor, nu cel cu sensul giratoriu! Acel tip de om vechi, frumos, cu barbă, care ştia orişice. Acest tip la noi a dispărut cu totul – cu totul după el!, ori a lăsat barba şi a fugit, nu mai e nimeni şi bine că nu mai e, nici nu mai putea fi. La arabi acest bărbos primordial a supravieţuit ca un dinozaurian şi dă foc la planetă din când ȋn când să-şi potoleasca frustrarea că lumea lui a trecut, să treacă şi-a noastră. Apoi intelectualul a ȋntinerit, doamne fereste, şi e imberb acum şi Eminescu ȋl aleargă pe stradă cu pietre, cu bâta şi cu versul, ca Isus pe farisei. Intectualul nostru fuge şi scoate fiţuici filozofarde şi-l suduie pe Eminescu. Eminescu avea dreptate ȋn felul lui dar şi intelectualul acesta şi-a avut rolul ȋn epocă, aproape epoca lui, că suntem un popor mic, a adus ȋn câte un sat un patefon, le-a aratat ţăranilor cum se treieră prin Belgia… avea ceas şi lucra la primărie, nu-i nimic… Noi ţărani am avut, din fericire sau nefericire, cum vrei s-o iei, mai deştepti decât intelectualii sau am avut ţărani la rangul lor, căci şi intelectul are nativităţi fulminante, numai că au ramas ţărani… nu şi-au schimbat hainele, n-au cumpărat ceas şi n-au citit pe greci, i-au trăit ȋntr-un şpagat al minţii. Ce-au spus, a rămas ȋn cameră.

După care au venit interbelicii şi parcă n-au mai plecat, ȋn această perioadă s-a dat modelul elitist al culturii, ce ȋnseamna asta? Un grup de oameni a reuşit ȋn solidaritate cu epoca, cu românii toţi şi cu ei ȋnşişi să-şi dea măsura. Mă ȋntreb daca Franţa a avut un astfel de moment ȋn afara revoluţiei franceze… căci după asta discursurile s-au alambicat şi s-au remunerat, elita franceză, venită dintr-o prea bogată tradiţie de curte, s-a scindat făcând o Franţă cum au vrut-o ei. Germanii, care au interiorizat la nivelul ȋntregii naţii visul de superioritate, au avut bunăoară ȋncă din momentul romanticilor această intuiţie, de la ei am luat-o şi noi, cu ei a murit, căci Germania ȋncearcă să-şi salveze dimensiunea lăuntrică realizând minunea trans-naţionala a Europei şi visul imperial printr-o blândă uniune economică. Numai Germania reprezintă douăzeci la sută din economia uniunii, România e cam unu virgulă şase. Şi aventura continuă c-aşa e-n tenis.

Dorul a rămas pentru o institutie socială de rangul unei şcoli de filozofie care să dea un nou pariu politic, care să ofere auctoritate poporului ȋn integralitatea lui căci circumstanta spirituală a acelui moment de graţie a creat pentru o clipă iluzia că ȋntreg poporul creează prin cateva voci care s-au profilat cu uşurinta si profunzime…, dimensiunea etică a excursului social… Oameni care vorbesc cu convingere şi care ȋşi riscă cariera, familia şi uneori chiar viaţa pentru o idee, pofta de muncă, o pofta de munca care te arde, cum vedem că au plecat acum polonezii din revolutie, pe unde se duc, muncesc şi ȋnvaţă şi trag de lucruri de trei ori mai spornic şi decât nemţii care s-au crispat şi plictisit. Să ȋncheiem să pretindem, să nu mai vorbim despre alţii, să nu mai aşteptăm pe morţi căci cultura română e ȋn plină sedinţă de spiritism chemând cu tremurături de mese rotunde cinci oameni care şi-au lichidat ei ȋnşişi pariul politic şi social, ȋn parte, iar cel cultural face parte dintr-o epocă in care alţi cinci oameni la Paris descopereau că africanii au gust ȋn scuptură. Ca să punem simplu: ȋntre noi şi ei s-a creat America, economic şi deşănţat spiritual.

Şi interbelicii au făcut cu toţii gazetărie, academia a coborât atunci ȋn stradă să schimbe ceva, nu minerii. Acum toţi oamenii oneşti şi simpli se feresc de politică – nu fac politică! – toţi sunt corupţi, totul e o mafie, iata gafa momentului. Conspiraţia româneascaă după momentul când fiecare a vrut să facă politică. Ne mândrim că nu mai facem. Politicul e compromis – migrăm ȋn zona intimă! – adică zvonul acela, părerea, şoapta ȋn care complotam şi pe vremea lui nea Nicu, dar de ce să nu facem un pas ȋn gol: de ce să nu intrăm ȋn politică indiferent cu cine intrăm dacă o idee e acolo, pentru o idee poti lupta ca pentru patria ta – ȋntr-un moment de ironie supremă ȋi poţi trimite pe demagogi ȋn batalion disciplinar ȋnainte pentru o cauză bună! Ticăloşii, demenţii şi ipocriţii au şi ei suflet, dacă le spui ce trebuie, sar ȋn barca ta, important e să nu-i laşi să-şi revină din şoc. Să ne facem iar frate cu dracul dacă el are idei bune, merge el cu noi, nu noi cu el, până o să vadă că ȋl punem să creadă ce zice şi o să sară din barcă… dar e prea târziu, ȋl vede lumea, şi excrocii ăştia nu ştiu că a lupta pentru o cauză bună e o excrocherie şi mai mare, ca a fi drept e cea mai mare hoţie! Altfel ar flutura tocmai Occidentul etica?! Ȋn România toţi oamenii răi au luat toate ideile bune. Iată momentul românesc. Şi toţi oamenii buni aleargă după banii ideilor proaste.

Evident nu mai avem şansa acelor bruşte deschideri de orizont, nu mai avem instrumentele ideologiilor si platformelor clare, timpul a amestecat biluţele, nimeni nu mai poartă steagul; apoi naţionalităţile, pariul acela ȋnceput de romantici a trecut. Suntem ȋn această clipa istorică mai bogati decat poporul din care ne-am născut… mai bogaţi decât toţi oamenii la un loc, ne-am ȋntemeiat altfel, şi apoi nu mai putem risca o bucată de pâine pentru o idee. Nici o idee nu ramâne adevărată, adevărul ȋnsăşi are anutimpurile lui, pâinea e fixă, indubitabilă şi poate că la limita feuerbach-iană, ȋn ea sunt idei noi (noi ȋnşine), ȋn compozitia alchimică a banilor stă un nou strat buddhic al parvenirii… mai bine să fim decât să ştim, dacă tot nu ne e să ştim vreodata ceva. Cu oamenii care ştiu e ceva ȋn neregulă, vor sfârsi rău. Dar ȋn ordinea intelectului nu contează cum sfârşeşti, asta trebuie spus la ăştia cu carburatorul ȋnfundat, contează numai cum porneşti. Toate concluziile vieţii tale nu fac cât o ipoteza a ta. Această frică de necunoscut, de initiativă, pare a fi un scrupul african, am un prieten din Nigeria care mi-a povestit despre satul lui, cum nimeni nu face nimic pentru că nu ştie ce se poate ȋntâmpla, ce va ieşi la capăt. Sunt imobilizaţi ȋn acest calcul, la urma urmei realist. I-am spus că ȋn satul meu e la fel. Numai că noi ştim şi ce se va ȋntâmpla.

Institutiile culturale românesti se hrănesc din acest dor al românilor că va veni până la urma cineva. Să ne ducă undeva. Evreii au pus ȋn religia lor această aşteptare ȋn chiar subtilitatea gândului care ȋncolăceşte acolo, creştinii au stricat şmecheria – Chiar a venit cineva! Subtilitate care ne lipseste acum… Maimuţoiul cu papion şi doctorat să nu mai pretindă că este din acelaşi aluat cu freamătul dintre războaie căci nu a venit cu o nouă ȋntelegere, doar poate cu entuziasmul, o fac mai degrabă ziariştii cu teneşii rupţi care caută prin gunoaie iar capul pătrat de român să nu mai vină la ȋmpărtăşania de materie cenuşie de la obsurantişti cu frazele dantelate, visele florentine, gândurile fireşti şi geana după burse. N-au pasiunea facerii aceşti oameni, se aşteaptă unul pe altul, ȋn cel mai bun caz. Ei s-au ales şi nu mai vor nimic, au ȋnlemnit ȋn vrere, nu mai sunt spirite, sunt burgezi, amestecul ăla de durere, hotărâre mută, teatralitate, duioşie şi răspăr pe care Rodin a pus-o la Callais.

Un om care ştie să gândească are o trăsătură de nelipsit: e neglijent cu sine ȋnsuşi. Ăştia care au dat acum buzna din pragul gândirii nu vor să arate decât că suntem proşti şi ȋn măsura ȋn care nu-i putem ȋnţelege, ȋi lăsăm să ni se urce ȋn cap – luaţi-le neologismele şi o să vedeţi că nu mai ştiu să gândească, gândirea lor are cel mult 150 de ani. Dacă sunteţi atenţi la vibraţiile din voce, nici nu ne spun că ştiu despre ce e vorba – născuţi prin betoane, nici n-ar putea şti – ei pretind doar că ar fi singurii, ȋn cazul ȋn care cineva ar şti, să ştie. Cine să mai facă efortul să ajungă şi prin capetele lor creţe, indigeste, de parcă n-am avea altceva de făcut decât să anatomizăm ȋngeri – dar unde dracu’ sântem, ȋn Paradis?! Dar cu domnul Pleşu nu ne certăm, el e cu noi şi-n pielea goală pentru că el se ceartă cu domnul Tamaş. Şi pe domnul Tamaş ȋl suspectăm că se ceartă aprioric, vezi Boston Review.

Nu mai vine nimeni, fraţilor, din secolul ăsta s-a decretat că trebuie să gândiţi de unii singuri. Toate lucrurile care contează sunt confidenţiale. Ȋn 1858 privilegiile boierilor se abolesc, să li se ia şi ăstora pământul, hectarele din paradisul valah ȋn care s-au ȋnţelenit prin triş, să ni se dea ȋnapoi măcar ironia faţă de orice şi oricine, ne-am salva şi numai cu ea, ironia, nu umorul că umorul te spală pe creier, şi umor am avut, am văzut cum e. Daniil Sihastrul, cu ochii bulbucaţi, ieşind pe după criptă, renunţă la vedeniile civice, obşteşti, Eminescu a rămas fără suporteri şi interbelicii şi-au trădat visul universal al iubirii de om printr-un naţionalism cu zimţi, ăstora noi, adică din generaţia mea şi din preajma ei, nu le-a rămas de trădat decât sinele. A mai ieşit vreunul din casă cu gândul răzbunării după ce i-au ȋnvăţat comuniştii că se poate trăda orice profitabil?! Ȋşi apără prânzul unii altora neştiind că pierd astfel tot ce era mai prietenos prin cultură… Nietzsche are un aforism ȋn “Menschliches Allzumenschliches”: “Will man einmal eine Person sein, so muss man auch seinen Schatten in Ehren halten.” Vulcănescu ȋl cita pe Barres ȋn problema generaţionistă: “Dacă o generaţie n-ar începe prin a dărîma şi a dori altceva decît ceea ce este, ar însemna că-şi recunoaşte prin aceasta ea însăşi inutilitatea venirii sale-n lume.”

Numai gingăşia de om numită Puric se mai luptă cu spaţiul dar el nu are spor că nu are pregătire filozofică şi din când ȋn când ȋncepe să dea din mâini şi din picioare ȋn mod bizar. I-am trimis o scrisoare, evident lăsată fără răspuns, să devină păpuşar, să ia toate deciziile de luat şi ne scutească pe noi, ceştia rămaşi cu revoluţia ȋn braţe, să avem de luptat cu două generaţii, căci ȋndemnul natural ar fi să disloci pe cei vechi, după o perioadă mai blestemată, unii dintre noi am ȋnţeles că nu trebuie luptat cu o generaţie ci cu două, trei. Cei noi trebuiesc deasemeni daţi la o parte. Printre tineri sunt unii care aşteaptă şi se purifică ȋn tăcere, neştiuţi, nebănuiţi de nimeni, partizani ai unei discipline culturale totale, am ȋntâlnit doar unul aşa ȋn România… dar dacă nu ne salvăm cu toţii, n-am făcut nimic.

Şi Puric… Să nu ştii unde se termină un cuvânt şi de unde ȋncepe celălalt ȋn filozofie, nu poţi decât să mergi pe sârmă, cât te ţine… Şi-apoi lumea românească nu o schimbi avându-l numai pe Dumnezeu, acolo tre’ să-l ai pe Dracul. Dacă nu-l ai tu, ȋl au alţii, Dumnezeu e peste tot.

Plus, căutările trebuiesc duse mai departe ȋn istoria noastră, interbelicii nu sunt un cap de pod către nimic, unul dintre cantacuzini le spunea odinioară studenţilor să ȋşi aducă aminte de vreo trei sute de ani, nu de cincizeci, – dacă unii mai cred cu bunăvoinţă ȋn ei sau alţii ȋi folosesc precum o scară: eu sunt noul Cioran, tu esti noul Eliade, eu sunt Nae – unde-i Ţuţea?!, păzea Criterion, hai să ne facem că ea e România, ȋn urma faptului, nu rămâne decât un damp putrezicios de Jockey Club din care caii au plecat de vreo cincizeci de ani. Pănă şi ȋn interbelic s-au petrecut fapte mai importante decăt acest salon de literatură, interbelicul nu e o coterie literară, nu a fost o şcoală filozofică şi nici premianţi nu a avut. Din interbelic trebuie să vină unul să ridice cadavrele căci stau toţi ȋmpuşcaţi de propiul lor creier.

Un prieten de această dată mă atenţionează ȋn pur stil balkanic: cine eşti tu să ridici vocea? Te vor scofâlci public dacă te iei de cineva. I-am amintit că nu pot fi scofâlcit, că nu sunt nimeni şi că mă bucur aşa de mine, sunt integrat ȋn altă circumstanţă şi nu aspir la nici o onoare românească, nu am insticte pentru ierarhie, nici măcar pe scara tramvaiului nu vreau să fiu mai ȋn faţă, nu vreau nimic. Şi atunci , de unde vorbesc. Vorbesc din singurul punct din care se poate face analiza acestui mit, din scena crimei, sunt desenat pe astfalt, ȋmpuşcat ȋn cap şi am ȋn jur un contur de cretă albă. Vorbesc de jos. I-am spus că nu trebuie să fi cineva ca să spui ceva. Pentru cele mai multe dintre lucruri trebuie chiar să fi nimeni, ca să le spui cum trebuie.

Amsterdam, 27 oct